3 „accidente“ miraculoase care au schimbat faţa medicinei
Adevărul 14 martie 2014
Se afișează postările cu eticheta 1811. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1811. Afișați toate postările
vineri, 14 martie 2014
vineri, 10 mai 2013
Elita politică a Marii Britanii din secolul XIX văzută de provinciali (C. BRONTE 1849)
În 1849, scriitoarea engleză Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în anii 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Marea Britanie se găsea în timpul lungului război cu Franța republicană și apoi imperială napoleoniană (17193-1815), precum și în plină transformare social-economică generată de revoluția industrială inițiată în secolul XVIII. Personajele romanului discută și despre personalitățile politice ale regatului.
<
(...)
Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat în funcție și făcu considerații asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh și despre domnul Perceval (1) în termenii cei mai familiari. Și fiecăruia dintre ei îi acordă niște laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh și pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decît un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”.
Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele și tunetele tatălui exprimîndu-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiță și un șal de muselină. (...)
Caroline o dojeni cînd o auzi vorbind urît despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prințului regent. (...) De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani”, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă - întocmai cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire.
(...)
>
<
-Nu ți-am mai spus de atîtea ori cine era aproape tot așa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca și tine, și totuși puternic ca un uriaș și viteaz ca un leu?
-Amiralul Horatio?
-Amiralul Horatio, viconte de Nelson și duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz și curajos cît toată lumea și vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forțelor Angliei; comandantul al forțelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor.
-Un om mare; dar eu nu sînt războinic, Shirley; (...)
>
<
(...)
-În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc - o pereche de oameni ca niște șoimi - și amîndoi sînt impasibili, dintr-o bucată, hotărîți. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adînci, răbdarea lui e asemeni stîncilor mării, iar forța lui poate sta alături de puterea talazurilor.
-Asta-i fanfaronadă și emfază!
-Aș avea curaj să spun că poate fi zgronțuros ca gura fierestrăului și morocănos ca un corb înfometat.
(...)
-A fost bine spus, unchiule. „Vorbește, fato!” sună cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o bună zi are să vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a temut de urlete și n-are să se bucure de vuiete.
-Am spus că-i nebună... și chiar este.
-Țara asta a noastră are să-și schimbe și să-și schimbe mereu atitudinea față de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care își face datoria față de ea. Stai, nu te mai înfuria unchiule; am să-ți spun cum îl cheamă.
(...)
-Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington.
(...)
>
(1) Spencer Perceval (1762-1812), om politic englez, prim-ministru în timpul războaielor cu Napoleon.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clio Impex, București, 1993, p. 84-85
<
(...)
Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat în funcție și făcu considerații asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh și despre domnul Perceval (1) în termenii cei mai familiari. Și fiecăruia dintre ei îi acordă niște laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh și pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decît un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”.
Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele și tunetele tatălui exprimîndu-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiță și un șal de muselină. (...)
Caroline o dojeni cînd o auzi vorbind urît despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prințului regent. (...) De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani”, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă - întocmai cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire.
(...)
>
<
-Nu ți-am mai spus de atîtea ori cine era aproape tot așa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca și tine, și totuși puternic ca un uriaș și viteaz ca un leu?
-Amiralul Horatio?
-Amiralul Horatio, viconte de Nelson și duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz și curajos cît toată lumea și vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forțelor Angliei; comandantul al forțelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor.
-Un om mare; dar eu nu sînt războinic, Shirley; (...)
>
<
(...)
-În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc - o pereche de oameni ca niște șoimi - și amîndoi sînt impasibili, dintr-o bucată, hotărîți. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adînci, răbdarea lui e asemeni stîncilor mării, iar forța lui poate sta alături de puterea talazurilor.
-Asta-i fanfaronadă și emfază!
-Aș avea curaj să spun că poate fi zgronțuros ca gura fierestrăului și morocănos ca un corb înfometat.
(...)
-A fost bine spus, unchiule. „Vorbește, fato!” sună cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o bună zi are să vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a temut de urlete și n-are să se bucure de vuiete.
-Am spus că-i nebună... și chiar este.
-Țara asta a noastră are să-și schimbe și să-și schimbe mereu atitudinea față de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care își face datoria față de ea. Stai, nu te mai înfuria unchiule; am să-ți spun cum îl cheamă.
(...)
-Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington.
(...)
>
(1) Spencer Perceval (1762-1812), om politic englez, prim-ministru în timpul războaielor cu Napoleon.
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clio Impex, București, 1993, p. 84-85
miercuri, 8 mai 2013
O familie engleză de confesiune anglicană din secolul XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849, scriitoarea engleză Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812, în plină expansiune a sistemului social-economic capitalist. Autoarea prezintă, din perspectiva romatica a epocii sale, familia provincială Sympson de confesiune anglicană. Anglicanismul este curentul protestant majoritar în Anglia, impunerea sa fiind inițiată în secolul XVI de regele Henric VIII Tudor și finalizată de fiica sa Elizabeta I. Monarhul a devenit capul Bisericii Angliei, a cărei conducere executivă revine arhiepiescopului de Canterbury. Desprinsă din Biserica Catolică în cadrul fenomenului religios european al Reformei din secolul XVI, Biserica Anglicană este cea mai apropiată din punct de vedere dogmatic și structural de Biserica Catolică dintre toate curentele protestante europene.
<(...)
Sympsonii erau anglicani evlavioși și bineînțeles că o întîmpinară pe nepoata parohului cu toată curtenia. Domnul Sympson se dovedi un om de o respectabilitate fără cusur, cu un temperament cam neliniștit, principii cucernice, dar concepții de viață mondene; soția sa era o femeie bună, răbdătoare, drăguță și cu o educație aleasă. Fusese crescută într-un sistem de vederi înguste - ținea morțiș la cîteva prejudecăți; nimic mai mult decît un pumn de buruieni amare; puține preferințe, diluate pînă ajungeau să-și piardă orice urmă de savoare naturală, și cu nici un fel de condiment utilizat la gătit; cîteva principii excelente, preparate întro crustă rigidă de bigotism, destul de greu de digerat; și era mult prea supusă ca să se plîngă vreodată de o asemenea dietă, sau să pretindă măcar o firmitură în afara ei.
Fetele erau cu adevărat exemplare pentru persoanele de același sex cu ele. Erau înalte și aveau nasuri de tip roman; primiseră o educație fără cusur; tot ce făceau era bine făcut. Istoria și cărțile cele mai serioase le îmbogățiseră mintea. Erau înzestrate cu principii și păreri ce nu admiteau să fie clintite nici o iotă. Ar fi fost greu de găsit oriunde altundeva vieți, simțăminte, maniere și obiceiuri mai strict stabilite. Știau pe de rost un anumit cod al domnișoarelor de pension, unde se găseau adunate reguli privind vorbirea, comportamentul etc.; niciodată nu se abăteau de la ciudatele lui mici prevederi pragmatice; și priveau cu tainică oroare exprimată în șoapte orice încălcări săvîrșite de alții. Oroarea inspirată de Disperare nu mai constituia un mister pentru ele - descoperiseră acest Sentiment inexprimabil în acea trăsătură pe care alții o numesc Originalitate. Cu o rapiditate excepțională sesizau semnele acelui rău; și ori de cîte ori îi dădeau de urmă - fie în priviri, fie în vorbe, fie în fapte, fie că îl identificau în stilul proaspăt, viguros al unei cărți, ori îl auzeau într-un limbaj interesant, lipsit de banalități, pur, expresiv - se cutremurau, se fereau de el. Primejdia le stătea deasupra capului, amenințarea le călca pe urme. Ce era acest straniu lucru? Fiind de neînțeles, nu poate fi decît rău. Să-l denunțăm și să-l punem în fiare.
Henry Sympson - singurul fiu și cel mai mic dintre copiii familiei - aveau cincisprezece ani. De obicei stătea împreună cu preceptorul; dacă se despărțea de el, o căuta pe vara lui, Shirley. Băîatul acesta se deosebea de surori; era mărunțel. șchiop și palid; ochii mari îi luceau oarecum stins în orbitele adînci; erau, într-adevăr, cam șterși - însă se arătau în stare și să se lumineze; cîteodată puteau nu numai să strălucească, ci să și scînteieze; emoțiile puternice păreau capabile să dea culoare obrajilor și hotărîre mișcărilor lui de invalid. Mama îl iubea pe Henry; considera toate ciudățeniile lui ca semnul unei predestinări; recunoștea că nu e la fel ca alți copii; îl socotea o nouă întruchipare a lui Samuel - cel ales de Dumnezeu încă de la naștere; era deci menit carierei preoțești. Cum nu-l înțelegeau, domnul și domnișoarele Sympson îl lăsau de cele mai multe ori singur. Shirley făcu din el copilul ei favorit; iar el o transformă pe Shirley în tovarăș de joacă.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, p. 128-129.
<(...)
Sympsonii erau anglicani evlavioși și bineînțeles că o întîmpinară pe nepoata parohului cu toată curtenia. Domnul Sympson se dovedi un om de o respectabilitate fără cusur, cu un temperament cam neliniștit, principii cucernice, dar concepții de viață mondene; soția sa era o femeie bună, răbdătoare, drăguță și cu o educație aleasă. Fusese crescută într-un sistem de vederi înguste - ținea morțiș la cîteva prejudecăți; nimic mai mult decît un pumn de buruieni amare; puține preferințe, diluate pînă ajungeau să-și piardă orice urmă de savoare naturală, și cu nici un fel de condiment utilizat la gătit; cîteva principii excelente, preparate întro crustă rigidă de bigotism, destul de greu de digerat; și era mult prea supusă ca să se plîngă vreodată de o asemenea dietă, sau să pretindă măcar o firmitură în afara ei.
Fetele erau cu adevărat exemplare pentru persoanele de același sex cu ele. Erau înalte și aveau nasuri de tip roman; primiseră o educație fără cusur; tot ce făceau era bine făcut. Istoria și cărțile cele mai serioase le îmbogățiseră mintea. Erau înzestrate cu principii și păreri ce nu admiteau să fie clintite nici o iotă. Ar fi fost greu de găsit oriunde altundeva vieți, simțăminte, maniere și obiceiuri mai strict stabilite. Știau pe de rost un anumit cod al domnișoarelor de pension, unde se găseau adunate reguli privind vorbirea, comportamentul etc.; niciodată nu se abăteau de la ciudatele lui mici prevederi pragmatice; și priveau cu tainică oroare exprimată în șoapte orice încălcări săvîrșite de alții. Oroarea inspirată de Disperare nu mai constituia un mister pentru ele - descoperiseră acest Sentiment inexprimabil în acea trăsătură pe care alții o numesc Originalitate. Cu o rapiditate excepțională sesizau semnele acelui rău; și ori de cîte ori îi dădeau de urmă - fie în priviri, fie în vorbe, fie în fapte, fie că îl identificau în stilul proaspăt, viguros al unei cărți, ori îl auzeau într-un limbaj interesant, lipsit de banalități, pur, expresiv - se cutremurau, se fereau de el. Primejdia le stătea deasupra capului, amenințarea le călca pe urme. Ce era acest straniu lucru? Fiind de neînțeles, nu poate fi decît rău. Să-l denunțăm și să-l punem în fiare.
Henry Sympson - singurul fiu și cel mai mic dintre copiii familiei - aveau cincisprezece ani. De obicei stătea împreună cu preceptorul; dacă se despărțea de el, o căuta pe vara lui, Shirley. Băîatul acesta se deosebea de surori; era mărunțel. șchiop și palid; ochii mari îi luceau oarecum stins în orbitele adînci; erau, într-adevăr, cam șterși - însă se arătau în stare și să se lumineze; cîteodată puteau nu numai să strălucească, ci să și scînteieze; emoțiile puternice păreau capabile să dea culoare obrajilor și hotărîre mișcărilor lui de invalid. Mama îl iubea pe Henry; considera toate ciudățeniile lui ca semnul unei predestinări; recunoștea că nu e la fel ca alți copii; îl socotea o nouă întruchipare a lui Samuel - cel ales de Dumnezeu încă de la naștere; era deci menit carierei preoțești. Cum nu-l înțelegeau, domnul și domnișoarele Sympson îl lăsau de cele mai multe ori singur. Shirley făcu din el copilul ei favorit; iar el o transformă pe Shirley în tovarăș de joacă.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, p. 128-129.
luni, 29 aprilie 2013
Gândire feministă în Anglia provincială a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata pastorului anglican local, reflectează asupra situației femeii din societatea provincială engleză, prezentându-se ca o antemergătoare a curentului feminist de la sfârșitul secolului XIX..
<(...)
Nimeni, își zicea mai departe Caroline, nimeni, după cîte văd, nu poate fi învinovățit în mod special pentru starea aceasta; și n-aș fi capabilă să spun, oricît de mult mi-aș chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut - să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupații interesante și folositoare, mult mai multe decît li se oferă astăzi. Și atunci cînd rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aș supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aș fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credință sau că săvîrșesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gîndul că Dumnezeu aude într-adevăr mulțime mare de gemete și arată îndurare față de multe dureri dinaintea căror oamenii își astupă urechile ori se încruntă cu dispreț neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu ușurință le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa disprețului, iar acest dispreț nu-i altceva decît un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sînt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simțămîntul propriei lor incapacități, ori pe acela încă și mai dureros al obligației de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniștea și le zdruncină mulțumirea de sine. Fetele bătrîne din sînul sărăcimii, fără adăpost și fără slujbă, nu se cuvine să ceară și ele un loc și o ocupație pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiți și bogați, îi tulbură pe părinți. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle și \Sykes. Băieții din familiile astea își au fiecare profesia sau ocupația lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice și de cusut; nici o plăcere pămîntească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; și pentru tot restul vieții lor, nici o speranță de mai bine. Starea asta de lîncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine. mințile și vederile li se închircesc pînă la o incredibilă îngustime. \Marea lor dorință - singura țintă a fiecăreia dintre ele - e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată - vor muri așa cum trăiesc în clipa de față. Plănuiesc, uneltesc și se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbații le iau în rîs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit rîzînd disprețuitor pe tema asta - că piața matrimonială e sufocată de supraproducție. Același lucru îl spun și tații și se supără pe fetele lor cînd ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi așteptînd să facă ele acasă? Dacă îi întrebi, îți răspund că să gătească și să coasă. Și se așteaptă ca fetele să facă treburile astea, și numai pe astea, cu mulțumire, în chip statornic, fără să plîngă vreodată în viața lor, ca și cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilități de a realiza altceva; teoria asta poate fi susținută cu tot atîta dreptate ca și aceea care ar spune că tații nu sînt în stare să mănînce decît ce e gătit de fiicele lor și să îmbrace altceva decît ce e cusut de ele. Oare bărbații ar putea să trăiască la fel? N-ar fi și ei foarte nemulțumiți? Iar cînd nemulțumirea lor nu și-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproșuri ori de cîte ori și-ar exprima-o chiar și cu cea mai mare modestie, nemulțumirea asta n-ar dospi și nu s-ar transforma în turbare? Lucreția (1) stînd în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului și țesînd în miez de noapte și virtuoasa nevastă a lui Solomon sînt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie „tagma femeilor” (cum zic ei). Nu știu; Lucreția, aș spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă prețuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar își ținea slujnicele treze pînă tîrziu în noapte; N-aș fi defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putință, la fel ne-ar munci și Hortense pe mine și pe Sarah, și nici una dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, „nevasta virtuoasă” își ținea slujnicele de veghe pînă după miezul nopții; „isprăvea cu gustarea de dimineață”, cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea și altceva de făcut decît să țeasă și să împartă porțiile. Era un fel de fabricantă - țesea pînză fină și o vindea; era agricultoare - cumpăra pămînturi și planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de la noi „o femeie cu cap”. Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decît Lucreția; și nu cred că încheind cu ea vreun tîrg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obțină vreun avantaj; ceea ce îmi place. „Cu virtute și strălucire este ea îmbrăcată... într-însa se încrede soțul ei din toată inima... ea își deschide gura cu înțelepciune... feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericește, iar soțul ei o laudă.” Rege al Iudeii - vrednica ta femeie model, e un model demn de toată prețuirea! Dar oare sîntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încît să-i fim pe potrivă? Bărbați din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre pînă la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteți ajuta să se ridice? Le puteți oferi un domeniu în care însușirile pot să fie folosite și să se poată dezvolta? Bărbați din Anglia? Uitați-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzînd pînă la distrugere sau prostie; ori, ceea ce e și mai rău, pînă la a ajunge niște înăcrite fete bătrîne - invidioase, bîrfitoare, răutăcioase, fiindcă viața nu e pentru ele decît un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgînd la biete cochetării ieftine și la artificii înjositoare, pentru a obține prin măritiș acea poziție și stimă care sînt refuzate celibatului. Părinți! Nu puteți schimba lucrurile acestea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordați acestor probleme atenția cuvenită, atunci cînd vă înfruntați cu ele, socotiți-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeți cu o glumă neroadă sau cu o insultă lașă. Ar trebui să doriți să fiți mîndri de fetele voastre, nu să roșiți din pricina lor - iar pentru asta găsiți-le ceva care să le intereseze, o ocupație care să le dea putința de a se ridica deasupra flirtului, a manevrelor dubioase și a dăunătoarei clevetiri. Dacă veți păstra mai departe mințile fetelor voastre în îngustime și încătușare - vor rămîne veșnic o năpastă și un izvor de griji, uneori chiar o rușine pentru voi; instruiți aceste minți, oferiți-le o țintă în viață și o treabă de îndeplinit - vă vor fi cei mai încîntători tovarăși în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrîneții.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 67-70.
<(...)
Nimeni, își zicea mai departe Caroline, nimeni, după cîte văd, nu poate fi învinovățit în mod special pentru starea aceasta; și n-aș fi capabilă să spun, oricît de mult mi-aș chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut - să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupații interesante și folositoare, mult mai multe decît li se oferă astăzi. Și atunci cînd rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aș supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aș fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credință sau că săvîrșesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gîndul că Dumnezeu aude într-adevăr mulțime mare de gemete și arată îndurare față de multe dureri dinaintea căror oamenii își astupă urechile ori se încruntă cu dispreț neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu ușurință le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa disprețului, iar acest dispreț nu-i altceva decît un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sînt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simțămîntul propriei lor incapacități, ori pe acela încă și mai dureros al obligației de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniștea și le zdruncină mulțumirea de sine. Fetele bătrîne din sînul sărăcimii, fără adăpost și fără slujbă, nu se cuvine să ceară și ele un loc și o ocupație pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiți și bogați, îi tulbură pe părinți. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle și \Sykes. Băieții din familiile astea își au fiecare profesia sau ocupația lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice și de cusut; nici o plăcere pămîntească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; și pentru tot restul vieții lor, nici o speranță de mai bine. Starea asta de lîncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine. mințile și vederile li se închircesc pînă la o incredibilă îngustime. \Marea lor dorință - singura țintă a fiecăreia dintre ele - e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată - vor muri așa cum trăiesc în clipa de față. Plănuiesc, uneltesc și se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbații le iau în rîs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit rîzînd disprețuitor pe tema asta - că piața matrimonială e sufocată de supraproducție. Același lucru îl spun și tații și se supără pe fetele lor cînd ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi așteptînd să facă ele acasă? Dacă îi întrebi, îți răspund că să gătească și să coasă. Și se așteaptă ca fetele să facă treburile astea, și numai pe astea, cu mulțumire, în chip statornic, fără să plîngă vreodată în viața lor, ca și cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilități de a realiza altceva; teoria asta poate fi susținută cu tot atîta dreptate ca și aceea care ar spune că tații nu sînt în stare să mănînce decît ce e gătit de fiicele lor și să îmbrace altceva decît ce e cusut de ele. Oare bărbații ar putea să trăiască la fel? N-ar fi și ei foarte nemulțumiți? Iar cînd nemulțumirea lor nu și-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproșuri ori de cîte ori și-ar exprima-o chiar și cu cea mai mare modestie, nemulțumirea asta n-ar dospi și nu s-ar transforma în turbare? Lucreția (1) stînd în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului și țesînd în miez de noapte și virtuoasa nevastă a lui Solomon sînt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie „tagma femeilor” (cum zic ei). Nu știu; Lucreția, aș spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă prețuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar își ținea slujnicele treze pînă tîrziu în noapte; N-aș fi defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putință, la fel ne-ar munci și Hortense pe mine și pe Sarah, și nici una dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, „nevasta virtuoasă” își ținea slujnicele de veghe pînă după miezul nopții; „isprăvea cu gustarea de dimineață”, cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea și altceva de făcut decît să țeasă și să împartă porțiile. Era un fel de fabricantă - țesea pînză fină și o vindea; era agricultoare - cumpăra pămînturi și planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de la noi „o femeie cu cap”. Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decît Lucreția; și nu cred că încheind cu ea vreun tîrg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obțină vreun avantaj; ceea ce îmi place. „Cu virtute și strălucire este ea îmbrăcată... într-însa se încrede soțul ei din toată inima... ea își deschide gura cu înțelepciune... feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericește, iar soțul ei o laudă.” Rege al Iudeii - vrednica ta femeie model, e un model demn de toată prețuirea! Dar oare sîntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încît să-i fim pe potrivă? Bărbați din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre pînă la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteți ajuta să se ridice? Le puteți oferi un domeniu în care însușirile pot să fie folosite și să se poată dezvolta? Bărbați din Anglia? Uitați-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzînd pînă la distrugere sau prostie; ori, ceea ce e și mai rău, pînă la a ajunge niște înăcrite fete bătrîne - invidioase, bîrfitoare, răutăcioase, fiindcă viața nu e pentru ele decît un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgînd la biete cochetării ieftine și la artificii înjositoare, pentru a obține prin măritiș acea poziție și stimă care sînt refuzate celibatului. Părinți! Nu puteți schimba lucrurile acestea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordați acestor probleme atenția cuvenită, atunci cînd vă înfruntați cu ele, socotiți-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeți cu o glumă neroadă sau cu o insultă lașă. Ar trebui să doriți să fiți mîndri de fetele voastre, nu să roșiți din pricina lor - iar pentru asta găsiți-le ceva care să le intereseze, o ocupație care să le dea putința de a se ridica deasupra flirtului, a manevrelor dubioase și a dăunătoarei clevetiri. Dacă veți păstra mai departe mințile fetelor voastre în îngustime și încătușare - vor rămîne veșnic o năpastă și un izvor de griji, uneori chiar o rușine pentru voi; instruiți aceste minți, oferiți-le o țintă în viață și o treabă de îndeplinit - vă vor fi cei mai încîntători tovarăși în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrîneții.
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 67-70.
miercuri, 24 aprilie 2013
Conflict social în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812, în plină expansiune a capitalismului în Anglia. Robert Moore, un tânăr proprietar de fabrică de textile, introduce în producție mașini noi și performante, fapt care a condus la șomaj în rândurile lucrătorilor necalificați și la un atac al acestora împotriva fabricii.
<(...)
Un trosnet - o pocnitură - zgomot de sfărîmături le curmă șoaptele. O salvă concentrată de pietre azvîrlite înspre fațada fabricii și ferestrele ei pricinuise toate cele auzite; și-acum toate geamurile ferestrelor cu gratii zăceau la pămînt făcute țăndări. Un urlet urmă acestei dezlănțuiri - un urlet al răzvrătiților - al răzvrătiților din partea de nord a Angliei - din Yorkshire - din regiunea de apus - din regiunile de țesătorii din apusul Yorkshire-ului. Probabil că niciodată nu ai auzit un astfel de urlet, cititorule! Cu atît mai bine pentru urechile tale - poate chiar pentru sufletul; căci dacă despică aerul cu o sabie de ură împotriva ta, sau a oamenilor ori a principiilor susținute de tine și pentru ale căror interese subscrii din toată inima, atunci Mînia face să izbucnească strigătul Urii: Leul își scutură coama, se ridică și sloboade urletul Hienii; și-o Castă se ridică plină de mînie împotriva altei Caste; iar spiritul indignat, înșelat, al Rândurilor de mijloc se năpustește plin de înverșunare de și dispreț împotriva înfometatei și furioasei mulțimi a Clasei lucrătoare. În astfel de momente este greu să fii tolerant - este greu să fii drept.
(...)
Moore așteptase atacul acesta de zile, poate chiar săptămîni întregi; era pregătit să-i facă față în orice punct. Fortificase și își încadrase cu luptători fabrica întreagă, care oricum era o clădire solidă; era un om socotit și viteaz; și se apăra cu o tărie de neclintit; cei ce luptau alături de el își însușiseră spiritul său și-i imitau purtările. Răzvrătiții nu mai fuseseră niciodată pînă atunci întîmpinați astfel. La alte fabrici pe care le atacaseră nu avuseseră de făcut față nici unei rezistențe; nici prin vis nu le-ar fi trecut că ar fi cu putință să întîlnească o apărare organizată și hotărîtă. Cînd conducătorii lor au văzut focul viu pornit dinspre fabrică, au avut mărturia siguranței de sine și a hotărîrii proprietarului, cînd s-au auzit pur și simplu chemați și sfidați să întîmpine moartea, și au văzut oameni din jurul lor căzînd răniți, și-au dat seama că aici nu e nimic de făcut. Și-au adunat în grabă forțele și le-au retras departe de clădire; s-a făcut un apel în care oamenii răspundeau la numere și nu la nume; pe urmă s-au împrăștiat peste cîmpuri, lăsînd în urma lor tăcere și ruine. De la începutul și pînă la încheierea atacului nu trecuse nici măcar o oră.
(...)
La apărarea fabricii activitatea și hotătârea lui Moore nu se putuse vedea decât pe jumătate; cealaltă jumătate (și era o jumătate cumplită) și-o arătă în necurmată și neobosita stăruință cu care îi urmărea pe capii răzvrătiților. Cu gloata, cu oamenii simpli luați de șuvoi n-avea nici o socoteală de încheiat; poate că un înnăscut simț al dreptății îi spunea că oamenii prost îndrumați de sfătuitori fățarnici, îmboldiți de mizerie, nu pot fi pe bună dreptate țintă a răzbunării, iar cel ce ar căuta să impună ispășire, chiar și pentru un act de violență, asupra unui grumaz încovoiat de suferință, fiindcă îi recunoscuse în ultima parte a luptei, după ce se revărsaseră zorile, cu aceștia se încrucișa pe străzi sau pe drumuri fără să-i ia seamă și fără să-i amenințe.
Pe conducători nu-i cunoștea. Erau oameni străini - emisari ai marilor orașe. Cei mai mulți dintre ei nici nu făceau parte din clasa muncitoare; erau mai cu seamă oameni „duși pe apa sîmbetei”, ajunși la faliment, totdeauna plini de datorii și foarte adesea plini de băutură - oameni care n-aveau ce pierde și - în ce privește caracterul, banii și curățeni - ar fi avut mult de câștigat. Pe aceștia Moore îi urmărea ca un copoi;
(...) Magistrații districtuali probabil că aveau groază de el; erau oameni înceți și timizi; și lui îi făcea plăcere să bage frica în ei și să-i scoată din amorțeală. Marea lui satisfacție era să-i silească a-și da pe față o anumită spaimă care le și slăbea hotărîrea, le și încetinea faptele - pur și simplu spaima de a fi asasinați. Și groaza asta, într-adevăr, îi bîntuise pînă atunci pe toți fabricanții și aproape pe toți oamenii cu funcție publică din ținut.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 17-20; 58-59.
<(...)
Un trosnet - o pocnitură - zgomot de sfărîmături le curmă șoaptele. O salvă concentrată de pietre azvîrlite înspre fațada fabricii și ferestrele ei pricinuise toate cele auzite; și-acum toate geamurile ferestrelor cu gratii zăceau la pămînt făcute țăndări. Un urlet urmă acestei dezlănțuiri - un urlet al răzvrătiților - al răzvrătiților din partea de nord a Angliei - din Yorkshire - din regiunea de apus - din regiunile de țesătorii din apusul Yorkshire-ului. Probabil că niciodată nu ai auzit un astfel de urlet, cititorule! Cu atît mai bine pentru urechile tale - poate chiar pentru sufletul; căci dacă despică aerul cu o sabie de ură împotriva ta, sau a oamenilor ori a principiilor susținute de tine și pentru ale căror interese subscrii din toată inima, atunci Mînia face să izbucnească strigătul Urii: Leul își scutură coama, se ridică și sloboade urletul Hienii; și-o Castă se ridică plină de mînie împotriva altei Caste; iar spiritul indignat, înșelat, al Rândurilor de mijloc se năpustește plin de înverșunare de și dispreț împotriva înfometatei și furioasei mulțimi a Clasei lucrătoare. În astfel de momente este greu să fii tolerant - este greu să fii drept.
(...)
Moore așteptase atacul acesta de zile, poate chiar săptămîni întregi; era pregătit să-i facă față în orice punct. Fortificase și își încadrase cu luptători fabrica întreagă, care oricum era o clădire solidă; era un om socotit și viteaz; și se apăra cu o tărie de neclintit; cei ce luptau alături de el își însușiseră spiritul său și-i imitau purtările. Răzvrătiții nu mai fuseseră niciodată pînă atunci întîmpinați astfel. La alte fabrici pe care le atacaseră nu avuseseră de făcut față nici unei rezistențe; nici prin vis nu le-ar fi trecut că ar fi cu putință să întîlnească o apărare organizată și hotărîtă. Cînd conducătorii lor au văzut focul viu pornit dinspre fabrică, au avut mărturia siguranței de sine și a hotărîrii proprietarului, cînd s-au auzit pur și simplu chemați și sfidați să întîmpine moartea, și au văzut oameni din jurul lor căzînd răniți, și-au dat seama că aici nu e nimic de făcut. Și-au adunat în grabă forțele și le-au retras departe de clădire; s-a făcut un apel în care oamenii răspundeau la numere și nu la nume; pe urmă s-au împrăștiat peste cîmpuri, lăsînd în urma lor tăcere și ruine. De la începutul și pînă la încheierea atacului nu trecuse nici măcar o oră.
(...)
La apărarea fabricii activitatea și hotătârea lui Moore nu se putuse vedea decât pe jumătate; cealaltă jumătate (și era o jumătate cumplită) și-o arătă în necurmată și neobosita stăruință cu care îi urmărea pe capii răzvrătiților. Cu gloata, cu oamenii simpli luați de șuvoi n-avea nici o socoteală de încheiat; poate că un înnăscut simț al dreptății îi spunea că oamenii prost îndrumați de sfătuitori fățarnici, îmboldiți de mizerie, nu pot fi pe bună dreptate țintă a răzbunării, iar cel ce ar căuta să impună ispășire, chiar și pentru un act de violență, asupra unui grumaz încovoiat de suferință, fiindcă îi recunoscuse în ultima parte a luptei, după ce se revărsaseră zorile, cu aceștia se încrucișa pe străzi sau pe drumuri fără să-i ia seamă și fără să-i amenințe.
Pe conducători nu-i cunoștea. Erau oameni străini - emisari ai marilor orașe. Cei mai mulți dintre ei nici nu făceau parte din clasa muncitoare; erau mai cu seamă oameni „duși pe apa sîmbetei”, ajunși la faliment, totdeauna plini de datorii și foarte adesea plini de băutură - oameni care n-aveau ce pierde și - în ce privește caracterul, banii și curățeni - ar fi avut mult de câștigat. Pe aceștia Moore îi urmărea ca un copoi;
(...) Magistrații districtuali probabil că aveau groază de el; erau oameni înceți și timizi; și lui îi făcea plăcere să bage frica în ei și să-i scoată din amorțeală. Marea lui satisfacție era să-i silească a-și da pe față o anumită spaimă care le și slăbea hotărîrea, le și încetinea faptele - pur și simplu spaima de a fi asasinați. Și groaza asta, într-adevăr, îi bîntuise pînă atunci pe toți fabricanții și aproape pe toți oamenii cu funcție publică din ținut.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 17-20; 58-59.
marți, 23 aprilie 2013
Feminism în Anglia secolului XIX (C. BRONTE 1849)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în 1811-1812, în timpului lungului război cu Franța (1793-1815), în regiunea nordică industrială Yorkshire. La ieșirea din biserică are loc o controversă privind rolul femeii în societate între două foarte tinere femei și un bărbat: Shirley Keeldar, tânăra orfană moștenitoare a unei importante averi, Caroline Helstone, nepoata parohului, și Joe Scott, supraveghetor la fabrica de textile a lui Robert Moore, care fusese împrumutat de Shirley.
<(...)
-Despre tine vorbeam, Joe, spuse William zîmbind.
-Și eu am să-l vestesc pe stăpînul meu, veni răspunsul. Domnișoarelor, continuă el luându-și un aer marțial, dumneavoastră ați face mai bine să vă duceți acasă.
-Nu văd de ce, spuse Shirley, care se obișnuise cu manierele cam înfumurate ale supraveghetorului și se războia deseori cu el.; asta mai cu seamă fiindcă Joe, partizan al unor teorii disprețuitoare față de femei în general, în adîncul sufletului său era furios din pricină că stăpînul și fabrica păreau a fio oarecum conduși de o fustă, și primea ca pe un ghimpe în inimă orice vizită de afaceri făcută de domnișoara Keeldar la administrația fabricii.
-Fiindcă pe aici nu se petrece nimic în care s-ar cuveni să se amestece partea femeiască.
-Nu mai spune! Văd că în biserică se fac rugăciuni și se rostesc preidici; nici aici n-ar trebui să ne amestecăm?
-N-ați fost de față nici la rugăciuni și nici la predică, domnișoară, dac-am băgat eu bine de seamă. Numa` că eu înspre politică băteam; dacă nu mă înșel eu, William Farren, aici de față, cam tot într-acolo trăgea.
-Ei, și ce-i cu asta? Politica e preocuparea noastră obișnuită, Joe. Dumneata știi că citesc cîte un jurnal în fiecare zi, și două duminica?
-Eu m-aș gîndi că citiți despre măritișuri, așa aș zice, domnișoară, despre crime, accidente și altele dintr-astea. Nu-i așa?
-Ba citesc articolele de fond, Joe, și informațiile de peste hotare, studiez cotele de la bursă: pe scurt, citesc tot ce citesc și domnii.
-După înfățișarea lui, se vedea limpede că Joe consideră discuția asta un fel de pălăvrăgeală fără rost. Așa că răspunse printr-o tăcere disprețuitoare. Dar domnișoara Keeldar continuă:
-Joe, pînă acum n-am putut afla niciodată limpede dacă ești whig sau tory; fii bun și spune-ne: care partid este onorat de sprijinul dumitale?
-E tare greu să lămurești un lucru atunci cînd ești încredințat că n-o să fii înțeles, răspunse Joe cu aroganță. Numai că de-ar fi vorba să fiu tory, aș prefera să fiu babă, sau chiar femeie tînără, lucru încă și mai de nimic. Tories sînt aceia de duc mai departe războiul și năruiesc comerțul; și, de-aș fi eu de partea vreunui partid - da` partidele politice sînt toate o aiureală - sînt de partea celui de ține mai mult pacea, adică prin asta cu interesele neguțătorești ale bietei noastre țări.
-Și eu la fel, Joe, răspunse Shirley, căreia îi făcea plăcere să-l necăjească pe supraveghetor, stăruind să vorbească despre lucruri în care după opinia lui ea - ca femeie - n-avea nici un drept să se amestece. În parte, cel puțin. Fiindcă eu aș înclina în același timp și înspre interesele agricultorilor; și asta pe bună dreptate, întrucît nu dorsc de fel ca Anglia să se afle la picioarele Franței, dar cu toate că o partedin veniturile mele provin de la Hollow`s Mill, o alta mult mai importantă provine de la moșia dimprejurul fabricii. N-ar fi bine să se ia o măsură neprielnică agricultorilor; nu, Joe, ce zici?
-Roua de la ceasul ăsta nu prea le priește femeilor la sănătate, rosti Joe.
-Dacă ai spus cumva vorbele astea din grijă pentru sănătatea mea, te pot pur și simplu asigura că sînt insensibilă la frig. N-aș avea nimic împotrivă să fac și eu de pază la fabrică, într-o noapte din vara asta, înarmată cu muscheta dumitale, Joe.
Bărbia lui Joe Scott era și așa ieșită în afară; la auzul vorbelor astea o împinse încă și mai înainte.
-Dar, ca sî ne întoarcem la oile noastre, continuă Shirley, comerciantă și proprietară de fabrică de postav cum sînt, în afară de fermieră, nu-mi pot alunga din minte o anumită impresie precum că noi fabricanții și oamenii care ne ocupăm de afaceri sîntem uneori puțin - foarte puțin - egoiști și cam miopi în păreri și mai cu seamă prea nepăsători față de suferințele oamenilor, oarecum lipsiți de suflet în goana noastră după cîștig; nu ești de acord cu mine, Joe?
-Nu pot să discut acolo unde știu bine că n-o să fiu înțeles, veni din nou același răspuns.
-Misterios mai ești! Stăpînul dumitale discută uneori cu mine, Joe; nu-i așa de scorțos ca dumneata.
-Poate că nu: fiecare face în felul lui.
-Joe, chiar crezi cu adevărat că toată deșteptăciunea de pe lume a fost adunată doar în capetele bărbaților?
-Cred că femeile din ziua de astăzi sînt cam răzgîiate și cam mofturoase; și am mare respect pentru cele arătate de sfîntul apostol Pavel în al doilea capitol din Epistola întîi către Timotei.
-Și ce se arată acolo, Joe?
-Fie ca femeia să învețe în tăcere și cu toată supunerea. Nu pot îngădui ca o femeie să-i învețe și să uzurpe întîietatea bărbatului.; ci să păstreze tăcerea. Fiindcă Adam a fost mai întîi alcătuit, și după aceea Eva.
-Și ce legătură are asta cu afacerile? izbucni Shirley. Ce-ai spus dumneata aduce drept de primogenitură. Am să ridic problema asta domnului Yorke întîia dată cînd o mai începe să tune și să fulgere împotriva acestor drepturi.
-Și pe urmă, continuă Scott, Adam n-a fost păcălit; pe cînd femeia, lăsîndu-se păcălită, a căzut în păcat.
-Cu atît mai rău pentru Adam dacă a păcălit cu bună știință! se repezi domnișoara Keeldar. Ca să-ți spun adevărul adevărat, Joe, eu niciodată nu m-am împăcat prea ușor cu acest capitol: mă nedumerește.
-E foarte limpede, domnișoară: cine poate n-are decît să citească.
-Dar poate citi așa cum îi convine lui, spuse Caroline amestecîndu-se pentru prima oară în discuție. Ești de acord cu dreptul de liberă interpretare, nu-i așa, Joe?
-Pe legea mea! Cum să nu fiu? Sînt de acord și-l cer și pentru mine cu privire la fiecare literă din Cartea sfîntă.
-Și femeile se pot folosi de el la fel ca și bărbații?
-Așa nu; femeia trebuie să urmeze părerea bărbatului, nu numai în politică, da` și în credință: e cel mai sănătos lucru pentru ele.
-Ohoo! exclamară într-un glas și Shirley și Caroline.
-Asta-i sigur! Nici nu mai încape îndoială! insistă încăpățănatul supraveghetor.
-Socotește că nu mai poți vorbi, fiindcă toată lumea strigă să-ți fie rușine pentru asemenea cuvinte fără socoteală, zise domnișoara Keeldar. Tot așa de bine ai putea spune că bărbații trebuie să asculte părerile preoților fără să mai cerceteze cu mintea lor. La ce ar mai folosi o asemenea religie? N-ar mai fi decît o simplă orbire, o superstiție prostească.
-Și cam cum ați citi dumneavoastră, domnișoară Helstone, asemenea slove ale sfîntului apostol Pavel?
-De! Eu... eu cam asta cred despre ele: sfîntul apostol a scris acel capitol pentru o anumitate comunitate creștină, aflată în niște condiții speciale; mai mult decît atît, îndrăznesc să spun că în cazul în care așputea să citesc originalul în limba greacă, aș vedea că multe cuvinte au fost traduse, poate chiar pe de-a întregul prost înțelese. Nu mă îndoiesc defel că ar fi posibil dovedind desigur o oarecare iscusință, să dai pasajului o întorsătură cu totul contrarie, să-l faci sune astfel: „Fie ca femeia să-și poată rosti cuvîntul ori de cîte ori găsește cu cale să zică ceva împotrivă” - „îngăduit îi este femeii să învețe pe alții și să-i îndrume atît cît îi stă în puteri. Iar în vremea aceasta bărbatul nu avea nimic mai bun de făcut decît să-și păstreze pacea sufletească”, și așa mai departe.
-Așa ceva n-ar fi cu putință, domnișoară.
-Ba eu curaj să susțin că da. Părerile mele sînt mult mai ferme decît ale dumitale, Joe. Domnule Scott, ești un ins cum nu se poate mai dogmatic, și întotdeauna ai fost la fel: de asta îmi place William mai mult decît dumneata.
-Acasă la el Joe e cel mai de treabă om, spuse Shirley; l-am văzut eu acolo stînd blînd ca un mielușel. În întregul Briarfield n-ai să găsești bărbat mai bun. Față de nevastă-sa uită toate dogmele.
-Nevastă-mea e o femeie care muncește din greu, o femeie simplă: vremea și grijile i-au topit orice trufie; dar cu dumneavoastră treaba nu șade tot așa, domnișoarelor. Și pe urmă, spuneți c-ați avea atîta știință; numai că după mintea mea, ce știți dumneavoastră e doar așa, un pospai poe deasupra. V-aș putea eu spune cum - să tot fie vreun an de-atuncea - într-o bună zi a venit la noi la administrație domnișoara Caroline, tocmai cînd mă băgasem eu în spatele biroului cel mare ca să împachetez ceva, și a adus cu ea o tăbliță pe care era înșirată o socoteală de aritmetică, să i-o arate patronului; de-adevărat era o adunare acolo pe care Harry al nostru ar fi dus-o la capăt cît ai clipi din ochi. Da` dînsa nu știa s-o scoată la capăt; a trebuit să-i arate domnul Moore; iar dacă a încercat să-i arate, tot n-a priceput.
-Astea-s prostii, Joe.
-Nu, nu; nu-s prostii; și domnișoara Shirley - uitați-o, aici de față - zice că-l ascultă pe patron, cînd vorbește despre afaceri, de-i numai ochi și urechi, și pricepe tot așa de limpede ca și cum s-ar uita în oglindă; numa` că toată vremea trage mereu cu ochiul pe fereastră să vadă ce-i face iapa; iar pe urmă își mută ochii pe-un strop care cică ar fi căzut pe rochia de călărie; pe urmă dă roată cu privirile dă roată cu privirile să vadă de nu cumva s-au prins ceva pînze de păianjen ori s-a așezat praful, și se gîndește ce murdari sîntem noi și ce mai galop o să-i tragă `neaei peste izlazul de la Nunnely. Și-atuncea pricepe mai mult de-o grămadă din ce-i spune domnul Moore, la fel ca și cum i-ar vorbi pe grecește.
-Joe, ești un adevărat calomniator. Aș avea eu ce să-ți răspund, dar uite că iese lumea din biserică: trebuie să te părăsim.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 342-347.
<(...)
-Despre tine vorbeam, Joe, spuse William zîmbind.
-Și eu am să-l vestesc pe stăpînul meu, veni răspunsul. Domnișoarelor, continuă el luându-și un aer marțial, dumneavoastră ați face mai bine să vă duceți acasă.
-Nu văd de ce, spuse Shirley, care se obișnuise cu manierele cam înfumurate ale supraveghetorului și se războia deseori cu el.; asta mai cu seamă fiindcă Joe, partizan al unor teorii disprețuitoare față de femei în general, în adîncul sufletului său era furios din pricină că stăpînul și fabrica păreau a fio oarecum conduși de o fustă, și primea ca pe un ghimpe în inimă orice vizită de afaceri făcută de domnișoara Keeldar la administrația fabricii.
-Fiindcă pe aici nu se petrece nimic în care s-ar cuveni să se amestece partea femeiască.
-Nu mai spune! Văd că în biserică se fac rugăciuni și se rostesc preidici; nici aici n-ar trebui să ne amestecăm?
-N-ați fost de față nici la rugăciuni și nici la predică, domnișoară, dac-am băgat eu bine de seamă. Numa` că eu înspre politică băteam; dacă nu mă înșel eu, William Farren, aici de față, cam tot într-acolo trăgea.
-Ei, și ce-i cu asta? Politica e preocuparea noastră obișnuită, Joe. Dumneata știi că citesc cîte un jurnal în fiecare zi, și două duminica?
-Eu m-aș gîndi că citiți despre măritișuri, așa aș zice, domnișoară, despre crime, accidente și altele dintr-astea. Nu-i așa?
-Ba citesc articolele de fond, Joe, și informațiile de peste hotare, studiez cotele de la bursă: pe scurt, citesc tot ce citesc și domnii.
-După înfățișarea lui, se vedea limpede că Joe consideră discuția asta un fel de pălăvrăgeală fără rost. Așa că răspunse printr-o tăcere disprețuitoare. Dar domnișoara Keeldar continuă:
-Joe, pînă acum n-am putut afla niciodată limpede dacă ești whig sau tory; fii bun și spune-ne: care partid este onorat de sprijinul dumitale?
-E tare greu să lămurești un lucru atunci cînd ești încredințat că n-o să fii înțeles, răspunse Joe cu aroganță. Numai că de-ar fi vorba să fiu tory, aș prefera să fiu babă, sau chiar femeie tînără, lucru încă și mai de nimic. Tories sînt aceia de duc mai departe războiul și năruiesc comerțul; și, de-aș fi eu de partea vreunui partid - da` partidele politice sînt toate o aiureală - sînt de partea celui de ține mai mult pacea, adică prin asta cu interesele neguțătorești ale bietei noastre țări.
-Și eu la fel, Joe, răspunse Shirley, căreia îi făcea plăcere să-l necăjească pe supraveghetor, stăruind să vorbească despre lucruri în care după opinia lui ea - ca femeie - n-avea nici un drept să se amestece. În parte, cel puțin. Fiindcă eu aș înclina în același timp și înspre interesele agricultorilor; și asta pe bună dreptate, întrucît nu dorsc de fel ca Anglia să se afle la picioarele Franței, dar cu toate că o partedin veniturile mele provin de la Hollow`s Mill, o alta mult mai importantă provine de la moșia dimprejurul fabricii. N-ar fi bine să se ia o măsură neprielnică agricultorilor; nu, Joe, ce zici?
-Roua de la ceasul ăsta nu prea le priește femeilor la sănătate, rosti Joe.
-Dacă ai spus cumva vorbele astea din grijă pentru sănătatea mea, te pot pur și simplu asigura că sînt insensibilă la frig. N-aș avea nimic împotrivă să fac și eu de pază la fabrică, într-o noapte din vara asta, înarmată cu muscheta dumitale, Joe.
Bărbia lui Joe Scott era și așa ieșită în afară; la auzul vorbelor astea o împinse încă și mai înainte.
-Dar, ca sî ne întoarcem la oile noastre, continuă Shirley, comerciantă și proprietară de fabrică de postav cum sînt, în afară de fermieră, nu-mi pot alunga din minte o anumită impresie precum că noi fabricanții și oamenii care ne ocupăm de afaceri sîntem uneori puțin - foarte puțin - egoiști și cam miopi în păreri și mai cu seamă prea nepăsători față de suferințele oamenilor, oarecum lipsiți de suflet în goana noastră după cîștig; nu ești de acord cu mine, Joe?
-Nu pot să discut acolo unde știu bine că n-o să fiu înțeles, veni din nou același răspuns.
-Misterios mai ești! Stăpînul dumitale discută uneori cu mine, Joe; nu-i așa de scorțos ca dumneata.
-Poate că nu: fiecare face în felul lui.
-Joe, chiar crezi cu adevărat că toată deșteptăciunea de pe lume a fost adunată doar în capetele bărbaților?
-Cred că femeile din ziua de astăzi sînt cam răzgîiate și cam mofturoase; și am mare respect pentru cele arătate de sfîntul apostol Pavel în al doilea capitol din Epistola întîi către Timotei.
-Și ce se arată acolo, Joe?
-Fie ca femeia să învețe în tăcere și cu toată supunerea. Nu pot îngădui ca o femeie să-i învețe și să uzurpe întîietatea bărbatului.; ci să păstreze tăcerea. Fiindcă Adam a fost mai întîi alcătuit, și după aceea Eva.
-Și ce legătură are asta cu afacerile? izbucni Shirley. Ce-ai spus dumneata aduce drept de primogenitură. Am să ridic problema asta domnului Yorke întîia dată cînd o mai începe să tune și să fulgere împotriva acestor drepturi.
-Și pe urmă, continuă Scott, Adam n-a fost păcălit; pe cînd femeia, lăsîndu-se păcălită, a căzut în păcat.
-Cu atît mai rău pentru Adam dacă a păcălit cu bună știință! se repezi domnișoara Keeldar. Ca să-ți spun adevărul adevărat, Joe, eu niciodată nu m-am împăcat prea ușor cu acest capitol: mă nedumerește.
-E foarte limpede, domnișoară: cine poate n-are decît să citească.
-Dar poate citi așa cum îi convine lui, spuse Caroline amestecîndu-se pentru prima oară în discuție. Ești de acord cu dreptul de liberă interpretare, nu-i așa, Joe?
-Pe legea mea! Cum să nu fiu? Sînt de acord și-l cer și pentru mine cu privire la fiecare literă din Cartea sfîntă.
-Și femeile se pot folosi de el la fel ca și bărbații?
-Așa nu; femeia trebuie să urmeze părerea bărbatului, nu numai în politică, da` și în credință: e cel mai sănătos lucru pentru ele.
-Ohoo! exclamară într-un glas și Shirley și Caroline.
-Asta-i sigur! Nici nu mai încape îndoială! insistă încăpățănatul supraveghetor.
-Socotește că nu mai poți vorbi, fiindcă toată lumea strigă să-ți fie rușine pentru asemenea cuvinte fără socoteală, zise domnișoara Keeldar. Tot așa de bine ai putea spune că bărbații trebuie să asculte părerile preoților fără să mai cerceteze cu mintea lor. La ce ar mai folosi o asemenea religie? N-ar mai fi decît o simplă orbire, o superstiție prostească.
-Și cam cum ați citi dumneavoastră, domnișoară Helstone, asemenea slove ale sfîntului apostol Pavel?
-De! Eu... eu cam asta cred despre ele: sfîntul apostol a scris acel capitol pentru o anumitate comunitate creștină, aflată în niște condiții speciale; mai mult decît atît, îndrăznesc să spun că în cazul în care așputea să citesc originalul în limba greacă, aș vedea că multe cuvinte au fost traduse, poate chiar pe de-a întregul prost înțelese. Nu mă îndoiesc defel că ar fi posibil dovedind desigur o oarecare iscusință, să dai pasajului o întorsătură cu totul contrarie, să-l faci sune astfel: „Fie ca femeia să-și poată rosti cuvîntul ori de cîte ori găsește cu cale să zică ceva împotrivă” - „îngăduit îi este femeii să învețe pe alții și să-i îndrume atît cît îi stă în puteri. Iar în vremea aceasta bărbatul nu avea nimic mai bun de făcut decît să-și păstreze pacea sufletească”, și așa mai departe.
-Așa ceva n-ar fi cu putință, domnișoară.
-Ba eu curaj să susțin că da. Părerile mele sînt mult mai ferme decît ale dumitale, Joe. Domnule Scott, ești un ins cum nu se poate mai dogmatic, și întotdeauna ai fost la fel: de asta îmi place William mai mult decît dumneata.
-Acasă la el Joe e cel mai de treabă om, spuse Shirley; l-am văzut eu acolo stînd blînd ca un mielușel. În întregul Briarfield n-ai să găsești bărbat mai bun. Față de nevastă-sa uită toate dogmele.
-Nevastă-mea e o femeie care muncește din greu, o femeie simplă: vremea și grijile i-au topit orice trufie; dar cu dumneavoastră treaba nu șade tot așa, domnișoarelor. Și pe urmă, spuneți c-ați avea atîta știință; numai că după mintea mea, ce știți dumneavoastră e doar așa, un pospai poe deasupra. V-aș putea eu spune cum - să tot fie vreun an de-atuncea - într-o bună zi a venit la noi la administrație domnișoara Caroline, tocmai cînd mă băgasem eu în spatele biroului cel mare ca să împachetez ceva, și a adus cu ea o tăbliță pe care era înșirată o socoteală de aritmetică, să i-o arate patronului; de-adevărat era o adunare acolo pe care Harry al nostru ar fi dus-o la capăt cît ai clipi din ochi. Da` dînsa nu știa s-o scoată la capăt; a trebuit să-i arate domnul Moore; iar dacă a încercat să-i arate, tot n-a priceput.
-Astea-s prostii, Joe.
-Nu, nu; nu-s prostii; și domnișoara Shirley - uitați-o, aici de față - zice că-l ascultă pe patron, cînd vorbește despre afaceri, de-i numai ochi și urechi, și pricepe tot așa de limpede ca și cum s-ar uita în oglindă; numa` că toată vremea trage mereu cu ochiul pe fereastră să vadă ce-i face iapa; iar pe urmă își mută ochii pe-un strop care cică ar fi căzut pe rochia de călărie; pe urmă dă roată cu privirile dă roată cu privirile să vadă de nu cumva s-au prins ceva pînze de păianjen ori s-a așezat praful, și se gîndește ce murdari sîntem noi și ce mai galop o să-i tragă `neaei peste izlazul de la Nunnely. Și-atuncea pricepe mai mult de-o grămadă din ce-i spune domnul Moore, la fel ca și cum i-ar vorbi pe grecește.
-Joe, ești un adevărat calomniator. Aș avea eu ce să-ți răspund, dar uite că iese lumea din biserică: trebuie să te părăsim.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 342-347.
miercuri, 3 aprilie 2013
Moda bărbătească în Anglia secolului XIX (C. Bronte 1849)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Domnul Yorke, în vârstă de 55 de ani, tipul gentlemanului din Yorkshire, discută despre căsătorie și modă cu fiul său adolescent și cu Robert Moore, un industriaș textilist de 35 de ani.
<(...)
-Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să știi că așa eram și eu cînd aveam anii lui, cel mai înverșunat dușman al însurătorii; numai că - ia seama! - cînd am ajuns la douăzeci și trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franța, prin Italia și numai Dumnezeu unul mai știe pe unde! - în fiece seară îmi încîrlionțam părul înainte de a mă vîrî în pat, și purtam ineluș în ureche, ba cred că și în nas mi-aș fi pus dacă așa ar fi fost moda - și tot ce-mi stătea în putință ca să mă fac plăcut și să le farmec pe cucoane. La fel o să se întîmple și cu Martin.
-Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce privește veșmintele, fac un legămînt: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decît mă vedeți acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap până în picioare, iar la liceu rîd de mine și zic că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt coțofene și papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta și pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decît doamne albastre: e sub demnitatea unei ființe omenești să se îmbrace în haine bălțate.
-Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ți arate atîtea culori deosebite cîte ar fi trebuință pentru gusturile tale pretențioase; nici o parfumerie n-o să aibă esențe îndeajuns de alese pentru simțurile tale fine .
Martin se uita disprețuitor, dar nu mai dădu nici un răspuns.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 170.
<(...)
-Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să știi că așa eram și eu cînd aveam anii lui, cel mai înverșunat dușman al însurătorii; numai că - ia seama! - cînd am ajuns la douăzeci și trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franța, prin Italia și numai Dumnezeu unul mai știe pe unde! - în fiece seară îmi încîrlionțam părul înainte de a mă vîrî în pat, și purtam ineluș în ureche, ba cred că și în nas mi-aș fi pus dacă așa ar fi fost moda - și tot ce-mi stătea în putință ca să mă fac plăcut și să le farmec pe cucoane. La fel o să se întîmple și cu Martin.
-Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce privește veșmintele, fac un legămînt: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decît mă vedeți acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap până în picioare, iar la liceu rîd de mine și zic că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt marinar. Dar eu rîd și mai tare de ei și le spun că sînt coțofene și papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta și pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decît doamne albastre: e sub demnitatea unei ființe omenești să se îmbrace în haine bălțate.
-Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ți arate atîtea culori deosebite cîte ar fi trebuință pentru gusturile tale pretențioase; nici o parfumerie n-o să aibă esențe îndeajuns de alese pentru simțurile tale fine .
Martin se uita disprețuitor, dar nu mai dădu nici un răspuns.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 170.
joi, 28 martie 2013
Impactul social al invențiilor tehnice în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849 tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul masculin principal, tânărul industriaș textilist Robert Moore, are o controversă cu mai vârstnicii lucrători Noah o` Tim`s și Moses Barraclough din cauza noilor mașini pe care dorea să le introducă în fabrica pe care o preluase. Moore, a cărui mamă era originară din marele port belgian Anvers, îi considera pe cei doi ca fiind ceea ce astăzi ar fi denumiți instigatori demagogi și populiști ai masei de muncitori necalificați. Bazele sistemului capitalist modern fuseseră puse la mijlocul secolului anterior, cînd fusese inițiată revoluția industrială în Marea Britanie prin inventarea și perfecționarea mașinilor-unelte care au transformat atelierele manuale textile în fabrici textile, consecința fiind reducerea numărului de lucrători.
<(...)
Înfățișarea lui Moses își pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, cînd cel de-al doilea bărbat ieșit în față, nemulțumit că pînă atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înșelător, deși se vedea că este grrozav de încrezut și înfumurat.
-Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gît și p enas și rostind rar cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobișnuita eleganțăa frazeologiei folosite; poate s-ar putea spunepe drept cuvînt că nu atît pacea, cît rațiunea este ținta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultați glasul rațiunii, iar dacă dumneavoastră aveți să refuzați, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună să recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu aducerea dumneavoastră la înțelegerea nechibzuinței a nebuniei ce pare să îndrumeze și să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a țării. Hîm!... Sir, aș putea să mă aplec la aceea și să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărîm îndepărtat, de pe alt sfert și altă emisferă a acestui glob, azvîrlit, precum aș putea zice, ca un ins surghiunuit și alungat pe aceste țărmuri - pe stîncile Albionului* - și nu știți cum, și în cel fel, și pe unde ar trebui să pășiți ca să ajungeți la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a a trece neîntîrziat la amănunte, ați lua seama să părăsiți fabrica asta de aici și să plecați direct acasă acolo de unde sînteți, s-ar putea să se întîmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveți voi de spus despre treaba asta, oameni buni? - întorcîndu-se către ceilalți din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!”
(...)
[Barraclough] -Atuncea când o să vă înălțați corturile printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace și în frăție; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace și frăție. Deocamdată încă nu sînt om bătrîn, dar pot să-mi aduc aminte de întîmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, cînd munca făcută cu brațele era căutată și prețuită, și nici un nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici mașini dintr-astea care e așa de primejdioase. Să spun, nu sînt chiar eu unul care face postav, că de meserie sînt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pîinea caldă; sînt un om nespus de simțitor; iar atunci cînd îmi văd semenii asupriți ca și acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi și vă vorbesc de la obraz și vă dau un sfat să aruncați deoparte diavoleștile voastre mașinării și să angajați tot mai mulți oameni.
-Și ce se întîmplă dacă nu-ți urmez sfatul, domnule Barraclough?
-Dumnezeu să vă aibă în sfînta lui pază! Milostivească-se Dumnezeu să vă înmoaie inima, sir!
-Acum ai intrat în legătură cu wesleyenii, domnule Barraclough?
-Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
-Ceea ce nu te împiedică să fii în același timp un bețiv și un șarlatan. Acum o săptămînă te-am văzut într-o noapte, cînd mă întorceam de la tîrgul din Stilbro, beat mort și căzut pe marginea drumului; și în vreme ce propovăduiești pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieții dumitale să fie ațîțarea zîzaniilor. La săracii aflați în grea suferință nu ții mai mult decît ții la mine; îi ațîți la fapte nesocotite numai ca să-ți atingi scopurile dumitale mîrșave; la fel face și ăsta de aici, căruia îi spuneți Noah o` Tim`s. Amîndoi sînteți niște ticăloși fără pereche, fără omenie și fără rușine, iar țelul vostru de căpetenie este o ambiție personală, pe atît de primejdioasă pe cît de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sînt oameni cinstiți, dar prost îndrumați - voi doi, însă, sînteți putrezi pînă în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
-Taci! Ai spus ce-ai avut de spus și acum e rîndul meu. Cît despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pămînt - asta n-am s-o îngădui nici o clipă. Ași dori ca să părăsesc țara; îmi cereți să mă despart de mașinile mele. Iar dacă refuz, mă amenințați. Da, refuz - categoric! Aici mă aflu și lîngă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cel mai bune mașini pe care inventatorii sînt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteți face - dar asta niciodată nu veți îndrăzni să faceți - este să dați foc fabricii, să distrugeți toate mașinile dinăuntru și pe mine să mă împușcați. Și pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină și eu un cadavru - și pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invențiile și strînge de gît știința? Nici măcar pentru o fracțiune de secundă! O altă fabrică, și încă mai bună, plină de mașini, se va înălța pe ruinele celei de aici, și probabil că un proprietar încă și mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înțelegeți-mă bine! -O să-mi fabric postavurile așa cum îmi place, și atît de bine pe cît mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi de cuviință. După ce ați auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi spună piedici n-are decât să sufere consecințele.
(...) într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urîte, dar bărbătești și părea așezat. Spuse:
-Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough și aș vrea să v zic și eu o vorbă din partea mea. Cît despre mine nu cu gîndul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sînt încîlcite. Știți dumneavoastră, o ducem greu - o ducem tare greu; familiile noastre sînt sărace și chinuite. Cu mașinile astea sîntem azvîrliți afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura și să ne întindem
pe jos să așteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gînd păcătos ca un om cu judecată să stea și să moară de foame ca o vietate necuvîntătoare - eu asta n-am s-o fac. Nu sînt pentru vărsare de sînge: nu sînt în stare nici să omor și nici să lovesc un om; nu sînt nici pentru dărîmarea fabricilor și sfărîmarea mașinilor, fiindcă, așa cum ați spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invențiile; dar am să vorbesc - am să fac cît mai mare tărăboi cît o să-mi stea în putere. Intențiile pot fi ele bune, dar eu știu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieșire, să vadă cum ne pot veni în ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneți că e o treabă greu de făcut: cu cît mai tare o să strigăm noi, cu atît mai leneși au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
-Necăjiți-i pe cei din Parlament cît de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice de orice noimă să le pricinuiți necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă privește, asta n-am s-o îngădui.
-Sînteți un om tare ca stînca! replică muncitorul. N-ați vrea să ne dați și nouă o păsuire? N-ați vrea să fiți bun să faceți schimbările astea ceva mai pe încetul?
-Oare în persoana mea se reduc toți fabricanții de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
-Sînteți numai unul singur.
-Și numai eu singur! iar dacă m-aș opri doar o clipă, pe cîtă vreme ceilalți ar merge înainte, aș fi repede călcat în picioare. Dacă aș face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aș da faliment; și crezi că falimentul meu ar putea să aducă pîine la gura copiilor dumitale? William Farren. eu n-am să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale și nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiți despre mașini; în privința asta am să fac ce voi crede eu de cuviință. Chiar mîine am să primesc niște mașini noi. Dacă le fărîmați și pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.
(...) Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren - car era un om foarte cinstit, fără ură și fără invidie împotriva celor mai înstăriți decît el; care socotea că nu e nici o nenorocire și nici o nedreptate să fii nevoit să trăiești din muncă și era înclinat să fie destul de mulțumit dacă are ce munci - Moore și-ar fi putut cîștiga un prieten.
(...) Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuință decentă, curată, plăcută, însă acum, deși tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă - Farren își punea această întrebare. Și ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet și, de asemenea, gîndea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decît o slujbă sub conducerea unui astfel de om.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 142-
NOTĂ M. T.
*Albion
<(...)
Înfățișarea lui Moses își pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, cînd cel de-al doilea bărbat ieșit în față, nemulțumit că pînă atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înșelător, deși se vedea că este grrozav de încrezut și înfumurat.
-Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gît și p enas și rostind rar cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobișnuita eleganțăa frazeologiei folosite; poate s-ar putea spunepe drept cuvînt că nu atît pacea, cît rațiunea este ținta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultați glasul rațiunii, iar dacă dumneavoastră aveți să refuzați, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună să recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu aducerea dumneavoastră la înțelegerea nechibzuinței a nebuniei ce pare să îndrumeze și să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a țării. Hîm!... Sir, aș putea să mă aplec la aceea și să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărîm îndepărtat, de pe alt sfert și altă emisferă a acestui glob, azvîrlit, precum aș putea zice, ca un ins surghiunuit și alungat pe aceste țărmuri - pe stîncile Albionului* - și nu știți cum, și în cel fel, și pe unde ar trebui să pășiți ca să ajungeți la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a a trece neîntîrziat la amănunte, ați lua seama să părăsiți fabrica asta de aici și să plecați direct acasă acolo de unde sînteți, s-ar putea să se întîmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveți voi de spus despre treaba asta, oameni buni? - întorcîndu-se către ceilalți din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!”
(...)
[Barraclough] -Atuncea când o să vă înălțați corturile printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace și în frăție; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace și frăție. Deocamdată încă nu sînt om bătrîn, dar pot să-mi aduc aminte de întîmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, cînd munca făcută cu brațele era căutată și prețuită, și nici un nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici mașini dintr-astea care e așa de primejdioase. Să spun, nu sînt chiar eu unul care face postav, că de meserie sînt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pîinea caldă; sînt un om nespus de simțitor; iar atunci cînd îmi văd semenii asupriți ca și acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi și vă vorbesc de la obraz și vă dau un sfat să aruncați deoparte diavoleștile voastre mașinării și să angajați tot mai mulți oameni.
-Și ce se întîmplă dacă nu-ți urmez sfatul, domnule Barraclough?
-Dumnezeu să vă aibă în sfînta lui pază! Milostivească-se Dumnezeu să vă înmoaie inima, sir!
-Acum ai intrat în legătură cu wesleyenii, domnule Barraclough?
-Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
-Ceea ce nu te împiedică să fii în același timp un bețiv și un șarlatan. Acum o săptămînă te-am văzut într-o noapte, cînd mă întorceam de la tîrgul din Stilbro, beat mort și căzut pe marginea drumului; și în vreme ce propovăduiești pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieții dumitale să fie ațîțarea zîzaniilor. La săracii aflați în grea suferință nu ții mai mult decît ții la mine; îi ațîți la fapte nesocotite numai ca să-ți atingi scopurile dumitale mîrșave; la fel face și ăsta de aici, căruia îi spuneți Noah o` Tim`s. Amîndoi sînteți niște ticăloși fără pereche, fără omenie și fără rușine, iar țelul vostru de căpetenie este o ambiție personală, pe atît de primejdioasă pe cît de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sînt oameni cinstiți, dar prost îndrumați - voi doi, însă, sînteți putrezi pînă în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
-Taci! Ai spus ce-ai avut de spus și acum e rîndul meu. Cît despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pămînt - asta n-am s-o îngădui nici o clipă. Ași dori ca să părăsesc țara; îmi cereți să mă despart de mașinile mele. Iar dacă refuz, mă amenințați. Da, refuz - categoric! Aici mă aflu și lîngă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cel mai bune mașini pe care inventatorii sînt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteți face - dar asta niciodată nu veți îndrăzni să faceți - este să dați foc fabricii, să distrugeți toate mașinile dinăuntru și pe mine să mă împușcați. Și pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină și eu un cadavru - și pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invențiile și strînge de gît știința? Nici măcar pentru o fracțiune de secundă! O altă fabrică, și încă mai bună, plină de mașini, se va înălța pe ruinele celei de aici, și probabil că un proprietar încă și mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înțelegeți-mă bine! -O să-mi fabric postavurile așa cum îmi place, și atît de bine pe cît mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi de cuviință. După ce ați auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi spună piedici n-are decât să sufere consecințele.
(...) într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urîte, dar bărbătești și părea așezat. Spuse:
-Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough și aș vrea să v zic și eu o vorbă din partea mea. Cît despre mine nu cu gîndul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sînt încîlcite. Știți dumneavoastră, o ducem greu - o ducem tare greu; familiile noastre sînt sărace și chinuite. Cu mașinile astea sîntem azvîrliți afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura și să ne întindem
pe jos să așteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gînd păcătos ca un om cu judecată să stea și să moară de foame ca o vietate necuvîntătoare - eu asta n-am s-o fac. Nu sînt pentru vărsare de sînge: nu sînt în stare nici să omor și nici să lovesc un om; nu sînt nici pentru dărîmarea fabricilor și sfărîmarea mașinilor, fiindcă, așa cum ați spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invențiile; dar am să vorbesc - am să fac cît mai mare tărăboi cît o să-mi stea în putere. Intențiile pot fi ele bune, dar eu știu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieșire, să vadă cum ne pot veni în ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneți că e o treabă greu de făcut: cu cît mai tare o să strigăm noi, cu atît mai leneși au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
-Necăjiți-i pe cei din Parlament cît de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice de orice noimă să le pricinuiți necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă privește, asta n-am s-o îngădui.
-Sînteți un om tare ca stînca! replică muncitorul. N-ați vrea să ne dați și nouă o păsuire? N-ați vrea să fiți bun să faceți schimbările astea ceva mai pe încetul?
-Oare în persoana mea se reduc toți fabricanții de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
-Sînteți numai unul singur.
-Și numai eu singur! iar dacă m-aș opri doar o clipă, pe cîtă vreme ceilalți ar merge înainte, aș fi repede călcat în picioare. Dacă aș face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aș da faliment; și crezi că falimentul meu ar putea să aducă pîine la gura copiilor dumitale? William Farren. eu n-am să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale și nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiți despre mașini; în privința asta am să fac ce voi crede eu de cuviință. Chiar mîine am să primesc niște mașini noi. Dacă le fărîmați și pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.
(...) Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren - car era un om foarte cinstit, fără ură și fără invidie împotriva celor mai înstăriți decît el; care socotea că nu e nici o nenorocire și nici o nedreptate să fii nevoit să trăiești din muncă și era înclinat să fie destul de mulțumit dacă are ce munci - Moore și-ar fi putut cîștiga un prieten.
(...) Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuință decentă, curată, plăcută, însă acum, deși tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă - Farren își punea această întrebare. Și ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet și, de asemenea, gîndea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decît o slujbă sub conducerea unui astfel de om.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 142-
NOTĂ M. T.
*Albion
miercuri, 20 martie 2013
Coșul milosteniei în societatea engleză a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata parohului anglican local, primește vizita domnei Sykes și a celor trei fiice nemăritate ale sale.
<(...)
Acum nu-i mai rămânea Carolinei decît să le invite sus, să le ajute să-și scoată șalurile, să-și netezească părul și să-și împrospăteze ținuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă niște cărți cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coșul milosteniei; era obligată să cumpere, deși decontribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puțin; iar dacă ar fi avut bani mai mulți, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa cînd era adus la casa parohială - cumplită pacoste! - decît să contribuie fie și numai cu o perniță de ace.
Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sînt ou fait (1) cu misterele „coșului milosteniei” și ”coșului misionarilor”, că asemenea meubles (2) sînt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coș de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriașă adunătură de pernițe de ace, săculețe pentru bolduri, suporturi pentru cărți de vizită, coșulețe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mîinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie și vîndute mai mult cu sila păgînilor gentlemeni tot de pe-acolo, la niște prețuri nerușinat de piperate. Roadele unor astfel de vînzări impuse sînt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite și pentru regenerarea atît de interesantelor populații de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine cîte o dată pe lună rîndul să păstreze coșul, să lucreze pentru el, și să vîre conținutul lui pe gîtul unei clientele bărbătești din ce în ce mai reduse la număr. Lucrările încep să devină pasionante cînd sosește vremea ca șirul să fie luat de la capăt: unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere și se distrează copios cînd îi silesc pe cei mai înăcriți zgîrîie-brînză de postăvari să scoată banii și să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decît prețul de cost, pentru obiecte care nu le fac nici o trebuință; alte doamne - firi mai slabe - protestează, și ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineață după dimineață pe însuși prințul întunericului în pragul casei, decît acel coș-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente și - vă rog, doamnă - zice că a venit rîndul dumneavoastră”.
(1) La curent (fr.)
(2) Mobile (fr.)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. de D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 117-118.
<(...)
Acum nu-i mai rămânea Carolinei decît să le invite sus, să le ajute să-și scoată șalurile, să-și netezească părul și să-și împrospăteze ținuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă niște cărți cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coșul milosteniei; era obligată să cumpere, deși decontribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puțin; iar dacă ar fi avut bani mai mulți, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa cînd era adus la casa parohială - cumplită pacoste! - decît să contribuie fie și numai cu o perniță de ace.
Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sînt ou fait (1) cu misterele „coșului milosteniei” și ”coșului misionarilor”, că asemenea meubles (2) sînt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coș de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriașă adunătură de pernițe de ace, săculețe pentru bolduri, suporturi pentru cărți de vizită, coșulețe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mîinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie și vîndute mai mult cu sila păgînilor gentlemeni tot de pe-acolo, la niște prețuri nerușinat de piperate. Roadele unor astfel de vînzări impuse sînt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite și pentru regenerarea atît de interesantelor populații de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine cîte o dată pe lună rîndul să păstreze coșul, să lucreze pentru el, și să vîre conținutul lui pe gîtul unei clientele bărbătești din ce în ce mai reduse la număr. Lucrările încep să devină pasionante cînd sosește vremea ca șirul să fie luat de la capăt: unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere și se distrează copios cînd îi silesc pe cei mai înăcriți zgîrîie-brînză de postăvari să scoată banii și să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decît prețul de cost, pentru obiecte care nu le fac nici o trebuință; alte doamne - firi mai slabe - protestează, și ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineață după dimineață pe însuși prințul întunericului în pragul casei, decît acel coș-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente și - vă rog, doamnă - zice că a venit rîndul dumneavoastră”.
(1) La curent (fr.)
(2) Mobile (fr.)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. de D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 117-118.
marți, 12 martie 2013
Lectura piesei Coriolan de Shakespeare în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)
În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Caroline Hestone, nepoata în vârstă de 18 ani a parohului, îi cere industriașului textilist Robert Moore să citească tragedia istorică Coriolan a marelui dramaturg englez William Shakespeare (1564-1616), în prezența surorii acestuia Hortense. Aceasta se ocupa de educația francofonă a tinerei, întrucât mama celor doi frați fusese originară din marele port belgian Anvers. Gaius Marcus Coriolanus a fost un general al Romei republicane (sec. V î. H.), iar Aufidius a fost comandantul adversarilor volsci, populație din Peninsula Italică.
<(...)
-Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atît de dulce, nici atît de măreț, nici atît de cutremurător ca strămoșii de spiță englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citești dintr-o carte englezească.
-O carte englezească veche?
-Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îți plac dumitale; și eu am să aleg un fragment care să sune în cît mai desăvîrșită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze și să-ți umple cugetul de muzică încîntătoare: să treacă asemenea unei mâini iscusite peste inima dumitale și să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ți-a fost menită în viață nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, și atunci rămîne adeseori tăcută. Îngăduie-i bătrînului William să se apropie și să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forța și toată melodia englezească.
-Trebuie să citesc din Shakespeare?
-Trebuie să ai în față spiritul lui; trebuie să-i asculți glasul cu urechile minții; să primești în sufletul dumitale o parte dintr-al lui.
-Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică?
-Ba ca să te emoționeze; să te facă să trăiești noi senzații. Ca să-ți dea putința să-ți simți adînc viața, nu numai cu părțile ei de virtute. dar și cu părțile vicioase, cu părțile ei păcătoase.
(...)
Caroline se urcase pe scaun și răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunînd:
-Uite, aici e Shakespeare, și am deschis la Coriolan. Ia, citește, și prin simțămintele ce ți le va stîrni lectura. descoperă cît de josnic și totodată cît de măreț ești.
(...)
-Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, și pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avînt îngîmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetățenilor înfometați; nu afirma să socotești îndreptățită mînia vorbitorului, dar s-ar fi spus că așa simte. Caroline își ridică privirile spre el, cu un zîmbet straniu.
-Uite că am și ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are nici un fel de milă pentru semenii înfometați, ba îi mai și insultă. Bine, citește mai departe.
Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenția; spuse că toate acestea sînt lucruri depășite sau ar trebui să fie; spiritul ce se degajă de aici era un spirit barbar, totuși simpla înfruntare dintre Marcius și Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încîntare. Pe măsură ce înainta, s eîmpuținau și obervațiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forța, de adevărul fiecărui pasaj; și, desprinzîndu-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăților personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în fața lui.
Scenele comice nu le citea bine și atunci Caroline îi lua cartea din mînă și citea în locul lui pasajele respective.
(...)
Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adîncul prăpădului; Coriolan surghiunuitul treceau unul după altul ca niște umbre titanice. Ajunsă în fața imaginii surghiunuitului, mintea lui Moore părera că face un popas. Parcă stătea lîngă vatra din casa lui Aufidius și contempla imaginea măreției prăbușite, ce se arăta încă parcă și mai măreață în starea cea mai de josa decăderii. Vedea „înfățișarea neîmblînzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mîndră cu pînze sfîșiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; și din nou Caroline îi șopti:
-Aici zăresc din nou o sclipire a frățietății în greșeală.
Marșul asupra Romei, implorările mamei, rezistența îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în fața celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mînia lui Aufidius în fața a ceea ce el considera a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaș - toate scenele alcătuite din forță și din adevăr concentrat veneau una după alta și lua în scurgerea lor profundă și iute inima și cugetul cititorului și ascultătorului.
-Ia spune, acum l-ai simțit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închise cartea.
-Cred că da.
-Și ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata?
-Poate că am observat.
-Nu era la fel de supus greșelii pe cît era de măreț?
Moore încuviință dînd din cap.
-Și care-i era greșeala? Ce anume îi făcea pe ceilalți cetățeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunuirea lui de către concetățeni?
-Tu oare ce crezi că a fost?
-Întreb din nou:
O fi fost oare mîndria
Care întotdeauna în afara sorții zilnice îl molipsește
Pe omul fericit? ori vreo greșeală în judecată
Ce l-a făcut să dea greș acolo unde toți sorții
Se aflau sub porunca lui ? sau poate firea
Să nu fie decît un singur lucru; nu să umble
De la coif la pernă, ci să stăpînească pacea
Cu aceeași cumpătare și cu același port
Cu care diriguia războiul?
-De, răspunde-ți singur, Sfinxule.
-Era cîte puțin din toate: și dumneata nu trebuie să fii înfumurat față de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilitățile de a-i liniști, nu trebuie să fii o fire rigidă și să rostești o cerință la fel de autoritar de parcă ar fi un ordin.
-Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ți-a vîrît în cap asemenea idei?
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 94-99.
<(...)
-Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atît de dulce, nici atît de măreț, nici atît de cutremurător ca strămoșii de spiță englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citești dintr-o carte englezească.
-O carte englezească veche?
-Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îți plac dumitale; și eu am să aleg un fragment care să sune în cît mai desăvîrșită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze și să-ți umple cugetul de muzică încîntătoare: să treacă asemenea unei mâini iscusite peste inima dumitale și să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ți-a fost menită în viață nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, și atunci rămîne adeseori tăcută. Îngăduie-i bătrînului William să se apropie și să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forța și toată melodia englezească.
-Trebuie să citesc din Shakespeare?
-Trebuie să ai în față spiritul lui; trebuie să-i asculți glasul cu urechile minții; să primești în sufletul dumitale o parte dintr-al lui.
-Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică?
-Ba ca să te emoționeze; să te facă să trăiești noi senzații. Ca să-ți dea putința să-ți simți adînc viața, nu numai cu părțile ei de virtute. dar și cu părțile vicioase, cu părțile ei păcătoase.
(...)
Caroline se urcase pe scaun și răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunînd:
-Uite, aici e Shakespeare, și am deschis la Coriolan. Ia, citește, și prin simțămintele ce ți le va stîrni lectura. descoperă cît de josnic și totodată cît de măreț ești.
(...)
-Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, și pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avînt îngîmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetățenilor înfometați; nu afirma să socotești îndreptățită mînia vorbitorului, dar s-ar fi spus că așa simte. Caroline își ridică privirile spre el, cu un zîmbet straniu.
-Uite că am și ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are nici un fel de milă pentru semenii înfometați, ba îi mai și insultă. Bine, citește mai departe.
Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenția; spuse că toate acestea sînt lucruri depășite sau ar trebui să fie; spiritul ce se degajă de aici era un spirit barbar, totuși simpla înfruntare dintre Marcius și Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încîntare. Pe măsură ce înainta, s eîmpuținau și obervațiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forța, de adevărul fiecărui pasaj; și, desprinzîndu-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăților personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în fața lui.
Scenele comice nu le citea bine și atunci Caroline îi lua cartea din mînă și citea în locul lui pasajele respective.
(...)
Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adîncul prăpădului; Coriolan surghiunuitul treceau unul după altul ca niște umbre titanice. Ajunsă în fața imaginii surghiunuitului, mintea lui Moore părera că face un popas. Parcă stătea lîngă vatra din casa lui Aufidius și contempla imaginea măreției prăbușite, ce se arăta încă parcă și mai măreață în starea cea mai de josa decăderii. Vedea „înfățișarea neîmblînzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mîndră cu pînze sfîșiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; și din nou Caroline îi șopti:
-Aici zăresc din nou o sclipire a frățietății în greșeală.
Marșul asupra Romei, implorările mamei, rezistența îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în fața celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mînia lui Aufidius în fața a ceea ce el considera a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaș - toate scenele alcătuite din forță și din adevăr concentrat veneau una după alta și lua în scurgerea lor profundă și iute inima și cugetul cititorului și ascultătorului.
-Ia spune, acum l-ai simțit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închise cartea.
-Cred că da.
-Și ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata?
-Poate că am observat.
-Nu era la fel de supus greșelii pe cît era de măreț?
Moore încuviință dînd din cap.
-Și care-i era greșeala? Ce anume îi făcea pe ceilalți cetățeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunuirea lui de către concetățeni?
-Tu oare ce crezi că a fost?
-Întreb din nou:
O fi fost oare mîndria
Care întotdeauna în afara sorții zilnice îl molipsește
Pe omul fericit? ori vreo greșeală în judecată
Ce l-a făcut să dea greș acolo unde toți sorții
Se aflau sub porunca lui ? sau poate firea
Să nu fie decît un singur lucru; nu să umble
De la coif la pernă, ci să stăpînească pacea
Cu aceeași cumpătare și cu același port
Cu care diriguia războiul?
-De, răspunde-ți singur, Sfinxule.
-Era cîte puțin din toate: și dumneata nu trebuie să fii înfumurat față de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilitățile de a-i liniști, nu trebuie să fii o fire rigidă și să rostești o cerință la fel de autoritar de parcă ar fi un ordin.
-Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ți-a vîrît în cap asemenea idei?
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 94-99.
marți, 5 martie 2013
Ceaiul în societatea engleză din secolul XIX (C. BRONTE)
În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Autoarea descrie momentul servirii ceaiului în societatea engleză provincială aflată în plină expansiune a sistemului social-economic capitalist.
<(...)
Pe vremea aceea, în Yorkshire, se obișnuia ca la ceai toată lumea să se adune în jurul mesei, foarte aproape de ea și cu genunchii vîrîți cuminte sub tăblie. Era lucru de primă importanță să existe cît mai multe farfurii cu pîine și cu unt, de soiuri variate și în cantități cît mai mari; se socotea de cuviință, totodată, ca pe platoul din mijloc să se afle un castron de sticlă plin cu marmeladă; printre gustări era frumos să se găsească vreo cîteva sorturi de plăcinte cu brînză și tartine; dacă se mai găsea și un platou cu șuncă roză la culoare, tăiată în felii subțiri și cu garnitură de pătrunjel, cu atît mai bine.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 121.
<(...)
Pe vremea aceea, în Yorkshire, se obișnuia ca la ceai toată lumea să se adune în jurul mesei, foarte aproape de ea și cu genunchii vîrîți cuminte sub tăblie. Era lucru de primă importanță să existe cît mai multe farfurii cu pîine și cu unt, de soiuri variate și în cantități cît mai mari; se socotea de cuviință, totodată, ca pe platoul din mijloc să se afle un castron de sticlă plin cu marmeladă; printre gustări era frumos să se găsească vreo cîteva sorturi de plăcinte cu brînză și tartine; dacă se mai găsea și un platou cu șuncă roză la culoare, tăiată în felii subțiri și cu garnitură de pătrunjel, cu atît mai bine.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 121.
miercuri, 27 februarie 2013
Controversă culinară anglo-belgiană în secolul XIX (C. BRONTE)
În 1849 scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în anii 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire. Hortense Moore, sora necăsătorită a personajului principal masculin, a căror mamă fusese o belgiancă din Anvers, îi povesteste fratelui său industriaș disputa pe teme culinare cu servitoarea lor englezoaică Sarah.
<- (...) C`etait absolument comme les domestiques Anglais, les servants sourtout rien d`insupportable comme cette Sarah, par exemple! (1)
-Pare curată și harnică, observă domnul Moore.
-Pare! Eu nu știu ce fel pare; și nici nu spun că ar fi cu totul murdară și leneșă: mais elle est d`une insolence! (2) Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o pînă am făcut-o zdrențe și că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mîncare cum este gustosul nostru bouilli (3), și că le bouillon (4) nu ar fi nimic altceva decît apă caldă și grasă, iar cît despre choucroute (5) zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniță - excelent pregătită cu mîinele mele - a zis că e un hîrdău cu lături, adică de mîncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta și nu mă pot totuși lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta și mai îngrozitoare. (...)
(1) Absolut la fel ca și personalul de serviciu englez, mai ales slujnicele; nimic nu poate fi mai greu de suportat decît această Sarah, de pildă! (fr.)
(2) Dar e de o obrăznicie!
(3) Rasol (fr.)
(4) Supa (fr.)
(5) Varză murată>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 68.
<- (...) C`etait absolument comme les domestiques Anglais, les servants sourtout rien d`insupportable comme cette Sarah, par exemple! (1)
-Pare curată și harnică, observă domnul Moore.
-Pare! Eu nu știu ce fel pare; și nici nu spun că ar fi cu totul murdară și leneșă: mais elle est d`une insolence! (2) Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o pînă am făcut-o zdrențe și că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mîncare cum este gustosul nostru bouilli (3), și că le bouillon (4) nu ar fi nimic altceva decît apă caldă și grasă, iar cît despre choucroute (5) zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniță - excelent pregătită cu mîinele mele - a zis că e un hîrdău cu lături, adică de mîncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta și nu mă pot totuși lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta și mai îngrozitoare. (...)
(1) Absolut la fel ca și personalul de serviciu englez, mai ales slujnicele; nimic nu poate fi mai greu de suportat decît această Sarah, de pildă! (fr.)
(2) Dar e de o obrăznicie!
(3) Rasol (fr.)
(4) Supa (fr.)
(5) Varză murată>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D.Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 68.
vineri, 22 februarie 2013
Relația patron-muncitor în Anglia capitalistă a secolului XIX (C. BRONTE)
În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte (1816-1855) a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Personajul principal masculin, Robert Moore, este proprietarul unei fabrici de textile pe care încearcă să o modernizeze.
<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.
<(...)
La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, și-atunci copiii micuți dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, și să sperăm că din pricina asta nu simțeau prea adînc ascuțimea frigului; și, într-adevăr, prin comparație, poate că dimineața de-acum li se părea mai curînd blîndă decît aspră; dar deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit.
Domnul Moore stătea la intrare și le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe ușă; celor care cam întîrziară le spunea cîte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa cînd întîrziații ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul și nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, nici unul dintre ei,deși amîndoi păreau aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenții sosiți mult prea tîrziu: domnul Moore îi punea să plătească îndată ce intrau, și le atrăgea atenția că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni.
Regulile de disciplină sînt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi și neomenoși stabileau reguli crude și neomenoase pe care, cel puțin în vremea ce ne interesează pe noi, obișnuia să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de față este mai mult sau mai puțin imperfect, pana mea refuzînd să schițeze ceva în mod exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfățișa pe rveunele depravate sau de-a dreptul mîrșave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpînii și vătafii de sclavi, îi las în seama temnicierului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-și murdărească paginile cu relatarea unor astfel de fapte.
(...)>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 63-64.
joi, 14 februarie 2013
Diaconii în Anglia secolului XIX (Bronte 1849)
În 1849 scriitoarea engleză Charlotte Bronte (1816 - 1855) a publicat romanul social Shirley, care începe prin a prezenta situaţia diaconilor* anglicani în secolul XIX.
<În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părților de nord ale Angliei: îi găsești puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mai mulți, sînt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, și s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă - anii de-acum - sînt prăfuiți arși de soare, închiși, arizi. Vom ocoli amiaza - o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind - și vom visa despre zori.
(...)
În anii din urmă, zic, prin părțile de nord ale Angliei a ploua cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezece-doisprezece un asemenea potop nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu ființa nici un Ajutor pastoral, nici o Asociație a diaconilor care să întindă o mînă de sprijin bătrînilor parohi** și protoerei*** și să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tînăr și viguros, ieșit de la Oxford**** sau Cambridge*****. Urmașii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey (1) și unelte ale Propagandei (2), pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuțe ale leagănelor, sau erau supuși purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitîndu-te la oricare dintre acești prunci nuputeai bănui că dublele volănașe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaș al sfinților Pavel, Petru și Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămășuțe de noapte stiharul alb în care avea să muștruluiască mai tîrziu, cu toată severitatea, sufletele enoriașilor săi, și să-l uluiască închip straniu pe preotul de modă veche, cînd aveau să-și fîlfîîe veșmîntul ca o cămeșoaie ce nu fluturase pînă atunci mai sus decît pupitrul.
Totuși, chiar și în vremurile acelea de lipsă, se mai întîlneau diaconi: planta prețioasă era rară, dar se putea găsi.
(...)
(1) Edward Bouverie Pousey (1800-1882), teolog englez, creatorul mișcării ritualiste, care a dus o fracțiune a bisericii anglicane spre catolicism.
(2) Congregație întemeiată și organizată de papa Grigore al XV lea (1622), pentru propagarea catolicismului în țările păgîne.>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, traducere D.Mazilu, vol. I, ed. Clip Impex SRL, București, 1993, pp. 5-6.
NOTE M.T.
*diacon=Rang inferior preotului în ierarhia bisericească.
**paroh=Preot conducător al unității teritoriale bisericești.
***protoereu=Preot conducător al mai multor parohii.
****Oxford=Orășel universitar englezesc cu tradiție medievală.
*****Cambridge=Orășel universtar englezesc cu tradiție medievală.
<În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părților de nord ale Angliei: îi găsești puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mai mulți, sînt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, și s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă - anii de-acum - sînt prăfuiți arși de soare, închiși, arizi. Vom ocoli amiaza - o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind - și vom visa despre zori.
(...)
În anii din urmă, zic, prin părțile de nord ale Angliei a ploua cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezece-doisprezece un asemenea potop nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu ființa nici un Ajutor pastoral, nici o Asociație a diaconilor care să întindă o mînă de sprijin bătrînilor parohi** și protoerei*** și să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tînăr și viguros, ieșit de la Oxford**** sau Cambridge*****. Urmașii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey (1) și unelte ale Propagandei (2), pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuțe ale leagănelor, sau erau supuși purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitîndu-te la oricare dintre acești prunci nuputeai bănui că dublele volănașe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaș al sfinților Pavel, Petru și Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămășuțe de noapte stiharul alb în care avea să muștruluiască mai tîrziu, cu toată severitatea, sufletele enoriașilor săi, și să-l uluiască închip straniu pe preotul de modă veche, cînd aveau să-și fîlfîîe veșmîntul ca o cămeșoaie ce nu fluturase pînă atunci mai sus decît pupitrul.
Totuși, chiar și în vremurile acelea de lipsă, se mai întîlneau diaconi: planta prețioasă era rară, dar se putea găsi.
(...)
(1) Edward Bouverie Pousey (1800-1882), teolog englez, creatorul mișcării ritualiste, care a dus o fracțiune a bisericii anglicane spre catolicism.
(2) Congregație întemeiată și organizată de papa Grigore al XV lea (1622), pentru propagarea catolicismului în țările păgîne.>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, traducere D.Mazilu, vol. I, ed. Clip Impex SRL, București, 1993, pp. 5-6.
NOTE M.T.
*diacon=Rang inferior preotului în ierarhia bisericească.
**paroh=Preot conducător al unității teritoriale bisericești.
***protoereu=Preot conducător al mai multor parohii.
****Oxford=Orășel universitar englezesc cu tradiție medievală.
*****Cambridge=Orășel universtar englezesc cu tradiție medievală.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)