<
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.
NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu