Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu (POPA 2025)

Cosmin Popa, Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Corint / Istorie, București, 2025, 411 p.

5 Într-un context în care nostalgia comunistă este tot mai des instrumentalizată politic, volumul lui Cosmin Popa, Economie, politică și corupție în România lui Nicolae Ceaușescu, oferă o demistificare necesară și temeinic argumentată a mitului eficienței economice a regimului ceaușist. Cu rigoare istorică și claritate analitică, autorul demonstrează cum dictatura a fost puternic marcată de corupție sistemică și de incapacitatea structurală a unui model politic și economic autoritar de a evita falimentul. O carte indispensabilă pentru înțelegerea lucidă a trecutului recent și pentru apărarea valorilor democratice în prezent.
FLORIN DANIEL ȘANDRU

Statistici, dosare din justiție, rapoarte ale comisiilor de control, documente ale ministerelor, stenograme ale serviciilor de cadre, Miliție și Securitate, raportări false, furturi, corupție, mecanismele ascunse ale partidului, miturile industrializării și cooperativizării, delirul economiei planificate, totul într-un volum de lectură căruia nu te poți dezlipi până la ultima pagină. După o documentare uriașă, istoricul Cosmin Popa alcătuiește un portret precis, rece, complet lipsit de figuri de stil, al unei lumi, care, în cele din urmă, a făcut implozie în 1989. Această carte este o realizare excepțională.

CĂTĂLIN ȘTEFĂNESCU

Deși Nicolae Ceaușescu nu a fost un ideolog, comunismul care a ieșit din mâinile lui a plantat în interiorul statului și societății unul dintre cei mai insinuanți și perfizi sâmburi: corupția, cu cele două fețe ale ei: ca mod de organizare a puterii, pe de o parte, un schelet al nomenclaturii bine arcuit sub ochiul panoptic al cuplului Ceaușescu și, pe de altă parte, ca reparație morală pentru oamenii care erau înfometați, istoviți, hăituiți de costurile unei dictaturi tot mai absurde. Această viciere a moralei publice este una moștenirile de cursă lungă ale comunismului, ale cărui costuri, arată demonstrația necesar de lucidă a lui Cosmin Popa, încă sunt pe nota de plată a românilor.

MAGDA GRĂDINARU

6 Lucrarea lui Cosmin Popa este necesară și binevenită într-o Românie îndemnată digital să creadă că Ceaușescu este un erou, iar comunismul mai bun decât democrația. Cosmin Popa este demitizant, direct și pune adevărul acolo unde îi este locul. Cartea sa urmărește - cu date, fapte, nume de oameni și fără teze - modul în care regimul comunist a lucrat în România. Cum au fost luate deciziile economice și sărăcirea populației, transformarea corupției în sistem de supraviețuire și care sunt polii politici ai perioadei, dincolo de Ceaușescu, sunt cele trei direcții de acțiune. O carte în care instrumentele precise ale istoricului sunt completate cu talent scriitoricesc, ce își stârnește curiozitatea. De fapt, asistăm la un curs academic coborât între oameni și care întregește calitatea de povestitor pe care autorul o arată în serialul video Historincul. Și, mai ales, lecția de istorie pe care am uitat să o predăm copiilor noștri în ultimele decenii.

CĂTĂLIN STRIBLEA

7 Listă de abrevieri

11 1. Cum funcționa, de fapt, ceaușismul

36 2. Primăvara „tehnocraților de partid” (1966-1970)

69 3. Întoarcerea la pământ

105 4. Corupția ca fond și motor al reformelor

118 5. Gurahonț și „curiosul caz de la Argeș”

137 6. Reformele economice ale anului 1967 sau planificarea minuțioasă a liberalizării

158 7. Umbrele unei perioade luminoase

168 8. Consumul, „victima” creșterii industriale

175 9. Partidul mută presiunea pe societate, iar Securitatea preia controlul asupra Miliției

221 10. Încercări de corectare și soluții stranii (1970-1979)

295 11. Obsesii locative la nivel înalt

315 12. Soluțiile în acțiune - noul mecanism economic (1979-1989)

370 13. În loc de concluzii

393 Bibliografie

407 Indice de nume

coperta III
Cosmin Popa este cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, specializat în istoria Uniunii Sovietice, Rusiei șI Europei Centrale și Răsăritene în perioada comunistă și postcomunistă. Studii universitare la București și Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. Membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României. Împuternicit al Academiei Române pentru Programul Centenar (2018-2021). Autor a peste 80 de studii publicate în diverse reviste științifice. Printre volumele publicate menționăm: Nașterea Imperiului (2002; Premiul Uniunii Scriitorilor „CopyRO”, secțiunea Istorie, 2003); Între tentația imperiului și alianța strategică: URSS și Europa Centrală și de Est (1941-1953) (2012); Intelectualii lui Ceaușescu. Academia de Științe Social-Politice (1970-1989) (2018); Elena Ceaușescu sau anatomia unui dictaturi de familie (2021).

coperta IV
Cosmin Popa reușește un lucru remarcabil în cadrul unei istoriografii în care predomină accentul pe dimensiunea politică, ideologică sau culturală. El izbutește să reunească într-o sinteză inovatoare analiza fracturilor structurale ale economiei planificate a României ceaușiste. Se poate observa că impactul factorului politic este decisiv, fiind reprezentat, în ultimă instanță, de maniera imperativă și voluntaristă a lui Nicolae Ceaușescu. Autorul unifică ceea ce până acum constituia domeniul a două sfere tratate distinct într-o sinteză asupra fazei <dictaturii dezvoltării> în interiorul regimului totalitar comunist din România ceaușistă. Realizează astfel o cercetare modernă asupra economiei planificate românești, unde ambițiile politice trebuiau completate de costurile supradimensionate ale industriei. Soluția găsită de Nicolae Ceaușescu la eroziunea sistemului industriei planificate și extensiv dezvoltate a fost diminuarea drastică a consumului intern. Extinderea controlului Securității asupra mecanismelor industriei și marginalizarea deplină a funcțiilor sociale ale statutului constituie alte repere ale regimului abordate în această cercetare.
Florin Muller

„Politically incorect” (DÂNCU 2015)

Vasile Dâncu, Politically incorect. Scenarii pentru o Românie posibilă, ed. II, Școala Ardeleană/Școala Ardeleană de Sociologie, Cluj-Napoca, 2015, 403 p.

Cuprins

7 România blocată. Paradoxul societății fără însușiri

Politica
23 Războaiele pentru minte, inimă și... politică
35 2014 - O politică paralizată de frică
41 Politica psihedelică
47 Sfârșitul unei civilizații politice? Despre cum mor partidele
57 Proiectul de fericire națională și bâlciul deșertăciunilor
69 România - un caz de miopie strategică
81 Lungul drum al căutării consensului politic
113 Mutații politice, politica-mutant și războiul nesfârșit al politicienilor

Statul
129 Statul român și inamicii săi
133 25 de ani. Ce nu s-a schimbat 
139 România peste 25 de ani. Dileme și ambiții pentru un scenariu noncatastrofic
149 O Românie invizibilă
157 Franzela exilului. Neînțelegerea și visul de a schimba România

Societatea
169 Cum moare Speranța? 
173 Singurătatea Estului și tristețea păpușilor de cârpă
179 Zidul care cade, ziduri care cresc
185 Între Big Brother și Mad Max
195 America din ceruri și de pe pământ. Un refresh pentru american dream?

201 Ieșirea din neîncredere
217 Salvați România rurală
225 Religie, cotidianitate și politică în România
Cultura
241 Lăsați școala în pace! Preliminarii la modernizarea școlii noastre
251 Arma cultural - nucleul unui soft power românesc
261 Obsesia imaginii frumoase și a brandului luminos
269 Tirania televiziunii
279 Insuportabila ușurătate a lumii kitsch. În apărarea piticilor de grădină
287 Mineriada și banalizarea răului
299 Republica ideilor singure
307 Când artiștii ies în stradă
Noi 
317 Generația înfrântă a României
331 Aceste mașini minunate și sclavii ei imperfecți
339 Societatea lichidă și fuga spre casă
347 Cu regalitatea nu-ți poți face selfie
353 Minerii - copiii orfani ai comunismului
365 În căutarea dușmanului interior
373 România oamenilor singuri

387 Politically incorect (Dincolo de Colectiv)

Alegerile din Marea Britanie din 27 octombrie 1931 (GALSWORTHY 1933)

<

În acea seară rece și ploioasă, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era așezată în salonul de la Condford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-va auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toți cei cinci aflați acolo erau solemn convinși că viitorul Marii Britanii atîrnă în cumpănă, convinși de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detașat de orice gînd la interesele materiale.
Și dacă, gîndind astfel, se înșelau, la fel se înșelau o sumedenie de alți britanici. Ca să fim drepți, prin mintea lui Dinny adia gîndul: „Oare știe cineva cu adevărat ce poate salva țara și ce nu?” Dar chiar și pentru ea fluxul timpului și al vieții, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinînd și remodelînd existențele națiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele și politicienii își împliniseră opera și marcaseră și în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură.
(...)
Muzica se opri și vocea crainicului rosti:
- Primul rezultat parțial alegerilor*: Hornsey... partidul conservator, situația neschimbată.
(...)
- (...) Unde-i Hornsey, în insula Wight**?
- În Middlesex***, iubito.
- Ah, da! Mă gîndeam la Marea Sudului. Uite, anunț din nou.
- Alte rezultate parțiale ale alegerilor... Partidul conservator, în avantaj față de partidul laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Partidul conservator în avantaj față de cel laburist.
Generalul emise un ”Hm!” și muzica începu din nou.
- Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îți crește inima.
(...) Generalul scăpă ”The Times” din mîini. ”Vocea” vorbi iar:
- ... Partidul național liberal în avantaj față de partidu laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Conservatorii în avantaj față de laburiști.
(...) Din cînd în cînd generalul scotea cîte un ”Pe Dumnezeul meu!” sau un ”Asta e ceva!”
Iar Dinny gîndea: ”Bieții laburiști!”
Și ”glasul paradisului” continua să se facă auzit.
- Copleșitor! zise Lady Mont. (...)
Ba chiar simpatiza cu laburiștii. însă era de părere că aceștia încă nu știu ce avea de făcut. De fapt era exact ce tînărul beat din piesă numește: ”un socialist conservator”.
- (...) A intrat în Parlament.
- O! A intrat?
- După toate probabilitățile. Dinny citi datele scrutinului. Obișnuita formidabilă opoziție liberală fusese știrbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburiști.
- Cuvîntul ”național” a cîștigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toții liberali. Dar cum pomeneam cuvîntul ”național”, picau cu toții.

>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 128-131.

NOTE M. T.
*  În urma alegerilor din 27 octombrie 1931, în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1931, a fost format un guvern de coaliție din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
** Insula Wight = Insulă britanică în Canalul Mânecii, lângă țărmul sudic al Angliei, organizată ca un comitat. (http://www.visitisleofwight.co.uk/explore)
*** Middlesex = Comitat istoric englez în apropierea Londrei. (http://www.britannica.com/place/Middlesex-historical-county)
**** ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Democrația versus dictatură în lumea interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...) Cu o viclenie demnă de cauza ei, așteptă pînă-l văzu adînc cufundat într-o discuție despre politca britanică, pe care părea s-o privească drept o serioasă manifestare a activității umane; apoi, întorcînd spre el privirea-i botticelliană, i se adresă:
- Și noi ar trebui să tratăm cu tot atîta seriozitate politica americană, domnule profesor. Dar desigur că nu-i chiar tot atît de serioasă, nu-i ?
- Cred că aveți dreptate, domnișoară Cherell. Politicienii din întreaga lume au o regulă comună: „Cînd ești la putere să nu faci aceleași promisiuni ca atunci cînd te găsești în opoziție; dacă o faci, înseamnă că va trebui să duci la îndeplinire lucruri pe care alții le-au găsit imposibile.” Singura diferență reală dintre partidele politice constă, după părerea mea, în faptul că în timp ce un partid s-a instalat în Autobuzul Național, celălalt e remorcat.
- În Italia*, tot ce-a mai rămas din celălalt partid zace acum sub scaun, nu-i așa?
- Ce să mai spunem despre Spania**? adăugă Adrian.
Hallorsen izbucni în rîsul său molipsitor.
- Dictatura nu înseamnă politică. Dictatura e o glumă.
- Nu-i o glumă, profesore.
- O glumă proastă, profesore.
- Ce înțelegeți prin glumă, domnule profesor?
- Un bluf. O supoziție de mai largă durată că natura umană e croită după tiparul pe care i l-a creat dictatorul. Momentul în care cacealmaua e dată pe față.
- Dar, interveni Diana, să presupunem că majoritate poporului aprobă dictatorul, atunci nu înseamnă că aveau de-a face cu o democrație, sau cu o guvernare prin consimțămîntul celor guvernați?
- N-aș spune așa ceva, doamnă Ferse, decît dacă guvenatorul ar fi în fiecare an confirmat printr-o majoritate de voturi.
- Dictatorii realizează totuși o serie de lucruri, observă Adrian.
- Cu un anumit preț, domnule custode. dar uitați-vă la Diaz*** în Mexic. Timp de douăzeci de ani a făcut din țară un paradis, și poftim ce s-a ales din ea după plecarea lui. Nu poți scoate dintr-un popor ceea ce nu deține.
- Greșeala sistemului nostru politic, ca și a sistemului dumneavoastră, domnule profesor, replică Adrian, constă în faptul că un număr mare de reforme latente generate de bunul simț al oamenilor simpli, nu pot fi duse la îndeplinire din pricină că politicienii noștri aleși pe termen scurt nu le încurajează, de teamă să nu piardă puterea pe care încă n-au dobîndit-o.
- Mătușa May, murmură Dinny,spunea: „De ce să nu vindecăm șomajul printr-un plan național de asanare a mahalalelor, și în felul ăsta prindem doi iepuri deodată?”
- Vai! Dar e o idee admirabilă, exclamă Hallorsen întorcîndu-și fața spre ea.
- Sînt în joc interese camuflate, răspunse Diana; proprietarii mahalalelor și societățile de construcții sînt prea puternice.
Adrian adăugă:
- Și apoi e nevoie de bani gheață.
- Și ce? Asta-i foarte simplu. Parlamentul dumneavoastră poate să-și ia orice împrumut dorește în vederea unei acțiuni pe plan național de o asemenea anvergură; și apoi de ce n-ar face un împrumut?
Nimeni nu a putut să-i răspundă.
- Eu cred că economia realizată asupra alocațiilor de șomaj ar acoperi dobînda pentru un mare împrumut.
- De fapt, interveni Dinny suav, nu e nevoie decît de bună-credință. Este domenul în care dumneavoastră, americanii ne întreceți, domnule profesor Hallorsen.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 53-55.

NOTE M.T.
* Benito Mussolini (1883-1945), liderul Partidului Național Fascist, a devenit în 1922 prim-ministru al Italiei, în urma Marșului asupra Romei, instaurând treptat în anii următorii un regim totalitar.. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/decesul-unor-democratii-nasterea-dictaturilor-italia-germania)
** Miguel Primo de Rivera (1870 Spania - 1930 Franța) = Ofițer și marchiz spaniol. Preia funcția de prim-ministru printr-o lovitură de stat în 1923. Dictator ca lider al partidului unic Uniunea Patritică Spaniolă. Spania devine republică la un an după retragerea sa de la putere în 1930. (http://www.historylearningsite.co.uk/modern-world-history-1918-to-1980/the-spanish-civil-war/primo-de-rivera/)
*** José de la Cruz Porfirio Díaz Mori (1830 - 1915) = General mexican. Preia puterea printr-o lovitură de stat în 1876. Perioada de 34 de ani în care a condus țara s-a numit Porfiriato. (http://www.mexonline.com/history-porfiriodiaz.htm)

Propaganda în Armata Roșie în Al Doilea Război Mondial (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...)
- Prin urmare, dragii mei, iată ce ne învață istoria despre războaiele drepte și nedrepte. Iată care este atitudinea partidului nostru față de război, în general, și față de Marele Război pentru Apărarea Patriei, în special. Desigur, ne e greu. Desigur, am lăsat acasă familiile, am lăsat munca noastră, căreia i-am închinat întreaga viața. Dar noi, oameni pașnici, luptăm fără cruțare, ne batem cu înverșunare, pentru că este în joc libertatea și neatîrnarea Patriei noastre și, în ultimă instanță, viitorul întregii omeniri, e în joc fericirea popoarelor robite - ale Poloniei, Cehoslovaciei, Franței, Belgiei, Danemarcei și Norvegiei.
Aceste cuvinte ce răsunau în bezna nopții ploioase erau destul de obișnuite, ca multe altele folosite de activiști politici din armată, însă tonul, tonul cu care erau rostite, calmul suveran al acestui glas stăpînit tulburau pe ascultător.
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu & V. Rădulescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp. 192-193.

Intelectual versus gazetar în Bucureștiul începutului secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
Vecinii mei de masă* sînt un grup de gazetari, tot oameni independenți și ei. Independența lor, însă, este cu totul altfel decît a mea. Eu nu fac deocamdată nimic. Ei, însă, scriu... Scriu, dar nici unul din ei nu scrie la aceeași gazetă cu altul. Fiecare aproape își are gazeta lui. Independenți adevărați sînt numai acei gazetari care nu scriu la așa-zisele gazete de partid. Gazetarul robit unui partid politic nu poate fi intelectual, fiindcă nu mai scrie din capul lui. Scrie ce-i dictează altul, sau, mai bine zis, corectează și pune la punct notițele pe care i le furnizează zilnic șeful partidului, vreun ministru sau cîte un parlamentar ahtiat după reclamă. Cu alte cuvinte, este un simplu scrib.
Încep să cred că grupul gazetarilor este cea mai bună afacere pentru mine. Deși intelectualitatea lor multora din ei cam lasă de dorit, nu văd de ce le-aș da o mînă de ajutor. Mie mi-e greu să mă ajut pe mine însumi... Dar pe alții sînt gata oricînd. Reporterii de fapte diverse, mai ales, mă interesează mai mult ca autorii anonimi ai articolelor de fond. Unii din ei sînt așa de lispiți de duh, că nu mă pot abține de a nu colabora cu ei la mai toate crimele, hoțiile, incendiile și alte fapte diverse din capitală. Dar asta nu înseamnă decît că unii au mai puțin amor propriu decît alții. Atît, și nimic mai mult.
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, p. 211.

NOTĂ M.T.
* Cafeneaua ''Kleber'' din Bucureşti, unde în primul deceniu al secolului XX se întîlneau marii scriitori ai ţării. (http://destinatii.liternet.ro/articol/120/Krikor-H-Zambaccian/Mediul-artistic-si-literar-dintre-cele-doua-razboaie-mondiale.html)

Asasinarea premierului italian A. Moro de către răpitorii din Brigăzile Roșii în 1978 (JONG 1985)

< 

(...) Aldo Moro* fusese răpit dimineața, devreme, pentru ca cele mai importante știri din perioada ei romană să fie cunoscute încă în aceeași zi, din ziarele de dimineață. Dar ăsta era un lucru secundar. Pe Hanna o dezgustau asasinatele Brigăzilor Roșii** și când în aceeași după-amiază văzuse la televizor într-o fracțiune de secundă chipul Eleonorei Moro, care fugea de camerele de luat vederi, o podidise plânsul, spre marea mirare a câtorva colegi.

– E o rușine – exclamase ea.

– Era de așteptat să se întâmple ceva de felul ăsta.

-E o rușine!

Hanna Piccard ținea foarte mult la existența unor coduri imuabile, cu toate că se putea lipsi de cele mai multe din ele, ca să lase viața să-și urmeze cursul. Cu omorurile lor, cu atacurile lor cu bombe și cu răpirile lor, teroriștii lor profanau cele mai fundamentale coduri ale societății, fapt pentru care Hanna nu avea nici cea mai mică înțelegere.

(...)

La câteva zile după răpirea lui Aldo Moro apăru un prim comunicat al Brigăzilor Roșii. Omul politic se afla, pare-se, într-o așa-numită închisoare a poporului, unde urma să fie judecat pentru nelegiurile săvârșite de el în slujba statului. Numai într-un fel putea să scape, în acest proces, de o condamnare previzibilă: prin schimbarea lui contra tuturor teroriștilor aflați în detenție. Așa s-ar pune capăt procesului de la Torino, unde teroriștii, în timpul ședințelor, erau închiși, în sala de judecată, în cuști.

Răspunsul guvernului nu se lăsă mult timp așteptat: nu se negociază cu teroriștii, deci, implicit, nu se negociază cu privire la viața lui Aldo Moro. Dezbaterile în legătură cu acest punct de vedere al guvernului ținură săptămâni de zile. Guvernul era neînduplecat. Cu vreo șase luni de zile mai târziu, guvernul găsi că ar fi mai nimerit să folosească alte mijloace pentru combaterea terorismului: teroriștilor prinși li se oferi libertatea și o nouă identitate, în schimbul unor informații privitoare la organizația și la ascunzătorile Brigăzilor Roșii. Dar în acele prime săptămâni, guvernul se arătase neînduplecat în refuzul său de  a trata cu niște răufăcători.

Eleonora Moro lupta pentru un soț: într-o scrisoare adresată ziarului Il Giorno protestă împotriva punctului de vedere al guvernului. Acel punct de vedere fu îmblânzit: se va face acum tot ce este juridicește posibil pentru a salva viața lui Aldo Moro. Lumea se întreba ce conține această noțiune: tot ce este juridicește posibil. Din închisoarea poporului, Aldo Moro adresă unor miniștri și unor tovarăși de partid o serie de scrisori, în care cerea tratative: constituția nu interzice asta, în alte țări asemenea tratative sunt uzuale și, în plus, un asemenea mod de tratare a problemei corespunde idealurilor creștine și umanitare ale partidului. Papa se oferi să mijlocească.

Teroriștii se folosiră de ziare pentrua manipula opinia publică. De regulă, după fiecare anunț telefonic anonim, ziariștii se repezeau la câte o ladă de gunoi, ca să pescuiască din ea noul comunicat și ultimele noutăți. Din când în când ziarele primeau fotografii spălăcite ale lui Aldo Moro, care dovedeau că mai e în viață. Aldo Moro poza, slăbit și nebărbierit, ținând în mână un ziar din ajun, sub steaua în cinci colțuri înscrisă într-un cerc: simbolul puterii de stat corupte și a așa-numitului complot al companiilor supra-naționale.

Între timp autoritățile căutau cu înfrigurare ascunzătorile răpitorilor. Zeci de mii de militari în vestoane antigloanțe fură incluși în acțiunile de căutare. Pe autostrăzile Romei apărură posturi de jandarmi, iar autovehiculele erau percheziționate dacă nu ascund arme. La Roma mii de apartamente fură întoarse cu josu-n sus. Fură operate zeci de arestări și acum oricine putea fi reținut trei luni fără proces. La țară, mulțime de militari, în șiruri lungi, scotociră câmpiile ca niște vânători. Computerul serviciului italian de securitate fu conectat cu cel vest-german. Comisarul-șef al poliției din Paris îi făcu o vizită de lucru deznădăjduitului său coleg de la Roma.

Străinii stabiliți la Roma stârniră brusc bănuieli. Hanna Piccard fu convocată de organul de poliție însărcinată cu controlul străinilor, ca să-și prezinte permisul de sejur și să dovedească astfel că ea este cea care susține că este. Problema fu repede rezolvată, dar Hanna Piccard fusese obligată acum pentru prima dată să-și prezinte autorizația de ședere în Italia, și nu izbuti să nu socotească incidentul drept un semn rău.

(...)

-Aldo Moro a fost lăsat mască, zise Zuccarelli în cele din urmă.

Simonetti dădu din cap afirmativ. Zaccagnini***, secretar de partid al creștin-democraților, făcuse o manevră surprinzătoare: întocmise o declarație, în care autenticitatea scrisorilor lui Moro era pusă la îndoială. Scrisorile pe care Moro le adresase din închisoarea sa populară unotr tovarăși de partid și unor miniștri nu puteau fi scrise de el, cu toate că stilul lor semăna în mod izbitor cu al lui. Dar ceea ce scrisese, ...- nimeni nu-l știa așa. Fuseseră găsiți cincizeci de prieteni ai lui Moro, dispuși să iscălească acea declarație. Nimeni nu-l știa așa. Într-adevăr: două săptămâni de zile de captivitate și de interogatorii, după ce săptămâni de zile fusese nevoit să afle din ziare că guvernul nu este dispus să-l schimbe pe câțiva răufăcători, în acele scrisori începu să răzbată într-adevăr oarecare deznădeje și amărăciune. Moro se auto-acuza. Deveni înțepător. Poate că guvernul se temea că Moro va ajunge să dezvăluie în scrisorile sale unele secrete politice, primejduind astfel securitatea statului. Omul de stat fusese declarat iresponsabil. Și cine putea să-l declare iresponsabil mai cu temei decât prietenii săi?

-Și nu se bărbierește, - exclamă Zuccarelli, prefăcîndu-se indignat.

-Ce vrei să spui?

-Își amintești de plimbarea pe care am făcut-o noi doi în ziua răpirii? (...)

- Am vorbit atunci verzi și uscate despre Moro, despre locul în care e ascuns. Am presupus că se bărbierește. Mi s-a părut a fi un amănunt nostim. Se bărbierea și, sub ochii dușmanilor lui, i se boțea masca. (...) Dar el nu se bărbierește, după cum reiese din fotografiile publicate în ziare.

-Poate că acolo nu mai simte nevoia, ca un colonel englez în tranșee, sub focul de baraj al inamicului. E un semn de slăbicune. E gata să piardă, e sfârșitul partidei. A slăbit cinci kilograme. Nervii i s-au tocit. Involuntar, preia cuvinte din jargonul călăilor săi. (...)

- (...) Dar ăștia îl vor ucide. Sînt nevoiți, pentru că prietenii lui l-au jertfit pe altarul statului. (...)

(...) Citi în trecere titlurile tipărite cu litere roșii pe întreaga lățime a primei pagini: Moro Ucciso.  Alergă la un chioșc, cumpără edițiile speciale scoase de două ziare, mai făcu vreo cîțiva pași, și se opri.

Atac barbar. Cadavrul lui Moro găsit într-o mașină, după cincizeci și cinci de zile de captivitate. Gloanțe în inimă. O înfiorătoare înscenare a Brigăzilor Roșii. La ora unu sună telefonul la 113: Moro a fost eliberat. Oarecare optimism la cartierul-general al creștin-democraților. La unu și jumătate alt telefon anonim: pe via Caetani se află o mașină cu o bombă. Lîngă sediul de partid al creștin-democraților, în apropiere de cel al comuniștilor, se află parcat un Renault-4 roșu. Trecătorii au văzut în port-bagaj un om învelit în pături. Un agent de poliție recunoaște în chipul bărbos al individului, pe cel al lui Aldo Moro. Acesta e mort. Scene haotice la cartierul-general al creștin-democraților. Porțiunea de oraș dintre  piazza Argentina și piazza Venezia este baricadată. O mulțime imensă se adună în jurul cordonului de polițiști. Înalți dregători se grăbesc spre locul sinistrului. Ministrul Cossiga**** și ministrul adjunct Darida***** au identificat oficial cadavrul. Un preot este cufundat în rugăciuni lîngă mașină.  Apel la o grevă generală.

Suib titlurile roșii și negre ale ziarelor era reprodusă o fotografie. Fotograful stătuse, pare-se, la o fereastră, într-o clădire de pe via delle Botteghe, chiar peste drum de îngusta via Caetani: fotografia fusese luată de sus, cu un tele-obiectiv. În prim-plan, Leda văzu cefele celor din jur, care se uitau la port-bagajul deschis al mașinii Renault-4. Mașina ocupa cea mai mare parte a fotografiei. În port-bagaj zăcea un om. Niște pături fuseseră date deoparte. O pată albă în golul întunecat: mîna dreaptă pe burtă. Capul bărbatului căzu pe umărul lui stîng. Asta era tot. Nu era o fotografie impresionantă. Impresionantă fusese cîndva fotografia cu membrii gărzii personale împușcași, căzuți pe pavele de pe via Fani.  Dar Leda știa acum că Aldo Moro era cel care zăcea acum ca un vagabond pătruns clandestin în mașină și adormit acolo și că fusese ucis probabil numai cu cîteva ore înainte.

(...)

> 

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trd. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 155-156, 170-172, 201-203, 265-266.

NOTE M.T.

*Aldo Moro (1916-1978) = Politician italian creștin-democrat. De cinci ori premier. Asasinat de Brigăzile Roșii, după 54 de zile de captivitate. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

**Brigăzile Roșii = Organizație teroristă de extremă stângă activă în Italia anilor 70-80. 

(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/brigazile-rosii-fost-o-grupare-terorista-italia)

***benigno Zaccagnini (1912-1989) = Politician italian creștin-democrat. (http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/663/BENIGNO_ZACCAGNINI_home.html)

****Francesco Cossiga (1928-2010) = Politician italian creștin-democrat . Prim-ministru și președinte al republicii. (http://www.theguardian.com/world/2010/aug/18/francesco-cossiga-obituary)

*****Clelio Darida = Politician italian creștin-democrat. Primar al Romei și ministru. (http://netlibrary.net/articles/clelio_darida)

Răpirea premierului italian creștin-democrat Aldo Moro de către Brigăzile Roșii în 1978 (DE JONG 1985)

<

(…) Leda  se rezema de un zid din curtea interioară a școlii, decorat cu lozinci politice, și se uita la motivul decorativ foliaceu de pe brățara ei de argint, când Joey Kurhajec îi spuse că Aldo Moro a fost răpit de niște membri ai Brigăzilor Roșii, cu o oră în urmă, la mai puțin de un kilometru depărtare de școală, pe via Fani. Cinci membri ai gărzii personale a lui Aldo Moro fuseseră împușcați mortal. Lena dădu din cap.

-A fost răpit – exclamă Joey încă o dată.

– Aldo Moro?

– Da, Aldo Moro. Acum s-a dus naibii totul. Ai să vezi.

– Nu cumva ne este dat să avem și o revoluție?

Dar Leda n-avea să uite niciodată capul plecat al băiatului care, în mijlocul elevilor îmbulziți în jurul lui, ținea ridicat, cu un gest solemn, un radio cu tranzistori. Leda auzi crâmpeie ale unui buletin de știri. Aldo Moro, șaizeci și unu de ani, de patru ori prim-ministru, președinte al partidului creștin-democrat, a fost răpit azi dimineață pe via Fani, în cartierul Monte Mario. Patru membri ai gărzii sale personale și un șofer au fost uciși de gloanțe trase cu arme semi-automate. Moor era în drum spre clădirea Parlamentului, după ce se rugase ca de obicei, într-o capelă. Pe via Fani căzuse într-o capcană. Răpitorii folosiseră trei automobile și o motocicletă; câțiva dintre ei purtau uniforme ale companiei de navigație aeriană Alitalia. În același timp, rețeaua telefonică, în cartierul Monte Mario, încetase să funcționeze, din motive încă neelucidate. Scene dramatice în clădirea Parlamentului. Se vorbea despre un atentat împotriva democrației și despre starea de asediu. La Roma și în multe alte localități din țară, toate activitățile fuseseră suspendate. În cele din urmă, automobiliștii fuseseră avertizați că cele mai multe stații de benzină fuseseră închise.

(...)

Leda fu prima care nu mai putu să suporte seriozitatea. Își consolidă reputația când îndrăzni să se întrebe cu glas tare dacă poporul avea să-i ducă lipsa, lui Aldo Moro, bărbatul care ll televiziune făcea întotdeauna impresia că e mort de oboseală, care nici nu confirma, nici nu infirma, și-și plictisea toți auditorii cu argumentele sale prolixe. (...)

Pe via Fani, Leda își închipui că este figurantă într-un film, împreună cu carabinierii, care formaseră un cordon. Se strecură în spatele lor, îndreptându-și privirea iscoditoarea printre cei din jur, dar porțiunea de stradă pe care o vedea nu mai amintea nimic de moartea a cinci oameni. Fotografii se repeziseră spre camerele lor obscure, cadavrele fuseseră evacuate. Dar toți așteptau, și așteptau, și manifestau un enigmatic interes pentru cei care se aflau în interiorul cordonului. Buchetele de flori de lângă bordura trotuarului, Leda nu avea să le vadă decât în dimineața următoare, într-o fotografie dintr-un ziar. Așadar, teroriștii izbutiră să-și parcheze într-un cartier  închis ermetic automobilul , pe a cărui pardoseală îl ghemuiseră pe Moro între banchete.

(...) Joey cuteză să iasă încă o dată pe stradă și se întoarse cu ediția specială a unui ziar. Titlurile exprimau amploarea dramei. La o oră după ce fusese pe via Fani, Leda îi văzu pe membrii uciși ai gărzii personale, întinși pe caldarâm.Unul din ei mai ținea în mână un ziar, și Leda izbuti, cu ajutorul unei lupe, să afle că numa cu câteva clipe înainte de moarte, omul acela citea La Repubblica.

(...)

Roma făcea în acea zi o impresie dezolantă. Cei mai mulți locuitori, după ce aflaseră de răpire, se retrăseseră în casele lor. Toți se temeau de o lovitură de stat a dreptei, ca reacție la această acțiune teroristă a extremei stângi. La vitrinele multor magazine și baruri fuseseră coborâte obloanele. Pe străzile și în piețele unde de obicei se înghesuiau mii de turisme și de autobuze, nu mai circulau decât taxiuri. Părea că locuitorii Romei fugiseră, ca niște animale care au adulmecat semnele prevestitoare ale unui cataclism.

(...)

Știau și ei că în mașina în care se deplasa Aldo Moro atunci când un glonte fărâmase parbrizul și-l ucisese pe șofer, era albastră; și că în mașină se aflau cinci genți, dintre care una era plină ochi cu medicamente. Amănunte noi nu se comunicaseră. (...) Ceea ce aștepta publicul acum era prima veste din partea răpitorilor.

(...) În fața Primăriei de peste drum apăruseră parapete făcute din saci de nisip, peste care se aflau acum și capetele somnoroase ale unor militari. (...)

- Bineînțeles, răspunse Zuccarelli, zîmbind. - A informat-o pe Madonna cu privire la această catastrofă națională (...) Dar unde e Aldo Moro? Unde îl țin ascuns? Ce zici? Am impresia că nu departe de aici. Poate că am trecut și noi pe lângă ascunzișul și închisoarea lui.

Simonetti luă loc pe balustradă și se gîndi cîteva clipe.

-La Roma, da, îl țin ascuns la Roma – zise el. Un oraș mare oferă cele mai bune ascunzișuri. La țară, oamenii se observă mult mai mult unii pe alții; orice necunoscut bate la ochi. Un apartament în cartierele mărginașe, acolo anonimitatea este asigurată mai bine ca oriunde. În plus, teroriștii sunt adevărate animale urbane.

(...)

>

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp.  148-152.

Jurnalist independent versus politica economica liberala in România interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Dealtfel si tata si Nae Gheorghidiu erau din ce in ce mai nelinistiti si mai preocupati de soarta colaborarii cu Ladima... El scria gazeta ca si cind ar fi fost a lui si nici nu concepea macar ca ar putea sa scrie altfel... Negresit, aceasta aducea  cetitori, dar contrazicea prea mult intentiile proprietarilor... Din ce in ce mai mult Veacul un organ dusmanos industriei si comertului, ceea ce in nici un mod nu se potrivea gindurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi  acesta ne-a aratat enervat un anunt ironic in pagina intiia a Veacului, pe doua coloane, in chenar, cu litere: ``Fabricile de gheata cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutila gheata artificiala, naruind astfel o industrie atit de necesara atit de necesara apararii nationale. Se cere ca statul sa ia asupra sa, cel putin in timpul iernii, cumpararea intregii productii de gheata, altfel fabricii vor fi nevoite sa inchida, lasind pe drumuri pe lucratori.``
Pe urma, iesirile impotriva industriei ``parazitare`` au devenit tot mai numeroase... La inceput, lui Nae Gheorghidiu ii era teama ca aceasta  campanie impotriva industriei nationale sa nu supere pe seful partidului... Ionel Bratianu era insa atit de preocupat de problema regentei si a mentinerii ``actului de la 4 ianuarie`` (1), incit tolera orice divergenta, pe orice chestie, era gata sa trateze cu orice partid, subventiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerind numai convenabila pe aceasta ``chestie inchisa``... Mai cu seama in zilele acestea, ale procesului Manoilescu (2), ingaduia orice, devenise impaciuitor, parasind cu totul faimosul sectarism, numai in schimbul admiterii ``actului``. L-am vazut in ziua proclamarii la Camera; albise, obrajii i se micsorasera si se adincisera mult, parul dat peste cap era ca o chica de poet carunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-as mai fi recunoscut pe strada. Si asta numai in citeva luni de zile.
La inceput ii fusese teama ca, suparat din pricina remanierii, Gheorghidiu sa nu se adaoge cumva la numarul acelora, care politicieni incercati si abili, stiau ce inseamna ``o chestie``, si refuzau sa recunoasca ``de drept`` ``actul de la 4 ianuarie``, caci de fapt il recunosteau mai toti. Ii era teama ca Veacul ar fi putut sa aiba o atitudine mai echivoca... Cum, dimpotriva, gazeta parea sa fie anticarlista, caci se facea, vag de tot, e drept, ecoul stirilor defavorabile printului exilat, cu doua sau trei zile inainte de serbarea donatiei Muzeului Simu (1), cu o saptamina deci inainte de moarte, Ionel Bratianu (2) i-a telefonat pe la 2 dupa-amiaza lui Gheorghidiu, care a primit vestea naucit de uimire  si de fericire, ca vrea sa-l viziteze, daca e acasa... Cind a sosit, a fost primit de la portita de fier de Gheorghidiu, iar dupa ce a luat loc in biroul cu usile-oglinzi, impartite in careuri, si cu muchii de aur, linistit ca un stapin acasa la el, a spus ca tine sa-i aduca personal cordonul Coroanei Romaniei (pe care, dupa traditia liberala a remanierilor, i-l daduse drept consolare) si se scuza ca nu avusese timp, din cauza imprejurarilor (moartea regelui (3), aranjarea practica a regentei etc) sa i-l inmineze... E de prisos sa spun ce sperante - impotriva evidentei - a legat Gheorghidiu de acest ``gest`` al lui Ionel Bratianu. A crezut ca s-a intors iar roata norocului politic. Venirea peste o saptamina abia la sefie a lui Vintila Bratianu (1) marele pontif al industriei nationale, l-a facut  sa inghete de teama vreunei imprudente. E usor de inteles ca a avut aproape o sincopa cind a cetit chiar in ziua aceea, in Veacul, un articol indirjit impotriva industriei si a bancilor ``parazitare``. Prabusirea Bancii Elino-Romane (2) de la Galati, ca si prabusirea in aceeasi saptamina a altor banci, iesene, se dovedisera ungrav simptom de maladie financiara. La rindul lor, bancile bucurestene incepusera sa avizeze la masuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, in polite dubioase, sume mari de foarte multe milioane, imprumutate dealtfel prietenilor politici, pe polite de complezenta, bani dati cu intentia de a nu mai fi achitati vreodata si care nu erau in realitate decit plata unor servicii pe care acestia le faceau cind erau la putere, bancilor si industriilor lor. Acum acestea incercau sa treaca statului, rind pe rind, aceste ``portofolii dubioase`` (2).
Nae Gheorghidiu a telefonat indata dupa aparitia ziarului tatalui meu, sa vie neintirziat la el.
I-a cerut sa-i spuie limpede lui Ladima ca Veacul nu numai ca nu poate lua atitudine impotriva comertului si industriei romanesti, dar ca intelege sa le sprijine calduros in orice imprejurare... Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. Îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.

(1) Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succcesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor. Partidul liberal nutrea speranța ca prin acest politic să-și consolideze poziția (n .ed.).
(2) Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 martie 1926- 3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra 4 scrisori ale prințului Carol către Ion I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta își exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale. În favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al guvernului liberal (n. ed.).
(1) Colecționarul șți fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854-1935) a făcut donația într-un cadrul oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanți din partea guvernului, numeroși oameni de artă și scriitori.
(2) Ion I. C. Brătianu  a decedat la 27 noiemebrie 1927 (n. ed.).
(3) Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
(1) Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927- 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
(2) Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele și procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
(3) Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la tiltu: Portofilii putrede și suflete descompuse (...)
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 178-183..

Un jurnalist independent versus PNL in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Tata l-a poftit jos, a insistat, cind Ladima voia sa stea in picioare:
- Nu, ia te rog loc. Si apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinta a fost surprinsa, si azi a aparut in gazeta un articol, despre care, ce sa-ti spun?... sunt uimit.
Ladima, parca suflecat, cu buzele strinse si mustata ridicata:
- Da... care articol?
- Cel cu Caile Ferate... cu furnitura de carbuni.
A precizat de-a dreptul, oarecum bataios:
- Eu l-am scris.
Tata a inceput sa se bilbiie... Si-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu gasea cuvinte... Cred ca dincolo Gheorghidiu fierbea...
- Sa stii ca n-ai dreptate... Lovesti prin asta in 15 000 de muncitori si intr-o industrie nationala necesara apararii statului.
Ladima fierbea.
- Domnule Vasilescu, e o gluma liberala aceasta industrie necesara statului... Deocamdata vad ca, pentru moment, ii e mai mult necesar statul ei decit statului... Daca s-ar arde pacura, daca s-ar importa chiar carbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual... Am socotelile in sertar la birou... Acest miliard e bagat in buzunar de citiva escroci, care constituie un consiliu de administratie si clientela lor (presedinte al consiliului de administratie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu exista stat in lume mai jefuit decit acest stat romanesc.
- Domnule Ladima... Te inseli... te-nseli grozav. Acolo sunt oameni incercati... cu dragoste de tara...
- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni cari si-ar iubi tara si pentru mai putin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu va inteleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastra a fost despartirea de liberali, caci va banuiam dezgustat, fara indoiala, de spiritul lor de jaf in averea statului... Veacul trebuia sa fie - asa am crezut ca doriti - un transeu de protestare impotriva unor metode vechi... O tribuna pentru promovat tot ce e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice... Asa a inteles si publicul si de aceea ne cauta si ne sprijina.
- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate ca ne-am inteles gresit. Dar noi nu luam atitudine nici impotriva lui Ionel Bratianu*, nici a lui Vintila**, nici chiar a partidului.
- Dar parca e cineva care sa vrea asta? Se indoieste cineva de cinstea lui Ionel Bratianu sau a lui Vintila? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am nimic, ca flamura, dar statul lui major e o adunatura de jecmanitori ai statului. Dealtfel, daca nu ne intelegem... e o solutie foarte simpla... Va rog sa primiti demisia mea. Si s-a sculat nervos in picioare, a vrut sa faca un gest, pe urma, prea schematic: Buna ziua.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 166.

NOTE M.T.
* Ion I.C. Bratianu (1864-1927) = Fiul liderului liberal Ion C. Bratianu, in a carui guvernare (1876-1888) Romania a devenit indepenenta. Deputat si ministru din 1895. Presedinte al PNL din 1909. Prim-ministru intre 1914-1918 si 1922-1926. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ion-ic-bratianu-conducatorul-umbra-al-romaniei-interbelice)
** Vintila I.C. Bratianu (1866-1930) = Fratele lui Ion I.C. Bratianu. Deputat si ministru de finante. Autorul devizei liberale ``Prin noi insine``. Prim-ministru in 1927-1928 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/vintila-bratianu-omul-0)

Ministrul de interne în provincie în Romania sfarşitului de secol XIX (ZAMFIRESCU 1895)

<
(...)
La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pe piept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, ``domnul protoereu``; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani - în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ``ceva bizbiu`` între ministul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumul oamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gura-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau  la cîrciuma de la colţ.
La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce naltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întîi. 
Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: ``Domnule ministru!``, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-l să vorbească pe nas. Si iar începu: ``Domnule ministru!`` Vîntul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară erau un chiloman de nu se mai auzea nici în cer nici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era întins de la clasa a I a pînă la ieşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curnd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
(...)
>

SURSA
Duiliu Zamfirescu, Tanase Scatiu, ed. Eminescu / Biblioteca Eminescu nr. 51, Buucresti, 1985,p. 194- .

Criza politică portugheză după desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Aflîndu-ne departe, știm puțin despre lațurile și nodurile gordiene ale crizei care,  latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul guvernelor, mai ales de la celebra invazie a hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea și ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieșire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale justiției. Mai ales pentru că nu se știe dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpustește cu viteza de doi kilometri pe oră în direcția Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-și prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjuncturii și pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile și eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea și capacitatea lor. Primul ministru, în declarația către țară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul național amplu pe care, în condițiile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru reastabilirea normalității. În această ordine de idei, îi propusese președintelui Republicii formarea unui guvern de salvare națională, cu participarea tuturor forțelor politice cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere că întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredințat formațiilor partidare care, într-o situație normală, nu ar fi chemate nici pentru a deschide o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar și deslușit că atît el cît și miniștrii săi se considerau în slujba țării pentru ca, în funcții noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei și să contribuie la fericirea poporului.
Președintele Republicii a acceptat cererea de demisie și, respectînd constituția și normele de funcționare democratică a instituțiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca șef suprem a partidului celui mai votat și care, pînă acum, guvernase fără alianțe, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare națională propus. Pentru că, e bine să nu se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare națională sînt și el foarte bune, se poat espune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile numai rareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obișnuit, guverne caer să știe să guverneze la nivel național. Despre această temă delicată așa cum sînt cele mai delicate, au avut loc nesfîrșite dezbateri între constituționaliști, politologi și alți cunoscători, și-n atîția ani, nu s-a putut adăuga prea mult la evidența semnificațiilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvern de salvare națională, fiind național și de salvare, e de salvare națională. Așa ar spune Pero Grulho*, și ar-spune bine. Și cel mai interesant din toate asteae că populațiile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunțat formarea pomenitului guvern, neputîndu-se , în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaște lista ministerială și se văd portretele miniștrilor în ziare și la televiziune. La urma urmelor sînt aceleași figuri, și la ce ne așteptam oare, dacă sîntem atît de reticenți să le dăm pe ale noastre.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 179 - 180.

NOTE M.T.
* Pero Grulho = Personaj proverbial din literatura tradițională. (http://dictionary.reverso.net/spanish-english/Perogrullo)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Burghez arivist versus muncitori socialiști în România interbelică (PAPADAT BENGESCU 1935)

< (...) Îi mulțumise încă o dată că l-a ajutat să-și recapete postul de la bancă. Serviciul mergea bine.
Ce va fi făcînd moș Toma la legătorie? Era dator să treacă o dată pe la el, nu-și luase nici ziua bună, fugise așa... Om de treabă bătrînul legător... chiar și atelierul îi lăsase o amintire bună. Firește că nu făcea pentru el - el era deprins să fie în slujbă, funcționar... Înainte nu cunoaștea pe lucrători, îi credea sau proști sau obraznici, și nu toți erau. Ceea ce vorbeau între ei acolo era mai de seamă decît flecăreala colegilor de la bancă și a băieților de la bodegă. La bodegă n-auzeai decît anecdote și înjurături, cu atît mai de haz cu cît mai pipărate. La atelier dau și ei drumul la o înjurătură cînd  se strica lucrul, de necaz. Vorbeau mult însă despre cărți necunoscute lui Costel, care sta deoparte înstrăinat de discuțiile lor; el nu prea citise, adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de lux, un băiat subțirel, cu glas plăcut, care făcea din memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul le dădea alt înțeles, și atuncea se aprindeau la vorbă.
Moș Toma se unea mai adesea în păreri cu băieții, și Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, frîngeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da deoparte ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să treacă o dată pe acolo.
Din toate discuțiile acelora, îi rămăsese lui Costel în minte „binele tuturor” și cercase a vorbi la birou despre „binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el și renunțase. Pînă la urmă, aceia erau socialiști și el era funcționar... Dacă ar fi făcut politică er fi făcut alături de dascălul Petre*, deși nu mai știa bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcționar... Ce noroc că mamă-sa reușise să-l pună la loc în slujbă... Ce femeie, Mălina! Dar pe moș Toma, care-l ajutase, se va duc într-o zi să-l vadă. Prefera să-l găsească singur... ceilalți..
(...)
>

SURSA
Hortensia Papadat Bengescu, Logodnicul, editura Junimea, Iași, 1986, p. 148-149.

* Dascălul Petre = Tatăl rezident în Brăila al funcționarului bancar bucureștean Costel Petrescu, personajul principal al romanului.

Tânăr autodidact versus profesioniști în societate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

< (...)
Numai că Martin nu dădea importanță aparențelor! Observase de la bun început că celălalt are o minte foarte bine organizată și posedă un apreciabil bagaj de cunoștințe, pe care știa să le mînuiască. Pe lângă asta, profesorul Caldwell nu corespundea tipului obișnuit al profesorului de engleză, aș cum și-l închipuia Martin. La început, profesorul nu se arăta dispus să discute lucruri legate strict de specialitatea  lui, dar pe urmă Martin izbuti totuși să-l antreneze într-o asemenea discuție. De altfel, Martin nu pricepea cu nici un chip de ce în societate un om nu trebuie să vorbească despre chestiuni ce țin de profesiunea lui.
- Opreliștea de discuta chestiuni profesionale este absurdă și revoltătoare, îi spuse el lui Ruth  cu cîteva săptămâni mai înainte. Ce alt motiv pe lumea asta poate aduna bărbați și femeiîn afara dorinței de a-și
 comunica unii altora tot ce au mai bun în ființa lor? Iar lucrul cel mai de valoare  este acela care îi interesează cel mai mult, prin care își cîștigă existența, problemele în care sînt specializați, asupra cărora stau aplecați zi și noapte și pe care le visează. Închipuie-ți că domnul Butler s-ar supune cerințelor bunei-cuviințe și ar începe să debiteze părerile lui despre Paul Verlaine (1), despre teatrul german ori despre romanele lui D”Annunzio (2). Ne-am plictisi de moarte. În ce mă privește, dacă sînt silit să-l ascult pe domnul Butler, prefer să-l aud vorbind despre problemele de drept în care e specialist. Asta-i tot ce are mai bun în el, iar viața e atît de scurtă, încît vreau să am numai ce-i mai bun, de la toți bărbații și de la toate femeile pe care le întîlnesc.
- Bine - obiectă Ruth - dar există și subiecte care să poată interesa pe toată lumea.
- Aici te înșeli, răspunse Martin cam repezit. În societate toți indivizii și toate grupurile - sau mai bine zis aproape toți indivizii și toate grupurile - maimuțăresc pe cei din grupul aflat pe treapta imediat superioară. Ia gândește-te: cine stă în fruntea ierarhiei sociale? Trîntorii, trîntorii bogați. De regulă, aceștia nu știu ceea ce știu cei care muncesc pe lumea asta. A asculta o discuție cu caracter profesional ar fi într-adevăr pentru domnii trîntori, șide aceea domniile lor decretează că asemenea discuții nu trebuie purtate în societate. Totodată ei decretează și ce subiecte nu sînt în specialitate și pot fi discutate, iar acestea sînt ultimele spectacole de operă, ultimele romane apărute, jocul de cărți, biliardul, petrecerile, automobilele, cursel de cai, pescuitul de păstrăv și de ton, vînatul, iahtingul și așa mai departe - dar bagă de seamă că toate astea sînt lucruri pe care trîntorii le cunosc. De fapt nu sînt decît discuții de specialitate ale trîntorilor. Partea cea mai hazilie e că foarte mulți oameni inteligenți și toți cei care trec drept inteligenți îngăduie trîntorilor să le stabilească reguli. În ce mă privește, vreau de la fiecare om ce are mai bun, indiferent dacă asta se numește vulgaritate, specialitate, sau oricum altfel.
Dar Ruth nu înțelesese. Acest atac împotriva adevărurilor acceptate i s-a părut simplă încăpățînare.
În felul acesta ajunse Martin să-l molipsească și pe profesorul Caldwell cu avîntul lui , îndemnîndu-l să spună ce avea pe suflet. într-un moment de tăcere, Ruth, care se afla aproape de ei, îl auzi pe Martin spunînd:
- Fără îndoială că nu proclamați asemenea erezii de la catedra Universității California.
Profesorul Caldwell înălță din umeri.
-Știți cum spun contribuabilii și politicienii cumsecade. Sacramento (2) ne dă slujbele, deci ne închinăm în fața celor din Sacramento, în fața Consiliului Universitar și în fața presei partidului sau în fața presei ambelor partide.
- Da, asta e limpede. Dar cum vă împăcați cu situația? insistă Martin. Vă simțiți probabil ca peștele pe uscat.
- La universitate nu există, îmi face impresia, decît puțini ca mine. Cîteodată mă simt aproape ca un pește pe uscat și sînt convins că locul meu e la Paris, printre scriitori, la Londra pe Grub Street ori în mijlocul boemei triste, unde să beau vin roșu, să mănînc prin birturile din Cartierul latin și să propovăduiesc în gura mare vederi radicale despre lume. Îți spun drept, foarte adesea sînt sigur că am fost anume făcut ca să fiu un radical. Dar, arunci, mi se ivesc atîtea probleme asupra cărora nu sînt deloc sigur. Îmi dispare curajul ori de cîte ori sînt pus în față cu puținătatea puterilor mele omenești, care totdeauna mă împiedică să stăpînesc toți factorii unei anumite probleme - probleme de viață, probleme umane, bineînțeles.
(...)

(1) Cunsocut poet francez (1844 - 1896).
(2) Romancier italian (1863 - 1938).
(2) Sacramento este capitala statului California.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 288-290.

Ucrainenii au dărâmat statuia lui Lenin

„Jos, parazit comunist!“

Cuget Liber 10 decembrie 2013

Umor

Zece membri de partid
(Parodie după „Zece negri mititei”)

Zece membri de partid
Plănuiau o viață nouă
Unul a vorbit prin somn
Și-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
Și-au propus să facă sport.
Unul a sărit prea sus
Și-au rămas doar opt.

Opt membri de partid
Au trecut la fapte.
Unul a trecut de tot
Și-au rămas doar șapte.

Șapte membri de partid
Au făcut afaceri grase
Unuia i s-a înfundat
Și-au rămas doar șase.

Șase membri de partid
Au strigat lozinci.
Unul a strigat invers
Și-au rămas doar cinci.

Cinci membri de partid
Au plecat la teatru.
Unul n-a aplaudat
Și-au rămas doar patru.

Patru membri de partid
Au avut idei.
Unul le-a avut mai bune
Și-au rămas doar trei.

Trei membri de partid
Au cerut război.
Unul a vrut spre răsărit
Și-au rămas doar doi.

Doi membri de partid
Se jucau cu tunul.
Unul-a luat-o în serios
Și-a rămas doar unul.

Un membru de partid
Ținea nasul sus.
A venit remanierea
Și a fost exclus.


SURSA
Gheorghe Enăchescu, ”Rebus”, București, decembrie 2012.

Religia în prizonierat, socialismul postbelic și umanismul (SARTRE 1938)

<

(…) 
- A venit războiul și m-am angajat fără a ști de ce. Doi ani am stat fără să înțeleg, pentru că viața de pe front lăsa puțin timp de gîndire și apoi soldații erau prea grosolani. La sfârșitul lui 1916 am fost făcut prizonier. Mi s-a spus ulterior că mulți soldați și-au regăsit în captivitate credința din copilărie. Domnule, spuse Autodidactul coborîndu-și pleoapele peste pupilele înflăcărate, eu nu cred în Dumnezeu; existența lui e dezmințită de Știință. Dar, în lagărul de concentrare, am învățat să cred în oameni.

-Își suportau soarta cu curaj?

-Da, spune el cu un aer vag, era și asta. Dealtfel eram bine tratați. Dar voiam să vorbesc de altceva; în ultimele luni de război, nu ni se mai dădea aproape de loc de lucru. Cînd ploua, ne băgau într-un hangar mare de scîndură în care înghesuindu-ne încăpeam aproape două sute de inși. Închideau ușa și ne lăsau acolo înghesuiți unul într-altul, într-o obscuritate aproape completă.

Ezită o clipă.

-N-aș putea să vă explic, domnule.Toți oamenii aceia se aflau acolo, abia îi puteai vedea, dar îi simțeai lipiți de tine, le auzeai respirația… Într-una din primele dăți cînd ne-au închis în hangarul acela, apăsarea era atît de puternică încît am crezut la început că o să mă sufoc, apoi, dintr-o data, o bucurie puternică a pus stăpînire pe mine, era cît pe ce să cad jos; atunci am simțit că-i iubeam pe oamenii aceia ca pe niște frați, aș fi vrut să-i îmbrățișez pe toți. De atunci, de cite reveneam în hangar, încercam aceeași bucurie.

(…) – Hangarul Acela a dobîndit pentru mine un caracter sacru. De cîteva ori am izbutit să înșel vigilența paznicilor noștri, m-am strecurat singur în el și, acolo, în umbră, amintindu-mi de bucuriile pe care le cunoscusem , cădeam într-un fel de extaz. Orele treceau, dar eu nu le mai băgam în seamă. Mi s-a întîmplat să izbucnesc în hohote de plîns.

(…) În fiecare duminică asistam la slujba religioasă. Domnule, n-am fost niciodată un credincios. Dar nu s-ar putea spune că adevărata taină a liturghiei e comuniunea între oameni? Un preot francez, care nu avea decît un brat, celebra slujba. Aveam un armonium. Ascultam în picioare, cu capetele descoperite și, în timp ce sunetele armoniumului mă încîntau la culme, simțeam că mă fac una cu toți oamenii care mă înconjurau. Ah! Domnule cît de mult mi-au plăcut slujbele acestea. Chiar și acum, în amintirea lor mă duc uneori la biserică, duminica dimineața. La biserica Sainte-Cecile avem un organist minunat.

-Ai regretat de multe ori viața aceea?

-Da, domnule, în 1919. E anul în care am fost eliberat. Am trăit cîteva luni foarte dificile. Nu știam ce să fac, mă prăpădeam. Oriunde vedeam oameni adunați, mă strecuram în grupul lor. Mi s-a întîmplat, adăugă cu un surîs, să conduc la groapă un necunoscut. Într-o zi, de disperare, mi-am aruncat colecția de timbre în foc… Dar mi-am găsit drumul.

-Adevărat?

-Cineva m-a sfătuit … Domnule, știu că pot conta pe discreția dumneavoastră. Eu sînt, poate că dumneavoastră nu împărtășiți asemenea idei, dar sînteți un om cu spiritul atît de larg; eu sînt socialist.

Și-a coborît privirea, iar genele lui lungi tremură:

-Din luna septembrie a anului 1921, sînt înscris în partidul socialist S.F.I.O.* Iată ce voiam să vă spun.

Radiază de mîndrie. Mă privește cu capul dat pe spate, cu ochii jumătate închiși, cu gura întredeschisă, are aerul unui martir.

-Foarte bine, zic eu, foarte frumos.

-Domnule, știam că m-ați aproba. Și cum am putea blama pe un om care v-a spus: am dispus de viața mea în cutare sau cutare fel și, în clipa de față, sînt perfect fericit?

(…) –Ah! îi spun eu, din moment ce sînteți fericit…

-Fericit? Privirea lui e stînjenitoare, și-a ridicat pleoapele și mă fixează cu un aer sever. O să puteți judeca, domnule. Înainte de a fi luat hotărîrea aceasta,mă simțeam atît de îngrozitor de singur încît m-am gîndit la sinucidere. Ceea ce m-a reținut e idea că nmeni, dar absolut nimeni nu ar fi impresionat de moartea mea, că voi singur în moarte decît am fost în viață.

Se îndreaptă, obrajii i se umflă.

-Nu mai sînt singur, domnule. Pentru totdeauna.

-Ah! Cunoști multă lume? spun eu.

Surîde și îmi dau seama numai decît de naivitatea mea.

-Vreau să spun că nu mai sînt singur. Dar, firește, domnule, nu e nevoie ca să fiu neapărat cu cineva.

-Cu toate acestea zic, în organizația partidului socialist…

-Ah! Acolo cunosc pe toată lumea. Dar pe majoritatea lor doar după nume. Domnule, spuse el pe un ton glumeț, să fiu obligat să-mi aleg tovarășii într-un mod atît de rigid?

Prietenii mei sînt toți oamenii. Cînd mă duc dimineața la birou, în fața mea, în spatele meu, sînt alți oameni care se duc la munca lor. Îi văd, dacă aș îndrăzni, le-aș zîmbi, gîndesc că sînt socialist, că ei sînt cu toții scopul vieții mele, al eforturilor mele,  și  că ei nu au aflat încă acest lucru. Pentru mine e o sărbătoare, domnule.

Mă întreabă cu privirea; aprob dînd cap, dar simt că e puțin decepționat,.că voia mai mult entuziasm. Ce pot să fac? Sînt de eu de vină că în tot ce spune recunosc un împrumut, un citat? Că-i văd reapărînd, în timp ce-mi vorbește, pe toți umaniștii p ecare i-am cunoscut? Vai, am cunoscut atît de mulți umaniști! Umanismul radical e îndeosebi amicul funcționarilor. Umanismul zis „de stânga” se preocupă în primul rind să conserve valorile umane; nu aparține nici unui partid, pentru că nu vrea să trădeze, dar simpatiile sale se îndreaptă spre cei umili; celor umili le consacră el frumoasa lui cultură clasică.  În general e un văduv cu ochii încă seducători și mereu umezi de lacrimi. Iubește de asemenea pisicile, cîinii, toate mamiferele superioare. Scriitorul communist îi iubește pe oameni îmcepînd cu al doilea plan cincinal; el pedepsește pentru că iubește. Pudic, asemeni tuturor celor puternici, el știe să-și ascundă sentimentele, dar tot el știe, grație unor priviri, unei inflexiuni a vocii, să facă se presimtă, în dosul cuvintelor aspre de justițiar, pasiunea lui severă și dulce pentru frații săi. Umanismul catolic, ultimul venit, veniaminul, vorbește de oameni cu un aer minunat. Ce basm frumos, spune el, e cea mai umilă dintre vieți, aceea a docherului londonez, aceea a unei muncitoare de la o fabrică de pantofi! A ales umanismul îngerilor; scrie pentru edificarea îngerilor lungi romane triste și frumoase, care obțin adeseori premiul Femina.

Acestea sunt marile roluri principale. Dar mai există o puzderie de alte roluri: filozoful umanist, care se apleacă asupra fraților săi ca un frate mai mare și are simțul responsabilității sale; umanistul care-i iubește pe oameni așa cum sînt, cel care-i iubește așa cum ar trebui să fie, cel care ține să-i salveze cu aprobarea lor și cel care-i va salva în ciuda voinței lor, cel crea vrea să creeze mituri noi și cel care se mulțumește cu miturile vechi, cel care iubește în om moartea acestuia, cel care iubește în om viața acestuia; umanistul vesel care are totdeauna cuvîntul glumeț pe buze; umanistul sumbru pe care-l întîlnim  îndeosebi la veghile funebre. Toți se urăsc între ei, ca indivizi firește, nu ca oameni. Dar Autodidactul ignoră toate acestea: i-a închis în sine însuși ca pe niște pisici într-un sac de piele, unde se sfîșie între ei fără ca el să bage de seamă.
(…)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața**, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 151-155.

NOTE M.T.

*S.F.I.O. – La Section française de l’Internationale ouvrière (Secțiunea franceză a Internaționalei muncitorești), partid întemeiat în 1905 și care se va transforma în 1969 în Partidul Socialist.

** R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)