În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812, în plină expansiune a capitalismului în Anglia. Robert Moore, un tânăr proprietar de fabrică de textile, introduce în producție mașini noi și performante, fapt care a condus la șomaj în rândurile lucrătorilor necalificați și la un atac al acestora împotriva fabricii.
<(...)
Un trosnet - o pocnitură - zgomot de sfărîmături le curmă șoaptele. O salvă concentrată de pietre azvîrlite înspre fațada fabricii și ferestrele ei pricinuise toate cele auzite; și-acum toate geamurile ferestrelor cu gratii zăceau la pămînt făcute țăndări. Un urlet urmă acestei dezlănțuiri - un urlet al răzvrătiților - al răzvrătiților din partea de nord a Angliei - din Yorkshire - din regiunea de apus - din regiunile de țesătorii din apusul Yorkshire-ului. Probabil că niciodată nu ai auzit un astfel de urlet, cititorule! Cu atît mai bine pentru urechile tale - poate chiar pentru sufletul; căci dacă despică aerul cu o sabie de ură împotriva ta, sau a oamenilor ori a principiilor susținute de tine și pentru ale căror interese subscrii din toată inima, atunci Mînia face să izbucnească strigătul Urii: Leul își scutură coama, se ridică și sloboade urletul Hienii; și-o Castă se ridică plină de mînie împotriva altei Caste; iar spiritul indignat, înșelat, al Rândurilor de mijloc se năpustește plin de înverșunare de și dispreț împotriva înfometatei și furioasei mulțimi a Clasei lucrătoare. În astfel de momente este greu să fii tolerant - este greu să fii drept.
(...)
Moore așteptase atacul acesta de zile, poate chiar săptămîni întregi; era pregătit să-i facă față în orice punct. Fortificase și își încadrase cu luptători fabrica întreagă, care oricum era o clădire solidă; era un om socotit și viteaz; și se apăra cu o tărie de neclintit; cei ce luptau alături de el își însușiseră spiritul său și-i imitau purtările. Răzvrătiții nu mai fuseseră niciodată pînă atunci întîmpinați astfel. La alte fabrici pe care le atacaseră nu avuseseră de făcut față nici unei rezistențe; nici prin vis nu le-ar fi trecut că ar fi cu putință să întîlnească o apărare organizată și hotărîtă. Cînd conducătorii lor au văzut focul viu pornit dinspre fabrică, au avut mărturia siguranței de sine și a hotărîrii proprietarului, cînd s-au auzit pur și simplu chemați și sfidați să întîmpine moartea, și au văzut oameni din jurul lor căzînd răniți, și-au dat seama că aici nu e nimic de făcut. Și-au adunat în grabă forțele și le-au retras departe de clădire; s-a făcut un apel în care oamenii răspundeau la numere și nu la nume; pe urmă s-au împrăștiat peste cîmpuri, lăsînd în urma lor tăcere și ruine. De la începutul și pînă la încheierea atacului nu trecuse nici măcar o oră.
(...)
La apărarea fabricii activitatea și hotătârea lui Moore nu se putuse vedea decât pe jumătate; cealaltă jumătate (și era o jumătate cumplită) și-o arătă în necurmată și neobosita stăruință cu care îi urmărea pe capii răzvrătiților. Cu gloata, cu oamenii simpli luați de șuvoi n-avea nici o socoteală de încheiat; poate că un înnăscut simț al dreptății îi spunea că oamenii prost îndrumați de sfătuitori fățarnici, îmboldiți de mizerie, nu pot fi pe bună dreptate țintă a răzbunării, iar cel ce ar căuta să impună ispășire, chiar și pentru un act de violență, asupra unui grumaz încovoiat de suferință, fiindcă îi recunoscuse în ultima parte a luptei, după ce se revărsaseră zorile, cu aceștia se încrucișa pe străzi sau pe drumuri fără să-i ia seamă și fără să-i amenințe.
Pe conducători nu-i cunoștea. Erau oameni străini - emisari ai marilor orașe. Cei mai mulți dintre ei nici nu făceau parte din clasa muncitoare; erau mai cu seamă oameni „duși pe apa sîmbetei”, ajunși la faliment, totdeauna plini de datorii și foarte adesea plini de băutură - oameni care n-aveau ce pierde și - în ce privește caracterul, banii și curățeni - ar fi avut mult de câștigat. Pe aceștia Moore îi urmărea ca un copoi;
(...) Magistrații districtuali probabil că aveau groază de el; erau oameni înceți și timizi; și lui îi făcea plăcere să bage frica în ei și să-i scoată din amorțeală. Marea lui satisfacție era să-i silească a-și da pe față o anumită spaimă care le și slăbea hotărîrea, le și încetinea faptele - pur și simplu spaima de a fi asasinați. Și groaza asta, într-adevăr, îi bîntuise pînă atunci pe toți fabricanții și aproape pe toți oamenii cu funcție publică din ținut.
(...)
>
SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 17-20; 58-59.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu