Sinaia este o localitate relativ nouă, situată la 100 km nord de București, în Carpați. Prima construcție a fost Mănăstirea Sinaia, ridicată în secolul XVII. O așezare a început să se dezvolte aici atunci când austriecii au început să construiască un drum în valea Prahovei, ca să poată trece munții din Transilvania pentru a-i ataca pe otomani în Valahia. Pe măsură ce căruțele negustorilor soseau aici, au fost deschise hanuri și zona a devenit populată. Interesul pentru Sinaia a crescut în a doua jumătate a secolului XIX, după ce primul rege al României, Carol I, a vizitat micul sat montan și, fermecat de peisaj, a decis să construiască aici o reședință regală. Castelul Peleș a fost terminat în 1883, după 10 ani, și, în consecință, Sinaia a început să crească în popularitate ca un loc de petrecere a verii. Stâna regală, învecinat de Piatra lui Franz Josef, unde se spune că a avut loc o întâlnire secretă între împăratul austriac și regele Ferdinand al României, se află la câțiva kilometri depărtare de Sinaia. Locul în care este așezată Piatra oferă o splendidă priveliște a întregii regiuni.
Regele Carol I a cumpărat domeniul Sinaia cu propriile sale fonduri. Castelul Peleș a fost folosit ca reședință regală de vară și, de asemenea, ca loc de întâlnire pentru mai multe evenimente politice importante, precum Consiliul de Coroană din 1914, care a decis neutralitatea inițială a României în Primul Război Mondial. Familia Regală a primit la Peleș oaspeți importanți, inclusiv împăratul Franz Josef, care ca fost încântat de castel.
Exteriorul castelui este realizat în stil neo-renascentist german, în ce cele aproximativ 160 de camere sunt finisate într-o varietate de stiluri diferite, inclusiv renascentist german, renascentist francez, renascentist englez, baroc german, rococo francez etc. Sala Consiliului, Camera florentină, Salonul maur, Armoariile, Sala de teatru, Sala de concerte, Salonașul turcesc și celelalte camere sunt toate somptuos decorate și sunt printre cele mai impunătoare din castel.
Micul Castel Pelișor, terminat în 1903 ca reședință a moștenitorilor coroanei, este situat la câteva sute de metri de Peleș.
Regimul comunist a confiscat toate proprietățile regale în 1948 și Castelul Peleș a devenit muzeu cinci ani mai târziu. Totuși, în ultimii ani ai regimului, întreaga zonă a fost închisă pentru public și proprietățile rezervate lui Ceaușescu.
După 1990, Peleș și Pelișor au fost redeschise pentru vizitatori.
Stațiunea Sinaia s-a dezvoltat, în cele din urmă, în jurul lăcașului religios construit de un boier după pelerinajul său la muntele Sinai. Inițial, găzduia doisprezece călugări (corespunzând celor doisprezece apostoli ai lui Hristos), dar numărul lor a crescut cu trecerea timpului. La mijlocul secolului XIX, o nouă biserică cu mai multe chilii a fost construită lângă vechea biserică în stil brâncovenesc (un stil caracteristic Valahiei). Clopotul mănăstirii a fost adus din București și cântărește 1700 kilograme. Complexul include și primul muzeu religios din România, inaugurat în 1895, la aniversarea bicentenarului mănăstirii.
Cazinoul*, care este unul din cele mai bine cunoscute repere ale Sinaiei, a fost comandat cu aproape un secol în urmă și construit într-un singur an. Personalități proeminente ale epocii au participat la inagurarea sa, printre care Familia Regală și compozitorul George Enescu. Ulterior, compozitorul a cumpărat în Sinaia o casă, care acum este muzeu. Cazinoul este situat pe locul primei vile din Sinaia, la nord de centrul orașului. Jocurile de noroc și eleganța făceau din Cazino una din irezistibilele atracții ale Sinaiei, cu până la 800 de vizitatori pe zi în epoca de glorie. (...)
Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 26-27 (Sinaia - The Pearl of Carpatians).
Notă M. T.
* Cazinoul a fost construit îm
n 1911-1912 pe locul vilei lui Dimitrie Ghica. Acționarii erau baronul francez de Marcay, Eforia Spitalelor Civile și Primăria Sinaia. Jucătorii la Cazino veneau în weekend cu trenul București-Sinaia. (www.casino-sinaia.ro/ro/istoric)
Se afișează postările cu eticheta austriac. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta austriac. Afișați toate postările
duminică, 10 iunie 2018
luni, 18 septembrie 2017
Record în marșarier în 1977 (URSULEANU 1981)
<
(...)
Notați așadar că recordul auto de mers înapoi ca racul a fost corectat ultima dată de australianul John Duncan, pe un circuit automobilistic de lîngă orașul Albury. Mașina lui Duncan a mers de-a-ndaratelea 131 de mile, mult mai mult decît precedentul record (84,5 mile) ce aparținuse unui șofer etiopian.
(...)
Pentru că în aprilie 1977 pe circuitul închis Osterreichring din Stiria, automobilistul austriac Matthias Theisse a stabilit un nou record mondial, parcurgînd în marșarier... 660,8 km!
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 333.
(...)
Notați așadar că recordul auto de mers înapoi ca racul a fost corectat ultima dată de australianul John Duncan, pe un circuit automobilistic de lîngă orașul Albury. Mașina lui Duncan a mers de-a-ndaratelea 131 de mile, mult mai mult decît precedentul record (84,5 mile) ce aparținuse unui șofer etiopian.
(...)
Pentru că în aprilie 1977 pe circuitul închis Osterreichring din Stiria, automobilistul austriac Matthias Theisse a stabilit un nou record mondial, parcurgînd în marșarier... 660,8 km!
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 333.
vineri, 26 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre generalul N. Bonaparte ca Prim Consul al republicii franceze (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.
NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.
NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
marți, 23 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre campania din Italia din 1796-7 a generalului N. Bonaparte (BALZAC 1832-1833)
<
(...) De atunci, ne pomenim cu el, slăbuț cum era, general-șef al armatei din Italia*, care n-avea nici pîine, nici muniții, nici încălțăminte, nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu.
- Băieți, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre în cap, zice, că pînă-n două săptămîni veți fi învingători, echipați cu efecte noi, veți avea cu toții mantale, ghetre bune, încălțăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să mărșăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate.
Și pornim în marș. Francezu nostru, turtit, mai mult mort decît viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculți împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe grozavii, toți chipeși, bine hrăniți, parcă-i văd și acuma. Atunci Napoleon, care pe atunci nu era decît Bonaparte, parcă ne dă puteri: și mărșăluiam noaptea, și mărșăluiam ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo și nu le dăm răgaz. Ostașu prinde gust de bătaie. Și atunci, Napoleon, numai ce ți-i învălui pe generalii germani care nu mai știau pe unde să se vîre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, uneori dintr-o dată, cîte zece mii de oameni, împresurîndu-i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum știa el; cu un cuvînt, le ia tunurile, proviziile, bani, muniția, tot ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munți, îi zvîrle în aer, îi mănîncă de vii pe pămînt, îi cotonogește pe tot locu. Iar trupele noastre prind osînză; că, vedeți voi, împăratu, care era și om deștept, știa să se pună bine cu populația, căreia îi spunea că venea ca s-o libereze. Așa că civilii ne găzduiau și ne iubeau, ba și femeile, care erau foarte cu judecată. Pînă la urmă, în ventose** 96, care era pe timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolțiți într-un ungher din țara marmotelor, iar după campanie, iată-ne stăpîni peste Italia așa cum făgăduise Napoleon. Iar anu următor, în martie, după un singur an și două campanii, iată-ne în fața Vienei: dereticasem peste tot. Venisem de hac, pe rînd, la trei armate diferite și scosesem din pîine patru generali austrieci, printre care și un bătrîn cu părul alb și căruia îi făcusem de petrecanie ca unui șoarece, pe o rogojină, la Mantova.
Un om ca toți oamenii ar fi putu face asta? Sigur că nu. Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărțea la toți ca cele cinci pîini din Scriptură, ziua conducea lupta, noaptea o pregătea, încît sentinelele îl vedeau mereu umblînd de colo pînă colo, și nu dormea, nici nu mînca. Așa că văzînd ce minuni făcea, ostașul îl privea ca pe tatăl său bun. Și înainte!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, pp. 169-171.
NOTE M.T.
* Prin campania victorioasă din Italia din 1796-1797, generalul a obligat pe Hasburgii austrieci să încheie o pace defavorabilă cu Franța republicană. http://www.historynet.com/general-napoleon-bonapartes-italian-campaign.htm
** În 1792 Convenția Națională (parlamentul republican din Franța) a adoptat un nou caldendar, în vigoare până în 1806. (http://destepti.ro/calendarul-republican-al-revolutiei-franceze)
(...) De atunci, ne pomenim cu el, slăbuț cum era, general-șef al armatei din Italia*, care n-avea nici pîine, nici muniții, nici încălțăminte, nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu.
- Băieți, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre în cap, zice, că pînă-n două săptămîni veți fi învingători, echipați cu efecte noi, veți avea cu toții mantale, ghetre bune, încălțăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să mărșăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate.
Și pornim în marș. Francezu nostru, turtit, mai mult mort decît viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculți împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe grozavii, toți chipeși, bine hrăniți, parcă-i văd și acuma. Atunci Napoleon, care pe atunci nu era decît Bonaparte, parcă ne dă puteri: și mărșăluiam noaptea, și mărșăluiam ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo și nu le dăm răgaz. Ostașu prinde gust de bătaie. Și atunci, Napoleon, numai ce ți-i învălui pe generalii germani care nu mai știau pe unde să se vîre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, uneori dintr-o dată, cîte zece mii de oameni, împresurîndu-i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum știa el; cu un cuvînt, le ia tunurile, proviziile, bani, muniția, tot ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munți, îi zvîrle în aer, îi mănîncă de vii pe pămînt, îi cotonogește pe tot locu. Iar trupele noastre prind osînză; că, vedeți voi, împăratu, care era și om deștept, știa să se pună bine cu populația, căreia îi spunea că venea ca s-o libereze. Așa că civilii ne găzduiau și ne iubeau, ba și femeile, care erau foarte cu judecată. Pînă la urmă, în ventose** 96, care era pe timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolțiți într-un ungher din țara marmotelor, iar după campanie, iată-ne stăpîni peste Italia așa cum făgăduise Napoleon. Iar anu următor, în martie, după un singur an și două campanii, iată-ne în fața Vienei: dereticasem peste tot. Venisem de hac, pe rînd, la trei armate diferite și scosesem din pîine patru generali austrieci, printre care și un bătrîn cu părul alb și căruia îi făcusem de petrecanie ca unui șoarece, pe o rogojină, la Mantova.
Un om ca toți oamenii ar fi putu face asta? Sigur că nu. Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărțea la toți ca cele cinci pîini din Scriptură, ziua conducea lupta, noaptea o pregătea, încît sentinelele îl vedeau mereu umblînd de colo pînă colo, și nu dormea, nici nu mînca. Așa că văzînd ce minuni făcea, ostașul îl privea ca pe tatăl său bun. Și înainte!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. dacia, Cluj, 1972, pp. 169-171.
NOTE M.T.
* Prin campania victorioasă din Italia din 1796-1797, generalul a obligat pe Hasburgii austrieci să încheie o pace defavorabilă cu Franța republicană. http://www.historynet.com/general-napoleon-bonapartes-italian-campaign.htm
** În 1792 Convenția Națională (parlamentul republican din Franța) a adoptat un nou caldendar, în vigoare până în 1806. (http://destepti.ro/calendarul-republican-al-revolutiei-franceze)
joi, 20 martie 2014
Rezistența omului la temperaturi înalte (VERNE 1864)
(199-200/IX) „-(…) Niște fete de
la cuptorul seniorial al orașului La
Rochefoucauld, puteau rămîne 10 minute în acest cuptor, la o temperatură de 300 grade (1), în timp ce merele și carnea se rumeneau perfect.
-(…) În 1774, 9 compatrioți, Fordyce,
Banks, Solander, Blagdin, Home, Nootrh, lord Seaforth și cpt. Philips, au suportat o temperatură de 295 grade (2), în timp ce
niște ouă și friptură erau preparate lîngă ei.
-(…) Ducele de Raguzo și dr. Jung, un francez și un austriac, au văzut un turc care s-a băgat într-o baie care
avea 170 grade. (3).
-(…) Limita extremă a temperaturii stabilite
pentru băi este 107 grade. (4).
-(…); temperatura englezilor este de 101 grade. (2)
n. 1 = 132 gr. C.
n. 2 = 128 gr. C.
n. 3 = 78 gr. C.
n. 4 = 42 gr. C.
n. 2 = 37 gr. C”
J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5,
București, 1990, 297 p.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)