Tânăr autodidact versus profesioniști în societate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

< (...)
Numai că Martin nu dădea importanță aparențelor! Observase de la bun început că celălalt are o minte foarte bine organizată și posedă un apreciabil bagaj de cunoștințe, pe care știa să le mînuiască. Pe lângă asta, profesorul Caldwell nu corespundea tipului obișnuit al profesorului de engleză, aș cum și-l închipuia Martin. La început, profesorul nu se arăta dispus să discute lucruri legate strict de specialitatea  lui, dar pe urmă Martin izbuti totuși să-l antreneze într-o asemenea discuție. De altfel, Martin nu pricepea cu nici un chip de ce în societate un om nu trebuie să vorbească despre chestiuni ce țin de profesiunea lui.
- Opreliștea de discuta chestiuni profesionale este absurdă și revoltătoare, îi spuse el lui Ruth  cu cîteva săptămâni mai înainte. Ce alt motiv pe lumea asta poate aduna bărbați și femeiîn afara dorinței de a-și
 comunica unii altora tot ce au mai bun în ființa lor? Iar lucrul cel mai de valoare  este acela care îi interesează cel mai mult, prin care își cîștigă existența, problemele în care sînt specializați, asupra cărora stau aplecați zi și noapte și pe care le visează. Închipuie-ți că domnul Butler s-ar supune cerințelor bunei-cuviințe și ar începe să debiteze părerile lui despre Paul Verlaine (1), despre teatrul german ori despre romanele lui D”Annunzio (2). Ne-am plictisi de moarte. În ce mă privește, dacă sînt silit să-l ascult pe domnul Butler, prefer să-l aud vorbind despre problemele de drept în care e specialist. Asta-i tot ce are mai bun în el, iar viața e atît de scurtă, încît vreau să am numai ce-i mai bun, de la toți bărbații și de la toate femeile pe care le întîlnesc.
- Bine - obiectă Ruth - dar există și subiecte care să poată interesa pe toată lumea.
- Aici te înșeli, răspunse Martin cam repezit. În societate toți indivizii și toate grupurile - sau mai bine zis aproape toți indivizii și toate grupurile - maimuțăresc pe cei din grupul aflat pe treapta imediat superioară. Ia gândește-te: cine stă în fruntea ierarhiei sociale? Trîntorii, trîntorii bogați. De regulă, aceștia nu știu ceea ce știu cei care muncesc pe lumea asta. A asculta o discuție cu caracter profesional ar fi într-adevăr pentru domnii trîntori, șide aceea domniile lor decretează că asemenea discuții nu trebuie purtate în societate. Totodată ei decretează și ce subiecte nu sînt în specialitate și pot fi discutate, iar acestea sînt ultimele spectacole de operă, ultimele romane apărute, jocul de cărți, biliardul, petrecerile, automobilele, cursel de cai, pescuitul de păstrăv și de ton, vînatul, iahtingul și așa mai departe - dar bagă de seamă că toate astea sînt lucruri pe care trîntorii le cunosc. De fapt nu sînt decît discuții de specialitate ale trîntorilor. Partea cea mai hazilie e că foarte mulți oameni inteligenți și toți cei care trec drept inteligenți îngăduie trîntorilor să le stabilească reguli. În ce mă privește, vreau de la fiecare om ce are mai bun, indiferent dacă asta se numește vulgaritate, specialitate, sau oricum altfel.
Dar Ruth nu înțelesese. Acest atac împotriva adevărurilor acceptate i s-a părut simplă încăpățînare.
În felul acesta ajunse Martin să-l molipsească și pe profesorul Caldwell cu avîntul lui , îndemnîndu-l să spună ce avea pe suflet. într-un moment de tăcere, Ruth, care se afla aproape de ei, îl auzi pe Martin spunînd:
- Fără îndoială că nu proclamați asemenea erezii de la catedra Universității California.
Profesorul Caldwell înălță din umeri.
-Știți cum spun contribuabilii și politicienii cumsecade. Sacramento (2) ne dă slujbele, deci ne închinăm în fața celor din Sacramento, în fața Consiliului Universitar și în fața presei partidului sau în fața presei ambelor partide.
- Da, asta e limpede. Dar cum vă împăcați cu situația? insistă Martin. Vă simțiți probabil ca peștele pe uscat.
- La universitate nu există, îmi face impresia, decît puțini ca mine. Cîteodată mă simt aproape ca un pește pe uscat și sînt convins că locul meu e la Paris, printre scriitori, la Londra pe Grub Street ori în mijlocul boemei triste, unde să beau vin roșu, să mănînc prin birturile din Cartierul latin și să propovăduiesc în gura mare vederi radicale despre lume. Îți spun drept, foarte adesea sînt sigur că am fost anume făcut ca să fiu un radical. Dar, arunci, mi se ivesc atîtea probleme asupra cărora nu sînt deloc sigur. Îmi dispare curajul ori de cîte ori sînt pus în față cu puținătatea puterilor mele omenești, care totdeauna mă împiedică să stăpînesc toți factorii unei anumite probleme - probleme de viață, probleme umane, bineînțeles.
(...)

(1) Cunsocut poet francez (1844 - 1896).
(2) Romancier italian (1863 - 1938).
(2) Sacramento este capitala statului California.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 288-290.

Parisul sfârșitului de secol XIX văzut de o englezoiacă (MAUGHAM 1902)

Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii nobiliare provincial scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul familiei eroinei. Din cauza discrepanțelor care apar la puțin timp după căsătorie, eroina pleacă temporar într-o călătorie în Franța cu mătușa ei. Într-una din scrisorile adresate soțului îi descrie pe scurt Parisul.

<(…)

Aici locuim într-un apartament foarte drăguț din Cartierul Latin, departe de bogătași și de turiști. N-aș putea să-ți spun ce e mai de prost gust: excursionistul obișnuit sau acea parte a Parisului pe care o invadează. Știu doar atît: că se potrivesc de minune. Mi-e silă de proasta calitate a marilor bulevarde, cu cafenele lor țipătoare, prea somptuoase și prea împodobite cu poleială și cu gloata aceea de străini prosr îmbrăcați. Dar dacă vii, am să-ți arăt un altfel de Paris, un Paris demodat și odihnitor: teatre ce nu sînt frecventate de turiști, grădini pline de copii drăguți, însoțiți de guvernante cu bonete de care atîrnă panglici lungi. Pot să te duc printr-o mulțime de străduțe cenușii, cu prăvălii caraghioase, prin biserici vechi în care poți vedea oameni rugîndu-se. Și totul e foarte pașnic, îți liniștește nervii obosiți; și te mai pot duce la Luvru, în orele cînd muzeul nue bîntuit de vizitatori și cînd am să-ți pot arăta tablouri și statui frumoase, ced-au fost aduse aici din Italia și din Grecia, unde zeii își au pînă-n ziua de astăzi reședința.

(…)>

SURSA

W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 197-198.