O plimbare pe fluviul englezesc Tamisa la sfârșitul secoluklui XIX (MAUGHAM 1902)

Prozatorul englez W. Somerset-Maugham Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Personajul principal, Bertha Ley, descendenta unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul Ley. Musafiră în casa din Londra a mătușii sale necăsătorite, ea primește vizita mai tânărului Gerald.

<(...)
Bertha consimți și o pornită amândoi ca doi colegi de școală hoinărind pe malul apei prin soare și căldură: malurile Tamisei prin cartierul Chelsea au o înfățișare cochetă, o atmosferă frivolaă foarte plăcută duopă ce te saturi de aerul cuminte, așezat, al celorlalte părți din Londra. În ciuda faptului că sunt noi, talazurile Tamisei îți aduc aminte  de vremurile cînd uriașul oraș nu era decît un sat mare, cu case răzlețe, cînd lectica era unicul mijloc de locomoție, și cînd doamnele purtau văluri și crinoline, cînd era la modă epigrama, dar nu și ținuta aristocratică.
Deodată, în timp ce priveau valurile scînteietoare, un vaporaș de agrement ce tocmai se apropia de debarcaderul lîngă care se aflau, îi dădu Berthei o idee.
-Ți-ar plăcea să mă duci pînă la Greenwich*? întrebă ea. (...)
Vaporul porni (...).
Vaporașul se oprea din cînd în cînd să ia noi pasageri. Ajunseră la cheiul cam șubred de la Millbank, și apoi la poalele turnurilor bisericii St. John, la cele opt clădiri roșii ale spitalului St. Thomas și la Parlament. Trecură de podul Westminster și de noul și masivul local al Scotland Yardului**, trecură de hotelurile, blocurile și edificiile publice care străjuiesc cheiul Albert, apoi de parcul Temple; dincolo de aceste grandioase, pe partea comitatului*** Surrey, se înșirau magaziile murdare și fabricile din Lambeth. Cînd ajunseră la podul Londrei, Bertha privi cu o curiozitate fără precedent decorul divers; (...) Circulația deveni mai intensă și vaporașul mai aglomerat, cu meseriași, funcționari, fete gălăgioase, care mergeau spre est, la Rotherhithe sau Deptford. Mari nave comerciale așteptau pe mal sau lunecau în josul fluviului pe sub podul Turnului, iar aici apele largi erau înțesate de tot felul de ambarcațiuni, de șlepuri leneșe, dar la fel de pitorești, cu pînzele lor roșii, ca și vasele pescărești din Veneția, de mici remorchere ce suflau și pufăiau, de cargoboturi ce străbăteau oceanele și de mari transatlantice. Pe măsură ce vaporașul înainta, prin fața ochilor li se perindau fel de fel de imagini: grupuri de băieți goi, bălăcindu-se în noroiul Tamisei, sau aruncîndu-se în apă de pe puntea vreunui șlep de cărbuni, ancorat.
Apoi fură învăluiți de o altă atmosferă. Antrepozitele cenușii care străjuiau rîul și fabricele îți vorbeau despre comerțul unei națiuni puternice și spiritul lui Charles Dickens**** dădea un farmec proaspăt scenelor pe lîngă care treceau. Cum puteau fi oare prozaice cînd fuseseră zugrăvite de marele scriitor? Un necunoscut binevoitor dădea cîte un nume diverselor priveliști.
-Priviți, acolo sînt vechile scări Wapping.
Trecură pe lîngă nenumărate cheiuri și docuri, pe lîngă docul Londrei, p elîngă cheiul lui John Cooper și cel al lui William Gibbs (cine-or fi John Cooper și William Gibbs?), pe lîngă bazinul Limehouse și pe lîngă docul West India. Apoi, odată cu o cotitură mare pe care o făcea rîul, intrară în Limehouse Reach și curînd le apărură în fața ochilor contururilor nobile ale Spitalului și nemuritorului monument al lui Inigo Jones*****; în cele din urmă acostară la debarcaderul de la Greenwich.
(...)>


SURSA
W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 261-262.  

NOTE M.T.
*Greenwich=District în sud-estul Londrei.
**Scotland Yard=Poliția Londrei, înființată în 1829 și mutată în 1890 într-un sediu nou.
***Charles Dickens (1802-1870)=Romancier și ziarist englez.
****comitat=Unitatea administrativ-teritorială istorică a Angliei.
****Inigo Jones (1573-1652)=Important arhitect englez care a realizat lucrări în Londra.

Roma sfârșitului de secol XIX văzută de o tânără englezoaică (MAUGHAM 1902)

Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul familiei eroinei. Din cauza discrepanțelor care ies la suprafață la puțin timp după nuntă, Bertha părăsește temporar reședința de la Court Leys, plecând într-o călătorie la Roma cu mătușa ei.

<(…)

Închiriaseră un apartament pe Via Gregoriana și într-o dimineață, trezindu-se Bertha nu-și dăduse seama unde se află. Ușurarea pe care o simți fu atît de deplină, încît nu-I vedea a crede cu adevărat: trăia cu teama că visul se va termina, că se va trezi din nou între zidurile închisorii de la Court Leys. Era o adevărată încîntare să hoinărești prin locuri însorite, unde aerul era parfumat de miros de violete și de trandafiri. Oamenii păreau ireali, ca și fetele ce serveau drept model pictorilor și care trîndăveau pe treptele din Piazza di Spagna, ca și ștrengarii zdrențăroși, ciudat costumați și gălăgioși, ca și cuvintele argintii ce mîngîiau aerul. Cum să crez că era că era vorba de viață adevăratăcând îți oferea un cer albastru și un soare strălucitor, încât inima îți tresălta de bucurie, de liniște, de pace și de minunata îngăduință de a-ți pierde vremea fără a face nimic? Viața adevărată era sumbră și obositoare, iar decorul în care se desfășura – un conac de pe vremea regelui George, înconjurat de cîmpii pustii, bătute de vânturi. În viața adevăratătoți oamenii erau foarte virtuosi și foarte mărginiți; cele zece porunci. Te strîngeau din toate părțile amenințîndu-te cu flăcările iadului și cu osînda veșnică. Temniță cu atît mai îngrozitoare cu cît nu are ziduri, nici lacăte și nici zăvoare. Dar dincolo de pietrele sumbre, pe care stătea scris: „Să nu…” se întindea un tărîm de miresme și de lumini, unde razele soarelui îți făceau sîngele să urce năvalnic în vine, unde florile parfumau aerul nestingherite de nimeni, ca semn că bogățiile trebuie cheltuite și virtutea risipită; unde fluturii își scuturau aripile ici și colo, în bătaia vînturilor de primăvară, neștiind și nesinchisindu-se încotro se duceau. Tărîmul acesta ce se întindea dincolo de cele porunci era un pămînt pe care creșteau măslini cu umbra plăcută și unde marea își săruta tandru țărmurile, învățîndu-i pe flăcăi cum să le sărute pe fecioare; acolo buzele nu erau supuse unor eforturi grotești, ci erau arcuri ale lui Cupidon; acolo ochi negri aruncau priviri scînteietoare, spunîndu-i călătorului că n-avea de ce se teme, pentru că Dragostea n-așteaptă să fie chemată de două ori. Sîngele era fierbinte și mîinile zăboveau unele într-altele cu o dulce apăsare și buzele roșii te rugau să le dai sărutări. Acolo trupul și sufletul mergeau unul lîngă celălalt și fiecare era mulțumit de prezența celuilalt. O, dă-mi soarele acestui tărîm binecuvîntat și o grădină cu trandafiri și murmurul minunat al unui pîrîiaș; dă-mi un mal umbrit, și vin, și cărți și buzele de coral ale lui Amaryllis și voi trăi în deplină fericire cel puțin zece zile…

Viața la Roma i se părea Berthei un joc. Domnișoara Ley îi lăsa multă libertate, iar Bertha hoinărea prin locuri necunoscute. Adesea se ducea în piață printre tarabe uitîndu-se la o mie de lucruri pe care n-avea de gînd să le cumpere; atingea cu degetele mătăsuri brodate și obiecte antice de argint, zîmbind la auzul complimentelor ce i le făcea vreun negustor amabil. Oamenii forfoteau în jurul ei, discutau volubil, grozav de vii și totuși, cum ea nu putea crede că ceea ce vede e adevărat, ciudat de ireal. Se duse la galeriile de artă, vizită Capela Sixtină și stampele lui Rafael; nefiind grăbită, cum sînt turiștii, și lipsită de sentimentul datoriei, își petrecea uneori cîte o dimineață întreagă în fața vreunui tablou sau admirînd un colț al vreunei vechi biserici, țesînd din tot ceea ce vedea fanteziile imaginației ei.

Și cînd simțea nevoia să fie în preajma se ducea la Pincio și se amesteca în mulțimea care asculta orchestra. Călugărul franciscan, în rasa lui cafenie, stînd puțin mai la o parte părea o figură dintr-o piesă romantică, iar soldații în uniforme vesele, bersaglierii, cu pene de cocoș la pălărie, păreau un cor dintr-o operă comică. Și mai erau acolo preoții îmbrăcați în straie negre, unii bătrîni și grași, bucurîndu-se de lumina plăcută a soarelui și trăgînd din țigară, împăcați cu ei înșiși și cu lumea; alții, tineri și neliniștiți, cu pofet încă nepotolite ce răzbăteau din ochii lor negri. Și cu toții păreau fericiți cum sînt copiii care zburdă și se hîrjonesc scoțînd țipete de veselie.

(...) Cînd veni primăvara, petrecu ore în șir în grădinile ce împrejmuiau orașul; rămășițele Romei străvechi se îmbinau cu o abundență vegetală aproape tropicală, stîrnindu-i noi și rafinate emoții. Florile creșteau din sarcofage cu o exuberanță sălbatică, făcîndu-și parcă de cap, ca o ironie față de mormîntul din care răsăreau. Trandafirul și floarea de nu-mă-uita se înalță din putregaiuri omenești și descompunerea omului vestește întotdeauna o altă naștere; lumea merge mai departe, frumoasă și de-a pururi nouă, savurîndu-și din plin vigoarea.

Bertha de duse la Villa Medici și se așeză în așa fel încât să poată observa lumina strălucind pe fațada vechiului palat și pe Syrius privind pe furiș printre trestii. Studenții o zăriră și întrebară cine e frumoasa care zăbovește atît de îndelung fără să-i pese de privirile ce-o pironesc. Se duse să viziteze Villa Doria-Pamphili, majestuoasă și fastuoasă reședință de vară pe potriva unor prinți în veșminte bogate, a unor episcopi și cardinali. Iar ruinele Palatinului, cu chiparoșii și aleile lui bine întreținute, îi mînară gîndurile tot mai departe, în trecut, și o făcură să-și închipuie timpurile de glorie ale unei împărății străvechi.

Dar grădina lui Mattei, cea mai sălbatică dintre toate, îi plăcea cel mai mult. Era mai rodnică și mai bogată decît celelalte; din cauză că era departe și deci greu de ajuns acolo, puțini o vizitau și Bertha putea rătăci prin ea ca și cum ar fi fost a ei. Uneori cîte un grup de seminariști venea să se plimbe pe aleile năpădite de iarbă, o vie pată de culoare proiectată pe verdeața lăsată în paragină.

Apoi se întorcea acasă ostenită și fericită; ședea în fața ferestrei deschise și urmărea apusul. Soarele se ascundea în spatele catedralei Sfîntul Petru și majestuoasa clădire se transfigura într-un templu de foc și de aur; Domul radia, nu mai era clădit din piatră ci din lumină și raze de soare; era coroana unui palat al lui Hyperion. Apoi, o dată cu căderea nopții, catedrala se reliefa prin întuneric, un profil măreț pe splendoarea boltei cerești.>

SURSA

W. Somerset-Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 236-239.

Parisul sfârșitului de secol XIX văzut de o englezoiacă (MAUGHAM 1902)

Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii nobiliare provincial scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul familiei eroinei. Din cauza discrepanțelor care apar la puțin timp după căsătorie, eroina pleacă temporar într-o călătorie în Franța cu mătușa ei. Într-una din scrisorile adresate soțului îi descrie pe scurt Parisul.

<(…)

Aici locuim într-un apartament foarte drăguț din Cartierul Latin, departe de bogătași și de turiști. N-aș putea să-ți spun ce e mai de prost gust: excursionistul obișnuit sau acea parte a Parisului pe care o invadează. Știu doar atît: că se potrivesc de minune. Mi-e silă de proasta calitate a marilor bulevarde, cu cafenele lor țipătoare, prea somptuoase și prea împodobite cu poleială și cu gloata aceea de străini prosr îmbrăcați. Dar dacă vii, am să-ți arăt un altfel de Paris, un Paris demodat și odihnitor: teatre ce nu sînt frecventate de turiști, grădini pline de copii drăguți, însoțiți de guvernante cu bonete de care atîrnă panglici lungi. Pot să te duc printr-o mulțime de străduțe cenușii, cu prăvălii caraghioase, prin biserici vechi în care poți vedea oameni rugîndu-se. Și totul e foarte pașnic, îți liniștește nervii obosiți; și te mai pot duce la Luvru, în orele cînd muzeul nue bîntuit de vizitatori și cînd am să-ți pot arăta tablouri și statui frumoase, ced-au fost aduse aici din Italia și din Grecia, unde zeii își au pînă-n ziua de astăzi reședința.

(…)>

SURSA

W. Somerset Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 197-198.

O fantezie despre rolul aristocrației britanice în literatură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În tinerețea sa acesta frecventa casa din Londra a unui scriitor mai în vârstă și mai cunoscut, unde întâlnea diverse personaje din societatea engleză. Cu această ocazie autorul  își permite o fantezie având ca subiect un viitor rol al străvechii aristocrații britanice în literatură.

<Din cînd în cînd, cîte o persoană cu titluri de noblețe mai aducea un pic de strălucire; dar asta se întîmpla doar rareori, căci pe vremea aceea, aristocrația încă nu cocheta cu viața boemă și dacă vreo persoană de rang înalt cultiva totuși societatea artiștilor, de obicei o făcea doar pentru că vreun divorț răsunător sau vreo mică încurcătură la o partidă de cărți îi îngreunase viața la nivelul său social.

Însă toate acestea noi le-am schimbat. Unul din cele mai mari speranțe pe care le-a adus  lumii învățămîntul obligatoriu îl reprezintă răspîndirea obiceiului scrisului în rîndurile nobilimii de curte sau de țară. În secolul al optsprezecelea, scriitorul multilateral Horace Walpole* a publicat un Catalog al autorilor regali și nobili; în zilele noastre, o asemenea lucrare ar căpăta dimensiunile unei enciclopedii. Un titlu, chiar și de curtoazie fiind, poate face un autor faimos din aproape orice persoană și se poate afirma fără riscul de a greși prea mult că nu există un pașaport mai bun pentru lumea literelor decît rangul aristocratic.

Într-adevăr, de multe ori m-am tot gîndit că acum, cînd se vede bine că  peste puțină vreme și în mod absolut inevitabil vom desființa Camera Lorzilor**, ar fi un plan minunat să limităm prin lege accesul la cariera literară numai la membrii acestei instituții, precum și la soțiile și copiii lor. Ar fi o admirabilă și grațioasă compensație pe care ar putea-o oferi englezii lorzilor pentru renunțarea la privilegiile lor ereditare. Ar fi de asemenea și un mijloc de susținere pentru aceia – mult prea mulți la număr – al căror devotament față de cauza majorității (manifestată prin întreținerea dansatoarelor de la revistă, frecventarea curselor de cai ori a cazinourilor) i-a sărăcit; pe de altă parte ar oferi o ocupațiune agreabilă și lorzilor care, datorită procesului selecției naturale, au devenit cu timpul inapți să mai facă altceva decît să guverneze Imperiul Britanic***. Însă, din păcate, trăim într-o epocă a specializării și dacă planul meu s-ar adopta cumva, e limpede că n-ar putea aduce decît o glorie și mai mare literaturii engleze, în cazul cînd genurile acesteia ar fi repartizate diferitelor cinuri ale boierimii.

De exemplu, aș sugera ca speciile mai modeste ale literaturii să fie practicate de către rangurile inferioare ale arhondologiei și ca baronii și viconții să se consacre exclusiv gazetăriei și dramaturgiei. Romanele ar putea rămîne privilegiul exclusiv al conților. Ei și-au mai dovedit deja aptitudinile pentru această artă dificilă și numărul lor este atît de mare, încît cu siguranță că ar putea face față solicitărilor publicului. În schimb, marchizilor li s-ar putea lăsa în grijă, fără nici o primejdie, producerea acelei părți a literaturii cunoscută (deși n-am înțeles niciodată de ce) sub numele de belles lettres. Poate că n-ar fi chiar atît de rentabil din punct de vedere pecuniar, însă chestia are o distincție pe deplin corespunzătoare deținătorilor acestui titlu cu aură romantică.

Încununarea literaturii o reprezintă poezia. Este țelul ei șikpunctul ei terminus. Este activitatea cea mai sublimă a minții omenești. Este însăși întruchiparea frumuseții. Prozatorul nu poate face decît săse dea la o parte cînd trece poetul: acesta ne face pe cei mai buni dintre noi să arătăm doar ca o bucată de brânză. Așadar este evident că așternerea pe hîrtie a poeziei ar trebui lăsată pe seama ducilor și mi-ar fface plăcere să văd că drepturile lor sînt ocrotite prin cele mai aspre pedepse și osînde, căci este de neîngăduit ca cea mai nobilă dintre toate artele să fie practicată decît cei mai nobili dintre oameni. Da întrucît și aici specializarea trebui să–și spună cuvîntul, prevăd că ducii (ca și succesorii lui Alexandru cel Mare)**** vor împărți între ei imperiul poeziei, fiecare mulțumindu-se cu acel aspect pentru care l-au pregătit și l-au dus la competență influența eredității și înclinațiile firești: de pildă, eu i-aș vedea pe ducii de Manchester***** scriind poezii didactice și moralizatoare, pe ducii de Westminster compunînd mișcătoare ode închinate Datoriei și Responsabilităților Imperiului: în schimb, îmi închipui că ducii de Devonshire****** a scrie mai degrabă lirică de dragoste și elegii în maniera lui Properțiu*******, în vreme ce ar fi aproape cu neputință să eviți ca ducii de Marlborough******** să cînte cu glasuri subțiri și pe tonuri idilice fericirea domestică, încorporare obligatorie și mulțumirea cu traiul de azi pe mîine.

Dar dacă veți spune că planurile acestea sînt prea grandioase și chiar înspăimîntătoare, amintindu-mi totodată că muza nu pășește întotdeauna țanțoș și maiestuos, ci uneori mai face și piruete sau mișcări fanteziste; dacă, pomenindu-mi de înțeleptul care zicea că nu-i pasă cine a da națiunii legile atâta vreme cît i-a scris cîntecele, dacă mă veți întreba (socotind pe bună dreptate că nu le-ar prea sta bine ducilor s-o facă) cine o să mai smulgă strunelor  lirei acele acorduri după care tînjește din cînd în cînd sufletul nestatornic și cu atîtea și atîtea fațete ale omului – ei bine, eu vă voi răspunde (după părerea mea e la mintea cocoșului): ducesele. Recunosc într-adevăr că a trecut cînd țăranii îndrăgostiți din provincia Romagna********* le cîntau mîndrelor lor versurile lui Torquato Tasso***********, iar doamna Humphry Ward************* murmură asupra leagănului tînărului Arnold (1) corurile din Oedip la Colonos. Epoca noastră cere lucruri mai moderne. Așadar sugerez ca ducesele cu înclinații mai domestice să ne scrie imnurile religioase și versurile pentru copii; cele mai poznașe și fîșnețe, înclinate să împletească frunzele de viță cu căpșunile, să scrie textele comediile muzicale, versurile pentru revistele umoristice, și motto-urile pentru felicitările de Crăciun și răvașele de plăcinte. Așa și-ar păstra ele în inimile publicului britanic locul pe care pînă acum l-au deținut doar datorită condiției lor elevate.

NOTĂ W. S. M.

(1) Romanciera făcea parte din familia poetului victorian Matthew Arnold (1822-1888).>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 140-142

NOTE M.T.

*Horace Wapole (1717-1797) – istoric de artă, scriitor și deputat al partidului Whig, fiu al premierului Sir Robert Walpole

**Camera Lorzilor este camera superioară a Parlamentului britanic și are și rol de instanță juridică supremă. A fost înființată în secolul XIV și este formată din 26 de clerici care-și păstrează locul cît timp au funcția ecleziatică și 692 nobli, care își păstrează locul pe viață. Puterile Camerei Lorzilor au fost reduse începînd din secolul XIX.

***Imperiul Britanic – numele ce reprezintă ansamblul format de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și fostelor sale dominioane, colonii și teritorii de pe planetă, începînd in timpul domniei reginei Elisabeta I Tudor (1558-1603)

****În 323 î. H. Alexandru cel Mare a murit fără a numi un succesor pentru a conduce uriașul teritoriu cucerit în 13 ani în Europa și Asia și luptele între generalii săi (diadohi) au dus la împărțirea imperiului în state elenistice

*****Duce de Manchester – titlul creat în 1719 pentru Charles de Montagu, al patrulea Earl de Manchester, descendent din Drogo de Montaigu, vasal al ducelui normand Wilhelm , care a cucerit Anglia  în 1066

******Duce de Devonshire – titlu creat în 1694 pentru un membru al familiei Cavendish, care avea ascendență nobiliară până în secolul XIV

*******Sextus Aurelius Propertius Carus (47 î. H. – 15 î. H.) – poet elegiac latin, influențat de poeții alexandrini Calimah și Filetas

********Duce de Marlborough – comandantul militar John Churchill a primit titlul în 1702 de la regina Ana ca urmare a victoriilor obținute împotriva francezilor în Războiul de Succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)

*********Romagna – regiune istorică din nordul Italiei, parte a regiunii administrative Emilia-Romagna

***********Torquato Tasso (1544-1595) – unul din cei mai reprezentativi poeți ai Renașterii din Italia

************(1) / p.93: Mary Augusta Arnold (1851-1920), căsătorită cu Humphry Ward, autoare de romane destul de populare în pragul secolului nostru, a surprins prin romanul Robert Elsmere – atac împotriva evanghelismului

Frumusețea în literatură, pictură și arhitectură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale, scris la persoana întâi. Personajul principal, tot un scriitor, comentează în capitolul XI scrierile colegului său mai vârstnic Edward Driffield, abordând și tema frumuseții.

<Acum treizeci de ani, Dumnezeu era foarte en vogue în cercurile literare; era de bon ton să fii credincios și ziariștii îl foloseau pentru a-și împodobio exprimare sau pentru a-și echilibra o frază; dar apoi Dumnezeu a ieșit din modă (lucru ciudat, o data cu cricketul și cu berea) și i-a luat locul Zeul Pan*. În cel puțin o sută de romane, copita despicată a acestui a lăsat și-a lăsat urma în brazdă; poeții îi vedeau umbra furișîndu-se pe izlazurile și prin parcurile Londrei  în lumina amurgului, iar literatele din comitatul** Surrey, nimfe ale epocii industriale, îți jertfeau virginitatea îmbrățișîrii sale sălbatice, ca într-un adevărat mister. Din punct de vedere spiritual, ele se simțeau total schimbate. Dar apoi s-a demodat și Pan și i-a luat locul Frumusețea. Oamenii o găsesc într-o locuțiune sau o expresie, sau într-un calcan, într-un cîine, într-o zi, într-un tablou, într-o acțiune, într-o rochie. Cohorte întregi de femei tinere, fiecare din ele autoare a unui roman atât de promițător și de abil scris, ciripesc despre ea pe toate tonurile -  de la cel aluziv pînă la cel insidios, de la pasionat pînă la fermecător; iar tinerii, mai ales cei descinși de curînd de la Oxford***, dar purtînd ca trenă norii de glorie ai acestei universități, care ne explică în revistele săptămînale ce ar trebui să gîndim noi despre artă, viață și univers, azvîrl cuvîntul cu o neglijență rafinată pe tot cuprinsul paginilor lor dense, nearisite. Dar e ros și tocit, jalnic de tocit. Dumnezeule, la cîte cazne l-au mai supus!  Idealul are multe nume și frumsețea este doar unul dintre ele. Mă tot întreb dacă această zarvă reprezintă altceva decît strigătul de disperare al celor care nu se pot adapta lumii noastre eroice a mașinilor și mă întreb dacă pasiunea lor pentru frumusețe (micuța Nell (1) a acestei epoci sfielnice) e altceva decît sentimentalism pur și simplu. Se prea poate ca o altă generație, acomodîndu-se mai bine stress-ului vieții, își va căuta inspirație nu în fuga de realitate, ci în acceptarea entuziastă și zeloasă a ei.

Nu știu dacă și alții sînt la fel ca mine, însă eu unul îmi dau seama că nu sînt în stare să contemplu prea multă vreme frumsuețea. După mine, nici un poet n-a făcut o afirmație mai falsă decît aceea a lui Keats*** în primul vers al poemului Endymion (2). De îndată ce ”lucrul frumos” mi-a oferit vraja senzației sale, mintea mea pleacă la plimbare; mă uit destul de neîncrezător la oamenii care-mi spun că pot privi ceasuri întregi cu deliciu un peisaj sau o picture. Frumusețea e extatică – e un lucru la fel de firesc ca și foamea. De fapt, nu e nimic de spus în privința ei. Seamănă cu mireasma unui trandafir: o miroși și atît; iată de ce critica de artă – afară doar de cazul cînd nu se preocupă de frumusețe și deci de artă – este plictisitoare.

Tot ce-ți poate spune critical despre compoziția lui Tițian****, Așezarea în mormînt – dintre toate picturile din lume poate cea care oferă frumusețea cea mai pură – este doar să te duci și s-o vezi. Orice altceva îți mai spune e istorie, biografie ș.a.m.d. Dar oamenii adaugă frumuseții și alte calități – sublimul, interesul omenesc, tandrețea dragostea – întrucât ei nu se mulțumesc multă vreme numai cu frumusețea. Frumusețea este perfecta și (ce să facem, asta e firea omului!) perfecțiunea nu ne reține decît scurt timp atenția. Matematicianul care după ce a văzut spectacolul cu Fedra lui Racine***** a întrebat: Qu’est-ce que ça prouve? (1) nu este chiar atât de cretin cum se crede de obicei. Nimeni n-a fost în stare să explice de ce templul doric de la Paestum****** e mai frumos ca o halbă de bere rece, decît aducând argumente care nu au nimic de a face cu frumusețea. Frumusețea este o fundătură. Este un pisc de munte care, o data ce l-ai atins, nu te mai duce nicăieri. Tocmai de aceea pînă la urmă vom găsi mai multe lucruri care să ne subjuge la El Greco******* decît la Tițian, precum și în scrierile nedesăvârșite ale lui Shakespeare decît în perfecțiunea întru totul rotunjită a lui Racine. S-a scris prea mult despre frumusețe, Frumusețea este ceea ce satisface instinctual estetic. Dar cine dorește să fie satisfăcut? Numai tipul mediocre socoate că dacă s-a îndestulat e ca și cum ar fi fost la un banchet. Hai să privim lucrurile curajos, drept în față: frumosul e nițel plictisitor.

NOTE W.S.M.

(1) Eroina cu o viață și o moarte înduioșătoare din romanul lui Charles Dickens Vechiul magazine de antichități (1864)

(2) ”Ce e frumos ți-aduce veșnic bucurie”

(1) Și ce dovedește asta?>

NOTE M.T.

*Pan – zeu din mitologia greacă antică, jumătate om și jumătate țap, care trăia în pădure și era protectorul păstorilor, fiind considerat inventatorul naiului

**comitat – unitate administrativ-teritorială engleză condusă de un lord locotenent al Coroanei, care a fost instituită în secolul XII și a fost supusă unui proces de reforme începând din 1972

***Universitatea Oxford – instituția de învățământ a început să se dezvolte în secolul XII, după transferul unor profesori de la Universitatea din Paris la forma de învățământ locală deja existentă

****John Keats (1795 Londra - 1821Roma) – unul din cei importanți reprezentanți ai curentului literar romantic în Anglia: Endymion (1817)

****Tiziano Vecellio (1488/1490 – 1576 Veneția) – pictor renascentist italian,  reprezentant al școlii venețiene

*****Jean Racine (1639 – 1699 Paris) – actor, dramaturg și academician francez, înnobilat de regele Ludovic XIV: Fedra (1677)

******Paestum / Poseidonia – fostă colonie greacă antică pe teritoriul actualului oraș Capaccio de pe țărmul sudic  al Italiei, ale cărei ruine sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO: temple în stil doric dedicate lui Poseidon/Neptun, Hera și Ceres

*******El Greco / Grecul (1541 Creta – 1614 Spania) – Domenikos Teotokopoulos: pictor manierist cunoscut pentru tablourile cu subiecte religioase și portrete, care s-a format în Italia după 1568 și s-a remarcat în Spania după 1577

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 108-110

SCRIEREA ROMANELOR LA PERSOANA ÎNTÂI

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale. Cartea este scrisă la persoana întâi, personajul principal fiind tot un scriitor. În capitolul XVI, înaintea unei scene intime, el simte nevoia unei digresiuni despre scrierea romanelor la persoana întâi.

<Ce n-aș da acum să fi început cartea asta la persoana întâi singular! Totul e perfect cînd te poți prezenta într-o lumină amabilă sau înduioșătoare și nimic nu poate fi mai de effect decît maniera eroului modest său a glumețului patetic, cultivate foarte adesea în asemenea cazuri; e încântător să scrii despre tine cînd parcă vezi pe genele cititorului lacrima strălucitoare sau pe buzele lui zîmbitor tandru: dar nu mai e chiar la fel de plăcut cînd trebuie să te expui oprobriului public ca un cretin fără seamăn.

Acum cîtăva vreme am citit în ”Evening Standard” un articol al domnului Evelyn Waugh (1) pe parcursul căruia făcea observația că a scris romane la persoana întâi e un obicei vrednic de dispreț. Mi-ar fi părut bine să ne fi explicat de ce, însă el n-a făcut decît să arunce această afirmație cu aceeași nepăsare, cu acelașiaer că n-ai decît să accepți sau să refuzi , folosite și de Euclid cînd și-a rostit celebra teoremă privitoare la liniile paralele. Afirmația d-lui Waugh m-a preocupat foarte mult, așa că imediat l-am rugat pe Alroy Kear* (care citește orice, pînă și cărțile pe care le prefațează) să-mi recomande cîteva lucrări despre arta romancierului. În urma sfaturilor lui am citi Meșteșugul ficțiunii de d-l Percy Lubbock (2), din care am învățat că nu se pot scrie romane decît în maniera lui Henry James**; după aceea am citit Aspecte ale romanului de d-l E. M. Forster (3), din care am învățat că singura manieră de-a scrie romane este cea a d-lui E. M. Forster; pe urmă am citit Structura romanului de d-l Edwin Muir (4), din care n-am învățat nimic.

În nici una din aceste cărți n-am putut descoperi ceva relevant pentru chestiunea în discuție. Și totuși aș putea găsi un motiv pentru care unii romancieri -  cum ar fi Defoe***, Sterne****, Thackeray*****, Dickens******, Emily Bronte******* și Proust********, binecunoscuți în vremea lor, dar, firește, uitați în zilele noastre – au folosit metoda pe care o condamnă d-l Evelyn Waugh: pe măsură ce îmbătrînim ajungem tot mai conștienți de complexitatea, incoerența și iraționalitatea ființei umane. Aceasta este de fapt singura scuză pe care o poate găsi scriitorul între două vîrste -  sau chiar mai vîrstnic – ale cărui gînduri s-ar cuveni să se îndrepte mai degrabă către problem mai serioase, pe cînd se ocupă de treburile mărunte ale unor oameni imaginari. Căci, dacă omenirea s-ar cuveni să-l cerceteze doar pe om (1), este evident mult mai înțelept să te ocupi de creaturile coerente, substanțiale și semnificative ale ficțiunii decât de figurile iraționale și pline de cotloane întortocheate și întunecoase din viața adevărată.

Uneori romacierul se simte ca un Dumnezeu și e gata să-ți spună totul despre personajele lui; uneori însă e invers: atunci îți spune nu tot ce ar trebui să știi despre ele, ci doar puținul pe care-l știe el; și întrucît pe măsură ce îmbătrînim ne simțim din ce în ce mai puțin asemenea lui Dumnezeu, nu m-ar mira deloc să aflu că înaintînd în vîrstă romancierul e din ce în ce mai puțin înclinat să descrie și altceva decît ceea ce i-a oferit propria lui experiență. Persoana întîi singular este un truc foarte util pentru acest scop limitat.

Note W.S.M.:

(1)Romancier, novelist și eseist englez (1903-1966)

(2)Istoric și biograf englez (1879-1965): a scris în 1921 această analiză a marilor romane.

(3)Romancier englez (1879-1970): și-a adunat sub acest titlu conferințele ținute la Universitatea Cambridge în 1927.

(4)Romancier, poet și critic scotian (1887-1950): a publicat cartea pomenită în 1928.

(1)Versul 2 al Epistolei II din Eseu despre om al clasicului englez Alexander Pope (1688-1744) sună astfel: ”Deci omenirea cată pe om a-l cerceta”.>

Note M. T.

*Personaj secundar al romanului.

**H. J (1843-1916) - romancier și critic literar american care a trăit și în Marea Britanie.

***Daniel Defoe (1659/1661-1713?) - scriitor și ziarist englez

****Laurence Sterne (1713-1768) – preot anglican și romancier englez născut în Irlanda

*****William Thackeray (1811-1863) - romancier englez

******Charles Dickens (1812 – 1870) – romancier englez

*******E. B. (1818-1848) – romancieră engleză

********Marcel Proust (1871-1922) – romancier și critic literar francez

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, editura Univers, București, 1990, pp. 163-164

SOCIETATEA RURALĂ BRITANICĂ LA SFÂRȘITUL EPOCII VICTORIENE

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) publica romanul Cakes and Ale. Cartea a fost scrisă la persoana întâi și în capitolul III eroul, tot un scriitor, face o comparație între societatea modernă a vremii sale cu cea tradițională rurală de la sfârșitul epocii reginei Victoria (1837-1901).

<Îmi închipui că viața e mult mai amuzantă acum decît era acum patruzeci de ani în urmă și am ideea că oamenii sînt mult mai amabili și mai sociabili decît altădată. E posibil să fi fost pe atunci mai vrednici, să fi avut virtuți mai solide, după cum mi se spune că aveau și cunoștințe mult mai substanțiale; în privința asta n-aș putea să mă pronunț. Știu în schimb că erau mult mai țîfnoși și mai gîlcevitori; mîncau prea mult, mulți idntre ei beau prea mult și făceau mult prea puțină mișcare. Sufereau de ficat și foarte adesea aveau o digestie proastă. Erau nervoși, irascibili. Nu vorbesc de Londra, despre care n-am știut mai nimic până să trec de prima tinerețe, și nici de protipendada care organiza partide de vînătoare, ci doar de oamenii de la țară, mult mai modești, boiernași cu mijloace restrînse, fețe bisericești, ofițeri în rezervă și alții asemenea,care alcătuiau societatea locală. Duceau o viață incredibil de monotonă. N-aveau nic măcar terenuri de golf; cîteva case dispuneau de vreun teren de tenis prost întreținut, dar numai cei foarte tineri jucau; o dată pe an se dădea o petrecere dansantă în saloanele primăriei; cine avea trăsură făcea după-amiaza o plimbare; ceilalți o făceau pe jos. („Exercițiu fizic!”)

S-ar putea zice că nu tînjeau după distracții care nici nu le trecuseră vreodată prin cap, și că-și stîrneau emoții din micile divertismente pe care și le ofereau unul altuia la intervale destul de mari (ceaiuri la care erai invitat să-ți aduci propria muzică și să cînți lieduri de Maude Valerie White și canțonete de Tosti*); zilele erau tare lungi; și tare se mai plictiseau oamenii! Oameni condamnați să-și petreacă viața neavînd pe nimeni în jur pe o rază de o milă se certau îngrozitor, iar apoi, întîlnindu-se zilnic la oraș, nici nu se salutau, vreme de douzeci de ani. Erau orgolioși, încăpățînați și capricioși. Era o viață care poate că deforma caracterele, făcîndu-le ciudate; oamenii nu semănau între ei atît de mult ca astăzi și căpătau chiar o vagă celebritate prin idiosincrasiile lor , dar nu era deloc ușor să le intri în voie. O fi poate adevărat că noi sîntem ușuratici și nepăsători, dar ne acceptăm unul pe altul fără suspiciunile de altădată; manierele noastre, cam repezite și necioplite, nu sînt totuși o dovadă de răutate; sîntem mult mai dispuși să cedăm , să lăsăm să treacă de la noi, și nici așa de închiși în sine nu sîntem.

N.a.

*Paolo (Francesco) Tosti (1846-1916), compozitor italian de canțonete, a fost din 1880 maestru de canto și la curtea Angliei.>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 40-41

„E cineva acolo?” (ASIMOV 1980)

 Isaac Asimov, E cineva acolo?, traducere A. Șuiu și R. Șuiu, „Tomis”, Constanța (serial)

Într-o astfel de societate de oameni potențial nemuritori, cei care s-ar sătura de trăit ar avea posibilitatea și libertatea s-o facă. S-ar putea chiar ca punctul culminant al vieții să-l constituie o moarte civilizată. Ba chiar s-ar putea să existe centre speciale unde cel în cauză ar putea să organizeze o petrecere de adio, o ultimă sărbătorire, o ultimă îmbrățișare a celor dragi, o ultimă strângere de mână a tuturor prietenilor credincioși. Apoi, în acordurile unei muzici diafane și într-o ultimă fluturare de mâini și de bezele, ușa compartimentului se închide în urma ta, gazul care acționează asupra centrilor nervoși începe să pătrundă lent și... gata. Cu alte cuvinte, nemurire ar însemna nu „pentru totdeauna” și „cât de mult timp vrei”. Și asta ce înseamnă? Sigur că ar varia de la individ la altul. Somerset Maugham, care a murit la 91 de ani, își dorea sfârșitul, dar el era bătrân bolnav și orb. Într-o societate de nemuritori ne-am aștepta să ne păstrăm vigoarea și puterea tinereții atât timp cât am avea chef să trăim. Cât timp ar trebui să treacă pentru ca un tânăr puternic, sensibil și inteligent ar obosi și ar dori să moară? Dacă este destul  de norocos ori îndeajuns de capabil să-și croiască un mod de viață care să-i pună probleme majore - să dirijeze destinele umanității ori să fie în fruntea detașamentului cunoașterii în lupta cu necunoscutul ori să distileze frumosul din nemărginirea universului - este probabil că nu s-ar putea plictisi repede și sa-r putea să treacă timp îndelungat până la ultima fluturare de mână.

Să încerc să ghicesc? Cam cinci sute de ani? Oamenii de stat ai lumii, oamenii de știință, artiștii, savanții vor fi niște multicentenari plini de vigoare și aici, exact aici este adevăratul pericol.

Creierul unui individ este de o importanță maximă pentru umanitate numai până la vârsta de 35 de ani. Dacă până la această vârstă n-a dat semne de mare talent într-o direcție sau alta, este prea puțin probabil ca aceste semne să mai apară. Dar dacă a dat astfel de semne, probabil că-și va petrece restul vieții explorând marile concepte ale propriei tinereți. Dacă ar fi să moară la 35 de ani, alți oameni, chiar mai puțin capabili, ar putea explora și valorifica aceleași concepte, fără prea mare dificultate.

Isaac Newton avea 25 de ani când ideea de bază a teoriilor sale s-a cristalizat în mintea lui. Albert Einstein avea 28 de ani când a propus pentru prima dată teoria relativității. Charles Darwin avea 22 de ani când a pornit la bordul navei „Beagle” și a făcut acele observații din care, mai târziu, și-a extras teoria evoluției prin selecție naturală. Și așa mai departe, exemplele abundă. Asta nu înseamnă că eu susțin că cei mai în vârstă nu pot avea realizări excepționale (Winston Churchill avea 65 de ani) Ori mai există talente care „înmuguresc” mai târziu, cum este cazul lui Joseph Conrad, care a început să scrie la vârsta de 37 ani. Cu toate acestea, aproape toate marile progrese din istoria umanității, marile descoperiri. Și acest lucru este ceva foarte normal. Mintea omului se rigidizează repede. Asta n-are nici de a face cu deteriorarea fizică a creierului ori cu limitarea capacității acestuia, astfel problema nu va fi rezolvată nici în cazul unei societăți de nemuritori posedând creiere care rămân tinere din punct de vedere fizic. Odată ce un creier își formează un mod de gândire, acel mod trasează, ca să spun așa, o brazdă adâncă printre circumvoluțiuni și numai cu un efort extraordinar mai poate modul de gândire să iasă din cadrul imprimat.

Marele fizician Max Planck spunea că singurul mod de a face ca o teorie nouă, revoluționară să devină acceptabilă și acceptată de știință este să o elaborezi, să o propui și s-a demonstrat că este într-adevăr folositoare și valabilă, să aștepți ca toți oamenii de știință bătrâni să moară. Numai mintea tânără, ne-maculată, deschisă și încă ne-rigidizată este cea care poate vedea soluțiile revoluționare. Apoi, după aproximativ 10 ani, tânărul revoluționar devine noul ortodox. De câte ori s-a repetat această transformare în știință, în artă, în politică!

Ei bine, atunci vom avea o lume în care aceste domenii-cheie vor fi dominate de multicentenari care n-ar avea nici un interes să cedeze locul? Vom evita moartea individului desființând îmbătrânirea și moartea în masă, holocaustul atomic, doar pentru a ne scufunda în moartea lentă, obositoare a ruginei?

Moartea este prețul pe care îl plătim pentru o viață plină de sens, de înțeles. Moartea face loc. Moartea îi forțează pe cei bătrâni și obosiți să facă loc celor tineri și scăpărători. Moartea degajează calea și face loc noului, progresului. Dar poate oare individul să se împace cu ideea propriei morți numai de dragul evoluției unei omeniri abstracte? De ce nu? Ni se pare normal ca un om să accepte să moară, să-și dea viața pentru familia lui, pentru țara lui. De ce nu și pentru omenire? Viața nici unui om nu a fost și nu este un efort propriu, absolut personal. Viața fiecărui om este, până în cel mai mic detaliu, rezultatul deosebit de complex al unor oameni care trăiesc odată cu el și care au trăit înaintea lui. Viața, car ei-a fost dăruită individului de către specie, individul o datorează, în mod sigur, speciei. Desigur, s-ar putea invoca ideea fantastică a unei științe omnipotente și să se spună că în loc de sinucidere, o persoană care ar fi obosită de viață ar putea să sufere o operație de „spălare”, de „ștergere” completă a creierului de toate informațiile adunate. Ea ar putea să ia cunoașterea universului de la început, cu o minte nouă, proaspătă și să-și reia existența de la capăt.

Dar, dacă o iei absolut de la capăt, nu înseamnă că ai murit? Dacă nu există posibilitate să-ți amintești o viață trecută, individul pe care-l reprezentai în acea viață trecută este mort.

Să nu mergem, atunci, chiar atât de departe. Să zicem că putem debarasa creierul numai parțial. Că putem lăsa amintirile personale esențiale ca să păstrăm continuitatea personalității. Am putea poate păstra cunoștințele de bază învățate în școală pentru a nu mai fi nevoiți să reluăm anevoiosul proces al educației. Am înlătura doar impuritățile acumulate, laolaltă cu tot ce-ar fi de prisos, și fără valoare. Din nefericire, educația școlară de bază deja direcționează personalitatea și existența unei anume personalități deja indică tendința individului. Noul individ, oricât de „reîmprospătat”, de „epurat”, nu ar reprezenta nici cel mai mic progres, că doar s-ar repeta pe el însuși în însușirile sale de bază la infinit. N-ar fi suficientă nici o „spălare” completă a creierului, acceptarea unei „morți mintale”, urmărindu-se numai perpetuarea trupului, nemurirea fizică. Este o diferență esențială între un nou individ cu creierul reînnoit, „reîmprospătat” și un individ cu adevărat nou. Individul reînnoit este produsul unui singur individ, pe când individul cu adevărat nou are doi părinți. Fiecare copil se naște cu jumătate din gene de la un părinte și cu jumătate de la celălalt. Chimismul propriu al organismului său este diferit de al fiecăruia din părinți și diferă de procesele chimice din organismul oricărei alte persoane care a trăit vreodată. Creierul copilului nou-născut nu este doar un creier nefolosit, el este un creier nefolosit dar diferit. Murim singuri, dar ne naștem dintr-o pereche. Viața sexuală nu este numai plăcere, ci este metoda elaborată în miliarde de ani ca mijlocul cel mai eficient de a menține flexibilitatea vieții în fața unui mediu în continuă transformare.

Necesitatea primordială o constituie indivizi noi și diferiți, nu doar vechi, dați în „spălătorie” și la „călcat”. Dar, dacă demonstrăm că nemurirea individului  este echivalentă cu moartea prin degradare și plictiseală la nivelul speciei, oare nu putem veni cu argumentul fatal că speciile oricum tot mor, tot dispar, așa că de ce am sacrifica nemurirea personală pentru ceva care și așa urmează să dispară? Doar este foarte bine știut, mii de specii au dispărut, s-au stins definitiv, în ciuda performanțelor sexelor și ale morții individuale. Și, totuși, dacă o specie dispare printr-o oprire a evoluției, obținută prin nemurirea individuală, acesta este absolutul ideii de moarte! Dacă, pe de altă parte, diferențierea pe sexe și moartea individuală sunt lăsate să continue procesul evoluției, este foarte posibil că Homo Sapiens va dispărea ca specie numai după ce va fi dat naștere unei specii diferite și (este de dorit) mai bună decât cea actuală.

Dacă specia tot trebuie să dispară la un moment dat, acest lucru să se întâmple după ce va lăsa în urmă și o specie și mai măreață, care să reia cu mai multă eficiență eterna luptă cu întunericul și care să tindă spre acele victorii pe care azi nu le putem măcar imagina. Privită corect, o asemenea dispariție a speciei n-ar fi de fapt o dispariție de loc, ci un alt pas înainte către singurul și cel mai valoros tip de nemurire - nemurirea vieții și inteligenței în abstract.