În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) publica romanul Cakes and Ale. Cartea a fost scrisă la persoana întâi și în capitolul III eroul, tot un scriitor, face o comparație între societatea modernă a vremii sale cu cea tradițională rurală de la sfârșitul epocii reginei Victoria (1837-1901).
<Îmi închipui că viața e mult mai amuzantă acum decît era acum patruzeci de ani în urmă și am ideea că oamenii sînt mult mai amabili și mai sociabili decît altădată. E posibil să fi fost pe atunci mai vrednici, să fi avut virtuți mai solide, după cum mi se spune că aveau și cunoștințe mult mai substanțiale; în privința asta n-aș putea să mă pronunț. Știu în schimb că erau mult mai țîfnoși și mai gîlcevitori; mîncau prea mult, mulți idntre ei beau prea mult și făceau mult prea puțină mișcare. Sufereau de ficat și foarte adesea aveau o digestie proastă. Erau nervoși, irascibili. Nu vorbesc de Londra, despre care n-am știut mai nimic până să trec de prima tinerețe, și nici de protipendada care organiza partide de vînătoare, ci doar de oamenii de la țară, mult mai modești, boiernași cu mijloace restrînse, fețe bisericești, ofițeri în rezervă și alții asemenea,care alcătuiau societatea locală. Duceau o viață incredibil de monotonă. N-aveau nic măcar terenuri de golf; cîteva case dispuneau de vreun teren de tenis prost întreținut, dar numai cei foarte tineri jucau; o dată pe an se dădea o petrecere dansantă în saloanele primăriei; cine avea trăsură făcea după-amiaza o plimbare; ceilalți o făceau pe jos. („Exercițiu fizic!”)
S-ar putea zice că nu tînjeau după distracții care nici nu le trecuseră vreodată prin cap, și că-și stîrneau emoții din micile divertismente pe care și le ofereau unul altuia la intervale destul de mari (ceaiuri la care erai invitat să-ți aduci propria muzică și să cînți lieduri de Maude Valerie White și canțonete de Tosti*); zilele erau tare lungi; și tare se mai plictiseau oamenii! Oameni condamnați să-și petreacă viața neavînd pe nimeni în jur pe o rază de o milă se certau îngrozitor, iar apoi, întîlnindu-se zilnic la oraș, nici nu se salutau, vreme de douzeci de ani. Erau orgolioși, încăpățînați și capricioși. Era o viață care poate că deforma caracterele, făcîndu-le ciudate; oamenii nu semănau între ei atît de mult ca astăzi și căpătau chiar o vagă celebritate prin idiosincrasiile lor , dar nu era deloc ușor să le intri în voie. O fi poate adevărat că noi sîntem ușuratici și nepăsători, dar ne acceptăm unul pe altul fără suspiciunile de altădată; manierele noastre, cam repezite și necioplite, nu sînt totuși o dovadă de răutate; sîntem mult mai dispuși să cedăm , să lăsăm să treacă de la noi, și nici așa de închiși în sine nu sîntem.
N.a.
*Paolo (Francesco) Tosti (1846-1916), compozitor italian de canțonete, a fost din 1880 maestru de canto și la curtea Angliei.>
SURSA
W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 40-41
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu