Bărbații în satul tradițional din județul Sălaj (BURGHELE 2006)

dr. Camelia Burghele (Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău), Rol și statut social în contextul ocupațiilor masculine din satul tradițional, „Tomis”, Constanța, XIII, 42, septembrie 2006, p. 7

Lucrarea de față își propune să abordeze ponderea muncilor specific masculine în gospodăria tradițională, precum și raportul acestora de complementaritate cu cele specific feminine, ca punct de plecare pentru o radiografie a rolurilor și statutelor sociale și culturale ale bărbatului și femeii în comunitatea tradițională, cu aplicație concretă pentru satele din arealul geografic al județului Sălaj.

O activitate ce ține de zona masculinului este ridicarea caselor. Până pe la 1900, casele din satele din zonă se construiau din lemn; ulterior, se folosește tehnica pământului bătut și a cărămizilor nearse și numai în ultima jumătate a secolului XX aceste materiale sunt înlocuite pe scară largă cu cărămida arsă.

Bătbații care lucrau la ridicatul caselor trebuiau să fie pricepuți: lemnul pentru case nu se tăia primăvara, pentru că era prea umed, și era preferată toamna sau iarna; era folosit mai ales lemn - gorun și fag - din pantele împădurite cu expunere nordică; cioplirea se făcea de meșter cioplitori care știau exact formele de îmbinare a lemnului; tehnicile de construcție erau foarte bine stăpânite de meșterii lemnari și dulgheri.

La sfârșitul secolului trecut, în satele de pe culmea Sălajului sau dealurile Sălajului bărbații mai practicau încă un meșteșug vechi, al împletitului funiilor și al frânghiilor. Funițele simple, împletite din două scoarde răscute, erau, de fapt, frânghiile, iar funiile erau împletite din mai multe funițe sau frânghii, între trei și nouă. Funițele erau folosite pentru legatul sarcinilor de vreascuri și în general atunci când trebuia să se lege ceva pentru transport, în vreme ce funiile mai groase se foloseau la legat carul înainte și înapoi, la legat lemnele în căruță sau în sanie, la trasul și aborâtul lemnelor din pădure, la trasul clopotelor din biserică și, dată fiind apropierea Someșului, funiile groase mai erau folosite și la ancorat podul plutior (bacul) și luntrile la Someș.

Pentru funii și funițe se foloseau fie fuior de cânepă sau  in, fie coajă de tei, desprinsă vara de pe copaci de bărbați, apoi topită. Împletitul se făcea pe scaunul de împletit numit funerniță, împletitoare, loabă de împletit funii, în cazul funiilor făcute în gospodărie, în vreme ce meșteri specializați în funărit și care desfăceau marfa prin târguri foloseau roți de funerit sau funernițe cu roată, ansambluri tehnice mai perfecționate. Bărbații lucrau la făcutul funiilor toamna, în zilele ploioase când nu se putea lucra la câmp, și iarna, în șură. În satele amintite  meșteșugul avea o răspândire notabilă pentru faptul că, relieful fiind deluros, munca câmpului se făcea cu atelaje trase de boi sau cai, care foloseau la transportul produselor acasă și unde erau necesare funiile și frânghiile.

Creșterea animalelor, ocupație de bază a locuitorilor zonei, cu o veche tradiție, cădea tot în sarcina bărbaților. Cercetări complexe de istorie și etnografie indică faptul că satele acestui areal, deși cunoșteau și practicau păstoritul local-agricol, ca multe alte sate din N Transilvaniei (cu vărarea oilor în hotar și iernare în sat, în gospodării sau în adăposturile din fânețele familiale din hotar), nu erau, totuși, caracterizate printr-un număr foarte mare de oi. Sfârșitul secolului XIX marchează o creștere a efectivelor ovine, observabilă în numărul de oi raportat la numărul de familii, în funcție de specificul geografic și de potențialul economic și agrar al satului respectiv. Un moment important în care se relevă importanța creșterii oilor este cel al măsurișului sau al împreunatului oilor, reper semnificativ în calendarul pastoral. Măsurișul se organiza cu știrea întregului sat și a proprietarilor de ori, în ultimele zile ale lunii aprilie sau în primele zile ale luni mai. Atunci de reuneau în turmă oile fără miei pentru pășunat și avea loc măsurare a laptelui oilor fiecărui proprietar, pentru o corectă repartizare, proporțională, în cursul anului.

O altă îndeletnicire bărbătească în satul tradițional din cuprinsul Sălajului era pomicultura.  Se cultivau pruni, mal ales roșii și bristiți; prunele roșii erau foarte bune pentru țuică, în vreme ce prunele bistrițe se foloseau pentru magiun sau se uscau și se mâncau iarna, în post. Merele erau și el la mare preț, atât pentru consumul direct, cât și pentru obținerea țuicii în amestec cu prunele. Soiurile se diversifică mult și pomicultura înregistrează un imbold special după constituirea unei școli de pomicultură, unde țăranii erau bine îndrumați; în acest context este foarte importantă activitate pomicultorului și colecționarului Silviu Papiriu Pop, cu impact maxim în zona limitrofă satului Buciumi, ale cărui fructe au câștigat, în perioada interbelică, numeroase premii la concursuri naționale de pomicultură.

Iarna, bărbații erau responsabili de tăiatul porcului, în ajunul Crăciunului. În fiecare sat erau câțiva bărbați care se pricepeau să sacrifice animalele și aceștia erau solicitați de tot satul.

„La Constanța, spectacole gratuite, în aer liber, la Sărbătoarea Muzicii”

 În acest an, „Sărbătoarea Muzicii” a ajuns la cea de a XXV a ediție. Celebrată pe 21 iunie de milioane de persoane din întreaga lume în peste o sută de țări, manifestarea va fi organizată și în orașul de la malul mării, de către Alianța Franceză Constanța în parteneriat cu Universitatea „Ovidius”, Academia Navală Mircea cel Bătrân”, Cercul Militar și Teatrul pentru Copii și Tineret.

Având în program numeroase spectacole gratuite în aer liber, evenimentul reunește muzicieni profesioniști și amator, care oferă, an de an, prilejul de a lua contact cu multe genuri muzicale. Astfel, de un sfert de secol, manifestația constituie un bun prilej de a descoperi muzica, deopotrivă de către public și artiști.

Noutatea ediției din acest an a „Sărbătorii muzicii” o reprezintă proiectul „Ecourile sărbătorii”, ce constă în realizarea unui tur multimedia al lumii, în special în țările în care manifestarea va avea loc. În această vară, programul manifestării va cuprinde o expoziție de fotografii găzduită de Cercul Militar, spectacole de animație în aer liber ce se vor desfășura pe platoul din fața Bibliotecii Județene „I. N. Roman”, în fața Casei de Cultură și în stațiunea Mamaia, în fața Radio Constanța.

La ediția a XXV a „Sărbătorii Muzicii” vor participa Fanfara Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Ansamblul folcloric „Rapsodia mării”, o echipă de dans sportiv din Mangalia, trupa de teatru „Arc de cer”.

(...)

Muzeele de istorie din județul Constanța în 2006

 G. V., S-a inaugurat turismul cultural 2000. Toate muzeele de istorie din județ sunt deschise zilnic, 

Până pe 30 septembrie, toate muzeele de istorie din județul au program de vizitare între 8 și 20. Este vorba despre Muzeul de Istorie Națională și Arheologie și Edificiul Roman cu Mozaic Constanța, Muzeul și Cetatea Histria, Muzeul și Cetatea Adamclisi, Muzeul Carsium - Hârșova și Muzeul Axiopolis - Cernavodă.

În ceea ce privește tarifele de intrare la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, precum și la Muzeul și Cetatea Histria, Muzeul și Cetatea Adamclisi, prețul este de 100.000 lei vechi de persoană, iar la muzeele de la Hârșova și Axiopolis, 50.000 de lei vechi de persoană. Potrivit directorului Muzeului de Istorie Națională și Arheologie, dr. Constantin Chera, tarifele rămân neschimbate pe perioada sezonului estival.

„Fenomenul multietnic” (URSACHE 2006)

Petru Ursache (Universitatea Iași), Fenomenul multietnic, „Datina”, Constanța, 2006, 1, 8

(8) Credibilitatea celor doi reprezentanți ai etniilor din zonă, germană și lipovenească (în volum sunt prezentate și alte grupuri printre care comunitatea bulgară: „nu suntem minoritari”, declară reprezentantul acesteia, Gh. Coleff, „suntem români”), nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind că autorii fac referință la propria experiență țaristă, care le-a tulburat existența, fiind îngrijorați în același timp de pericolul asiatic și bolșevic, în creștere și gata să-i ajungă iarăși din urmă.

Pentru zona bănățeană nu cunosc o lucrarea asemănătoare și care să se refere exact la epoca respectivă. În schimb, bibliografia recentă înregistrează mai multe. Citabilă mi se pare lucrarea Germanii din Banat. prin povestirile lor (Paideia, 2000), tipărită de un colectiv coordonat de Smaranda Vultur: interesează și noutatea metodologică, împrumutată, firește, din habitatul științific apusean de ultimă oră. Cum arată și subtitlul, autorii au apelat la izvoare directe, punând pe primul plan cuvântul intervievaților din marea masă „comunitară”. Aceștia conservă, cum se știe, în subconștientul lor unele fenomene și forme modificate  care ascund înțelesuri învăluite, uneori din real interes științific,dar cu condiția să fie corect descriptate. Vultur se află în pragul unei asemenea descoperiri: o bătrână i-a dezvăluit sub formă de narațiune dramatizată șocul pe care l-au simți germanii aduși în Banat de către Maria Tereza, în condiții asemănătoare de privațiuni și campanii militare, cu acelea pomenite mai sus, puse pe seama țarilor ruși, Ecaterina și Alexandru I.

Iată comentariul coordonatoarei volumului: „Această istorie e indusă de obicei în povestea germanilor intervievați ca un suport identitar. O rezumă, în trei vorbe, mulți dintre interlocutori, dar eu am auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: „die Not, der Tod, das Brot”, ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al venirii în Banat, a fost nimicul, în al doilea  - moartea și în al treilea - pâinea. Ținutul în care au venit în căutarea de o viață mai bună nu părea a avea nimic dintr-un Eldorado, dar harnici și hotărâți, sprijiniți de Curtea de la Viena cu bani și înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaștinilor) sau prea aspră în zona de munte, germani au reușit să înjghebeze sate, să cultive pământul, să ajungă la o relativă prosperitate. Din această realitate și pentru a o face exemplară, s-a născut identificarea imaginii de sine cu aceea a bunului colonizator” (5).

Autoarea are perfectă dreptate în aparență: formula „die Not, der Tod, das Brot” dă sprijin germanilor din Banat să-și construiască un reper orientativ în legătură cu ce înseamnă segmentul de istorie care-i privește direct și, de ce nu, să se considere „buni colonizatori”. Nimeni nu este oprit să-și facă despre sine imaginea „identitară” după cum îl țin puterile și cum îl duce fantezia. Rămâne de văzut dacă cel care receptează această informație, și mai are pretenția să facă știință, se poate opri aici sau are datoria s-o verifice în baza documentelor de arhivă. Istoricii de profesie prezintă lucrurile cu totul altfel, indiferent dacă specialiștii sunt români sau germani. Litera și mai ales spiritul adevărului trebuie respectate. Vechii germani au părăsit ținuturile de baștină, la începutul mileniului, presați de nevoi economice grave, cum mărturisește și Emanoil Kreisss pentru epoca mai nouă. 

Ceea ce scrie, recent, Dumitru Hâncu despre sașii din Transilvania se potrivește, în linii generale, și pentru șvabii din Banat: „Stabiliți în teritorii românești era, desigur, firesc ca sașii să fi trăit, de la început, în vecinătatea românilor. E adevărat, această vecinătate n-a putut fi, tot de la început, tot pașnică, întrucât cei dintâi erau așezați de regii unguri în șesurile cele mai fertile, în timp ce românii erau împinși spre munți și codri.  Așa se explică, desigur, și de ce sașii și-au clădit pretutindeni , în apărarea așezărilor lor, burguri și biserici-cetăți, iar cuvânt și șanț s-au numărat - alături de alți termeni adoptați sub înrâurirea exercitate de noile îndeletniciri meșteșugărești aduse de sași - printre cel mai vechi împrumuturiale limbii române din limba germană (6)”.

În asemenea condiții, expresia „bun colonizator” se cuvine serios retușată, fără ca formula „die Not, der Tod, das Brot” să-și piardă din interes. Cât despre greul întâmpinat de coloniști din partea țăranilor din mlaștini sau a gerurilor montane, astea sunt povești hazlii culese de pe marginea șanțurilor. Se pare că nici Maria Tereza nu era prea încântată de prestația protejaților ei, nici din „primul”, nici din „al doilea”, nici din „al treilea an”.

Personal, aș da o altă interpretare șablonului în discuție obținut de la bătrâna Katharina, tot din perspectiva imaginarului și a mentalului colectiv. Microtextul concordă cu ideea rosleriană a „spațiului gol”, mai bine zis izvorăște chiar de acolo. Este vorba de un clișeu specific feudalismului apusean, nu de simplă invenție a istoricului de la Sibiu. El l-a aplicat doar spațiului carpatic pentru a justifica, potrivit obiceiului timpului, cucerirea de teritorii sau colonizări forțate, în buna tocmeală între principi și castelani. Teza a căpătat răspândire prin școală, ne-ar asigura N. Iorga, printre germanii și ungurii interesați. La nivelul grupului și mentalului colectiv, ea s-a transformat în legendă. Așa că „la început a fost pustiu”, adică „die Not”. A urmat „die Tod”, mai bine zis o saga războinică, nu foarte sângeroasă pentru că românii nu i-au întîmpinat cu dușmănie aspră pe nemți,cun au făcut-o rușii despre care relatează Kreiss. Autohtonii nici nu ar fi avut șanse, dat fiind că alături de germani se aflau regii unguri, apoi Curtea de Austria. În sfârșit, s-a ivit momentul lui „das Brot”. Faptul mi se pare normal dacă ținem seamă de restricțiile la care erau supuși bieții români, împinși departe în mlaștini și spre vârfurile muntoase. Și mai mult decât atât, Banatul era, într-adevăr, un Eldorado disputat secole în șir de marile puteri. Tocmai aici și-a așezat Traian capitala Daciei Felix. Pe scurt, bătrâna Katharina a spus„adevărul”. Dar cuvintele ei ar merita un studiu aprofundat de specialitate.

Note

1.Nicolae Iorga, Contra dușmăniei dintre nații. Românii și ungurii, București, 1932, p. 31

2.Emanoil Kreiss (protopop romano-catolic al Ținutului Marea), Germanii din Dobrogea, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 97.

3.E. Kreiss, loc. cit. p. 98

4.Terente Lisov (președintele Comunității Lipovenilor din județul Tulcea), Lipovenii în Statul Român, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 98.

5.Smaranda Vultur (ed.), Germanii din Banat. Prin povestirile lor, Paideia, București, 2000, p. 7-8.

6.Dumitru Hâncu, „Noi” și germanii „noștri” (1800-1914).Un studiu imagologic urmat de Tablouri dintr-o lume care a fost, Univers, București, 1989, p 83.

GHEORGHE BOLDUR-LĂȚESCU, Genocidul comunist

”România Liberă”, București, 20 mai 2006

„Înaintea căderii nopții - Reinaldo Arenas” (BOXALL 2006)

 Peter Boxall, 1001 de cărți de citit într-o viață - Reinaldo Arenas, 2006, 

n. 1943 (Cuba), m. 1990 (SUA)
Prima ediție: 1992
Primul editor: Tusquets (Barcelona)
Titlu original: Antes que anocheza

Scrisă contracronometru și publicată postum, autobiografia lui Arenas este o denunțare plină de furie a regimului lui Castro, dar, mai ales, o relatare a circumstanțelor unui intelectual homosexual, într-o lume marcată de oprimare. Sex, politică și scris sunt legate într-o poveste lineară, spusă cu o franchețe răsunătoare și un dinamism uimitor. De la copilăria petrecută în Cuba până la refugierea sa la New York, unde știe că este pe cale să moară, homosexualitatea stă la baza tuturor experiențelor sale. Recunoașterea ei este aproape simultană cu pierderea iluziilor create de revoluție; ea relevă perversitatea morală sistemului politic; este văzută ca un mecanism de rebeliune colectivă; este pretextul care face ca protagonistul să fie aruncat în închisoare; și, ca o ironie, îi deschide calea spre libertate (ca unul dintre „indezirabili”), autorul numărându-se printre cei care au plecat în exod din portul Mariel.

Arenas relatează detenția sa, fuga, timpul petrecut ascuns într-un parc, aproape ca într-un vis, teribila încarcerare, înfrângerea sa, criticile aduse în public operelor sale, viața sub supraveghere care a urmat și fuga sa, în final. Totul a mers din rău în mai rău, din cauză că scrisul a fost viața lui Arenas. Această călătorie secretă îl duce de la copilărie, în care are contact cu literatura, fără a ști să citească, la conferințe internaționale, primele triumfuri înregistrate într-o atmosferă revoluționară, relația sa cu Virgilio Pinera, Lezama Lima și tovarășii săi din „generația pierdută”, până la efortul său permanent de a-și salva textele, înainte de a-și trăi sfârșitul.

„Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu” (BÎLĂ 2006)

Diana Bîlă, Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu, „Agora”

Se împlinesc anul acesta 150 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud. Cu acest prilej, „Agora” inaugurează o rubrică de psihanaliză literară (urmând firesc celei de psihanaliză muzicală) ce va fi susținută de studenți ai Universității „Ovidius”, sperăm viitori critici psihanaliști, cărora le dăm astfel o șansă dea-și pune în circulație ideile.

În accepția ei freudiană, psihanaliza se definește ca acțiune de investigare a  acelor procese mentale inaccesibile altor metode analiză, deci, ca o știință complementară. Interpretarea psihanalitică scoate la iveală teme repetitive care indică existența unor complexe psihice inconștiente de mare încărcătură emoțională. Nimic din ceea ce produce mintea noastră în mod inconștient nu ține de liberul arbitru, totul are un sens, totul trimite la o rădăcină decelabilă din punct de vedere simbolic.

Poemul lui I. H. R. intitulat Vis, deși a fost scris cu câteva decenii bune înainte de inventarea metodei, poate tocmai de aceea, pare predestinat pentru o astfel de  lectură. El este, cum se va vedea, o versiune în versuri anticipativă a metodei freudiene a asociațiilor libere. Versurile acestui poem nu se supun unei discursivități strict logice, ele sunt mai degrabă o amplă meditație asupra unor teme obiective ce bântuie inconștientul autorului și își cer dreptul să iasă la lumina conștiinței.

Se poate lesne observa o ciclicitate a complexelor psihice emoționale ale subiectului psihanalizei. Poemul încep și sfârșește sub semnul aceleiași obsedante teme thanatice: „O, zile! ... Dar ați trecut! Ce trece mai mult el numai vine”. Apare „groapa” ca figurare simbolică a morții. Frica de moarte este ușor de reperat în actul ratat al trezirii din vis: „Și-ncovoiat pe groapa-mi o văd că s-a deschis (...) și mă deștept din vis!” Atunci când ceva cauzează frica foarte mare în timpul visului - preciza Freud - omul încearcă inconștient înlăturarea pericolului, trezindu-se, ca mecanism de apărare împotriva acelei cauze a fricii. Ca și uitarea, deșteptarea din vis denotă respingerea de către psihic a celor visate.

Visul heliadesc continuă, activând amintiri ecran: el se visează copil în casa părintească, înconjurat de „tânăra căldură” a părinților, fără a fi cunoscut încă „necazul”, „mâhnirea”, „lipsa”, „ș-orice nenorocire”, unde „răul nu îndrăznea”. Ba mai mult, se visează singur la părinți, fără cei trei frați ai săi. Și acesta este un fapt relevant, din care se deduce că, la un anumit tranzit al existenței sale, și-ar fi dorit să fie singurul copil, unicul beneficiar al „dorului fierbinte” al părinților. Este de presupus că, în anumite momente, s-a simțit concurat de iubirea datorată fraților săi, și ele au lăsat urme în inconștient, ieșind acum la iveală. Tânjirea lui după o afecțiune exclusivă lasă urme în travaliul creator, astfel că în poem, întreaga iubire părintească se catalizează doar asupra sa: „Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură / Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor”.

Se remarcă mereu inconsecvența stărilor psihice, zbuciumul și neliniștea ce izvorăsc din această nestatornicie, caracteristică universului oniric. Urmând secvenței paradiziac-infantile a pruncului fără griji, subiectul percepe anxietatea orfanului, într-o bruscă schimbare de registru pe care doar visul o poate pune în scenă (răsturnarea): „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate / Și parcă de când lumea părinți nu am avut / Simții cruzimea soartei în recea străinătate / Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut”. Casa părintească este pentru subiect refugiul, spațiul protector, securizant, dincolo de care se simte speriat, vulnerabil și nesigur. Frica de singurătate, de absența iubirii părintești fondatoare este prilej de anxietate onirică.

Putem deduce că atmosfera de pace și siguranță oferite în copilărie de casa natală (întotdeauna o „casă onirică” după Bachelard) și de prezența părinților determină niște așteptări ale subiectului, care, mai târziu, cere aceeași iubire și siguranță de la lumea înconjurătoare. Neprimind-o, se simte singur și dezamăgit (e probabil „cunoașterea dezamăgită” de care vorbea Durand).

Teama refulată, situația de criză, par să aibă o singură soluție: femeia cu care, întemeind la rândul lui o familie și refăcând astfel mediul securizant al casei natale, îi va reda echilibrul pierdut. Ilustrând involuntar metoda freudiană a asociațiilor libere, subiectul asociază ideea de fericire cu femeia iubită, soție dar „și îngerul” său păzitor: „Cât o iubeam? Și câtă simțeam eu fericire / Eu o vedeam un înger”. Echilibrul sufletesc stricat de secvența înstrăinării se reface prin noul episod oniric: „Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni, / vedeam în a mea casă bogată-ndestulare”. Singurătatea pare a fi nucleul anxios central și orice stare de echilibru este cea care o anulează.

Dar peisajul oniric se tulbură iarăși și din acest paradis regăsit se cade tot într-un infern sufletesc: „P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam, / Pare că era rece l-adânca mea durere / (...) / Căutări fatale avea a ei vedere, / Și când vorbea ca trăsnet în sufletu-mi izbea, /  (...) / Îmi imputa vini ce nu le aveam / Un chin, un iad, o muncă era amea viață”. Ideea clară a femeii (poate o reiterare a imaginii materne) devine tulbure și din sursă a liniștii se face un nou nucleu de deznădejde.

Cel de-al treilea etaj al paradisului inconștient este activat de prezența copiilor, „două ființe nevinovate” în care vede refugiul din calea singurătății și a lipsei de iubire: „Îmi era scumpă a lor vedere / Mi-era un balsam l-a mea durere”. Subiectul mai găsește o cale să fie singur, neiubit, ignorat,. Dar meandrele vieții psihice continuă disonant, liniștea lăsă din loc spaimei și nesiguranței: „Dar o schimbare neașteptată / Goli nălucul ce mă-nșela / (...) /Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față / În veci eu după ele eram neobosit / (...) / Dar să le ajung vreodată în veci mi-a fost oprit”.

Angoasa lipsei de iubire a celor din jur reapare, mai violent. Aceste ființe visate pot fi, la fel de bine, idealurile, visele nerealizate ale subiectului, care trăiește drama nereușitei sale. Aceste gânduri izvorăsc din mâhnirea refulată pe care i-au cauzat-o probabil eșecurile repetate pe anumite planuri: „Poruncitorul deget îmi arăta greșeala / Nebun de-a mea rușine, mai repede zburam”. Faptul că vede în vis pe unul din fii săi mort sugerează aceeași interpretare. Nereușita se alătură sentimentului de vină inconștientă: „O vină-n veci aduce o vină și mai mare”. Da fapt, cuvântul „vină” apare foarte des în discursul liber al subiectului, însemnând că fără să știe aceasta este prezentă, refulat, în inconștientul său.

Apoi, urmând firul gândurilor, subiectul visează că-și caută copiii și nu-i găsește, că totul îi era străin în sânul casei sale, că totul era „un chin”. Totul indică faptul că în starea de veghe subiectul e o persoană capabilă de atașament sentimental, dornică de legături sufletești puternice, fără de care nu se simte apărat și fericit: „Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine, / Al lor zâmbet la rană-mi făcea un mare bine”.

Firul narativ al cadrului oniric readuce subiectul la una din obsesiile anxioase ce revine cu frecvența de laitmotiv, „spaima de-ntuneric”, actualizare destul de transparentă a pulsiunii thanatice, concurată de cea erotică. Femeia (fostul „înger”) devine o figură satanică, ilustrând o nouă obsesie refulată de inconștient, teama că femeia nu este decât o sursă a răului și a suferinței: „Viclean, ascuns, fățarnic , împielițat Satan, / (...) / Parcă era femeie (...) / Ăst duh de răzvrătire era iarăși muiere / Să știi că a ta taină e-n mână de femeie / (...) / Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară / Și-n voile ei vreodată să nu poți intra”. Subiectul asociază inconștient femeia răului, necazurilor, o consideră a fi greu de mulțumit.

Nemulțumirea și supărarea refulate, frustrarea izbucnește c aură generalizată către toți oamenii, ceea ce ilustrează încă o dată inconsecvența trăirilor sale psihice. Explicația psihanalitică e previzibilă: sentimentele neîmpărtășite generează ură, din refularea mâhniri că nu ești apreciat , ca un mecanism de a răspunde la ceea ce primești: „Urăsem omenirea în câți îi cunoscusem / Și-mi era drag tot omul pe care nu-l văzusem”. Subiectul nu-și găsește echilibrul și se crede singurul vinovat: „Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie”.

Și totuși, conservându-și inconsecvența, subiectul declară: „Dar lumea mi-era dragă (...) / Când veselă, când tristă, într-nsa petreceam”. De ce? Pentru că până la urmă, rea sau bună, ea este spațiul vieții, deci singura apărare eficientă de marea primejdie, moartea, care-l îmbie prin groapa ei căscată, ca o absență-prezență.

Bibliotecari la Biblioteca Județeană Constanța (BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ CONSTANȚA 2006)

Biblioteca Județeană Constanța, Cartea și lectura la Pontul Euxin, Constanța, 2006

(136) (...) Un suflu nou în abordarea demersului bibliotecar a adus Corina Apostoleanu (studii filologice - limba engleză, stagii de studii  în Anglia, studii postuniversitare de bibliologie și știința informării), care a venit din mediul didactic, unde a profesat câțiva ani; angajată în urma unui concurs pentru postul de bibliotecar specializat în literatura și limba engleză, a fost repartizată în Serviciul de informare bibliografică, a cărui conducere o va prelua în 1996. A făcut eforturi considerabile pentru continuarea și perfecționarea bibliografiei locale, cu contribuții personale de teoretizare a domeniului. A impulsionat, în colaborare cu Serviciul de informatizare, conversia cataloagelor bibliografiei locale, urmărind, ca finalitate, realizarea informatizată a anuarului „Bibliografia Dobrogei”. A întocmit lucrări bibliografice de referință și a publicat articole și studii de specialitate; a participat la simpozioane științifice de bibliologie, informatizare și management. Are preocupări culturale extraprofesionale; scrie cronici literare în revistele „Tomis”,Luceafărul”, „Ateneu”, precum și în cotidienele locale. Este secretar de redacție al publicației de cultură „Agora”. A tradus texte din română în engleză (albumele Constanța, Litoralul românesc, Costinești, Dobrogea, realizate de Mihai Șerbănescu, volumul de publicistică Litoralul românesc la 1900, de C. Cioroiu și M. Moise). Laureată a unor premii culturale și literare.

Ștefan Iordache (studii matematică-fizică) s-a remarcat în două direcții: activitatea metodologică  în rețeaua bibliotecilor publice din județ (pe care a susținut-o 15 ani) - în această calitate a asigurat programarea la stagiile de pregătire profesională  sau de perfecționare a bibliotecarilor de la BJC și din județ, a realizat material metodologice, a condus comisiile de susținere a concursurilor pentru angajarea noilor cadre în bibliotecile din județ, a organizat personal biblioteci comunale și orășenești; a condus Compartimentul de completare și evidență a publicațiilor din BJC.

(...)

(137) Petre Popa (studii filologice), după ce a funcționat în anii 60 ca șef al Secției pentru copii și tineret și al Secției de împrumut pentru adulți, calitate în care a dovedit o imaginație profesională și inventivitate în domeniul raționalizării tehnice de comunicare a colecțiilor, a preluat postul de bibliotecar - îndrumător la cataloage. Mereu atent, binevoitor, cordial, respectuos - după caz - i-a tratat pe utilizatori, unii aflați pentru prima oară în fața unui catalog de bibliotecă, cu maximă solicitudine, călăuzitor discret în tainele muncii intelectuale, în știința folosirii instrumentelor bibliografice și, totodată, prieten și sfătuitor al tineretului studios în anii 70 - 80.

Un traseu profesional ascendent a urmat Liliana Lazia (doctor în filologie, studii postuniversitare de bibliologie și știința informării), care a lucrat multă vreme ca bibliograf îndrumător la Sala cataloagelor și a lucrărilor de referință paralel cu activitatea de rezolvare a cererilor de lectură și de inițiere a utilizatorilor în folosirea instrumentelor de informare, a verificat, completat și întreținut sistemul de cataloage și a prestat activitate de informare bibliografică generală, în colaborare cu compartimentul de profil, axat pe cercetare bibliografică locală. A elaborat articole și studii de specialitate, publicate în reviste și în culegeri de comunicări științifice, a participat la sesiuni de referate desfășurate în localitate sau în alte centre culturale, a identificat, prin cercetări asidue, personalități literare dobrogene a căror activitate era cvasinecunoscută și despre care a scris în cotidienele locale, în revista „Tomis”, în publicațiile B. J. C. („Biblion”, „Cartea”). Ca poetă, a participat la manifestările literare organizate de B. J. C., de ”Tomis” sau de cenaclurile din oraș. A publicat volumele de versuri Strada mării și Mătăsuri, ploi, nisipuri; are preocupări lingvistice finalizate în lucrarea de referință Antroponimie dobrogeană (teza de doctorat). În 1995, a promovat în funcția de șefă a Serviciului de organizarea și comunicarea colecțiilor, iar în 1998, în urma unui concurs, a devenit director general al BJC. Președintă a Comisiei Naționale de Referințe Științifice din cadrul ANBBPR (din 2000). Meritul Cultural în grad de Cavaler. (2004).

Bibliografii la Biblioteca Județeană Constanța (BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ CONSTANȚA 2006)

 Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța, Cartea și lectura la Pontul Euxin, Constanța, 2006.

(90-91)

(...) Volumul este completat cu iun indice de persoane.Lucrarea a avut ecou în lumea științifică, artistică și literară, astfel că autoarea [Constanța Călinescu] și-a continuat demersul bibliografic, publicînd în 1979, tot sub egida BJC (în colaborare cu Ion Faiter), un al doilea volum, intitulat, liric, Dimensiunile unor vocații.

Într-un scurt cuvînt înainte, lucrarea este salutată de eminescologul și bibliologul Augustin Z. N. Pop:  „Numai prin asemenea repertorieri de creatori și de valoroase creații regionale  se poate întocmi analitic harta spiritualității românești, de-a lungul vremii, adevărată laudă a patriei, făcând prezentă pe tabloul ei desfășurat tradiția sprijinitoare a uriașului efort cultural contemporan al românilor...”. Volumul are în obiectiv 28 de personalități (25 originare din Dobrogea), fiind structurat în două părți; se dă o mai mare extindere datelor biografice. De un real folos sunt materialele iconografice, multe inedite, și este notabil faptul că în bibliografii, în afara lucrărilor apărute în volum sau în periodice, se introduc proiecte, partituri, afișe, lucrări inedite. Trebuie menționat faptul că ambele volume, pe lângă documentația de bibliotecă, se bazează și pe manuscrise, fotografii, cărți și periodice aflate în colecțiile personale ale autorilor cuprinși în sumar. Organizarea materialului bibliografic este aceeași ca în primul volum: operele originale în ordine cronologică, referințele în ordine alfabetică.

În atenția bibliotecii a fost și valorificarea colecțiilor de publicații periodice ; astfel, în 1970, apare indicele revistei „Tomis” pe anii 1966-1969, întocmit de Stela Motoc, indice parțial adnotat, instrument de bază în studierea anilor de început ai celei mai importante reviste de cultură dobrogene, sursă prețioasă de documentare pentru cercetătorii spațiului pontic. Reviste dobrogene: „Arhiva Dobrogei” și „Analele Dobrogei” este titlul a două publicații ce au apărut în prima jumătate a secolului XX, un adevărat tezaur documentar pentru studierea ținutului euxin, lucrare realizată în 1972 de împătimiții bibliologi Constanța Călinescu și Ion Faiter. În pofida ingerințelor cenzurii (care a lipsit lucrarea de autori și articole de mare importanță), volumul a avut meritul de a propune publicului însetat de cunoaștere, pentru prima oară după război, studii și materiale esențiale pentru trecutul României de la mare. Autorii au anexat, în afara indicelui de persoane, un indice toponimic, cuprinzând localitățile amintite în cuprinsul celor două reviste, cu precizarea schimbărilor survenite în denumirile lor începând cu 1878.

Publicațiile periodice vor constitui și baza cercetării bibliografice Orizonturi lirice dobrogene de Victor Corcheș și Gavril Voșloban (1984). După o introducere de istorie literară, care trece în revistă creația literară de la Pontul Euxin, autorii purced la o bibliografie pe autori, cu trei secțiuni: I. autori considerați dobrogeni; II. autori din restul țării publicați în periodice locale; III. autori din teritoriul pontic și din afara lui cu prezențe locale intermitente, trasee lirice nefixate, precum și listă de autori (numerotată de la 1 la 1291) ale căror date bibliografice se află doar în fișierul bibliotecii. Lcrarea este completată de o Bibliografie generală și de Lista periodicelor consultate (311 titluri apărute pe teritoriul dobrogean). În timp, volumul și-a dovedit utilitatea (în ciuda tirajului extrem de redus), fiind folosit intens de cei care au studiat fenomenul liric euxin. Remarcabil este faptul că, chiar în condițiile cenzurii, au putut fi evidențiate nume de autori și titluri de publicații periodice din fostele județe Durostor și Caliacra.

Preocupările privind valorificarea bibliografică a periodicelor apărute în dreapta Dunării vor cunoaște un moment de vârf prin publicarea în 1985 a volumului Presa dobrogeană (1879-1980), bibliografie comentată și adnotată de Dumitru Constantin Zamfir și Octavian Georgescu. Sunt descrise științific, detaliat, 508 publicații periodice (și de această dată cenzura a operat amputări, fiind eliminate o serie de titluri ce au apărut în județele Constanța și Tulcea și totalitatea titlurilor apărute în județele Durostor și Caliacra). Cu un Index de persoane, un Index cronologic și un index geografic, lucrarea s-a dovedit prin larga utilizare, un instrument științific prețios pentru cei interesați de un fascinant domeniu al manifestării spiritualității dobrogene: presa.

Seria Contribuții la bibliografia Dobrogei a fost îmbogățită în 1985 cu o lucrare a cărei apariție este justificată de trecutul, atât de bogat în evenimente, al provinciei românești de la mare: Arheologia și istoria veche a Dobrogei de Ștefan Cucu.

Cu competență și acribie, autorul ordonează, după criterii tematice, un imens material informațional (2379 note bibliografice) - cărți și articole din aproape 200 periodice românești și străine. Volumul are meritul de a include, pe lângă lucrările de specialitate și publicații nespecializate (îndeosebi presa locală, apărută începând cu 1878), fapt care îl face utilizabil unui cerc larg de beneficiari (publiciști, cadre didactice, studenți, elevi). Autorul completează bibliografia cu un substanțial studiu introductiv, un indice de persoane și unul geografic.

Din bibliografia Bibliotecii Județene Constanța (literele A, B, C, D, E, F) (BiBLIOTECA JUDEȚEANĂ CONSTANȚA)

Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța, Cartea și lectura la Pontul Euxin, Ex Ponto, Constanța, 2006, p. 152-155

Cărți

Biblioteca Județeană Constanța = Constantza County Library = La Bibliotheque Departamentale Constantza - Constanța, Editura Tenis Club Sen, [1938], 32 p., il.

Cioroiu Constantin & Faiter Ion, Biblioteca municipiului Constanța. Istoric. Colecții de publicați. Instrumente de informare, Constanța, s. n., 1969, 87 p., il.

Articole din publicații seriale

[Activitatea Bibliotecii Centrale Regionale în etapa a III a Concursului între biblioteci], „Dobrogea nouă”, 6, nr. 1506, 16 mai 1953, p. 1-2.

Anghel Ecaterina, Ridicarea calificării bibliotecarilor de la căminele culturale și colțurile roșii din raionul Medgidia, „Călăuza Bibliotecarului”, 6, nr. 8. aug. 1953, p. 43.

(...)

Biblioteca municipiului [Constanța], „Dobrogea Jună”, 19, nr. 9, 22 ian. 1934, p. 1.

Biblioteca și școala [Convorbire cu Maria Criciu, bibliotecară la Secția copii a Bibliotecii Regionale], „Dobrogea Nouă”, 20, nr. 6007, 6 decembrie 1967, p. 2.

Bunbac Ana, Cabinetul de informare și documentare tehnică - o realitate inedită auniversului bibliotecar, „Biblioteca”, nr. 1, 1982, p. 10-11.

[Căminele culturale din municipiul Constanța], „Dobrogea Nouă”, 2, nr. 200, 7 ian. 1949, p. 2; nr. 207, 14 ian. 1949, p. 2; nr. 213, 21 ian. 1949, p. 2

„Cărți care să se înscrie în sufletul copiilor ca frumuseți și adevăruri pentru toată viața”. Convorbire cu scriitorul Viniciu Gafița, directorul Editurii „Ion Creangă”., „Mlădițe Dobrogene”, 8 , nr. 1-2, 1987, p. 32-35 (E[leonora] I[oil])

Către publicul constănțean  [pentru sprijinirea cercului studențesc la organizarea de manifestări educative și înființarea unei biblioteci], „Liberalul Constanței”, 3, nr. 28, 10 ian. 1916, p. 1.

Cercul „Cultura”, „Cultura”, I, nr. 10, 15 ian. 1905, p. 1-3; nr. 11, 1 iul. 1905, p. 103.

Ceva despre Biblioteca muncii, „Dobrogea Jună”, 24, nr. 220, 19 oct. 1928, p. 1.

Ciorou C[onstantin], Expoziție de carte și presă dobrogeană. 17-31 octombrie 1971, „Dobrogea Nouă”, 24, nr. 7206, 19 oct. 1971, p. 3.

Concurs pe țară între bibliotecile centrale și regionale - 23 aug. 1952 - 23 aug. 1953, „Călăuza bibliotecarului”, 6, nr. 11, nov. 1953, p. 7.

Concursul bibliotecilor de la sate [23 aug. 1957 - 23 aug. 1958], „Călăuza bibliotecarului”, 11, nr. 12, dec. 1958, p. 27.

Consfătuirea bibliotecarilor [din regiunea Constanța], „Dobrogea Nouă”, 26, nr. 2990, 6 mar. 1958, p. 3.

[Consfătuirea organizată de B. C. R. cu bibliotecarii], „Dobrogea Nouă”, 13, nr. 3733, 4 aug. 1960, p. 2.

Consfătuirea pe teme bibliografice. Constanța - Eforie Sud. 17-18 iunie 1971, „Revista bibliotecilor”, 24, nr. 9, , sep. 1971, p. 553-554.

Constandache C[ostin], „Clubul artelor” - o inițiativă ce trebuie susținută și încurajată, „Dobrogea Nouă”, 30, nr. 8659, 23 feb. 1977, p. 2-3

Constandache Costin, 75 de ani de la înființarea primei biblioteci publice din Dobrogea, „Dobrogea Nouă”, 26, nr. 7829, 23 oct. 1973, p. 1-2

Constantin-Zamfir Dumitru, Cinci decenii în slujba științei și culturii pe meleagurile dobrogene, „Comunicări și referate de bibliologie”, Constanța, 1984, p. 5-20.
Constantin-Zamfir Dumitru, Consemnări despre activitatea bibliotecilor sătești filiale, „Dobrogea Nouă”, 20, nr. 5910, 12 aug. 1967, p. 2
Constantin-Zamfir Dumitru, Încercări de catalogare centralizată pentru fondurile de cărți ale bibliotecilor comunale din regiunea Dobrogea, „Revista Bibliotecilor”, 20, nr. 11, nov. 1967, p. 667-668
Constantin-Zamfir Dumitru, Năzuințe împlinite (la Biblioteca Municipală Constanța), „Revista Bibliotecilor”, 20, nr. 12, dec. 1967, p. 711-712
Constantin-Zamfir Dumitru, 60 de ani de activitate a Bibliotecii Județene Constanța, „Comunicări și referate de bibliologie”, Constanța, 1992, p. 5-17.
(Cursuri cu bibliotecarii la Eforie Sud 19 oct. - 1 nov. 1967), „Dobrogea Nouă”, 20, nr. 5979, 3 nov. 1967, p. 1
(Cursuri de instruire cu bibliotecarii din regiunea Constanța), „Dobrogea Nouă”, 17, nr. 5067, 21 nov. 1964, p. 1
Cuvântarea rostită de d. col. Oprescu, primarul Constanței, la redeschiderea Bibliotecii municipale, „Dobrogea Jună”, 39, nr. 84, 25 nov. 1943, p. 1
De vorbă cu Ion Popescu Gopo și Radu Petrescu Aneste (Interviu consemnat de Mihaela Postelnicu), „Mlădițe dobrogene”, 6, nr. 1-2, 1985, p. 3-8
De vorbă cu prof. dr. docent Dan Simonescu, „Mlădițe dobrogene”, 8, nr. 1-2, 1987, p. 29-31 (Laura Cojocaru)
De vorbă cu scriitorul Tudor Opriș, „Mlădițe dobrogene”, 4, nr. 1-2, 1983, p. 46-51 (Eleonora Negrici)
Deciziuni personal. Nr. 8085 din 30 aprilie 1946, „Monitorul Comunal al Primăriei municipiului Constanța”, 18, nr. 15, 15 apr. 1946, p. 3
Demetrescu C. P., Privire retrospectivă asupra mișcării culturale din Constanța, „Dacia”, 12, nr. 141, 27 iun. 1925, p. 2; nr. 143, 1 iul. 1925, p. 1; nr. 146, 4 iul. 1925, p. 1; nr. 149, 8 iul. 1925, p. 1; nr. 150, 9 iul. 1925, p. 1; nr. 153, 12 iul. 1925, p. 1; nr. 155, 15 iul. 1925, p. 1
Deschiderea Bibliotecii municipale (Constanța), „Dacia”, 19, nr. 27, 13 iun. 1922, p. 4
Deschiderea Bibliotecii regionale ARLUS din Constanța, „Dobrogea Nouă”, 5, nr. 1281, 21 aug. 1952, p. 2
Din activitatea bibliotecii regionale (Constanța), „Dobrogea Nouă”, 8, nr. 2029, 28 ian. 1955, p. 2
După patru ani de muncă, „Ovidiu”, 4, nr. 11-12, 1 ian. - 1 feb. 1905, p. 8
Editura „Ion Creangă” la Constanța (Convorbire cu Jenica Panaitescu, dir. adj., și Pasionaria Stoicescu, redactor), „Mlădițe dobrogene”, 5, nr. 2, 1984, p. 32 (E. Ioil)
(Expoziție de pictură în sala BMC - Stavru Tarasov, S. lerescu, J. Poenaru), „Dacia”, 20, nr. 33, 9 apr. 1933, p. 1-3
Faităr Ion, Expoziție de carte și presă dobrogeană, „Dobrogea Nouă”, 22, nr. 6538, 21 aug. 1969, p. 2
Fățoiu Ion, Biblioteca CFR Dobrogea, „Dobrogea Jună”, 39, nr. 218-219, 3 oct. 1936, p. 2
Fățoiu Ion, Tot despre biblioteca municipiului (Constanța), „Dobrogea Jună”, 32, nr. 182-183, 15 aug. 1936, p. 3
Gherghel Al., Fața spirituală a unui oraș, „România de la mare”, 3, nr. 128, 11 mai 1936, p. 1

(...)

S-a deschis Secția tehnică [a Bibliotecii centrale Regionale], „Dobrogea Nouă”, 14, nr. 4037, 27 iul. 1961, p. 1.

S-a redeschis biblioteca municipiului [Constanța], „Cuget Liber”, 3, nr. 352, 11 ian. 1945, p. 1.

Sarchizian M., Din activitatea bibliotecii regionale [Constanța], „Dobrogea Nouă”, 2, nr. 3137, 28 aug. 1958, p. 2.

Sarry Const.[antin] N., Inaugurarea bibliotecii și pinacotecii din C.[onstanța], „Dobrogea Jună”, 39, nr. 80, 11 nov. 1943, p. 1.

Secăreanu Roman, Pentru o bibliotecă dobrogeană, „Dobrogea Jună”, 35, nr. 22, 4 mar. 1939, p. 3.

Secție de documentare la [Biblioteca regională Constanța], „Dobrogea Nouă”, 17, nr. 4842, 28 aug. 1964, p. 2.

Secțiunea culturală regională Constanța în sprijinul colțurilor roșii din G.A.C., „Călăuza bibliotecarului”, 7, nr. 9, dec. 1954, p. 10-12.

Serbare literară la Constanța, „Familia”, 34, nr. 37, 13/15 sep. 1898, p. 444.

Serbarea Casei de citire „Ion Creangă”, „Dacia”, 13, nr. 257, 21 nov. 1926, p. 2

Suceveanu Simona, Aspecte privind înființarea primelor biblioteci la Constanța - sfârțitul secolului al XIX și primele trei decenii ale secolului al XX lea, „Referate și comunicări de bibliologie”, Constanța, 1999, p. 25-29.

Teodorescu Hortensia, Dobrogeana-Cosânzeana (O poveste adevărată). Feerie în 7 tablouri de... , „Mlădițe Dobrogene”, 6, nr. 1-2, 1985, p. 113-138.

Thion, În jurul bibliotecii tomitane, „Dobrogea Jună”, 32, nr. 149, 2 iulie 1936, p. 1.

Toancă Ioana, Expoziția „300 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir” [la Biblioteca Județeană Constanța], „Dobrogea Nouă”, 26, nr. 7831, 25 oct. 1973, p. 2.

Tudor I., Constanța viitorului, „România de la Mare”, 2, nr. 90, 19 aug. 1935, p. 1

„Un oceanolog despre cercetarea tainelor Mării Negre” [Interviu cu Marian Traian Gomoiu, doctor în oceanografie, cercetător la Institutul Român de Cercetări Marine], „Mlădițe Dobrogene”, 9, nr. 1-2, 1988, p. 25-81. (Eug.[enia] Timoftciuc)

Valențe formativ-creative ale activității bibliotecii publice în județul Constanța, „„Mlădițe Dobrogene”, 2, nr. 1, 1981, p. 6-7.

Vlădescu George & Cioroiu Constantin, Organizarea completării colecțiilor bibliotecilor publice în județul Constanța, „Revista Bibliotecilor”, 25, nr. 5, mai 1972, p. 259-263

Legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș (BOANGIU 2006)

GABRIELA BOANGIU (Institutul de Cercetări Socio-Umane „Nicolaescu Plopșor” Craiova), Confruntarea cu alteritatea sau provocarea memoriei. Reactivarea unor provocări simbolice referitoare la legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș, „Datina”, Centrul pentru Conservarea și Promovarea Tradițiilor Constanța, XIII, 42, 2006.

<Studiul își propune să sublinieze existența unor particularități ale raportului identitate colectivă - imaginar simbolic al legendelor fondatoare - memorie și alteritate într-un spațiu clar determinat - satul Aref din județul Argeș. Cercetarea de teren desfășurată în aprilie a. c. a făcut posibilă apropierea de ceea ce,  la început, părea o identitate fragmentată între un trecut care continuă să ofere soluții, sporadic și ilicit (descântece), și un prezent ale cărui însemne se lasă recunoscute cu ușurință, nu fără a provoca noi întrebări, noi poziționări teoretice. Satul pare a se dărui celui venit din afară sub semnul unei luminoase neascunderi nu doar datorită poziției sale geografice, deși se spune că odinioară satul a purtat numele Hariș ce ar însemna „luminiș!”... după cum ne-au informat localnicii (o primă poveste), ci pentru că oamenii nu întârzie să-și manifeste ospitalitatea, volubilitatea, plăcerea de a povesti „străinului”, căci doar știe pentru ce a venit acesta. Pentru ei. De aceea nu uită să menționeze drept carte de vizită o lungă listă a „străinilor” la propriu, dar și la figurat, mai de demult sau mai recenți, carte de vizită aducătoare de prestigiu pentru întreaga comunitate, dar în același timp asigurări liniștitoare destinate  „cercetătorilor de la oraș” în privința materialului etnografic ce urmează a fi înregistrat. Acesta ar fi începutul „poveștii” noastre în Aref... și probabil și a celorlalți outsideri care au poposit în zonă, Am reținut caracteristicile acestei relaționări între localnic și străin, dintre arăfean și vizitatorii săi, căci pe acestea se vor fundamenta reactivările unor reprezentări simbolice referitoare la originea vetrei satului, la imaginea evaluată pozitiv a Domnitorului Vlad Țepeș - considerat ca întemeietorul de drept al satului. Datorită vervei și a capacității arăfeanului de a povesti pentru un anumit public (aspect pe care îl vom dezvolta pe parcursul lucrării), am considerat că adoptând, la începutul prezentării studiului un stil mai lax, s-ar putea recupera din imaginea generică a arăfeanului.
Binomul „povestea oferită” - „identitatea prestigioasă” a arăfenilor se dovedește a fi axul central ce facilitează reactivarea unor pattern-uri mentalitare tradiționale în confruntarea cu „străinul” care provoacă opunând „povestea” lui Vlad Țepeș -  Dracula. Pentru a putea dobândi o perspectivă teoretică adecvată problematicii, a fost analizat conceptul de identitate și corelat cu cel de memorie. Astfel, identitatea este înțeleasă drept o manifestare relațională (Frederik Barth), depășindu-se alternativele obiectivism/subiectivism. Se acordă astfel o pondere importantă situației relaționale și actorului, care conferă semnificație, identificarea situându-se la același nivel cu diferențierea.
Schimbul social-simbolic mediat de imaginea lui Vlad Țepeș face vizibile diferențele între culturile ce se confruntă. Structurarea relațiilor dintre protagoniști depinde de poziționarea simbolică a acestora față de fenomenul adus în dezbatere. Cercetarea de teren desfășurată doar asupra unuia din grupurile aflate în dialog, permite o analiză mai detaliată doar în ceea ce privește reactivarea unor reprezentări simbolice în cazul arăfenilor. Memoria lor culturală are o componentă imaginativă mult mai puternică, povestirea pune ordine, „numind” fiecare piatră de hotar, micșorând distanța dintre comunitate și spațiul locuit, făcându-l familiar, căci i se cunoaște „povestea”. Imaginea domnitorului salvat de strămoșii locuitorilor de azi ai satului este însoțită de simboluri valorizate pozitiv - pământul primit de săteni din partea domnitorului pentru ajutorul primit întruchipează într-o anumită măsură pământul ales, pământul făgăduinței, protejat și protector. Pot fi identificate anumite aspecte simbolice ale darului - „fenomenul total” (Marcel Mauss), datorită implicațiilor pe care le are și în celelalte sfere ale vieții sociale. Astfel, relația domnitor - strămoși are un fundament pozitiv evident, o structură simbolică, am putea spune chiar religios-creștină, cea a altruismului răsplătit. Locuitorii din Aref reactualizează un mit de întemeiere, încărcat de motive simbolice ale vieții, în condițiile confruntării cu imaginea diferită personaj - element central al legendei locale, imagine negativă, încărcate de însemne ale morții, furnizată de exterior. Refuzul contaminării mitului original cu simboluri ale morții, ci dimpotrivă afirmarea vieții și a încrederii în actul altruist răsplătit - esența legendelor locale despre întemeierea satului Aref, reprezintă câteva repere simbolice ale mentalității tradiționale reactivate în cadrul dialogului cu Celălalt, purtător al unui discurs contradictoriu.
>

Bibliotecile publice în Norvegia (AABO 2006)

Svanhild Aabo, Valoarea bibliotecilor publice, „Lectura”, Biblioteca Județeană Cluj, s. n., III, 1, 2006, 25-28

Studiul meu se axează pe două provocări majore adresate bibliotecilor de azi: 1) efectele pe care digitizarea societății le are asupra bibliotecilor și asupra utilizatorilor acestora și 2) presiunea economică continuă asupra bugetelor publice în general și asupra bugetelor bibliotecilor în special. Aceste provocări sunt studiate din diferite perspective biblioteconomice și ale științei informării, atât teoretice, cât și metodologice.
Unele studii explorează impactul diferitelor aspecte ale activităților bibliotecilor publice, cum ar fi impactul lecturii, al accesului la tehnologia informațională și al serviciilor orientate spre utilizatori sau proiectele comunitare. Alte studii investighează impactul serviciilor de bibliotecă asupra unor grupuri speciale, asupra celor marginalizați social, cu venituri mici, copiilor, tinerilor, persoanelor cu dizabilități, vorbitorilor de limbi străine etc. Mai mult, aceste studii explorează impactul social sau global al bibliotecilor publice (Linley și Usherwood, 1998).
Lucrarea mea de doctorat se adaugă acestui din urmă grup de cercetare și face un pas înainte, propunându-și să măsoare valoarea generală a bibliotecilor publice din Norvegia (Aabo, 2005). Situația economică în sectorul public continuă să fie una moderată, iar controversa generată de distribuirea fondurilor publice se intensifică. În această situație, se impune determinarea valorii bibliotecilor publice în termeni monetari. Pentru a putea stabili această valoare, am apelat la metodele utilizate în economie. Punctul de pornire este conceptul economic de valoare.
Valoarea economică
Valoarea economică „(...) nu este sinonimă cu valoarea comercială sau financiară, deși poate fi exprimată în termeni de bunuri cuantificabile sau bani - și înseamnă orice valoare de întrebuințare a bunurilor sau serviciilor culturale în cauză, plus toate celelalte valori care nu pot fi comercializate, dar care pot deriva din aceasta” susține David Thorsby (2003, p. 279), specialist în domeniul cercetării economico-culturale. Teza are ca scop explorarea valorii economice a bibliotecilor publice.
Conceptul economic de valoare derivă din teoria economiei prospere și are la bază alegerea. Constrânsă de situația economică individuală, fiecare persoană poate alege să consume bunuri private, publice sau alte bunuri necomercializabile, inclusiv serviciile de bibliotecă. Compromisurile pe cale le fac oamenii atunci când aleg un bun în detrimentul altuia dezvăluie adevăratele valori p care ei le atribuie acestor bunuri.
Proiectul meu încearcă să găsească modalități a valorii bibliotecilor publice din perspectiva populației. Scopul acestui studiu este de a măsura, în termeni monetari, valoarea beneficiilor pe care bibliotecile publice norvegiene le oferă cetățenilor și astfel să determine dacă beneficiile depășesc costurile de furnizare. Se va stabili dacă publicul consideră că bibliotecile publice își justifică banii investiți în ele. Mai mult, studiul încearcă să scoată în evidență motivele pentru care norvegienii, atât utilizatori, cât și non-utilizatori, apreciază bibliotecile publice. Scopul este acela de a o feri o mai bună înțelegere a valorii totale a bibliotecilor publice și de a demonstra atât valoarea lor productivă, câț și valoarea democratică și culturală. Nu trebuie să uităm că acest studiu se bazează pe aprecierea cetățenilor. Nu sunt luate în considerare nici părerile experților referitoare la valoarea bibliotecilor publice și nici obiectivele politice formulate de autorități.
În cele mai multe cazuri, analiza economică se realizează pe baza prețurilor de pe piață pentru  a aproxima valorile relative. Din moment ce serviciile de bibliotecă nu pot fi transformate în bunuri private și nu au prețuri de piață, acest demers este irealizabil. Informații despre cerere și beneficii pot fi obținute prin metode de evaluare a produselor necomercializabile, metode folosite în cazul sectoarelor: cultural, educațional, de sănătate și de mediu. Demersurile de evaluare a bunurilor necomercializabile duc la estimarea modalităților în care oamenii apreciază aceste bunuri. Beneficiile necomercializabile ale bibliotecilor publice vor primi valoare monetară, prin urmare vor putea fi comparate cu costurile.
Metoda de evaluare relativă
Metoda de evaluare relativă este o metodă directă și explicită de a utiliza sondajele pentru a evalua bunurile publice. Metoda rezolvă problema absenței piețelor pentru bunurile publice, prezentând o piață ipotetică în care subiecții au posibilitatea de „a cumpăra” anumite bunuri sau „a licita” pentru ele. Această metodă se bazează pe evaluarea proprie fiecărui individ. Ea scoate în evidență disponibilitatea oamenilor de a plăti în bani bunuri necomercializabile. Metoda a fost folosită pentru a stabili valoarea diferitelor bunuri culturale (Noona, 2005), cum ar fi muzeele, teatrele și bibliotecile (Harless și Allen,1999; Holt et al., 1999).
Totuși, există dificultăți în implementarea metodelor bazate pe piețe ipotetice tocmai din cauză că nu au o bază reală. Un obiectiv principal este acela de aduce intențiile  celor intervievați mai aproape de acțiunile lor probabile. Descrierea scenariului în care va avea loc evaluarea este dificilă. Pentru a imagina un scenariu necesar unui studiu de evaluare relativă, este necesar să se țină  cont de anumite aspecte; scenariul trebuie să conțină trei mari componente:
1) Alegerea locului în care vor fi plasați cei intervievați, întrebările care vor scoate în evidență acceptarea plății sau acceptarea compensației pentru bunurile care urmează a fi evaluate.
2) Informații referitoare la modalitățile de plată și la regulile de aprobare a unei modificări propuse.
3) Întrebările legate de cei intervievați, spre exemplu: caracteristicile socio-economice, atitudinile față de bunurile care urmează a fi evaluate.
Studiul norvegian
Scenariul din studiul meu empiric referitor la valoarea bibliotecilor publice norvegiene se bazează pe rezultatele a două studii pilot care i-au testat caracterul verosimil. Scenariul acceptării plății descrie o situație economică ce obligă politicienii locali să propună o alegere între a închide biblioteca sau a mări taxele locale. Scenariul acceptării compensației descrie aceeași situație, dar, în acest caz, politicienii au de ales între a închide biblioteca și a redirija fondurile economisite către educație, sănătate sau alte proiecte locale sau de a păstra atât biblioteca, cât și celelalte proiecte locale, la același nivel de activitate.
Descrierea scenariului  începe prin referirea la Legea bibliotecilor publice norvegiene și la declarația acesteia că: „sarcina bibliotecilor publice este de a sprijini instruirea, educarea și alte activități culturale prin punerea cărților sau a altor materiale la dispoziția tuturor cetățenilor Norvegiei în mod gratuit”. Situația aleasă este descrisă astfel:
„Se știe că situația economică se deteriorează în majoritatea localităților. Acest lucru implică reducerea sau chiar desființarea unor servicii publice, dacă nu vor fi mărite veniturilor consiliilor locale.
Să presupunem că Legea bibliotecilor publice ar prevedea următoarele: consiliile locale au dreptul de a decide dacă vor biblioteca publică. Să ne imaginăm că acestea ar hotărî închiderea bibliotecii. Opțiunile rămase ar fi: utilizarea unei biblioteci publice dintr-o localitate învecinată sau cumpărarea tuturor cărților, manualelor, surselor de informare etc. de care avem nevoie. Nu vor mai exista nici serviciile de bibliotecă destinate școlilor, nici cele adresate diferitelor grupuri ale comunității locale (serviciul externe destinat persoanelor în vârstă instituționalizate, grădinițelor etc), nici cursurile de pregătire ale adulților.
O altă alternativă ar fi menținerea serviciilor de bibliotecă suplimentându-se veniturile consiliului local prin mărirea taxelor locale.”
Sondajul a fost realizat de o companie profesionistă de sondare a opiniei publice ca parte a sondajului său bilunar de colectare a datelor. Au fost intervievate 999 persoane, cu vârste de peste 15 ani, la domiciliu fiecăreia, ca reprezentanți ai familiei lor.
Prima parte a chestionarului a debutat cu descrierea globală a serviciilor locale, urmând întrebări despre bunurile culturale și apoi despre bibliotecile publice. Scopul a fost acela de a plasa bibliotecile în contextul general al bunurilor publice locale și, indirect, de a le aminti celor intervievați de restricțiile bugetare care determină o competiție între bunuri și servicii pentru resursele publice sau private limitate.
E importantă și problema drepturilor de proprietate asupra unui bun necomercializabil. Pentru a clarifica problema drepturilor de proprietate  asupra beneficiilor bibliotecii publice s-a pus următoarea întrebare: „Credeți că aveți dreptul să beneficiați de serviciile bibliotecii orașului în care locuiți?” Răspunsul a fost aproape unanim: 94% au răspuns „da”, un procent mult mai mare decât cei care s-au declarat utilizatori de bibliotecă, aceștia fiind 60%. Acest rezultat clar și importanța chestiunii drepturilor de proprietate în evaluare au implicații majore în estimarea valorii bibliotecilor publice norvegiene.
Tuturor celor intervievați li s-au pus două întrebări de evaluare, jumătate au primit întrebări legate de acceptarea plății, cealaltă jumătate întrebări despre acceptarea compensației. În urma activității de cercetare s-au realizat estimări bazate pe diferite variante-model. Din aceste estimări poate fi dedusă o clasificare a evaluării bibliotecilor publice de către populație. Limita minimă este aproape de media anuală a costurilor pentru bibliotecă per familie, 400 NOK, și limita maximă este de 5 ori mai mare, 2000 NOK. Datorită situației alese în acest caz, „adevărata” valoare atribuită de populație este mai aproape de limita maximă. Estimările  sunt extrem de importante pentru bunurile publice asupra cărora cetățenii cred că au drepturi de proprietate (MacDonald și Bowker, 1994).
Concluzia finală este că, în general, norvegienii apreciază beneficiile bibliotecilor publice ca fiind mai valoroase decât costurile de furnizare a serviciilor de bibliotecă, demonstrând un raport cost-beneficiu de 1:4. Cu alte cuvinte, pentru fiecare NOK folosit pentru bibliotecile publice, populația primește beneficii de patru ori mai valoroase. Acest lucru nu înseamnă că toate bibliotecile publice din 433 localități norvegiene au o valoare netă pozitivă. Estimarea este o medie, ceea ce înseamnă că unele biblioteci au o valoare mai mare, altele mai mică, putând fi aduse îmbunătățiri. Totuși, la nivel național, bibliotecile publice norvegiene au, cu siguranță, o valoare netă.
Motive
Studiul urmărește să evidențieze motivele pentru care cei intervievați au dat o anumită valoare bibliotecilor publice. Aproximativ 40% dintre cei care au apreciat biblioteca au făcut-o în calitate de utilizatori ai acesteia (persoana intervievată sau un alt membru al familiei sale frecventând biblioteca), 20% în calitate de viitori utilizatori și 35-40% prin valorificare indirectă ținând cont de părerile altor utilizatori, diseminarea literaturii, a culturii și științei în cadrul bibliotecilor și promovarea democrației și egalității. Astfel, o parte substanțială a valorii bibliotecilor publice  este motivată prin beneficiile sale sociale și culturale. Majoritatea celor intervievați sunt motivați atât de interesul personal, cât și de beneficiile obținute de ceilalți și de comunitate în general. Aceste varii motive sunt o descoperire importantă și pot fi interpretate pentru a reflecta starea de fapt a bibliotecii publice de azi ca instituție comunitară.
(...)