Păltinișul istoric (A. J. T. SIBIU 2007)

<
Stațiunea turistică permanentă Păltiniș este situată în Munții Cindrel, la 32 km sud-vest de Municipiul Sibiu, de care aparține administrativ. Localitatea aflată la altitudinea de 1442 m a fost întemeiată de Societatea Carpatină Transilvană (Siebenburgischer Karpaten Verein)* în ultimul deceniu al sec. XIX. (...)

>

Sursa
Autoritatea Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 38.

Notă M. T.
* SKV a construit și Cabana Bâlea Lac în 1904. (AJTS, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, p. 39).

Originea socială muncitorească a soldaților britanici în Primul Război Mondial (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Ransome nu putea preciza momentul în care simțise primul simptom al acestei boli. Se întîmplase într-o seară, în Flandra*, puțin timp după aniversarea vîrstei de douăzeci de ani, și cu două zile înainte de a fi rănit a doua oară. (...) Ședea pe pămînt, rezemîndu-se cu spinarea de peretele unei case lovite de bombardamentul din ajun. Asculta, fără să-și dea seama, huruitul îndepărtat și exploziile proiectilelor germane, care spulberau sistematic satele însiruite printre dealurile de dincolo de Boschaepe. Se îndopase cu brînză și cu bere flamandă și stătea relaxat, gîndindu-se cu plăcere că mai avea o noapte de răgaz înainte de a trebui să se întoarcă în prima linie. Războiul nu-l mai înflăcăra de mult. Avea oroare de acest măcel întunecat și înspăimîntător.
Se gîndea la satul Nolham, liniștit și plin de grădini, se întreba ce-o fi făcînd părinții lui la ora aceea și de ce treabă avea să se apuce el după încheierea războiului. Seva înapoia acasă și se va ocupa de una dintre ferme, va studia cîțiva ani la Oxford**, ori va cutreiera Canada sau Africa de Sud*** în căutarea unei lumi noi, în care să-și făurească altă viață, eliberîndu-se de toate constrîngerile de acasă. Un sunet vesel și ascuțit de fluier îl trezi din visări. Întoarse capul și văzu coborînd strada, dinspre Ypres, douăsprezece companii din Regimentul Midland, care veneau să întărească liniile belgiene. Unitățile acestea se aflau în localitate de vreo zece zile, poate chiar mai mult. În tot acest timp le văzuse de mai multe ori, fără să-i atragă în mod deosebit atenția. De data aceasta avu impresia că le vede cu alți ochi. Nu erau oameni, ci maimuțe, un întreg regiment de maimuțe, lipsit însă de umorul grotesc al maimuțelor.
Se apropiară de el, mărșăluind, apoi îl depășiră. Nici unul din acești oameni nu era mai înalt de cinci picioare****. Grotești, îndîrjiți, bravi, dar în același timp rahitici și deformați. Defilau prin fața lui, rînduri-rînduri, legănindu-și ritmic brațele în sunetele fluierului. Simți atunci pentru ei o milă profundă. I se părea că vede prin uniformele lor jerpelite, prin pielea aspră a trupurilor pipernicite, prost hrănite, scofîlcite de ani întregi de trudă, în mine și fabrici, pînă în inima lor și chiar dincolo de ea, pînă în măruntaiele timpului. Abia cum pricepea de ce regimentul acesta era alcătuit din numai din pitici, născuți din fumul și murdăria uzinelor, în umezeala și întunecimea minelor, în foamete, mizerie, greve, lăcomie omenească și în ipocrizia neagră a secolului al XIX lea. Pe nici unul dintre ei nu-l ajunse norocul, după cum nu-i ajutase nici pe părinții lui, urcînd din generație în generație, și așa ieșiseră din pîntecele timpului, regimente întregi de oameni schilozi, degenerați, nenorociți. Cum nu era pe deplin conștient, i se părea că numărul lor crește, că vin milioane de oameni, nu numai din Midland, ci și din Franța, din Germania, din America, din Italia, din întreaga lume occidentală, o mare de oameni în plină mișcare.
(...) Peste alte două luni, fusese decorat pentru fapta lui vitejească, dar nimeni nu știuse că Ransome pornise la atac nu din eroism și convingere, ci pentru că sperase să fie ucis, să nu mai îndure rușinea de a fi om, de a mi constitui a miliarda parte din ceea ce constituia „occidentul civilizat”.
În cursul convalescenței, depresiunea nervoasă continuase să-l supere. Cînd tatăl său venise spre  a-i propune să-l mute la o unitate ferită de primejdii, la care avea dreptul după ce fusese rănit de două ori și decorat cu „Victoria Cross”*****, uimise pe toată lumea primind. Se săturase de măcelul acesta orb.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roma al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 111-113.

NOTE M. T.
* Flandra = Regiunea de vest a Belgiei, cu litoral la Marea Nordului. Teatru de război în Primul Război Mondial (1914-1918) ca parte a Frontului de Vest, unde armata germană înfrunta aliații anglo-franco-belgieni.
** Oxford = Cea ma veche universitate engleză, existentă în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1)
*** Dominioanele Canada și Africa de Sud = Conferința Imperiului Britanic din 1926 descria Marea Britanie și dominioanele sale ca „comunități autonome în cadrul Imperiului Britanic, cu statut egal, în nici un fel subordonate una alteia în orice asopect al politicii interne și externe, dar unite printr-un angajament comun față de Coroană și asociate în mod liber în Comunitatea Britanică de Națiuni”. (http://www.britannica.com/topic/dominion-British-Commonwealth)
**** PICIÓR, picioare, s. n. (...)  8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. (...) – Lat. petiolus. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/picior)
***** Victoria Cross = Cea mai înaltă decorație militară britanică, introdusă în 1856 de regina Victoria. (http://www.nationalarchives.gov.uk/help-with-your-research/research-guides/victoria-cross-registers-1856-1944/)

Călătorie în trecutul medicinei: metode de tratament ciudate şi înspăimântătoare

Adevărul 21 februarie 2014

Pedagogia în Europa secolelor XVII-XIX (GHIBU 1957)

Pedagogul european care a pus bazele teoretice ale predării pe clase şi lecţii a fost cehul Jan Amos Komenski (1592-1670), cunoscut sub numele latin Comenius.
În lucrarea Ieşirea la lumină din labirinturile scolasticii, el critică lipsa ţelurilor, mijloacelor şi regulilor din metodele educative ale epocii sale.
În opera Legile unei şcoli bine  organizate, Comenius subliniază importanţa lecţiilor pe clase şi a sistemului de predare pe lecţii. Timpul trebuie împărţit astfel încât ''fiecare an, lună, zi şi oră să aibă fixate obiective proprii''. În succesiunea predării, lecţia de azi trebuie să aibă legătură cu cea de ieri şi cu cea de mâine, iar procesul învăţării să meargă de la uşor la greu şi de la simplu la compus.
Pedagogul ceh a formulat câteva ''legi didactice'', care prevedeau: evitarea monotoniei şi uniformităţii, prezentarea zilnică a unor noutăţi, prezentarea mai întâi a întregului şi apoi a părţilor, folosirea teoriei în practică.

Următorii mari pedagogi europeni au fost englezul John Locke (1632-1704) și francezul Jean Jacques Rousseau (1712-1778). Dar lucările lor Educația gentlemanului (1693) și Emil (1762) au fost axate pe educația individuală decât pe învățarea organizată în cadrul școlii.

Teoria lui Rousseau a fost aplicată de elvețianul Heinrich Pestalozzi (1746-1827), care a influențat dezvoltarea organizării lecțiilor în școala elementară. Pestalozzi a acordat atenție intuiției în învățare și educației fizice.

O contribuție importantă în dezvoltarea metodicii învățării și a organizării lecțiilor a avut-o germanul Johann Herbart (1776-1841). Pe baza concepției sale metafizice despre lume, pedagogul din Oldenburg a organizat predarea lecțiilor prin metoda celor 4 trepte psihologice: claritatea, asociația, sistema și metoda. Dar aplicarea metodei indiferent de vârsta elevilor și de specificul obiectului a dus la schematism.

Și rusul Konstantin Ușinski (1824-1870), supranumit „învățătorul învătorilor ruși”, a avut merite în dezvoltarea teoriei pedagogice. El recomanda: cunoașterea specificului psihologic și de vârstă al elevilor, educarea voinței acestora, metode variate, pregătirea elevilor pentru muncă, gluma limitată de seriozitate și stabilirea temei principale a lecției.

La rândul său, marele romancier rus Lev Tolstoi (1828-1910) a avut preocupări în acest domeniu, subliniind importanța studierii experienței pedagogice. Concepția sa pedagogică se baza pe ideea educației libere, care acorda o mare importanță personalității copilului și necesității ca acesta să conștientizeze că în fiecare lecție face un pas înainte în învățare.


Emil Ghibu, Lecţia de educaţie fizică, Editura tineretului, cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1957, 9-15.

Ceaiul în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)

În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Autoarea descrie momentul servirii ceaiului în societatea engleză provincială aflată în plină expansiune a sistemului social-economic capitalist.

<(...)
Pe vremea aceea, în Yorkshire, se obișnuia ca la ceai toată lumea să se adune în jurul mesei, foarte aproape de ea și cu genunchii vîrîți cuminte sub tăblie. Era lucru de primă importanță să existe cît mai multe farfurii cu pîine și cu unt, de soiuri variate și în cantități cît mai mari; se socotea de cuviință, totodată, ca pe platoul din mijloc să se afle un castron de sticlă plin cu marmeladă; printre gustări era frumos să se găsească vreo cîteva sorturi de plăcinte cu brînză și tartine; dacă se mai găsea și un platou cu șuncă roză la culoare, tăiată în felii subțiri și cu garnitură de pătrunjel, cu atît mai bine.
(...)>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 121.

Diaconii în Anglia secolului XIX (Bronte 1849)

În 1849 scriitoarea engleză Charlotte Bronte (1816 - 1855) a publicat romanul social Shirley, care începe prin a prezenta situaţia diaconilor* anglicani în secolul XIX.

<În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părților de nord ale Angliei: îi găsești puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mai mulți, sînt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, și s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă - anii de-acum - sînt prăfuiți arși de soare, închiși, arizi. Vom ocoli amiaza - o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind - și vom visa despre zori.
(...)
În anii din urmă, zic, prin părțile de nord ale Angliei a ploua cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezece-doisprezece un asemenea potop nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu ființa nici un Ajutor pastoral, nici o Asociație a diaconilor care să întindă o mînă de sprijin bătrînilor parohi** și protoerei*** și să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tînăr și viguros, ieșit de la Oxford**** sau Cambridge*****. Urmașii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey (1) și unelte ale Propagandei (2), pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuțe ale leagănelor, sau erau supuși purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitîndu-te la oricare dintre acești prunci nuputeai bănui că dublele volănașe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaș al sfinților Pavel, Petru și Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămășuțe de noapte stiharul alb în care avea să muștruluiască mai tîrziu, cu toată severitatea, sufletele enoriașilor săi, și să-l uluiască închip straniu pe preotul de modă veche, cînd aveau să-și fîlfîîe veșmîntul ca o cămeșoaie ce nu fluturase pînă atunci mai sus decît pupitrul.
Totuși, chiar și în vremurile acelea de lipsă, se mai întîlneau diaconi: planta prețioasă era rară, dar se putea găsi.
(...)

(1) Edward Bouverie Pousey (1800-1882), teolog englez, creatorul mișcării ritualiste, care a dus o fracțiune a bisericii anglicane spre catolicism.
(2) Congregație întemeiată și organizată de papa Grigore al XV lea (1622), pentru propagarea catolicismului în țările păgîne.>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, traducere D.Mazilu, vol. I, ed. Clip Impex SRL, București, 1993, pp. 5-6.


NOTE M.T.
*diacon=Rang inferior preotului în ierarhia bisericească.
**paroh=Preot conducător al unității teritoriale bisericești.
***protoereu=Preot conducător al mai multor parohii.
****Oxford=Orășel universitar englezesc cu tradiție medievală.
*****Cambridge=Orășel universtar englezesc cu tradiție medievală. 

Migrația de la sat la oraș în Anglia în secolul XIX (HARDY 1891)

<
(...)
Veni și luna aprilie și ajunul Bunei-Vestiri după stil vechi.Printre țărani domnea o mare agitație, care se isca în acel moment al anului, căci Buna-Vestire era ziua termenelor; atunci urmau să intre în vigoare învoielile pentru munca la cîmp din anul în curs, învoieli care fuseseră făcute de ziua Întîmpinării Domnului. Lucrătorii – sau „oamenii muncitori”, după cum își spuneau ei înșiși înainte ca termenul de „lucrător” să fi fost introdus din afară – care nu mai voiau să rămînă la ferma unde munciseră pînă atunci, se duceau să caute de lucru în altă parte.

Migrațiunile anuale de la o fermă la alta luaseră mari proporții prin locurile acelea. Pe vremea cînd mama lui Tess era copil, majoritatea țăranilor de la Marlott rămîneau toată viața la aceeași fermă, unde-și avuseseră căminul părinții și bunicii lor; dar în ultima vreme, tendința de a-și schimba locul crescuse simțitor printer țărani. Pentru familiile de oameni tineri, asta însemna o schimbare plăcută și uneori chiar un avantaj. Un loc care, pentru unii, era asemenea Egiptului (1), apărea altora, care-l priveau de la distanță, ca un pămînt al făgăduinței, dar cînd veneau mai aproape, locul se dovedea a fi însă la fel de vitreg. Și așa, se tot mutau de colo, colo.

Totuși, aceste schimbări din ce în ce mai dese nu erau pricinuite numai de agitația care-i cuprinsese pe țărani. Scăzuse și populația. Pe lîngă muncitorii agricoli, se aflau pe vremuri în sat o pătură socială mai interesantă și mai instruită, care era net superioară celeilalte și din care făcuseră parte și părinții lui Tess; această pătură socială cuprindea pe dulgher, pe fierar, pe cizmar, pe negustorul de mărunțișuri și pe alți lucrători care nu munceau la cîmp; cu alte cuvinte, era o categorie socială care se bucura de o anumită stabilitate de idei și de conduită, datorită faptului că era alcătuită din proprietari pe viață, cum era cazul cu tatăl lui Tess, din cei care căpătaseră pămînt în arendă printr-un act legal sau din mici proprietari de pămînt. Dar se întîmpla foarte rar ca la expirarea contractului acesta să fie prelungit în aceleași condiții; de cele mai multe ori, atunci cînd erau cerute de către fermier pentru lucrătorii lui, casele erau dărîmate. Sătenii care nu luau parte direct la munca cîmpului erau prost văzuți și exilarea unora atrăgea după sine ruinarea anumitor meseriași, care erau astfel nevoiți să-i urmeze pe cei dintîi. Aceste familii care altădată alcătuiseră pătura cea mai reprezentativă a satului și care îi păstraseră tradițiile, trebuiau acum să-și caute adăpost în marile centre. Procesul acesta, pe care statisticienii plini de umor l-au numit „tendința de migrațiune a populației rurale către marile orașe”, este de fapt un proces asemănător cu tendința apei de a urca la deal, cînd e împinsă de un motor.

NOTĂ TRADUCĂTOR

(1) Aluzie la fuga evreilor din robia egipteană.
(...)
>

SURSA

Thomas Hardy, Tess d’Urberville*, trad. E. Cincea și C. Ralea, editurile Universul & Calistrat Hogaș, București, 1992, pp. 400-401

NOTĂ M. T.
* Cristina Stancu, Tess d’Urberville sau tortura prejudecăţilor, 9 septembrie 2013 (http://www.bookblog.ro/recenzie/tess-durberville-sau-tortura-prejudecatilor/)

Cum l-au ajutat invențiile lui Jules Verne pe un savant român să construiască o rachetă

ȘTIRILE PROTV, București, 2 august 2012

SOCIETATEA RURALĂ BRITANICĂ LA SFÂRȘITUL EPOCII VICTORIENE

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) publica romanul Cakes and Ale. Cartea a fost scrisă la persoana întâi și în capitolul III eroul, tot un scriitor, face o comparație între societatea modernă a vremii sale cu cea tradițională rurală de la sfârșitul epocii reginei Victoria (1837-1901).

<Îmi închipui că viața e mult mai amuzantă acum decît era acum patruzeci de ani în urmă și am ideea că oamenii sînt mult mai amabili și mai sociabili decît altădată. E posibil să fi fost pe atunci mai vrednici, să fi avut virtuți mai solide, după cum mi se spune că aveau și cunoștințe mult mai substanțiale; în privința asta n-aș putea să mă pronunț. Știu în schimb că erau mult mai țîfnoși și mai gîlcevitori; mîncau prea mult, mulți idntre ei beau prea mult și făceau mult prea puțină mișcare. Sufereau de ficat și foarte adesea aveau o digestie proastă. Erau nervoși, irascibili. Nu vorbesc de Londra, despre care n-am știut mai nimic până să trec de prima tinerețe, și nici de protipendada care organiza partide de vînătoare, ci doar de oamenii de la țară, mult mai modești, boiernași cu mijloace restrînse, fețe bisericești, ofițeri în rezervă și alții asemenea,care alcătuiau societatea locală. Duceau o viață incredibil de monotonă. N-aveau nic măcar terenuri de golf; cîteva case dispuneau de vreun teren de tenis prost întreținut, dar numai cei foarte tineri jucau; o dată pe an se dădea o petrecere dansantă în saloanele primăriei; cine avea trăsură făcea după-amiaza o plimbare; ceilalți o făceau pe jos. („Exercițiu fizic!”)

S-ar putea zice că nu tînjeau după distracții care nici nu le trecuseră vreodată prin cap, și că-și stîrneau emoții din micile divertismente pe care și le ofereau unul altuia la intervale destul de mari (ceaiuri la care erai invitat să-ți aduci propria muzică și să cînți lieduri de Maude Valerie White și canțonete de Tosti*); zilele erau tare lungi; și tare se mai plictiseau oamenii! Oameni condamnați să-și petreacă viața neavînd pe nimeni în jur pe o rază de o milă se certau îngrozitor, iar apoi, întîlnindu-se zilnic la oraș, nici nu se salutau, vreme de douzeci de ani. Erau orgolioși, încăpățînați și capricioși. Era o viață care poate că deforma caracterele, făcîndu-le ciudate; oamenii nu semănau între ei atît de mult ca astăzi și căpătau chiar o vagă celebritate prin idiosincrasiile lor , dar nu era deloc ușor să le intri în voie. O fi poate adevărat că noi sîntem ușuratici și nepăsători, dar ne acceptăm unul pe altul fără suspiciunile de altădată; manierele noastre, cam repezite și necioplite, nu sînt totuși o dovadă de răutate; sîntem mult mai dispuși să cedăm , să lăsăm să treacă de la noi, și nici așa de închiși în sine nu sîntem.

N.a.

*Paolo (Francesco) Tosti (1846-1916), compozitor italian de canțonete, a fost din 1880 maestru de canto și la curtea Angliei.>

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 40-41