<
(...) Înălțimea-s era unul din eforii* celebrului și vechiului colegiu numit „Whitefriars”**. Odinioară fusese acolo o mănăstire cisterciană***, iar Smithfield****, care se învecinează cu colegiul, era pe atunci un teren pentru turniruri. Și întrucît localul era mai la îndemînă, tot aici erau aduși și arși fel de fel de eretici plini de dîrzenie. Henric al VIII lea*****, apărătorul credinței, puse mîna pe mănăstire și pe avuțiile ei și spînzură sau condamnă la grele cazne pe cei cîțiva care nu se puteau obișnui, cu graba în care se desfășura reforma sa. În cele din urmă, un mare negustor cumpără casa și terenul de alături, în care, ajutat fiind de alte bogate danii în terenuri și bani, întemeie un vestit spital pentru bătrîni și copil. În jurul vechii fundații mănăstirești luă ființă o școală, în care se mai păstrează și astăzi costumele și obiceiurile medievale; și toți călugării cistercieni se roagă ca această instituție să înflorească încă mulți ani.
Printre efori, școala înnumără pe unii din cei mai de seamă nobili, prelați și demnitari din Anglia; și cum băieții locuiesc foarte bine, sînt foarte bine hrăniți și educați, și apoi sînt trimiși la Universitate ca bursieri, asigurîndu-li-se și parohiile respective după terminarea ei, nenumărați gentlemeni****** se consacră încă din frageda copilărie carierei ecleziastice, astfel că se dă o luptă pe viață și pe moarte pentru un loc în instituția aceasta. La început școala era destinată fiilor de clerici și de laici, săraci și silitori la învățătură, dar mulți dintre nobilii efori ai instituției, cu largă și mai degrabă capricioasă bunăvoință, își revărsă generozitatea și asupra altor, feluriți tineri. Să capeți o bună educație fără nici o cheltuială și să-ți ai asigurată existența și profesiunea viitoare era un lucru atît de desărvîrșit, că nici unii dintre oamenii cei mai bogați nu-l disprețuiau; și nu numai rudele înaltelor personaje, ci și înaltele personaje înseși își trimiteau fiii să se înfrupte din această binefacere. Preacucernicii prelați își trimiteau propriile rubedenii sau pe fii clerului din eparhia lor, în timp ce, pe de altă parte, anumiți nobil de prim rang nu se dădeau în lături să ia sub aripa lor protegiuitoare copiii oamenilor lor de încredere, așa încît, atunci cînd un băiețandru intra în numita instituție, avea la îndemînă o societate cît se poate de variată, compusă din tineri cu care se putea împrieteni,
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 182-183.
NOTE M. T.
* ÉFOR, efori, s. m. 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop. 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cei cinci magistrați cu largi și importante atribuții în politica internă și externă a statului. – Din ngr. éforos. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/efor)
** Whitefriars era de fapt denumirea dată călăgărilor din Ordinul carmeliților (înființat la Muntele Carmel din Țara Sfântă în 1150) datorită mantiilor albe pe care le purtau peste rasă. (http://golondon.about.com/od/londonforfree/fr/WhitefriarCrypt.htm)
*** CISTERCIÁN1, -Ă, cistercieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Călugăr care aparține unei congregații benedictine fundate în Franța. 2. Adj. Care aparține cistercienilor (1), privitor la cistercieni. [Pr.: -ci-an] – Din fr. cistercien. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cistercian) (http://www.ducu.de/rel59.htm)
**** Smithfiled = Suburbie a Marii Londre. (http://www.british-history.ac.uk/old-new-london/vol2/pp339-344)
***** Henric Tudor (1491-1547) = Rege al Angliei ca Henric VIII (1509-1547). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henry-al-viii-lea-reformarea-bisericii-cele-sase-sotii)
****** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
******* Film februarie 2005 (http://agenda.liternet.ro/articol/1511/Comunicat-de-presa/Vanity-Fair-Balciul-desertaciunilor.html)
Se afișează postările cu eticheta nobil. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nobil. Afișați toate postările
sâmbătă, 19 martie 2016
duminică, 28 februarie 2016
Efectul social al ruinării nobililor englezi în secolul XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Aș fi curios să știu cîte familii au fost trase pe sfoară și aduse la sapă de lemn de mari pungași de teapa lui Crawley? Cîți măriți nobili își fură micii lor furnizori, catadicsesc să stoarcă de la bieții lor valeți neînsemnate și păcătoase sume de bani și trișează pentru cîțiva șilingi? Cînd citim de cine știe ce nobil c-a șters-o pe continent, sau pe vreun alt nobil asemănător căruia i se vând lucrurile la mezat, și aflăm că unul sau altul datorează șase sau șapte milioane de lire, căderea ni se pare chiar glorioasă și acordăm victimei tot respectul cuvenit din pricina proporțiilor ruinei sale. Dar cine încearcă vreun pic de milă pentru un biet frizer care nu-și poate încasa banii pentru perucile pudrate ale lacheilor; sau pentru un sărman tîmplar care s-a ruinat pentru că a fixat fel de fel de podoabe pe pereți cu prilejul unui dejeuner dat de nobila doamnă; sau pentru nenorocitul acela de croitor pe care îl protejează majordomul și care și-a amanetat tot ce-a avut și chiar mai mult decît a avut ca să poată termina la timp livrelele pe care înălțimea-sa i-am făcut onoarea să i le comande? Cînd una din casele acestea mari se prăvălește, nefericiții aceștia mărunței sînt prinși dedesubt și nu-i bagă nimeni în seamă. Așa după cum se spune în vechile legende că un om, înainte de a se duce el singur în iad, trimite acolo sumedenie de alte suflete.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, trad. I. FRuznetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 27.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor! de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Aș fi curios să știu cîte familii au fost trase pe sfoară și aduse la sapă de lemn de mari pungași de teapa lui Crawley? Cîți măriți nobili își fură micii lor furnizori, catadicsesc să stoarcă de la bieții lor valeți neînsemnate și păcătoase sume de bani și trișează pentru cîțiva șilingi? Cînd citim de cine știe ce nobil c-a șters-o pe continent, sau pe vreun alt nobil asemănător căruia i se vând lucrurile la mezat, și aflăm că unul sau altul datorează șase sau șapte milioane de lire, căderea ni se pare chiar glorioasă și acordăm victimei tot respectul cuvenit din pricina proporțiilor ruinei sale. Dar cine încearcă vreun pic de milă pentru un biet frizer care nu-și poate încasa banii pentru perucile pudrate ale lacheilor; sau pentru un sărman tîmplar care s-a ruinat pentru că a fixat fel de fel de podoabe pe pereți cu prilejul unui dejeuner dat de nobila doamnă; sau pentru nenorocitul acela de croitor pe care îl protejează majordomul și care și-a amanetat tot ce-a avut și chiar mai mult decît a avut ca să poată termina la timp livrelele pe care înălțimea-sa i-am făcut onoarea să i le comande? Cînd una din casele acestea mari se prăvălește, nefericiții aceștia mărunței sînt prinși dedesubt și nu-i bagă nimeni în seamă. Așa după cum se spune în vechile legende că un om, înainte de a se duce el singur în iad, trimite acolo sumedenie de alte suflete.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, trad. I. FRuznetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 27.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor! de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 25 decembrie 2015
Un gentleman englez politicos la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
luni, 21 decembrie 2015
O veche familie nobiliară în Anglia la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
Alături de cele mai respectate nume care încep cu litera C, cuprinse în Anuarul curții, figura în anul 18... și numele de Crawley, sir Pitt, baronet*, Great Gaunt Street, și Queen`s Crawley, Hants. Acest onorabil nume figurase în mod statornic și în Lista parlamentarilor ani de-a rîndul, alături de numele a numeroși și iluștri gentlemeni care candidau cu rîndul pentru locurile de deputați ai tîrgului.
Se povestește în legătură cu tîrgul Queen`s Crawley, că reginei Elisabeth** într-una din călătoriile sale, oprindu-se la Crawley să ia masa, i-a plăcut așa de mult minunata bere de Hampshire pe care i-a oferit-o nobilul Crawley din vremea aceea (un gentleman*** chipeș și bine legat, cu barba grozav de dichisită), încît a ridicat satul Crawley la rangul de tîrg, cu dreptul de a trimite doi membri în Parlament; iar localitatea, din ziua acelei ilustre vizite, luă numele de Queen`s Crawley, nume pe care-l poartă pînă în clipa de față. Și cu toate că pricina vremelnicelor lucruri și prefaceri pe care le aduce timpul cu împărății, orașe și tîrguri, Queen`s Crawley nu mai semăna cu localitatea aceea atît de populată de pe vremea reginei Bess - ba mai mult chiar, decăzuse în categoria așa-numitelor „burguri putrede” (1) - cu toate acestea, cum obișnuia să spună sir Pitt Crawley, și pe bună dreptate, în felul lui elegant de a vorbi: „Putred! Pe dracu! Îmi aduce în fiecare an frumușica sumă de o mie cinci sute de lire! ”
Sir Pitt Crawley (botezat așa după numele marelui William Pitt, reprezentant în Camera Comunelor) era fiul lui Walopole Crawley, primul baronet din Departamentul Pergamentelor și Peceților, pe timpul domniei lui George al II lea****, cînd a fost acuzat de delapidare, ca, de altfel, mulți alți cinstiți gentlemeni din vremea aceea, iar Walpole Crawley era, nu trebuie s-o mai spunem, fiul lui John Churchill Crawley, botezat astfel după numele ilustrului conducător de oști***** din vremea reginei Anne******. Arborele genealogic al familiei (expus în salonul de la Queen`s Crawley) mai pomenește și de Charles Stuart, poreclit și Crawley Slăbănogul, fiul unui Crawley din timpul lui Iacob I*******, și în sfîrșit, despre nobilul Crawley, gentilomul******** din timpul reginei Elizabeth, care e reprezentat în primul plan al tabloului, cu barba lui bifurcată și purtînd armură. Din jilteca lui pornește, potrivit obiceiului, un arbore, pe ale cărui crăci principale sînt înscrise numele mai sus pomenite. Alături de numele lui sir Pit Crawley, baronet, subiectul memoriului de față, stă scris numele fratelui său, reverendul Bute Crawley (strălucitul reprezentat din Camera Comunelor Pitt, tocmai căzuse în dizgrație cînd veni pe lume cucernicul gentleman), rector la Crawley-cum-Snaiby, precum și a diferiților altor membri masculini și feminin ai familiei Crawley.
Sir Pitt fusese căsătorit prima dată cu Grizzel, a șasea fată a lui Mungo Binkie, lord Binkie, verișoară prin urmare cu domnul Dundes. El îi dărui doi fii: pe Pitt, botezat astfel nu atît după tatăl său, cît în cinstea binecuvîntatului nostru ministru (1), și pe Rawdon Crawley, numit așa după favoritul prințului de Wales, dar pe care majestatea sa George al IV lea********* l-a uitat apoi cu totul.
(1) Așa se numeau în Anglia în secolele XVIII și XIX orașele și tîrgurile periferice, cu populație puțină sau cu totul depopulate (devenite pășuni sau inundate de apă), dar care, în baza vechilor privilegii, își păstrează dreptul de a trimite deputați în Parlament. De fapt, aceștia din urmă erau numiți de către marii latifundiari, proprietari ai pămînturilor pe care se aflau acest așezări.
(1) E vorba de William Pitt junior (1759-1806), fiul lui William Pitt senior, dușman neîmpăcat al lui Napoleon I și al Revoluției Franceze. În politica internă a luat o serie de măsuri drastice împotriva primelor mișcări muncitorești engleze și răscoalei din Irlanda.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********** vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp.66-67.
NOTE M. T.
* Baronetul este un titlu nobiliar inferior englez menționat prima dată în 1321 și instituit ereditar de regele Iacob I în 1611. (http://www.baronetage.org/a-short-history/)
** Elisabeta Tudor (1533-1603) a domnit ca regină a Angliei sub numele de Elisabeta I în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman) (http://xroads.virginia.edu/~CAP/LEE/gentdef.html)
**** George de Hanovra (1683-1760) a domnit ca rege al Marii Britanii și al Irlandei în perioada 1727-1760. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeII.aspx)
***** John Churchill (1650-1722), unul din cei mari comandanți militari britanici, fapt pentru care a fost ridicat în 1702 la rangul de duce de Marlborough. (http://www.britannica.com/biography/John-Churchill-1st-duke-of-Marlborough)
****** Anne Stuart (1665-1714) a domnit ca regină a Angliei, a Scoției și a Irlandei în perioada 1702-1707 și ca regină a Marii Britanii și a Irlandei în perioada 1707-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/Anne.aspx)
******* Iacob Stuart (1566-1625) a domnit în Scoția sub numele de Iacob VI în perioada 1567-1625 și în Anglia sub numele de Iacob I în perioada 1603-1625. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/Scottish%20Monarchs(400ad-1603)/TheStewarts/JamesVIandI.aspx)(http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/JamesI.aspx)
******** GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr.gentilhomme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentilom)(http://gen90.net/despre-onoarea-unui-gentilom/)
********* George de Hanovra (1763-1830) a domnit sub numele de George IV în perioada 1820-1830. Titlul de Prinț de Wales l-a purtat în calitate de prinț moștenitor al tatălui său George III.
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
Alături de cele mai respectate nume care încep cu litera C, cuprinse în Anuarul curții, figura în anul 18... și numele de Crawley, sir Pitt, baronet*, Great Gaunt Street, și Queen`s Crawley, Hants. Acest onorabil nume figurase în mod statornic și în Lista parlamentarilor ani de-a rîndul, alături de numele a numeroși și iluștri gentlemeni care candidau cu rîndul pentru locurile de deputați ai tîrgului.
Se povestește în legătură cu tîrgul Queen`s Crawley, că reginei Elisabeth** într-una din călătoriile sale, oprindu-se la Crawley să ia masa, i-a plăcut așa de mult minunata bere de Hampshire pe care i-a oferit-o nobilul Crawley din vremea aceea (un gentleman*** chipeș și bine legat, cu barba grozav de dichisită), încît a ridicat satul Crawley la rangul de tîrg, cu dreptul de a trimite doi membri în Parlament; iar localitatea, din ziua acelei ilustre vizite, luă numele de Queen`s Crawley, nume pe care-l poartă pînă în clipa de față. Și cu toate că pricina vremelnicelor lucruri și prefaceri pe care le aduce timpul cu împărății, orașe și tîrguri, Queen`s Crawley nu mai semăna cu localitatea aceea atît de populată de pe vremea reginei Bess - ba mai mult chiar, decăzuse în categoria așa-numitelor „burguri putrede” (1) - cu toate acestea, cum obișnuia să spună sir Pitt Crawley, și pe bună dreptate, în felul lui elegant de a vorbi: „Putred! Pe dracu! Îmi aduce în fiecare an frumușica sumă de o mie cinci sute de lire! ”
Sir Pitt Crawley (botezat așa după numele marelui William Pitt, reprezentant în Camera Comunelor) era fiul lui Walopole Crawley, primul baronet din Departamentul Pergamentelor și Peceților, pe timpul domniei lui George al II lea****, cînd a fost acuzat de delapidare, ca, de altfel, mulți alți cinstiți gentlemeni din vremea aceea, iar Walpole Crawley era, nu trebuie s-o mai spunem, fiul lui John Churchill Crawley, botezat astfel după numele ilustrului conducător de oști***** din vremea reginei Anne******. Arborele genealogic al familiei (expus în salonul de la Queen`s Crawley) mai pomenește și de Charles Stuart, poreclit și Crawley Slăbănogul, fiul unui Crawley din timpul lui Iacob I*******, și în sfîrșit, despre nobilul Crawley, gentilomul******** din timpul reginei Elizabeth, care e reprezentat în primul plan al tabloului, cu barba lui bifurcată și purtînd armură. Din jilteca lui pornește, potrivit obiceiului, un arbore, pe ale cărui crăci principale sînt înscrise numele mai sus pomenite. Alături de numele lui sir Pit Crawley, baronet, subiectul memoriului de față, stă scris numele fratelui său, reverendul Bute Crawley (strălucitul reprezentat din Camera Comunelor Pitt, tocmai căzuse în dizgrație cînd veni pe lume cucernicul gentleman), rector la Crawley-cum-Snaiby, precum și a diferiților altor membri masculini și feminin ai familiei Crawley.
Sir Pitt fusese căsătorit prima dată cu Grizzel, a șasea fată a lui Mungo Binkie, lord Binkie, verișoară prin urmare cu domnul Dundes. El îi dărui doi fii: pe Pitt, botezat astfel nu atît după tatăl său, cît în cinstea binecuvîntatului nostru ministru (1), și pe Rawdon Crawley, numit așa după favoritul prințului de Wales, dar pe care majestatea sa George al IV lea********* l-a uitat apoi cu totul.
(1) Așa se numeau în Anglia în secolele XVIII și XIX orașele și tîrgurile periferice, cu populație puțină sau cu totul depopulate (devenite pășuni sau inundate de apă), dar care, în baza vechilor privilegii, își păstrează dreptul de a trimite deputați în Parlament. De fapt, aceștia din urmă erau numiți de către marii latifundiari, proprietari ai pămînturilor pe care se aflau acest așezări.
(1) E vorba de William Pitt junior (1759-1806), fiul lui William Pitt senior, dușman neîmpăcat al lui Napoleon I și al Revoluției Franceze. În politica internă a luat o serie de măsuri drastice împotriva primelor mișcări muncitorești engleze și răscoalei din Irlanda.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********** vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp.66-67.
NOTE M. T.
* Baronetul este un titlu nobiliar inferior englez menționat prima dată în 1321 și instituit ereditar de regele Iacob I în 1611. (http://www.baronetage.org/a-short-history/)
** Elisabeta Tudor (1533-1603) a domnit ca regină a Angliei sub numele de Elisabeta I în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman) (http://xroads.virginia.edu/~CAP/LEE/gentdef.html)
**** George de Hanovra (1683-1760) a domnit ca rege al Marii Britanii și al Irlandei în perioada 1727-1760. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeII.aspx)
***** John Churchill (1650-1722), unul din cei mari comandanți militari britanici, fapt pentru care a fost ridicat în 1702 la rangul de duce de Marlborough. (http://www.britannica.com/biography/John-Churchill-1st-duke-of-Marlborough)
****** Anne Stuart (1665-1714) a domnit ca regină a Angliei, a Scoției și a Irlandei în perioada 1702-1707 și ca regină a Marii Britanii și a Irlandei în perioada 1707-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/Anne.aspx)
******* Iacob Stuart (1566-1625) a domnit în Scoția sub numele de Iacob VI în perioada 1567-1625 și în Anglia sub numele de Iacob I în perioada 1603-1625. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/Scottish%20Monarchs(400ad-1603)/TheStewarts/JamesVIandI.aspx)(http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/JamesI.aspx)
******** GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr.gentilhomme. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentilom)(http://gen90.net/despre-onoarea-unui-gentilom/)
********* George de Hanovra (1763-1830) a domnit sub numele de George IV în perioada 1820-1830. Titlul de Prinț de Wales l-a purtat în calitate de prinț moștenitor al tatălui său George III.
********** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 26 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre generalul N. Bonaparte ca Prim Consul al republicii franceze (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.
NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.
NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
vineri, 31 octombrie 2014
Un englez în Boemia secolului XIX (THACKERAY 1862)
<
(...) Tînărul risipitor n-a avut încotro, a trebuit să recunoască. Din păcate, însă, nu pot spune că s-a şi căit. Dimpotrivă, apăru în faţa tatălui său cu un aer nonşalant, spunîndu-i că nu face mare lucru în universitate, aşa că ar fi mai bine să plece. Zis şi făcut: plecă într-o impetuoasă călătorie prin Franţa şi Italia, unde nu avem nici un interes să-l urmăm. Ceva otrăvise acel suflet generos. Băiatul onest şi amabil de odinioară era acum aprig şi nesocotit. Avea bani din belşug, caii şi echipajul lui propriu şi locuia pe gratis în casa tatălui său. Dar părintele şi fiul se întîlneau rareori şi numai cîteodată luau masa împreună.
- Ştiu locurile pe unde se-nvîrte, dar nu-i cunosc prietenii, Pendennis, se plîngea tatăl. Nu cred că sînt nişte vicioşi, nici măcar grosolani. Vezi, nu-l învinuiesc de viciu, ci de o trîndăvie şi de o fatală înclinaţie pentru tovărăşii nepotrivite şi o nebunească, distrugătoare îndîrjire de a-şi îndepărtare toate şansele în viaţă. Ah, cînd te gîndeşti ce ar putea fi şi ce este!
Ce era? Nu vă alarmaţi. Philip lenevea numai. Cu mai multă abilitate, cu mai multă asiduitate şi cu mai multă parşivenie s-ar fi putut profita. Ţara căreia azi i se spune Boemia* nu avea încă nume în tinereţea lui Philip, deşi mulţi dintre noi o cunoşteam foarte bine. Un ţinut primitor, neîngrădit cu stuc galben-cenuşiu ca Tyburnia* sau Belgravia, nepăzit de o numeroasă armată de lachei; un tărîm unde străzile nu răsunau de zgomotul trăsurilor nobililor; neîmbîcsit cu saloane în creton elegant şi cu mese de ceai frumos aranjate; un ţinut veşnic înceţoşat, din cauza fumului de ţigară, cu săli de recepţie, săli de biliard, săli de masă, stridii; un ţinut al muzicii, unde sifonul curge liber dimineaţa, unde tacîmurile sînt din cositor şi berea neagră spumegă în pahare; un ţinut al huzurelii (cu picanteria necesară), unde faci plimbări cu barca, citeşti în voie romane, reviste şi colinzi nenumăratele ateliere de artişti; un loc de unde oamenii îşi spun pe nume, unde mai toţi sînt săraci şi aproape toţi tineri şi unde, chiar dacă se întîmplă să pătrundă şi unii mai vîrstnici, înseamnă că aceştia şi-au păstrat tinereţea spiritului şi încîntătorul talent de a trîndăvi. M-am rătăcit prin Boemia, dar de bună seamă Praga** este cel mai pitoresc oraş din lume.
Petrecîndu-mi mult timp în această ţară, şi părăsind-o cu puţin timp înainte de a mă apuca să aştern aceste rînduri pe hîrtie, îmi venea greu să împărtăşesc indignarea doctorului Firmin faţă de comportarea necuviincioasă a fiului său şi faţă de nesăbuiţii lui tovarăşi. În tinereţe, Firmin fusese el însuşi necugetat, se bătuse, uneltise, jucase jocuri de noroc, ce-i drept, într-o companie aleasă. Phil îşi alesese prietenii dintr-o şleahtă de nelegiuiţi - bamdiţi cum le spunea el -,necunoscuţi în cartierele nobile. Voia poate să facă pe prinţul în mijlocul lor şi nu-i displăceau linguşelile pe care le stîrneşte o pungă plină, printre cei prin ale căror buzunare fluieră vîntul. Nu emigrase în Boemia şi nu se stabilise acolo. La şcoală şi în scurta sa carieră universitară se împrietenise cu oameni de lume, care-i erau încă apropiaţi.
(...)
* Piaţă londoneză, unde pe timpuri aveau loc execuţiile prin spînzurătoare.
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip ..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 63.
NOTĂ M. T.
* Boem = 1. S. m. și f. Persoană nonconformistă (de obicei artist sau scriitor) care duce o viață dezordonată. 2.Adj. Care corespunde firii sau felului de viață caracteristic boemilor2 (1). 3. S. f. Mediu în care trăiesc boemii2 (1); viață dusă de boemi2(plină de privațiuni, dezordonată). – Din fr. bohème.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/boem)** Praga = Capitala Cehiei. (https://adevarul.ro/life-style/travel/orasul--vesnicia-pare-posibila-1_50adb73b7c42d5a663996076/index.html)
(...) Tînărul risipitor n-a avut încotro, a trebuit să recunoască. Din păcate, însă, nu pot spune că s-a şi căit. Dimpotrivă, apăru în faţa tatălui său cu un aer nonşalant, spunîndu-i că nu face mare lucru în universitate, aşa că ar fi mai bine să plece. Zis şi făcut: plecă într-o impetuoasă călătorie prin Franţa şi Italia, unde nu avem nici un interes să-l urmăm. Ceva otrăvise acel suflet generos. Băiatul onest şi amabil de odinioară era acum aprig şi nesocotit. Avea bani din belşug, caii şi echipajul lui propriu şi locuia pe gratis în casa tatălui său. Dar părintele şi fiul se întîlneau rareori şi numai cîteodată luau masa împreună.
- Ştiu locurile pe unde se-nvîrte, dar nu-i cunosc prietenii, Pendennis, se plîngea tatăl. Nu cred că sînt nişte vicioşi, nici măcar grosolani. Vezi, nu-l învinuiesc de viciu, ci de o trîndăvie şi de o fatală înclinaţie pentru tovărăşii nepotrivite şi o nebunească, distrugătoare îndîrjire de a-şi îndepărtare toate şansele în viaţă. Ah, cînd te gîndeşti ce ar putea fi şi ce este!
Ce era? Nu vă alarmaţi. Philip lenevea numai. Cu mai multă abilitate, cu mai multă asiduitate şi cu mai multă parşivenie s-ar fi putut profita. Ţara căreia azi i se spune Boemia* nu avea încă nume în tinereţea lui Philip, deşi mulţi dintre noi o cunoşteam foarte bine. Un ţinut primitor, neîngrădit cu stuc galben-cenuşiu ca Tyburnia* sau Belgravia, nepăzit de o numeroasă armată de lachei; un tărîm unde străzile nu răsunau de zgomotul trăsurilor nobililor; neîmbîcsit cu saloane în creton elegant şi cu mese de ceai frumos aranjate; un ţinut veşnic înceţoşat, din cauza fumului de ţigară, cu săli de recepţie, săli de biliard, săli de masă, stridii; un ţinut al muzicii, unde sifonul curge liber dimineaţa, unde tacîmurile sînt din cositor şi berea neagră spumegă în pahare; un ţinut al huzurelii (cu picanteria necesară), unde faci plimbări cu barca, citeşti în voie romane, reviste şi colinzi nenumăratele ateliere de artişti; un loc de unde oamenii îşi spun pe nume, unde mai toţi sînt săraci şi aproape toţi tineri şi unde, chiar dacă se întîmplă să pătrundă şi unii mai vîrstnici, înseamnă că aceştia şi-au păstrat tinereţea spiritului şi încîntătorul talent de a trîndăvi. M-am rătăcit prin Boemia, dar de bună seamă Praga** este cel mai pitoresc oraş din lume.
Petrecîndu-mi mult timp în această ţară, şi părăsind-o cu puţin timp înainte de a mă apuca să aştern aceste rînduri pe hîrtie, îmi venea greu să împărtăşesc indignarea doctorului Firmin faţă de comportarea necuviincioasă a fiului său şi faţă de nesăbuiţii lui tovarăşi. În tinereţe, Firmin fusese el însuşi necugetat, se bătuse, uneltise, jucase jocuri de noroc, ce-i drept, într-o companie aleasă. Phil îşi alesese prietenii dintr-o şleahtă de nelegiuiţi - bamdiţi cum le spunea el -,necunoscuţi în cartierele nobile. Voia poate să facă pe prinţul în mijlocul lor şi nu-i displăceau linguşelile pe care le stîrneşte o pungă plină, printre cei prin ale căror buzunare fluieră vîntul. Nu emigrase în Boemia şi nu se stabilise acolo. La şcoală şi în scurta sa carieră universitară se împrietenise cu oameni de lume, care-i erau încă apropiaţi.
(...)
* Piaţă londoneză, unde pe timpuri aveau loc execuţiile prin spînzurătoare.
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip ..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 63.
NOTĂ M. T.
* Boem = 1. S. m. și f. Persoană nonconformistă (de obicei artist sau scriitor) care duce o viață dezordonată. 2.Adj. Care corespunde firii sau felului de viață caracteristic boemilor2 (1). 3. S. f. Mediu în care trăiesc boemii2 (1); viață dusă de boemi2(plină de privațiuni, dezordonată). – Din fr. bohème.
Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/boem)** Praga = Capitala Cehiei. (https://adevarul.ro/life-style/travel/orasul--vesnicia-pare-posibila-1_50adb73b7c42d5a663996076/index.html)
duminică, 23 martie 2014
Boieri versus modernizare în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova rțî o rostise arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „Vous parlez francais, monsieur?” răspunse: „Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire: pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheniev, Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.
NOTE M.T.
* stepă = Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka.
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetină = Măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg., scr. desetina
***** gubernie = Unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova rțî o rostise arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „Vous parlez francais, monsieur?” răspunse: „Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire: pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheniev, Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.
NOTE M.T.
* stepă = Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka.
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetină = Măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg., scr. desetina
***** gubernie = Unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.
sâmbătă, 9 noiembrie 2013
luni, 21 octombrie 2013
marți, 18 iunie 2013
Un nobil secui străin în Anglia secolului XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tânărul Jonathan Harker, seccretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la nobilul secui Dracula din Transilvania, al cărui castel era situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal întîmplările dramatice ale călătoriei.
<(...) Spre încîntarea mea în bibliotecă am găsit un mare număr de cărți englezești, rafturi întregi, și colecții de reviste și ziare. O masă în interiorul încăperii era ticsită de reviste și ziare englezești, cu toate că nici unele dintre ele nu erau recente. Cărțile erau cît se poate de variate - istorie, geografie, politică, economie politică, geologie, drept - toate conțineau relatări despre Anglia, despre viața, obiceiurile și moravurile englezilor. Erau chiar și cărți ca Anuarul Londonez, cărțile „roșii” și „albastre”, Almanahul Whitaker, Buletinele armatei și marinei, și cumva m-a mișcat să-l văd aici - Buletinul Legii.
Pe cînd mă uitam la cărți, ușa se deschise și contele intră. Mă salută foarte cordial, întrebîndu-mă dacă petrecusem o noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse:
-Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sînt sigur că au să te intereseze multe lucruri. Prietenii aceștia - și mîngîie cîteva cărți - căci mi-au fost totdeauna prieteni buni și de cîțiva ani de cînd mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe ceasuri de desfătare. Datorită lor cunosc marea domniei-tale țară, iar a cunoaște Anglia înseamnă a o iubi. Sînt atît de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vîrtejul și în îmbulzeala omenească, să împărtășesc viața, schimbările și chiar moartea, tot ce fac și simt ei. Dar vai! pînă astăzi nu vă cunosc limba decît din cărți. Aștept de la dumneata, prietene, să mă înveți să vorbesc.
-Dar, domnule conte, i-am replicat, înțelegeți vorbiți limba engleză temeinic!
Se înclină cu gravitate:
-Mulțumesc, prietene, pentru măgulitoarea domniei-tale apreciere, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. Adevărat, cunosc gramatica și cuvintele, însă nu știu încă și cum se pronunță.
-Vă asigur, i-am spus, că vorbiți perfect.
-Nu tocmai, mi-a răspuns, știu bine că dacă m-aș plimba prin Londra și aș vorbi n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un străin. De aceea nu sînt mulțumit. Aici sînt un nobil; sînt boyar; prostimea mă cunoaște, sînt stăpîn. Însă ca străin într-o țară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaște - și n-ai cum să-și dai seama dacă-i ești sau nu pe plac. Aș fi mulțumit dacă aș fi ca toată lumea, ca să nu se oprească nimeni și să se zgîiască la mine, să întrerupă conversația cînd aș vorbi eu și să zică: ia te uită, un străin! Am fost atîția ani domn , încît vreau să rămîn mai departe - sau cel puțin să nu intru la stăpîn. Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua mea proprietate din Londra. Ci vei rămîne, cred, o vreme la mine, pînă cînd datorită conversației voi putea stăpîni pronunța limbii engleze; și te rog să-mi atragi atenția cînd fac o greșeală cît de mică, în vorbire.
(...)>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 58-59.
<(...) Spre încîntarea mea în bibliotecă am găsit un mare număr de cărți englezești, rafturi întregi, și colecții de reviste și ziare. O masă în interiorul încăperii era ticsită de reviste și ziare englezești, cu toate că nici unele dintre ele nu erau recente. Cărțile erau cît se poate de variate - istorie, geografie, politică, economie politică, geologie, drept - toate conțineau relatări despre Anglia, despre viața, obiceiurile și moravurile englezilor. Erau chiar și cărți ca Anuarul Londonez, cărțile „roșii” și „albastre”, Almanahul Whitaker, Buletinele armatei și marinei, și cumva m-a mișcat să-l văd aici - Buletinul Legii.
Pe cînd mă uitam la cărți, ușa se deschise și contele intră. Mă salută foarte cordial, întrebîndu-mă dacă petrecusem o noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse:
-Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sînt sigur că au să te intereseze multe lucruri. Prietenii aceștia - și mîngîie cîteva cărți - căci mi-au fost totdeauna prieteni buni și de cîțiva ani de cînd mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe ceasuri de desfătare. Datorită lor cunosc marea domniei-tale țară, iar a cunoaște Anglia înseamnă a o iubi. Sînt atît de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vîrtejul și în îmbulzeala omenească, să împărtășesc viața, schimbările și chiar moartea, tot ce fac și simt ei. Dar vai! pînă astăzi nu vă cunosc limba decît din cărți. Aștept de la dumneata, prietene, să mă înveți să vorbesc.
-Dar, domnule conte, i-am replicat, înțelegeți vorbiți limba engleză temeinic!
Se înclină cu gravitate:
-Mulțumesc, prietene, pentru măgulitoarea domniei-tale apreciere, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. Adevărat, cunosc gramatica și cuvintele, însă nu știu încă și cum se pronunță.
-Vă asigur, i-am spus, că vorbiți perfect.
-Nu tocmai, mi-a răspuns, știu bine că dacă m-aș plimba prin Londra și aș vorbi n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un străin. De aceea nu sînt mulțumit. Aici sînt un nobil; sînt boyar; prostimea mă cunoaște, sînt stăpîn. Însă ca străin într-o țară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaște - și n-ai cum să-și dai seama dacă-i ești sau nu pe plac. Aș fi mulțumit dacă aș fi ca toată lumea, ca să nu se oprească nimeni și să se zgîiască la mine, să întrerupă conversația cînd aș vorbi eu și să zică: ia te uită, un străin! Am fost atîția ani domn , încît vreau să rămîn mai departe - sau cel puțin să nu intru la stăpîn. Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua mea proprietate din Londra. Ci vei rămîne, cred, o vreme la mine, pînă cînd datorită conversației voi putea stăpîni pronunța limbii engleze; și te rog să-mi atragi atenția cînd fac o greșeală cît de mică, în vorbire.
(...)>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 58-59.
joi, 19 aprilie 2012
Biografia regelui Manuel I „Norocosul” al Portugaliei (1469-1521) (AXELROD & PHIlLLIPS 1995)
<
După dezvoltarea fără precedent a finanțelor Portugaliei prin exploatarea ținuturilor de peste mări, Manuel a sporit puterea coroanei și a contribuit la formarea unui imperiu colonial. I se spunea „Norocosul” printre altele și fiindcă era al nouălea copil al unui tată care nu urma la tron în linie directă - însă a devenit rege al Portugaliei. El s-a născut la 31 mai 1469, fiind nepotul regelui Afonso V. După moartea tatălui său, Afonso l-a luat sub tutela sa. Sora lui M. era căsătorită cu moștenitorul lui Afonso, Ioan II, care mai tîrziu îl va executa pe singurul frate supraviețuitor al lui M. sub învinuirea de conspirație. După moartea propriului fiu, Ioan, el l-a numit moștenitor pe M. Ca urmare a urcat pe tronul portughez în 1495, la moartea lui Ioan.
Ca rege, M. a autorizat expedițiile lui Vasco da Gama - inclusiv monumentalul voiaj în jurul Africii pentru a descoperi drumuri comerciale către est - și călătoriile lui Pedro Alvares Cabral în Brazilia și în jurul Capului Bunei Speranțe spre India. Cabral a pierdut jumătate din corăbiile sale în expediția indiană din 1500, totuși acestea s-a dovedit o întreprindere profitabilă. În ceea ce-l privește, Vasco da Gama a dus mult aur din Africa de Est în 1502. Bogăția rezultată din descoperiri i-a permis Portugaliei să emită pretenții asupra unui imperiu colonial întins, care a fost legitimat de către papalitate și de puterea expansionistă rivală - Spania.
Pentru a elimina concurența spaniolă în acțiunea lui colonială și a preveni amestecul Spaniei în politica portugheză, M. s-a căsătorit cu Isabella, fiica regelui Ferdinand și a reginei Isabella*. Căsătoria urma să aibă loc cu condiția ca M. să-i expulzeze pe toți evreii și maurii din Portugalia. În decembrie 1496, cu inima îndoită, el a poruncit ca toți evreii și musulmani să se convertească sau să părăsească țara sa în răstimp de 10 luni. Spre deosebire de Ferdinand și Isabella, M. era preocupat de consecințele economice ale pierderii evreilor pricepuți în afaceri. Ca urmare, el nu a pus nici o clipă sub semnul întrebării validitatea convertirilor forțate făcute în răstimp de 20 ani.
În interiorul țării, M. i-a susținut și deopotrivă i-a asuprit pe nobili. Din dorința de a ridica prestigiul curții sale, el a făcut mii de nobili rentieri regali, creînd o aristocrație de palat. Totuși, a revizuit și legislația în vederea consolidării puterii regale și a contestat puterea legislativă a parlamentului. A limitat autoritatea locală, creînd o conducere supercentralizată, reglementată prin ministere.
În Orient, M. a încercat să monopolizeze piața de mirodenii prin intermediul posesiunilor sale coloniale, dar nu dispuneau de resurse militare pentru a întări în fapt monopolul. (...).
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 311-312 / Manuel I Norocosul (1469-1521)
NOTĂ M.T.
* Prin căsătoria regelui Ferdinand al Aragonului cu regina Isabella a Castiliei s-a format regatul Spaniei.
După dezvoltarea fără precedent a finanțelor Portugaliei prin exploatarea ținuturilor de peste mări, Manuel a sporit puterea coroanei și a contribuit la formarea unui imperiu colonial. I se spunea „Norocosul” printre altele și fiindcă era al nouălea copil al unui tată care nu urma la tron în linie directă - însă a devenit rege al Portugaliei. El s-a născut la 31 mai 1469, fiind nepotul regelui Afonso V. După moartea tatălui său, Afonso l-a luat sub tutela sa. Sora lui M. era căsătorită cu moștenitorul lui Afonso, Ioan II, care mai tîrziu îl va executa pe singurul frate supraviețuitor al lui M. sub învinuirea de conspirație. După moartea propriului fiu, Ioan, el l-a numit moștenitor pe M. Ca urmare a urcat pe tronul portughez în 1495, la moartea lui Ioan.
Ca rege, M. a autorizat expedițiile lui Vasco da Gama - inclusiv monumentalul voiaj în jurul Africii pentru a descoperi drumuri comerciale către est - și călătoriile lui Pedro Alvares Cabral în Brazilia și în jurul Capului Bunei Speranțe spre India. Cabral a pierdut jumătate din corăbiile sale în expediția indiană din 1500, totuși acestea s-a dovedit o întreprindere profitabilă. În ceea ce-l privește, Vasco da Gama a dus mult aur din Africa de Est în 1502. Bogăția rezultată din descoperiri i-a permis Portugaliei să emită pretenții asupra unui imperiu colonial întins, care a fost legitimat de către papalitate și de puterea expansionistă rivală - Spania.
Pentru a elimina concurența spaniolă în acțiunea lui colonială și a preveni amestecul Spaniei în politica portugheză, M. s-a căsătorit cu Isabella, fiica regelui Ferdinand și a reginei Isabella*. Căsătoria urma să aibă loc cu condiția ca M. să-i expulzeze pe toți evreii și maurii din Portugalia. În decembrie 1496, cu inima îndoită, el a poruncit ca toți evreii și musulmani să se convertească sau să părăsească țara sa în răstimp de 10 luni. Spre deosebire de Ferdinand și Isabella, M. era preocupat de consecințele economice ale pierderii evreilor pricepuți în afaceri. Ca urmare, el nu a pus nici o clipă sub semnul întrebării validitatea convertirilor forțate făcute în răstimp de 20 ani.
În interiorul țării, M. i-a susținut și deopotrivă i-a asuprit pe nobili. Din dorința de a ridica prestigiul curții sale, el a făcut mii de nobili rentieri regali, creînd o aristocrație de palat. Totuși, a revizuit și legislația în vederea consolidării puterii regale și a contestat puterea legislativă a parlamentului. A limitat autoritatea locală, creînd o conducere supercentralizată, reglementată prin ministere.
În Orient, M. a încercat să monopolizeze piața de mirodenii prin intermediul posesiunilor sale coloniale, dar nu dispuneau de resurse militare pentru a întări în fapt monopolul. (...).
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 311-312 / Manuel I Norocosul (1469-1521)
NOTĂ M.T.
* Prin căsătoria regelui Ferdinand al Aragonului cu regina Isabella a Castiliei s-a format regatul Spaniei.
duminică, 31 decembrie 2006
„COMITATELE TRANSILVANIEI ÎN EVUL MEDIU”
COMITATELE TRANSILVANIEI ÎN EVUL MEDIU
Organizarea
comitatelor în Ungaria medievală a avut loc în timpul domniei regelui Ştefan I.
Comitatus este denumirea comitatului în documentele latine, iar a demnitarului
aflat în fruntea sa este comes. Echivalentul maghiar al celor doi termeni este
de origine slavă (vármegye, ispán). Literatura istorică recunoaşte două etape
în dezvoltarea comitatului: cea a comitatului regal, respectiv cea a
comitatului nobiliar. Comitatul regal avea la bază sistemul castrelor regale,
adică cetăţile regale, dar şi pământurile cetăţii, destinate întreţinerii
acestora. Locuitorii sistemului castrelor regale erau iobagii cetăţii, care
locuiau în afara cetăţilor şi aveau atribuţii militare, respectiv castrensii,
care erau agricultori. (Domeniile cetăţilor regale, împreună cu locuitorii lor,
sunt numite de către literatura istorică „comitatele cetăţii"). Comitele
numit în funcţie de către rege administra nu doar „comitatele cetăţii", ci
întregul teritoriu din interiorul unui comitat, însă în perioada arpadiană nu
avea atribuţii judecătoreşti asupra proprietarilor liberi de pământuri.
Slujbaşii cetăţii erau recrutaţi din interiorul „comitatelor cetăţii"; cel
mai important dintre ei era locţiitorul comitelui, comitele curial (curialis
comes), respectiv un maior exercitus, care îndeplinea atribuţiile militare
cotidiene. Centrul comitatelor regale erau cetăţile de pământ, care au dat şi
numele comitatului; unele au putut fi chiar identificate arheologic (de ex.
Dăbâca, Cluj-Mănăştur, Turda). Acestea purtau numele unui aristocrat din timpul
domniei lui Ştefan cel Sfânt (de ex. Dăbâca), care a fost primul comite al
comitatului şi al cărei nume a fost transferat cetăţii, iar apoi întregului
comitat. Primul comitat transilvănean organizat a fost Alba, care iniţial
cuprindea mai mult ca probabil întreaga Transilvania de Sud (în perioada
arpadiană demnitatea de comite al acestui comitat a fost îndeplinită de cele
mai multe ori de către voievodul Transilvaniei). Comitatele Turda, Hunedoara şi
Târnave s-au desprins din Alba, a cărei extindere s-a diminuat şi odată cu
aşezarea secuilor şi colonizarea saşilor. Comitatele din nordul Transilvaniei,
Dăbâca, Cluj şi Turda aveau forma unei fâşii înguste direcţionate V-E, probabil
deoarece centrele „comitatelor cetăţii" şi-au extins doar treptat
controlul spre graniţele regatului, spre teritoriile din jurul prisăcilor.
Detaliile organizării comitatului Solnoc rămân controversate, comitele acestuia
fiind din 1263 voievodul Transilvaniei, iar partea care se afla în Transilvania
propriu-zisă purta numele de Solnocul interior de la începutul secolului al
14-lea. Unii comiţi ai comitatelor transilvănene apar în listele de martori şi
de demnitari ai documentelor regale solemne din perioada arpadiană alături de
voievodul Transilvaniei, motiv pentru care se crede că încă nu erau subordonaţi
demnitarului numit de către rege în fruntea Transilvaniei (a voievodului).
Odată
cu donarea de către regalitate la sfârşitul secolului al 13-lea şi începutul
secolului al 14-lea a domeniilor cetăţii proprietarilor privaţi, s-a desfiinţat
sistemul „comitatelor cetăţii" şi a întregului sistem al castrelor regale,
care au stat la baza comitatului „regal". Cea mai importantă trăsătură a
comitatului „nobiliar" este apariţia - pe lângă comite - a juzilor
nobiliari (iudex nobilium) la scaunul de judecată comitatens. Juzii nobiliari -
dregători aleşi de către nobilimea comitatensă probabil anual - au fost cei mai
importanţi slujbaşi ai comitatelor nobiliare, a căror formare s-a finalizat la
începutul secolului al 14-lea în Ungaria (şi în voievodatul Transilvaniei).
Această demnitate a juzilor nobiliari a fost creată cu o dispoziţie a puterii
centrale în ultima treime a secolului al 13-lea. Termenul folosit în limba
maghiară pentru desemnarea ei, „szolgabíró" (szolga = 'slujitor'; bíró =
'jude'; deci „jude slujitor", adică jude „ajutător") face referire la
rolul lor pe care aveau în activitatea judecătorească comitatensă, aceea de a
ajuta comitele. Numărul juzilor nobiliari în Transilvania este de doi pentru
fiecare comitat, iar în comitatele din afara Transilvaniei voievodale, de
regulă patru. Apariţia juzilor nobiliari în comitate este semnul cel mai sigur
al completării formării comitatelor nobiliare din Transilvania şi, asemănător
altor regiuni din regatul Ungariei, s-a produs la începutul secolului al 14-lea
(Solnocul interior, 1325; Dăbâca 1305; Alba 1303, apoi 1320; Hunedoara, 1333;
Cluj 1312; Târnava, 1331; Turda 1335). În Transilvania, la fel ca în alte părţi
ale Ungariei, juzii nobiliari îndeplinesc această funcţie în comitatul în care
au posesiuni. Erau membri ai unor familii nobiliare cu averi funciare modeste,
dar familii probabil influente în interiorul comitatului; în afară de această
funcţie unii dintre ei au mai purtat cel mult funcţia de comite.
În Ungaria (în afara Slavoniei), comiţii comitatelor erau numiţi în funcţie de către rege şi de multe ori demnitari importanţi din administraţia centrală au primit funcţia de comite. În Transilvania însă, de la începutul secolului al 14-lea, erau numiţi cu siguranţă de către voievodul Transilvaniei în funcţie din rândul familiarilor săi. Uneori documentele îi numesc pe comiţi vicecomiţi, ceea ce se explică prin faptul că voievodul însuşi era considerat de către contemporani drept comite al celor şapte comitate ardelene, iar cei numiţi de el în funcţie erau priviţi drept „vicecomiţi". În secolul al 15-lea în câteva ocazii sursele menţionează concomitent cu comiţii şi vicecomiţi, care sunt locţiitori numiţi în funcţie de către comiţi. Aproximativ până la mijlocul secolului al 15-lea unii comiţi erau şi castelani ai unor cetăţi regale aflat pe teritoriul comitatului administrat (de ex. comitele Solnocului interior era castelanul Unguraşului, comitele comitatului Cluj era castelan al cetăţii Lita, etc.). Începând cu mijlocul secolului al 15-lea, funcţia de comite a comitatului Hunedoara a fost deţinută de către castelanul cetăţii Hunedoara, aflat în posesiunea familiei Huniazilor. De la începutul secolului al 14-lea, funcţia de comite a comitatului Alba a fost deţinută de către vicevoievodul Transilvaniei; documentele acestui comitat fiind emise de către vicevoievod (sau vicevoievozi), împreună cu cei doi juzi nobiliari; din 1435, emitenţii sunt cei doi juzi nobiliari, alături de locţiitorul/locţiitorii voievodului/voievozilor în funcţia de comite (care purta/purtau de regulă titlul de vicecomite).
Autoritatea comitatensă, formată din comite şi cei doi juzi nobiliari avea în primul rând atribuţii judecătoreşti, iar locul de desfăşurare al acestor judecăţi a fost scaunul de judecată comitatens (sedes iudiciaria, numit mai scurt şi sedria). Criteriul principal de selecţie a locaţiei scaunului de judecată fost buna posibilitate de acces (centrele comitatelor au încetat să mai fie vechile cetăţi de pământ din perioada arpadiană). În general au fost alese localităţi aflate pe cursul unor râuri, la încrucişarea unor drumuri importante, iar locaţiile au fost schimbate foarte rar, după cum urmează: comit. Solnocul interior (1368-1468: Dej; 1470-1509: Vízszentgyörgy, loc. dispărută lângă Buneşti; 1539: Mintiu Gherlii), comit. Dăbâca (1334-1544: Bonţida); comit. Alba (1339-1455: Sântimbru; 1478-1479: Sâncrai; 1483-1525: Aiud); comit. Hunedoara (1333-1371: Deva; 1382-1516, 1528: Bârcea; 1520-1523, 1528, 1536: Băcia; 1531: Peştişu); comit. Cluj (1312-1378: Cojocna; 1381-1497: Apahida; 1499-1510, 1530-1533: Cluj; 1512-1526: Baciu; 1539-1544: Someşeni); comit. Târnava (1331: Ceuaş; 1407: Căpâlna; 1416, 1448: Kornéltelke, loc. dispărută între Târnăveni, Sub Pădure şi Păucişoara; 1416-1439: Căpâlna; 1479: Abuş; 1513: Găneşti-Seuca); Turda (oraşul Turda: 1383-1536). Scaunele de judecată au fost ţinute în general la fiecare două săptămâni (mai rar săptămânal), dar la fiecare locaţie întotdeauna în aceeaşi zi a săptămânii (de ex. miercuri în comitatul Cluj) şi doar în comitatul Alba erau ţinute la octavele (a opta zi) unor sărbători religioase mai importante, asemănător practicii scaunului de judecată vicevoievodal. Scaunul de judecată comitatens nu avea competenţă în cazurile penale ale nobilimii, în cazuri ce priveau un drept funciar perpetuu şi, potrivit dreptului cutumiar, nici în cazuri a căror valoare depăşea 100 de florini. Jurisdicţia sa nu se extindea nici asupra oraşelor libere din interiorul comitatului şi locuitorilor lor, şi nici asupra proprietarilor ecleziastici mai importanţi. Scaunul de judecată comitatens a fost şi forul de apel al forului domenial (scaunul de judecată a stăpânului moşiei, unde se judecau cazurile populaţiei nenobile). Atât comitele cât şi juzii nobiliari beneficiau din gloabele impuse cu ocazia judecăţilor. Sentinţele pronunţate cu ocazia judecăţilor (dar, spre exemplu şi răspunsurile la o poruncă voievodală) au fost consemnate în scris; iar documentele comitatense sunt cele mai importante surse ale funcţionării comitatului medieval. Aceste acte au fost întărite cu sigiliile comitelui (sau vicecomitelui) şi a celor doi juzilor nobiliari, dar juzii nobiliari puteau să emită documente şi fără comite (sentinţe puteau să pronunţe doar împreună cu comitele). Comitatele nu avea la început sigiliu propriu şi doar în ultima treime a secolului al 15-lea unele comitate au primit dreptul de a folosi un astfel de sigiliu. Din perioada anterioară anului 1542 ni s-a păstrat un sigiliu al comitatului Hunedoara, dar documentele medievale păstrate până azi ale acestui comitat au fost întărite cu sigiliul comitelui şi cu cele ale celor doi juzi nobiliari.
În Ungaria, un alt for al a activităţii judecătoreşti ale comitatelor au fost aşa-numitele congregaţiile palatinale, ţinute de către reprezentantul palatinului sau a unui alt demnitar din aparatul central pentru unul sau mai multe comitate. Astfel de congregaţii au fost ţinute în Transilvania de către voievod, însă doar pentru o perioadă scurtă, în anii 30 şi 40 al secolului al 14-lea, cu doar câteva ocazii (pentru comitatele Solnocul interior, Dăbâca şi Cluj), iar apoi acest obicei a încetat. Au rămas însă (până în 1412) congregaţiile ţinute pentru nobilimea celor şapte comitate transilvănene de către voievod, dar unde judeca voievodul. Oştile comitatense ardelene erau conduse de către voievodul Transilvaniei. Comitatul participa şi la strângerea impozitelor regale prin unul dintre cei doi juzi nobiliari delegaţi la această procedură.
Autoritatea comitatensă - la porunca unui for superior (de ex. regele sau voievodul Transilvaniei) efectua în mod curent în comitat cercetări în legătură cu procedurile judecătoreşti sau chemări în judecată, iar cu ocazia următorului scaun de judecată comitatens întocmea raporturi. Comitatul efectua hotărniciri doar în chestiuni minore, deoarece această procedură atingea un drept funciar perpetuu. Pe lângă acestea - la fel ca şi locurile de adeverire - emitea documente conţinând mărturii (fassio) ale unor persoane care se adresau autorităţii comitatense în variate cazuri, respectiv transcria documente care îi erau prezentate.
La începutul secolului al 15-lea au apărut în Transilvania documentele emise nu de către comite şi cei doi juzi nobiliari, ci în numele obştii nobililor din comitat (universitas) în chestiuni ce priveau întregul comitat.
Despre
districtele comitatelor transilvănene nu sunt date din epoca medievală, însă pe
baza analogiei altor comitate din Ungaria se poate presupune că ele totuşi
existau. Probabil au avut rosturi în funcţionarea comitatului doar cu ocazia
strângerii impozitelor regale directe, ca circumscripţii fiscale, deoarece cel
care percepea impozitele vizita localităţile unui comitat după o anumită ordine
împreună cu unii dintre juzii nobiliari. Numărul districtelor dintr-un comitat
era identic cu numărul juzilor nobiliari, iar potrivit acestei reguli, în
Transilvania trebuiau să existe câte două districte în fiecare comitat.
Limitele districtelor trebuie să corespundă cu cele descrise de către BENKŐ
József (1740-1814) în a sa Transsilvania specialis (1789) şi aceleaşi hotare au
fost prezentate şi în harta din 1806 realizată de către LIPSZKY János
(1766-1809). Foarte probabil, în secolele 16-17 aceste districte au fost
împărţite în unităţi mai mici. În această perioadă deja în fiecare comitat
existau două districte (circulus), care erau împărţite de regulă în mai multe
unităţi administrative mai mici, preturi/plăşi (processus). Unitatea desemnată
cu termenul de circulus poate fi considerată urmaşul districtelor medievale.
Din
cauza puterii voievodale excesive, autorităţile comitatense au avut un rol mai
puţin important decât cele din Ungaria. Comitatul şi-a menţinut rolul
preponderent judecătoresc şi după formarea principatului Transilvaniei; comiţii
erau numiţi de pe la mijlocul secolului al 16-lea de către principii
Transilvaniei.
Bibliografie
selectivă
GYÖRFFY
György: Az Árpád kori Magyarország történeti földrajza. I-IV. Bp. 1987-1998;
CSÁNKI
Dezső: Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában. V. Bp. 1913.
(Hunyadiak kora Magyarországon. Gr. Teleki József művének folytatása gyanánt.
IXc);
ENGEL
Pál: Magyarország a középkor végén. Bp. é. n. [CD ROM; harta Ungariei medievale
şi structura posesiunilor];
TRINGLI
István: Megyék a középkori Magyarországon. În: Honoris causa. Tanulmányok Engel
Pál tiszteletére. Bp.-Piliscsaba 2009 (Társadalom- és művelődéstörténeti
tanulmányok 40. sz. - Analecta Medievalia III.). 487-518; KRISTÓ Gyula: A
vármegyék kialakulása Magyarországon. Bp. 1988. (Nemzet és emlékezet);
ICZKOVITS
Emma: Az erdélyi Fehér megye a középkorban. Bp. 1939. (Település- és
népiségtörténeti értekezések 2.);
TAGÁNYI
Károly: A vármegye a vajdaság alatt, 1301-1556. În: TAGÁNYI K. - KÁDÁR J. -
RÉTHY L. - POKOLY J.: Szolnok-Dobokavármegye monographiája. I. Deésen 1901.
257-330;
CSUKOVITS
Enikő: Sedriahelyek - megyeszékhelyek a középkorban. În: Történelémi Szemle 39
(1997). Nr. 3-4. 363-386;
C.
TÓTH Norbert: Lehetőségek és feladatok a középkori járások kutatásában. În:
Századok 141 (2007). 391-470;
W.
KOVÁCS András: Az erdélyi vármegyék középkori archontológiája. Kolozsvár 2010.
(Erdélyi Tudományos Füzetek 263.);
IDEM: Megyeszékhelyek a középkori Erdélyben. În: Emlékkönyv Egyed Ákos nyolcvanadik születésnapjára. Ed. SIPOS Gábor - PÁL Judit. Kolozsvár 2010;
IDEM: Szolgabírák
és járások a középkori Erdélyben. În: Erdélyi Múzeum 71 (2010). Nr. 3-4;
DÁNÉ
Veronka: „Az őnagysága széki így deliberála". Torda vármegye
fejedelemségkori bírósági gyakorlata. Debrecen-Kolozsvár 2006. (Erdélyi
Tudományos Füzetek 259).
http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/mobil/articoletematice/articol.php?id=81
sâmbătă, 8 noiembrie 1997
Comentariul lui G. Duma din 1997 asupra cărții „Ungaria revizionistă” din 1936 („Pro Unione” 2002)
dr. GEORGE DUMA, 8 noiembrie 1997, San Diego, Comentarii asupra unei cărți: SAMU FENYES, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida, 1988 (1936)
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.
duminică, 1 ianuarie 1995
Ferdinand I (1423-1494)
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000
Acest monarh napolitan, asediat din toate direcțiile în timpul domniei sale, a reprimat fără milă opoziția internă, recurgînd la arestări și execuții.
F. era fiul nelegitim al lui Alfonso V al Aragonului, care a devenit rege al Neapolelui în 1442. La urcarea sa pe tron, A. l-a recunoscut pe F., desemnîndu-l ca moștenitor. Ca urmare, la moartea lui A., în 1458, F. a urcat pe tronul Neapolelui.
El s-a confruntat cu necazuri imediat după încoronare. Nobilii au încercat să-l înlocuiască. În dorința de a le intra în grații francezilor, l-au sprijinit pe Rene II de Aragon, în 1458, iar mai târziu pe fiul său Ioan, căruia i-au propus să-l detroneze pe F. Această revoltă a durat până în 1464, când F. a reușit să-i pună capăt. De îndată ce a obținut victoria împotriva baronilor, el s-a răzbunat crunt, confiscând proprietăți, întemnițîndu-i pe mulți și executînd și mai mulți. Eforturile de a-i reprima pe baroni a generat altă revoltă în 1485, când nobilii au căutat să-l înlocuiască fie cu Rene II de Lorena, fie cu Frederic, propriul său fiu. Din nou regele a înăbușit revolta și a recurs al represalii.
F. a trebuit să contracareze intențiile expansioniste ale principilor italieni și ale Imperiului otoman. În 1480, Lorenzo de Medici a aliat Florența cu papalitatea și a pornit împotriva lui, dar F. i-a învins în același an, obținînd o pace avantajoasă de la Florența. Tot în 1480, turcii au invadat portul Otranto din Italia de Sud. Cu sprijinul financiar al Florenței, prevăzut în acordul de pace, F. i-a izgonit pe turci din Otranto în 1481.
Confruntat cu repetate incursiuni , F. nu a avut răgazul să-și consolideze puterea. Numai moartea sa, la 25 ianuarie 1494, l-a scutit să asiste la încheierea alianței dintre Ludovico Sforza și regele Carol VIII, precum și la invazia franceză a Neapolelui în 1495.
Acest monarh napolitan, asediat din toate direcțiile în timpul domniei sale, a reprimat fără milă opoziția internă, recurgînd la arestări și execuții.
F. era fiul nelegitim al lui Alfonso V al Aragonului, care a devenit rege al Neapolelui în 1442. La urcarea sa pe tron, A. l-a recunoscut pe F., desemnîndu-l ca moștenitor. Ca urmare, la moartea lui A., în 1458, F. a urcat pe tronul Neapolelui.
El s-a confruntat cu necazuri imediat după încoronare. Nobilii au încercat să-l înlocuiască. În dorința de a le intra în grații francezilor, l-au sprijinit pe Rene II de Aragon, în 1458, iar mai târziu pe fiul său Ioan, căruia i-au propus să-l detroneze pe F. Această revoltă a durat până în 1464, când F. a reușit să-i pună capăt. De îndată ce a obținut victoria împotriva baronilor, el s-a răzbunat crunt, confiscând proprietăți, întemnițîndu-i pe mulți și executînd și mai mulți. Eforturile de a-i reprima pe baroni a generat altă revoltă în 1485, când nobilii au căutat să-l înlocuiască fie cu Rene II de Lorena, fie cu Frederic, propriul său fiu. Din nou regele a înăbușit revolta și a recurs al represalii.
F. a trebuit să contracareze intențiile expansioniste ale principilor italieni și ale Imperiului otoman. În 1480, Lorenzo de Medici a aliat Florența cu papalitatea și a pornit împotriva lui, dar F. i-a învins în același an, obținînd o pace avantajoasă de la Florența. Tot în 1480, turcii au invadat portul Otranto din Italia de Sud. Cu sprijinul financiar al Florenței, prevăzut în acordul de pace, F. i-a izgonit pe turci din Otranto în 1481.
Confruntat cu repetate incursiuni , F. nu a avut răgazul să-și consolideze puterea. Numai moartea sa, la 25 ianuarie 1494, l-a scutit să asiste la încheierea alianței dintre Ludovico Sforza și regele Carol VIII, precum și la invazia franceză a Neapolelui în 1495.
marți, 30 martie 1993
„Farsa puterii” (SGARCEA 1993?)
Val. Sgarcea, Scena. Farsa puterii, „Tomis”, Constanța, 1993?
Într-un loc imprecis din nu prea întinsa Ungarie, în atemporalitate, cinci bărbați din medii absolut diferite joacă pe rând farsa puterii. Pe care le-o dă un revolver trecut, prin hazard, pe rând, în mâna fiecăruia. Prilej de a descoperi maniere comportamentale în situații-limită. Textul dramaturgului maghiar contemporan Gorghey Gabor valorifică din plin qui-pro-quo din recuzita clasică, aducând în plus ceva grotesc și absurd într-un punct, amintind chiar de straniile viziuni sartriene din „Cu ușile închise”. Traducerea lui Zeno Fodor poartă mesajul piesei foarte aproape de sensibilitatea actuală. Protagoniștii sunt surprinși la început într-o încăpere din care nu se poate ieși, căci amenințătorul Cuki, brutal și cinic, nu le-o va permite. Câteva minute, retina fixează fizionomiile încremenite într-un muzeu al figurilor de ceară, spre a ghici evoluțiile ulterioare. Beția puterii de-o clipă îi va face pe rând poltroni, meschini și răzbunători, cu un cuvânt câinoși, în contrast cu pretinsa puritate sufletească a unora din ei (țăranul, intelectualul, nobilul). Cât de mult poate schimonosi un om senzația puterii? - iată întrebarea căreia încearcă să-i răspundă textul lui G. Gabor, datat acum vreo trei decenii.
Regizorul bucureștean Mircea Cornișteanu, inventiv ca de atâtea ori, propune o metaforă scenică finală. Toată zbaterea eroilor, toată tevatura grotescă e zadarnică, întrucât glasul rațiunii odată invocat (renunțarea la folosirea blestematei arme) când story-ul e gata să alunece în banal, o găselniță salvează montarea menționând-o la o cotă onorabilă și reparându-i doza de transfigurare artistică: nu se mai poate ieși spre nicăieri, dincolo de ușa până atunci încuiată, s-a zidit un obstacol. Când? De cine? Pentru ce? Ce sens ar mai avea libertatea, cât vreme omul nu e liber înlăuntrul lui? Și a mai făcut ceva dl. Cornișteanu. Fără eforturi deosebite, (căci piesa e una de idei, nicidecum „mină de aur” pentru regizori) adat șansa celor 5 interpreți de a susține partituri pe care probabil le așteptau, și le doreau fiecare în parte, dar și împreună, întrucât aceștia se găsesc în puncte apropiate valoric în cariera lor. Se știe că piesele cu personajele exclusiv sau preponderent masculine sunt frecvente și le oferă game largi interpretative, adevărate tururi de forță (vezi, de pildă, „Generoasa fundație” de C. B. Valejo, „Oameni și șoareci” de J. Steinbeck ș. a.). Poate și de aceea toți cei cinci se simt în largul lor înfruntându-se, confruntându-se. înfruptându-se fără a face concesii publicului: meticulos, ordonat, cu aplomb și profesionalism. Adică, izbutind roluri de compoziție.
Iulian Enache (Cuki, la ridicarea cortinei stăpân pe situație, bine individualizat, grobian și labil, un pungaș în stare de orice) are prestanță. Bizar însă, după deposedarea de armă devine inert, fără reacții, blegit și stângaci. Să nu fi gândit oare vigurosul actor asupra amănuntului deloc nesemnificativ că din sală totul se vede? Vasile Cojocaru (Excelența Sa) își compune o mină credibilă, bine elaborată. De atâtea ori preferat al publicului constănțean, el se dovedește și aici stăpân pe rol, inteligent, chiar dacă rârâitul său personaj riscă, de la un punct, a deveni... plictisitor. La fel de elaborat se dovedește rolul profesorului Kiss propus de Liviu Manolache, care, cu siguranță, a găsit soluții adecvate în compunerea tipologiei: cărturarul e uneori ridicol și brutal deopotrivă când balanța înclină în favoarea lui. Un personaj foarte pigmentat, purtător de neaoșisme și zvâcuri de ceardaș, propune Eugen Mazilu. Un actor pe care experiența l-a obligat să-și valorifice cotele talentului și datele temperamentale. Țăranul lui e pe rând naiv, țâfnos, cumpătat și hazos. Fără stridențe, fără dezacorduri. Dar partitura cea mai generoasă din scriitură revine lui K. Muller (Lică Gherghilescu). Un poltron mărunt, umil și decrepit, o lichea care-și perfectează din mers vanitățile. Actorul, inegal până acum, pândit de manierism, atacă aici fără complexe, creând un rol excelent în care pune la bătaie trup, mimică și frazare. E ingenios și de-a dreptul demolant în câteva momente.
Ultima premieră de la mai nou botezatul colectiv „Ovidiu” e un spectacol de echipă, un spectacol cu rețetă, rezistent calitativ. S-au alăturat: Mihai Mădescu (decoruri), Nicu Alifantis (muzica), Luana Drăgoescu (costume) și Vasile Cojocaru (asistent regie artistică).
miercuri, 1 ianuarie 1986
Alegoria morții ca nuntă în foclorul român și polon (CONSTANTINESCU 1986)
Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Minerva, București, 1986, p. 56, 59
(56) (....) - și anume unui animal credincios: la români eroul cioban se adresează mioarei năzdrăvane; la poloni, calului. Deci tînărul lasă cu „limbă de moarte” acestui credincios tovarăș, ultimele lui dorințe și cea mai însemnată este aceasta: - să nu spuie celor dragi lui că el a murit, ci că s-a însurat. motivul care-l determină la aceasta e foarte nobil: el nu vrea să-i mîhnească pe cei de aproape cu moartea lui.
Totuși și la români, dar mai ales la poloni, realitatea tragică, deși ascunsă sub straiul alegoriei, se dezvăluie.
Și aici urmează la ambele popoare zugrăvirea aproape fidelă a unei nunți, înșiruindu-se cele mai însemnate împrejurări și cel mai caracteristice personaje ale ceremonialului de căsătorie. Ba mai mult încă: sînt poezii polone în care nu lipsește nici motivul „măicuții bătrîne” atît de cunoscut la români: „Iar dacă-n cale-ți va ieși / Bătrîna mea măicuță / O să te întrebe biata: / - Măi Negrule, căluț iubit, / Unde mi-i feciorașul? / Unde mi-i tinerelul?” (9)
La bătrîna lui mamă se gîndește întîi eroul și i se strînge inima de durere cînd își închipuie cît de greu are s-o lovească vestea morții lui. Numai că frumosul episod al descrierii pe care o face mama despre feciorul ei celor pe care-i întreabă, acea măiastră portretizare de la români lipsește aproape cu totul în poezia polonă. Iată deci puse față-n față poeziile cu același subiect, ale acestor două popoare. Că centrul de greutat la ambele îl formează același motiv, nu încape nici o îndoială. Firește, nu poate fi vorba de vreo influență de la un popor la alaul la baza creațiunii acestor poezii; la ambele ele s-au dezvoltat cu totul independent. Motivul fundamental, comun la amîndouă popoarele (și comun încă și la multe altele de care nu ne ocupăm aici), este încă una din nenumăratele mărturii pe care le aduce folclorul despr eternul omenesc din manifestările sufletești ale popoarelor, chiar și la cele mai deosebite dintre ele. Și acest motiv este umitor de asemănător la români și poloni. Deosebirea mai izbitoare între cîntecele respective ale acestor două națiuni stă în aceea că la români motivul s-a proiectat pe fondul vieții păstorești - după cum avea să dovedească d-l Ovid Densusuianu pe temeiul poeziei populare - a ocupat cel mai însemnat rol la români; pe cînd la poloni nu mai găsim această viață pe care să se fixeze motivul nostru. Aici alta este atmosfera: o formează viața soldatului sau aceea a nobilului care umblă prin lume în tovărășia calului său. Pentru definirea atmosferei acesteia, singura ce diferențiază mai adînc cele două serii de cîntece, atrag atenția asupra personajului animal care-i reprezentativ: la români, miorița; la poloni, calul. Dar acest animal este simbolul unei vieți: mioara, al vieții păstorești; calulk al vieții cavalerești.
(9) Oskar Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204
(59) „(...) / Iar vornici peștișorii, / Staroști mi-au fost țiparii, / Plapumă-mi fu iarba din lac, / Iar pernele pietrele din fund” (17).
Din mulțimea de variante, mă mărginesc la aceste citații socotindu-le suficiente și destul de reprezentative pentru întruparea acestui motiv în poezia polonă. Din exemplele de mai sus răsare limpede alegoria. Se vorbește despre moarte ca de o căsătorie, redată cu toate împrejurările ei mai însemnate, cu întregul ei cortegiu de personaje: mireasa în frunte, apoi starostele, nunul, nuna, vornicii, druștile (18), lăutarii (19) ... ba încă și patul nupțial cu plapuma: trestia și cu perina: pietrele lacului. De remarcat că multe variante se încheie cu pomenirea lăutarilor, stejarii de pe malul iazului, personificare foarte reușită.
Trecînd acum la poezia respectivă românească, găsim și aici destule exemple. Încep cu varianta Alecsandri: „Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe - o gură de rai...” sau „C-o mîndră crăiasă / A lumii mireasă... Brazi și păltinași / I-am făcut nuntași / Preoți, munții mari / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii...”. În altă variantă: „Că eu m-am însurat/ Și m-am cununat / Și mie mi-au fost / Nună, nună /Sfînta lună / Și nun mare / Sfîntul soare / Și nuntași Păltinași / Și lăutari /Țînțari ” (20) sau „Da voi drept să-i spuneți / Că m-am însurat ... / - La cine fat- a luat? / - Pe sora soarelui / Ce-i dragă vericui ! / - Care lui îs socri mari? / Luna jumătate / Și stelele toate. / - Care lui îs nuni mari? - Acei jurători /Luceferi din zori!” (21) sau într-o colindă: „V-o-ntreba mama de mine, / Spuneți-i că m-am dus la bine / Că numai m-am însurat / Și eu numai mi-am luat / Tot o fată de-mpărat / Să nu fie cu bănat” (22). Într-o variantă din munții Vrancei alegoria sună aproape ca cea din Alecsandri: „- Mătușă, mătușă, Da el s- aînsurat / Și s-a cununat / Luna cu lumina / I-au ținut cununa / Și-au fost nuntași / Brazi și păltinași /” (23) sau în alta tot de acolo: „-Măicuță bătrînă / Cu brîu de cămilă... / El mi se-nsura /Și mi-l cununa / Soare și luna / Luna-n răsărit / Soarele-n asfințit” (24).
Și aici aceeași alegorie, același tablou fidel al nunții în care găsim cele mai importante datini ale ceremonialului căsătoriei (...).
17. Cf. Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204. Aceeași variantă cu neînsemnate schimbări. Cf. Zegola Pauli, Piesni ludu polskiego, Lwow, 1838,p. 96.
18. În citațiile de mai sus nu-i vorba de druște, dar în alte variante sînt pomenite.
19. Asupra cortegiului de nuntă, cf. Zygmunt Gloger, Obchody Weselne.
20. Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească, vol. II, Apendice, p. 135, varianta VII.
21. Ibidem, varianta XIII, p. 139-140.
22. Ibidem, XXI-3, p. 151.
23. Dintr-o culegere inedită a subsemnatului (Herăstrău-Vetrești, Putna)
24. Ibidem (Reghiu-Putna).
(56) (....) - și anume unui animal credincios: la români eroul cioban se adresează mioarei năzdrăvane; la poloni, calului. Deci tînărul lasă cu „limbă de moarte” acestui credincios tovarăș, ultimele lui dorințe și cea mai însemnată este aceasta: - să nu spuie celor dragi lui că el a murit, ci că s-a însurat. motivul care-l determină la aceasta e foarte nobil: el nu vrea să-i mîhnească pe cei de aproape cu moartea lui.
Totuși și la români, dar mai ales la poloni, realitatea tragică, deși ascunsă sub straiul alegoriei, se dezvăluie.
Și aici urmează la ambele popoare zugrăvirea aproape fidelă a unei nunți, înșiruindu-se cele mai însemnate împrejurări și cel mai caracteristice personaje ale ceremonialului de căsătorie. Ba mai mult încă: sînt poezii polone în care nu lipsește nici motivul „măicuții bătrîne” atît de cunoscut la români: „Iar dacă-n cale-ți va ieși / Bătrîna mea măicuță / O să te întrebe biata: / - Măi Negrule, căluț iubit, / Unde mi-i feciorașul? / Unde mi-i tinerelul?” (9)
La bătrîna lui mamă se gîndește întîi eroul și i se strînge inima de durere cînd își închipuie cît de greu are s-o lovească vestea morții lui. Numai că frumosul episod al descrierii pe care o face mama despre feciorul ei celor pe care-i întreabă, acea măiastră portretizare de la români lipsește aproape cu totul în poezia polonă. Iată deci puse față-n față poeziile cu același subiect, ale acestor două popoare. Că centrul de greutat la ambele îl formează același motiv, nu încape nici o îndoială. Firește, nu poate fi vorba de vreo influență de la un popor la alaul la baza creațiunii acestor poezii; la ambele ele s-au dezvoltat cu totul independent. Motivul fundamental, comun la amîndouă popoarele (și comun încă și la multe altele de care nu ne ocupăm aici), este încă una din nenumăratele mărturii pe care le aduce folclorul despr eternul omenesc din manifestările sufletești ale popoarelor, chiar și la cele mai deosebite dintre ele. Și acest motiv este umitor de asemănător la români și poloni. Deosebirea mai izbitoare între cîntecele respective ale acestor două națiuni stă în aceea că la români motivul s-a proiectat pe fondul vieții păstorești - după cum avea să dovedească d-l Ovid Densusuianu pe temeiul poeziei populare - a ocupat cel mai însemnat rol la români; pe cînd la poloni nu mai găsim această viață pe care să se fixeze motivul nostru. Aici alta este atmosfera: o formează viața soldatului sau aceea a nobilului care umblă prin lume în tovărășia calului său. Pentru definirea atmosferei acesteia, singura ce diferențiază mai adînc cele două serii de cîntece, atrag atenția asupra personajului animal care-i reprezentativ: la români, miorița; la poloni, calul. Dar acest animal este simbolul unei vieți: mioara, al vieții păstorești; calulk al vieții cavalerești.
(9) Oskar Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204
(59) „(...) / Iar vornici peștișorii, / Staroști mi-au fost țiparii, / Plapumă-mi fu iarba din lac, / Iar pernele pietrele din fund” (17).
Din mulțimea de variante, mă mărginesc la aceste citații socotindu-le suficiente și destul de reprezentative pentru întruparea acestui motiv în poezia polonă. Din exemplele de mai sus răsare limpede alegoria. Se vorbește despre moarte ca de o căsătorie, redată cu toate împrejurările ei mai însemnate, cu întregul ei cortegiu de personaje: mireasa în frunte, apoi starostele, nunul, nuna, vornicii, druștile (18), lăutarii (19) ... ba încă și patul nupțial cu plapuma: trestia și cu perina: pietrele lacului. De remarcat că multe variante se încheie cu pomenirea lăutarilor, stejarii de pe malul iazului, personificare foarte reușită.
Trecînd acum la poezia respectivă românească, găsim și aici destule exemple. Încep cu varianta Alecsandri: „Tu să-i spui curat / Că m-am însurat / C-o fată de crai / Pe - o gură de rai...” sau „C-o mîndră crăiasă / A lumii mireasă... Brazi și păltinași / I-am făcut nuntași / Preoți, munții mari / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Și stele făclii...”. În altă variantă: „Că eu m-am însurat/ Și m-am cununat / Și mie mi-au fost / Nună, nună /Sfînta lună / Și nun mare / Sfîntul soare / Și nuntași Păltinași / Și lăutari /Țînțari ” (20) sau „Da voi drept să-i spuneți / Că m-am însurat ... / - La cine fat- a luat? / - Pe sora soarelui / Ce-i dragă vericui ! / - Care lui îs socri mari? / Luna jumătate / Și stelele toate. / - Care lui îs nuni mari? - Acei jurători /Luceferi din zori!” (21) sau într-o colindă: „V-o-ntreba mama de mine, / Spuneți-i că m-am dus la bine / Că numai m-am însurat / Și eu numai mi-am luat / Tot o fată de-mpărat / Să nu fie cu bănat” (22). Într-o variantă din munții Vrancei alegoria sună aproape ca cea din Alecsandri: „- Mătușă, mătușă, Da el s- aînsurat / Și s-a cununat / Luna cu lumina / I-au ținut cununa / Și-au fost nuntași / Brazi și păltinași /” (23) sau în alta tot de acolo: „-Măicuță bătrînă / Cu brîu de cămilă... / El mi se-nsura /Și mi-l cununa / Soare și luna / Luna-n răsărit / Soarele-n asfințit” (24).
Și aici aceeași alegorie, același tablou fidel al nunții în care găsim cele mai importante datini ale ceremonialului căsătoriei (...).
17. Cf. Kolberg, op. cit., var. 16 s, p. 203-204. Aceeași variantă cu neînsemnate schimbări. Cf. Zegola Pauli, Piesni ludu polskiego, Lwow, 1838,p. 96.
18. În citațiile de mai sus nu-i vorba de druște, dar în alte variante sînt pomenite.
19. Asupra cortegiului de nuntă, cf. Zygmunt Gloger, Obchody Weselne.
20. Cf. Ovid Densusianu, Vieața păstorească, vol. II, Apendice, p. 135, varianta VII.
21. Ibidem, varianta XIII, p. 139-140.
22. Ibidem, XXI-3, p. 151.
23. Dintr-o culegere inedită a subsemnatului (Herăstrău-Vetrești, Putna)
24. Ibidem (Reghiu-Putna).
vineri, 2 ianuarie 1976
Aztecii (SIMONI-ABBAT 1976)
MIREILLE SIMONI-ABBAT, Aztecii, trad. (fr. 1976) C. Toescu, Meridiane/Biblioteca de artă.
Arte și civilizații 257, București, 1979, 143 p.
Cuprins
5 Notă la ediția românească
8 Preambul
10 Topiltzin
/ Quetzalcoatl sau prima înfrîngere
20
Acamapichtli sau moștenirea toltecă
27 Tlaloc
sau ritmul anotimpurilor
45
Motecuzoma cel tînăr sau conducătorul de drept divin
67
Huitzilopochtli sau voința de voința de învinge
91
Tezcatlipoca/Quetzalcoatl sau copilul-chezășie
99
Quetzalcoatl sau destinul regîndit
104 Cortez
sau iluzia divină
114 Malinche
sau dilema
125 Note
127
Cronologie
130 Index
140
Bibliografie
Preambul
(8) „În adevăr, niciodată miturile – privitoare la geneză sau la escatologie – nu fuseseră mai constrîngătoare și niciodată o societate nu-și
sacrificase devenirea pe altarul zeilor săi.”
Topiltzin /
Quetzalcoatl sau prima înfrîngere
(15) „Rareori mitul și istoria se îmbină atît de strîns ca
în scurta existență a acestui popor.”
Tlaloc sau
ritmul anotimpurilor
(31) „Dar, ca și în alte părți, valorile perene se află în
apropierea pămîntului.”
(34) „Vînătoarea animalelor mari constituia pentru nobili un fel de joc, de distracție, un mijloate poate de
canalizare a energiilor cînd războiul nu era de ajuns.”
(37) „Comună tuturor
– nobili sau oameni simpli – era curățenia personală care, ca în unele civilizații din bazinul mediteraneean,
ținea totdeauna de igiena corporală și de curățenie morală.”
(38) „Este de la sine înțeles ca într-o țară și într-un
timp în care zeii erau mereu prezenți, originea bolilor erau în general atribuită mîniei
vreunei divinități.”
Huitzilopochtli
sau voința de voința de învinge
(68) „Binele și răul, valori morale, nu pot fi niciodată
escatologice.”
„Mai tîrziu, preoții călugări predicatori care au sosit în Noua Spanie – și printre ei primul veritabil etnolog
american Fra Bernardino de Sahagun – s-au pasionat de această civilizație. Dar pentru el `celălalt~ era anticristul...”
(79) „(...), războaiele erau înscrise în mit și ascultau de
reguli foarte stricte. Rezultatul lor depindea de voința divină, era întrucîtva asemănătoare cu
ordaliile evului nostru mediu: învingătorul dovedea dreptul său și acordul său cu
divinitatea.”
(86) „În ochii oamenilor secolului XX, unul din paradoxurile vieții
aztece care frapează cel mai mult este fără îndoială diferența dintre o lume extrem de morală și moralizatoare și o lume de apoi lipsită de orice valori morale.”
(88) „Popoarele din nord,
nomade, trebuiau în mod logic să-și ardă morții, iar cele sedentare să-i îngroape.”
(90) „Virtuile care permit unei societăți stricte să
funcționeze sînt fără îndoială aceleași pretutindeni. Beția, adulterul, sperjurul,
furtul constituie pretutindeni cauze de dezordine care nu pot fi acceptate într-o
lume în care transgresiunea formalizatoarea riscă repună întreaga cosmogonie.”
Tezcatlipoca/Quetzalcoatl sau copilul-chezășie
(97) „Ca și în alte religii, femeia pare să simbolizeze
persistența, vechile valori și vechile culte, dar această revendicare este poate una din
noutățile epocii aztece: Teteoinnan, ea însăși vechea zeiță-mamă, este ornată cu atributul războiului. Pe cînd înainte vreme feminitatea fusese legată de apă, de lașitate, în prezent,
în cursul călătoriei sufletului în jurul Soarelui, femeile moarte în timp ce nășteau preluau
la zenit cursa războnicilor morți în luptă.”
Cortez sau iluzia divină
(104-105) „Rareori în istorie ciocnirea între 2 lumi a fost
atît de violentă ca cea între lumea spaniolă și cea aztecă..”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)