Umor

Zece membri de partid
(Parodie după „Zece negri mititei”)

Zece membri de partid
Plănuiau o viață nouă
Unul a vorbit prin somn
Și-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
Și-au propus să facă sport.
Unul a sărit prea sus
Și-au rămas doar opt.

Opt membri de partid
Au trecut la fapte.
Unul a trecut de tot
Și-au rămas doar șapte.

Șapte membri de partid
Au făcut afaceri grase
Unuia i s-a înfundat
Și-au rămas doar șase.

Șase membri de partid
Au strigat lozinci.
Unul a strigat invers
Și-au rămas doar cinci.

Cinci membri de partid
Au plecat la teatru.
Unul n-a aplaudat
Și-au rămas doar patru.

Patru membri de partid
Au avut idei.
Unul le-a avut mai bune
Și-au rămas doar trei.

Trei membri de partid
Au cerut război.
Unul a vrut spre răsărit
Și-au rămas doar doi.

Doi membri de partid
Se jucau cu tunul.
Unul-a luat-o în serios
Și-a rămas doar unul.

Un membru de partid
Ținea nasul sus.
A venit remanierea
Și a fost exclus.


SURSA
Gheorghe Enăchescu, ”Rebus”, București, decembrie 2012.

„Sub pavilion modernist” („TOMIS” 1999)

 ?, Sub pavilion modernist, „Tomis”, Constanța, 1999

Patria, poporul și Io a lui Augustin Ioan, apărută la nu se știe ce editură într-un număr de doar 100 de exemplare și doar „pentru anume ochi”, e o carte care șochează chiar prin titlul ei, cu bătaie mai mult decât parodică la poezia eticismului propagandistic de până la Revoluție. Incisivă și ironică, ca aproape întreaga lirică a optzeciștilor munteni, placheta acestui autor de sorginte dobrogeană este, în primul rând, o tentativă curajoasă de a privi realitatea cu absolut alți ochi decât cei care au făcut în timp corp comun cu lentilele de contact ale sfruntatei propagande de partid. Universul ideologizat până la paroxism în regimul totalitar de jalnică pomenire apare acum totalmente denudat: „Patria e netedă / Câte un milițian ici / și colo lubrefiază / i /story / a”. Semn al universului concentraționar, „milițianul calcă nisip și scaieți și apă friabilă. Canalul îi asudă în spate la finele planului / cincinal. Dușmanii poporului râmă după jir / calcarele lui Papa Dobrotici” (La canal). Scriitura de gradul zero face și mai tăioase frazele „Militarul se multiplică prin înmugurire”, pentru că au fost date la polizorul istoriei celei mai amare. Alături de milițian, securist și delator, apare pater patriae, geniu apocaliptic al răului: „Coruri ceruri înflăcărau / șapte și arca deflora pustiul. El călca magistrala albastră / și ținea cuvântări” (Magistrala albastră).

Se știe că unul din trouvaille-urile postmoderniștilor sub ala căror pavilion navighează liric A. I. e contopirea textului cu existența cotidiană. Infuzia de realitate în care se îmbăiază discursul cu tentă epică din Patria, poporul și Io e uneori declarat ca un adevărat credo artistico-civic: „Deschid fereastra și mă uit la realitate” (p. 16). Realitatea vizualizată de poet are consistență geografică și istorică precisă - Dobrogea unor obiecte megalomanice cum ar fi Canalul ori Combinatul chimic Midia Năvodari. Industrializarea forțată are efecte mai mult decât alienante asupra individului. Balada Kali-Yuga ne arată ceea ce urma să devină oamenii epocii de aur. Decorul în care evoluează acești roboți e unul prin excelență (neo)expresionist: tencuiala are lepră, apa nevâslită asuda sare în subsol, iubita are sâni de fier, căsătoria e redusă la electromagnetism etc. Autobiografia de ficționar a devenit pentru poet atât de fragedă încât va simți nevoia acută s-o recupereze în text pe cea reală. În această ordine de idei, ciclul DOROBANȚU se eșalonează ca o suită de minireportaje în care șăgălnicia maschează cel mai adesea tragismul existențial conștientizat ca atare de poetul care-și recuperează filtrând critic evenimente care transformau corpul în mecanism.

Revolta se intensifica odată cu adolescența pe care poetul o recuperează în ultimul ciclu al plachetei. Crizele de pubertate par să le anuleze pe cele ale identității de sine și lasă să se întrevadă o ieșire din minciuna socială: „Acum încep a semăna / cu harta patriei trasă pe față, / scalp străin. Vale și deal / riduri și mări / de sudoare, de sare, de sebum”. Spiritul lui Geo Dumitrescu tânăr pare a se insinua în versurile interesantului postmodernist care este Augustin Ioan.