Între NATO și Dumnezeu (MARIUS TEJA)

 

De obicei, în declarațiile sale de politică externă, fostul președinte Klaus Iohannis repeta obsesiv: „România este membru respectat al NATO și al Uniunii Europene, statut care ne oferă garanții de securitate la cel mai înalt nivel, (...)” (10 mai 2024).  

 

Dar la încheierea mandatului a făcut, în mod neobișnuit, de două apel la divinitate pentru securitatea României, respectiv în discursul de anunțare a demisiei din 10 februarie 2025 și la ceremonia predării funcției către președintele interimar Ilie Bolojan din 12 februarie 2025: „Dumnezeu să binecuvânteze România!”.

 

În pofida repetării obsesive, de la aderarea din 2004 încoace, a principiului muschetarilor „Unul pentru toți, toți pentru unul”, simbolizat de fundamentalul articol 5 al Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949, care guvernează NATO, există însă și un prealabil articol 3 care prevede și asumarea apărării individuale: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat.”  Cu alte cuvinte, înainte ca să ceri aliaților să moară pentru tine, trebuie să le demonstrezi că, în primul rând, vrei și ești capabil să te aperi și singur.

Muntenii din Carpații Moldovei în secolul XX (SADOVEANU 1930)

<
(...) Viața muntenilor e grea; mai ales viața femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dînsa.
Munteanului i-i dat să-și cîștige pînea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața*. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure și-i duc la apa Bistriței**; după aceea îi fac plute pe care le mînă pînă la Galați, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stîni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu și cu singurătățile, pînă se împuținează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. Acolo-i mai ușoară viața, ș-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald ș-afară de asta munteanul are rădăcini la locul lui, ca și bradul.
(...)
Locuitorii aceștia de sub brad sînt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de cuptor, plăcîndu-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la cîmpie și venind la bîrlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește - de cîntec, de prietinie. (...)
Mult se minuna preotul de așa ființi fără inimă și fără omenie:
- Ne pare rău cînd spunem, dar ce să facem? Trebuie să spunem și să mărturisim că sînt și între noi muntenii oameni din aceștia crînceni, care-ți calcă dreptul tău, care-ți iau banul și nu-ți mai dau înapoi nimica. Pe-aceia Dumnezeu i-a blăstămat să fie răi, să prade cu uneltiri blajine, ori să iasă cu toporul la drumul cel mare să pălească pe gospodar în frunte și să-i  răpească avutul. Muntenii, reluă sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece, ș-aceștia toți avem s-avem intrare la rai - ori dușmani căpcăuni - ș-aceștia, puțini cîți sînt, au să se ieie de mînă ș-au să se ducă în iad la Caraoțchi***.  Pe dinafară, cerînd intrare ba colo-ba dincolo, nu se poate! La noi nu sînt oameni de mijloc.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros/ col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 5, 62-63 (cap. I, X).

Notă M. T.
* cață = Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. (dexonline.ro)
** Bistrița = Râu lung de 288 km, care izvorăște din Munții Rodnei (1850 m) și se varsă în râul Siret (lângă Bacău), care la rândul său se varsă în Dunăre lângă Galați. (ro.wikipedia.org)
*** Scaraoțchi/Scaraoschi = Denumire dată căpeteniei dracilor. Din sl. (Iuda) Iskaraotisku. (dexonline.ro)

Dumnezeu și rânduiala neamurilor (SADOVEANU 1930)

<
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială și semn fiecărui neam.
Pe țigan l-a învățat să cînte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul.
Dintre jidovi a chemat pe Moise* și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și cînd a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; și după aceea să îndurați mult năcaz și prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul și i-a dat, din cîte avea pe lîngă sine, jucării: Iaca dumitale îți dau botfori și pinteni și rășină să-ți faci sfîrcuri la mustăți; să fii fudul și să-ți placă petrecerile cu soții.
S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sîrbului i-a pus în mînă sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bețiv dintre toți și să se dovedească bun cerșetor și cîntăreț la iarmaroace.
A poftit pe boieri și domni la ciubuc și cafea: Măriilor voastre vi-i dat să trăiți în desmierdare, răutate și ticăloșie; pentru care să faceți bine a mi se zidi biserici și mănăstiri.
La urmă au venit și muntenii ș-au îngenunchiat la scaunul Împărăției. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
- Dar voi, năcăjiților, de ce ați întîrziat?
- Am întîrziat, Prea slăvite, căci sîntem cu oile și cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sînt la locuri strîmte între stînci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele. Am dori stăpîniri largi, cîmpuri cu holde și ape line.
- Apoi ați venit cei din urmă, zise Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sînteți, dar n-am ce vă face. Rămîneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decît o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe.
Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care în vremea iernii era nelipsit.
(...)
>

Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 3-4.

Notă M. T.
* Moise = Prooroc și etnarh al poporului evreu în mileniul II î. H. (www.ziarullumina.ro - 19 februarie 2008 - Nașterea lui Moise, renașterea poporului evreu)

Iudaism și creștinism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În ultimii 15 ani a creșterii conștiinței ecologice s-a înregistrat o mare controversă în ceea ce privește atitudinile față de natură a tradiției Iudeo-Creștine. Cele mai multe controverse au vizat relația între Dumnezeu, Om și Natură în cartea despre facerea lumii din Biblie*.
Criticii de mediu au susținut că, conform Genezei**, umanitatea este creată ca o imagine a lui Dumnezeu care domină natură și poate subordona Pământul. Geneza, deci, permite clar oamenilor, cu voia lui Dumnezeu, dreptul de a exploata pă mântul fără a avea rețineri morale. Esența unică a umanității printre creaturi, constituită în imaginea lui Dumnezeu, conferă oamenilor drepturi unice și privilegii peste celelalte ființe. Mai mult decât atât, Dumnezeu a hărăzit ca omul să fie conducătorul Pământului. Oamenii sunt pentru restul creațiilor, la fel cum este Dumnezeu penteu om. Deci dacă Dumnezeu este stăpânul oamenilor, în același fel este și omul stăpânul naturii. Aceasta este interpretarea dominatoare a Genezei.
Dar, esența unică umană de a fi creată după imaginea lui Dumnezeu. conferă nu doar drepturi și privilegii speciale, dar și obligații și responsabilități. Covârșitoare printre aceste responsabilități este aceea de a conduce Pământul cu înțelepciune și fără a-l distruge. A abuza, a degrada sau a distruge Pământul înseamnă a încălca încrederea lui Dumnezeu pe care acesta a depus-o în oameni. Această interpretare a Genezei poate fi numită intepretarea conservaționistă.
Sunt două mituri ale creației separate în Geneză. Prima relatare, care mai degrabă începe decât se sfârșește cu creația Grădinii Eden*** și a oamenilor într-o singură zi e cu secole mai veche decât a doua relatare, legată de crearea luminii și împărțirea apelor în prima zi, care se termină cu creația oamenilor în a șasea zi. Cea mai veche și cea mai ambiguă credință este, de asemenea, subiectul a două interpretări contradictorii referitoare la rolul omului față de natură. În această credință în care omul descoperă că rolul desemnat lui de către Dumnezeu este să se îngrijească de Grădina Eden (care ar putea fi considerată natura în întregime) și să o păstreze.
Sunt, de asemenea, trei posibile eco-etici coexistente cu vederea generală a Iudeo-Creștinismului, în funcție de interpretare:
1. O eco-etică asociată cu dominarea (indirect antropocentrică);
2. O eco-etică mai directă, biocentrică, asociată cu simțul administrării;
3. O eco-etică directă, biocentrică, asociată cu simțul cetățeniei.
Ultimele două etici sunt biocentrice și directe, însă ele diferă prin implicațiile practice. Penultima ar permite managementul naturii și utlizarea înțeleaptă a ei, în timp ce ultimul ar implica modalitatea "trăiește și lasă să trăiască".
Noua metodă de a învăța despre mediu - așa cum spunea Papa Ioan Paul  al II lea**** - vizează administrarea naturii de către umanitate. Oamenii sunt păzitorii, protectorii naturii și nu stăpânii ei. O modalitate de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este să protejezi mediul și resursele naturale de care acesta depinde.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 38-39.

Note M. T.
* Biblia ("cărți" în greacă) = Volum religios care cuprinde cărțile sfinte ale iudaismului (Vechiul Testament) și creștinismului (Vechiul Testament și Noul Testament. Este o compilație redactată de-a lungul secolelor: Vechiul Testament în ebraică și apoi tradus în greacă, iar Noul Testament în greacă. (www.ziarullumina.ro - 7 iulie 2007 - Când au fost scrise cărțile Bibliei)
** Geneza sau Facerea ("genesis" în greacăd = Prima carte a Vechiului Testament. (www.creștinortodox.ro - 8 iunie 2012 - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea)
*** Grădina Eden = Loc situat între fluviile Tigru și Eufrat (Orientul Mijlociu), unde au trăit Adam și Eva după ce au fost creați de Dumnzeu. (www.creștinortodox.ro - Grădina Edenului - 2012)
**** Karol Wojtyla (1920-2005) = Cleric polnez care a condus Biserica Romano-Catolică ca papă cu numele Ioan Paul II în perioada 1978-2005. (www.catholica.ro - Papa Ioan Paul al II lea va fi beatificat la ... mai 2011)

Religie și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Timp de mii de ani, oamenii au trăit aproape de natură și au folosit resursele sale într-o manieră durabilă. Ei au gestionat și au folosit mediul lor înconjurător pentru a-și întreține comunitățile fără a altera natura.
Culturile tradiționale conțin vaste cunoștințe, acumulate de-a lungul secolelor, despre potențialul unor resurse naturale unice, a propriului lor mediu. De exemplu, parametrii culturali și religioși dezvoltați în baza hinduismului* și budismului** au profunde implicații ecologice și conțin elementele relațiilor culturale om-natură.
Modelul durabil de utilizare al mediului și respectul pentru acesta al comunităților ancestrale a demonstrat că o societate tradițională co-există mai bine cu natura, și practicile lor culturale și religioase pot deveni baza unui trai durabil.
Există locuri în lume în care nu se promovează principiile "educației ecologice", dar unde multe din principalele obiective ale acesteia sunt deja larg practicate, ca un rezultat al unor credințe culturale sau religioase păstrate de-a lungul generațiilor.
Eticul poate fi gândit ca un ideal comportamentului uman, iar un etic ecologic ca un ideal de comportament uman cu respect pentru mediu și natură. Una dintre direcțiile noi ale eco-eticii este creșterea respectului pentru natură, în intenția de a stimula acțiunile de conservare a capitalului natural, încurajând legi și reguli naționale și internaționale. Se știe deja, că în contextul familiar al interacțiilor sociale, respectarea strictă a literei legii trebuie completată de morală individuală și de conștiințã, de idealul comportamentului uman, ca un ultim scop al educației pentru mediu.
Multe comunități au stabilit reguli care să preîntâmpine degradarea mediului. Aceste tipuri de reguli și legi reflectă o nouă morală colectivă în ceea ce privește mediul. O eco-etică, creată sau inoculată, va descuraja practicile negative față de natură. Se poate ca niciodată să nu ajungem să fim într-o armonie perfectă cu natura, dar existența unei eco-etici, parțial tradusă în legi, dar integrată în conștiință și sensibilitate, poate conduce individualitățile în acea direcție considerată a fi scop ultim al educației pentru mediu, și anume comportamentul care respectă natura.
(...)
Trecând în revistă culturile și religiile tradiționale, pentru a vedea ce au în comun cu privire la relația umanității și a responsabilității acesteia vis-a-vis de mediu, cu alte cuvinte elementele eco-eticii universale, se evidențiază rolul istoric al educației pentru mediu. O atitudine etică față de mediu, personală și profesională, individuală și colectivă, universal valabilă, este scopul acestui nou teren al educației, făcând din educația pentru mediu un instrument indispensabil pentru dezvoltarea durabilă.
Eco-etica demonstrată în diferite credințe poate fi dezvoltată în două direcții complementare. În primul rând, în interiorul sau în exteriorul sistemului educațional de către preoți, rabini și alți clerici care cunosc problemele de mediu.
În al doilea rând, pot fi dezvoltate în alianță cu conceptele și direcțiile de cercetare contemporane și ale ecologiei. Câțiva cercetători moderni chiar demonstrează că se pot descoperi intuitiv valori tradiționale. De exemplu, Taoismul*** pare să fi înțeles natura ciclică a proceselor biologice, Hinduismul și Jainismul**** continuitatea vieții etc. Atitudinile ecologice tradiționale, bazate pe astfel de idei, pot fi frecvent întărite, îmbogățite și dezvoltate prin mijloace ale detaliatelor științe contemporane.
Educația pentru mediu și a sa componentă etica nu doar își găsește rădăcinile în lumea acestor culturi și religii, dar progresul cere ca acestea să fie solid ancorate în ele.
Religia este de asemenea un concept dificil de definit. O simplă definiție ar fi: set de credințe personale și sociale care presupune și o identificare cu o forță supranaturală în afara lumii naturale sau umane. Religia are în general următoarele caracteristici:
- O credință într-o ființă supranaturală;
- Un cod al moralei;
- O distincție între sacru și profan;
- Acte ceremoniale sau rituale care se desfășoară în jurul unor obiecte sacre sau simbolice;
- Rugăciuni, comunicări cu ființa supranaturală;
- O viziune particulară asupra vieții sau o idee generală a universului și a locului sinelui în univers.
Religiile pot fi grupate în trei categorii: Monoteism: credința într-un singur Dumnezeu suprem - Creștinism*****, Iudaism******, Islamism*******; Politeism: credința în mai mulți zei - Hinduism; Animism********: tradiții religioase care cred că puterea divină este deținută de aspecte fizice ale lumii cum ar fi: flora, fauna etc.
>

Sursa
Carmen Bucovală & Mihaela Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 35-36, 41.

Note M. T.
* hinduism = Religie apărută în mileniul II î. H. în valea Indusului, prin combinarea credinței autohtonilor cu a arienilor invadatori. (www.historia.ro - "Hinduismul, o parte a farmecului oriental")
** budism = Religie propăvăduită în secolul VI î. H., în nordul Indiei, de fostul prinț Siddharta Gautama, care a devenit ascet și a atins iluminarea prin meditație sub copacul boddhi. (www.mixdecultură.ro -"Budismul, religia fără zei" - 17 iulie 2013)
*** taoism = Religie apărută în China în mileniul I î. H. și propăvăduită de Lao Tzu prin cartea "Tao te-ching".  (www.taoismonline.org)
**** jainism = Jain Dharma estw o religie apărută în India în mileniul I î. H.  Are asemănări și deosebiri cu hibduismul, alături de care este printre cele mai vechi și vii religii din lume. (www.hinduwebsite.com/jainism)
***** creștinism = Conform Noului Testament din Biblie, religie propăvăduită în secolul I d. H. de Isus Hristos printre evreii din Palestina romană și devenită unversală după judecareea, executarea și învierea sa. (crestinortodox.ro - "Întemeierea Bisericii" - 06.07.2012)
****** iudaism= Conform Vechiului Testament din Biblie, religia iudaică are la bază legământul dintre Dumnezeu/ Yahve și patriarhul Avraam, primul evreu. (crestinortodox.ro - "Poporul ales" - 19.07.2012)
******* islam = Religie propăvăduită printre arabi de profetul Muhammad în sec. VII. El a unificat Peninsula Arabică în jurul orașelor sfinte Mecca și Medina. În timpul califilor succesori s-a redactat cartea sfântă Coran. (crestinortodox.ro - "Stâlpii religiei islamice" 17.07.2012)
******** anima (latină) = spirit, suflet. Termenul "animism" a fost introdus în 1871 de etnograful englez Edward Taylor în studiul Primitive Culture, pentru a desemna credința prereligioasă. (www.britannica.com)

Mănăstirea catolică Medmenham din Anglia (JEROME 1889)

<(...); iar ceva mai încolo, cuibărite într-un cot încîntător al fluviului*, sînt ruinele abației Medmenham. Faimoșii călugări de la Medmenham sau "Clubul Gheenei", cum li se spunea îndeobște, și al cărui membru a fost și vestitul Wilkes (1) erau o chinovie** care se călăuzea după deviza "Fă ce-ți place". Invitația aceasta se mai poate vedea și astăzi deasupra porții dărăpănate a mănăstirii. Cu mulți ani înainte de înființarea acestei mănăstiri fictive, cu liota ei de pehlivani*** fără Dumnezeu, pe locul acesta se ridicase o lavră**** cu moravuri mai aspre, cu călugări întrucîtva deosebiți de chefliii care aveau să vină după ei, cinci sute de ani mai tîrziu. Călugării cistercieni ***** a căror abație se ridica acolo în secolul al XII lea nu purtau haine, ci sutane și glugi aspre, și nu mîncau nici carne, nici pește, nici ouă. Ei dormeau pe paie și la miezul nopții se sculau ca să ia parte la liturghie. Își petreceau ziua muncind, citind și rugîndu-se; iar toată viața le era învăluită într-o tăcere ca de moarte, pentru că nu vorbea nimeni. Cumplită chinovie, ducînd o viață cumplită, pe o gură de rai hărăzită de Dumnezeu desfătării omenești! Este ciudat că chemările naturii din jurul lor - cîntecul alinător al apelor, șopotul ierbii, freamătul frunzelor răvășite de vînt - nu i-au învățat să deslușească un tîlc mai adînc al vieții decît acesta. Muți, ei așteptau, în scurgerea nesfîrșită a zilelor, un glas din ceruri; iar glasul acesta, ziua întreagă, noaptea întreagă, le vorbea în miriade de graiuri, și ei nu-l auzeau. 
(...)

(1) John Wilkes (1727-1797) = Publicist și politician radical englez. A manifestat o puternică opoziție față de regele George al III, care încerca pe atunci să devină monarh absolut.
(...)
 >

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 216-218.

Note M. T.
* Tamisa = Fluviu navigabil pe mare parte din lungimea de 346 km, care străbate sudul Angliei de la V la E, vărsându-se într-un estuar în Marea Nordului, după ce a traversat Londra. (ro.wikipedia.org)
** chinovie (slavă) = Mănăstire în care călugării își duc viața în comun. (dexonline.ro)
*** pehlivan (turcă) = șarlatan (dexonline.ro)
**** lavră (slavă) = Mănăstire mare în care chiliile călugărilor sunt situate la distanță una de alta. (dexonline.ro)
***** cistercieni = Ordin călugăresc catolic înființat în 1098 de călugării de la mănăstirea benedictină de la Citeaux (Franța), care au decis să respecte cu cea mai mare strictețe regulamentul Sfântului Benedict din 540. Numele provine de la denumirea latină Cistercium al localității din Franța. (www.cistercensi.info)

Orașul Benares în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

(...)
- Am constatat că în lumea ta interioară te întrebai ce fel de suflet porți în tine. Trezirea a venit dintr-odată; eu cunosc aceasta. Altul afară de mine nici nu și-ar putea da seama. Încotro te duci?
- Spre Kashi (Benares)*.
- În partea aceea nu există Dumnezeu, căci m-am convins singur. Eu merg spre Prayag (Allahabad)**, pentru a cincea oară, în căutarea drumului spre lumină. De ce lege ești tu?
- Sînt și eu un cercetător, răspunse Kim, întrebuințînd un termen preferat a lui lama***, totuși (și-și uită complet de costumul din partea de miazănoapte, pe care îl purta), numai Allah singur ar putea spune în căutarea cărui adevăr am plecat la drum.
(...)
Orașul Benares îi făcu impresia unui cuib de desfrîu, cu toate că se simțea foarte măgulit de respectul pe care trecătorii îl acordau hainei cu care era îmbrăcat. Cel puțin o treime din populația orașului se închină la milioane și milioane de zeități, așa că adoră tot felul de sfinți. Kim fu condus la templul Tirthankerilor****, care este la o milă depărtare de oraș, în apropiere de Sarnach*****, de către un țăran punjab****** din localitatea Kamboch, care este în drum spre Jullundur*******. Omul acesta aduse jertfe tuturor zeităților din regiunea lui, pentru a-l vindeca pe fiul cel mai mic, dar văzînd că toate rămîn fără folos, plecase să încerce și la Benares.
(...)
Kim se opri în fața porții încărcate de sculpturi a templului. Un băiat Oswal********, îmbrăcat în alb, cămătar din Ajmir********* care tocmai atunci ieșea, iertat de toate păcatele pe care le săvîrșise cu cămătăria, îl întrebă ce caută.
- Eu sînt chela********** al lui Tesboo lama din Bhotyal*********** , care se găsește în templul acesta. A trimis vorbă după mine să vin. Spune-i că-l aștept.
- Nu uita copilul, strigă jatul************ stăruitor, apoi începu să vorbească punjabi. O, sfîntule... ucenic al omului sfînt, tu care stăpînești lumea aceasta Doamne, uită-te cu milă la cel care s-a oprit în poarta aceasta.
Astfel de implorări sînt însă de obișnuite în Benares, încît trecătorii nici nu mai întorc capul spre cel care oftează.
(...)

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*************, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 62-65.

NOTE M. T.
* Kashi / Benares / Varanasi = Străvechi oraș din N Indiei, situat pe malul fluviului sfânt Gange, în statul federal Uttar Pradesh. Cel mai sacru din cele șapte orașe sfinte ale religiei hinduse, cu rol important în religiile jainistă și budistă. (http://www.thehindubusinessline.com/life/2004/02/02/stories/2004020200050300.htm)
** Prayag / Allahabad = Străvechi oraș în N Indiei, în statul federal Uttar Pradesh. (http://allahabad.nic.in/history.htm)
*** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)

**** Tirthankara = În religia jainistă, este mântuitorul care în cursul vieții a trecut prin mai multe renașteri și a deschis calea pentru a fi urmat de alții. (https://www.britannica.com/topic/Tirthankara)

***** Sarnach / Sarnath = Oraș lângă Benares, unde, în Parcul Căprioarei, Buddha a început să-și predice religia. (http://www.buddhistplacesinindia.com/sarnath-temple-in-uttar-pradesh.aspx)

****** Punjab = Regiune istorică în N Indiei și N Pakistanului, cu o populație indo-ariană. Statul sikh constituit în secolul XVIII a fost cucerit în întregime de britanici în 1849. (http://www.learnpunjabi.org/eos/PUNJAB.html)

******* Jullundur / Jalandar = Cel mai vechi oraș din regiunea Punjab. Oraș în statul federal indian Punjab. (http://jalandhar.nic.in/hiscul.aspx)

******** Oswal = Străveche comunitate de religie jainistă. Azi în statul Rajastan din NV Indiei și provincia Sind din SE Pakistanului. (http://www.shriosiyamataji.org/osvansh.html) 

********* Ajmir / Ajmer = Străvechi și important oraș din Rajastan. (http://www.ajmer.rajasthan.gov.in/content/raj/ajmer/en/about-us/about-ajmer0.html)

********** chela (sanscrită) = Discipol al unui guru (profesor). (https://www.ananda.org/yogapedia/chela/)

*********** Bhotyal = Tibet. 

************ Jat = Castă tradițională agricolă din N Indiei, de religie hindusă și sikh, și N Pakistanului, de religie musulmană. (https://www.britannica.com/topic/Jat)

************* Liliana Negoi, Recomandare de carte: ”Kim” de Rudyard Kipling, „Curcubee în alb și negru”, 18 februarie 2013. (https://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com/2013/02/18/recomandare-de-carte-kim-de-rudyard-kipling/)

Oameni sfinți și zei în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...)
- Ce fel de rîuri sînt prin partea Benaresului*? întrebă lama** pe neașteptate, adresîndu-se tuturor celor din vagon.
- Avem și noi fluviul Ganga***, răspunse cămătarul, după ce chicotul celor dinprejur se mai mulcomi.
- Ce mai este afară de Gunga?
- Ce să mai fie afară de Gunga?
- Uite ce, eu am auzit ceva despre un rîu, ale cărui ape au darul să vindece suferințele.
- Acesta este Gunga și cel care se spală în apele lui se curăță de toate relele și ajunge în împărăția lui Dumnezeu. Am făcut și eu de trei ori pelerinajul pînă la Gunga, lămuri el privind cu mîndrie la cei din compartiment.
- Cred că aveai destule motive să te duci pînă acolo, ripostă soldatul, iar de astă dată, cei din compartiment începură să rîdă de cămătar.
- Să te întorci curat în fața lui Dumnezeu, murmură lama, ca pe urmă să înceapă din nou șirul noilor existențe care te leagă de roata vieții****. (...) Cine a făcut fluviul Ganga de la început?
- Dumnezeu. Tu din ce lege recunoscută faci parte? întrebă cămătarul mirat.
- Eu cinstesc legea cea dreaptă... singura lege adevărată. va să zică fluviul Gunga a fost făcut de Zei. Ce fel de Zei sînt aceștia?
Toți cei din compartiment se uitară la el consternați, căci nu-și puteau imagina ca să fie cineva care să nu știe nimic despre Gunga.
- Bine, dar care este Zeul la care tu te închini? întrebă cămătarul.
- Ascultă, zise lama adunîndu-și în palmă șiragul de mătănii. Ascultă, căci acum vorbesc despre el. Ascultă popor din Hind*****, la ceea ce-ți spun.
Începu să le spună povestea Marelui Buddha****** în dialect urdu*******, dar dus de goana gîndurilor lui, nu-și mai dădu seama că vorbește din nou tibethana********, amestecată cu fel de fel de texte luate din cărțile chinezești despre viața lui Buddha. Oamenii blînzi și răbdători se uitau la el cu bunăvoință. Toată India este plină de oameni sfinți care psalmodiază mereu cuvîntul aflat în diferite limbi străine și ciudate, zbuciumați de ardoarea credinței: tot așa drumurile sînt pline de pelerini, de visători, de predicatori și vizionari: așa a fost de la începutul începuturilor și așa va fi pînă la sfîrșitul tuturor.
- Hm, murmură soldatul din regimentul de Sikhși********* de la Loodhiana**********. La Pirzal Kotal***********, alături de noi era campat un regiment de mohamedani************, și-mi aduc aminte că între ei era un caporal care fusese preot; cîteodată avea zile cînd cădea în extaz și făcea profeții. Toți oamenii aceștia sînt însă sub scutul lui Dumnezeu, și tocmai din cauza aceasta, ofițerii le treceau multe cu vederea.
(...)
- Cu toate acestea noi avem și Zeități care apără de rele în partea de la Jullundur*************, zise nevasta chiaburului, privind pe fereastră.
- Nu e lucru de nimic să cauți toate rîurile din Punjab**************, interveni chiaburul. Eu sînt mulțumit cu orice rîu care îmi lasă mîl rodnic pe ogoare și dau har lui Bhumia, zeul căminului, sfîrși el ridicînd un umăr osos și ars de soare.
(...)
- Cel din urmă dintre marii profeți a fost Sikander Julkurn (Alexandru cel Mare)*, zise muncitorul sikh. El a pavat străile din Jullundur și a făcuto cisternă uriașă în apropiere de Umballa*. Pavajul este și astăzi în bună stare, și cisterna se vede și acum. Pe Dumnezeul pe care îl cauți tu însă, eu nu am auzit pînă acum.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim***http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixivii-rudyard-kipling/kim-201054.html, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 50-53.

NOTE M. T.
* Benares / Varanasi / Kashi = Unul din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse, situat în nordul Indiei, pe fluviul Gange. (http://varanasi.nic.in/default.htm)
** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*** Ganga / Gange = Unul din cele două mari fluvii ale subcontinentului indian, care izvorăște din munții Himalya, străbate N Indiei și se varsă  în Oceanul Indian în Bangladesh. Este un fluviu sacru în religia politeistă hindusă, fiind personificat de zeița Ganga. (http://deweekend.ro/raul-gange-raul-sacru-al-indienilor/)
**** Roata Lucrurilor trecătoare / Roata dharmei / Roata vieții = http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2016/budismul-pe-roti/
***** Hind / Hindustan = Regiune istorică din N subcontinentului indian, prin care trece marele fluviu Indus. (http://www.shraddhananda.com/Meaning_and_Origin_Of_The_Word_Hindu.html)
****** Buddha (563 î. H. - 483 î. H.) = La 30 de ani,  prințul Siddhartha Gautama  și-a abandonat familia și titlul și a început o viață de ascet pentru a atinge iluminarea. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/11/14/cum-a-murit-buddha/)
******* ÚRDU s. n. Limbă indo-europeană, din ramura indo-iraniană, oficială în Pakistan, răspândită și în nord-vestul Indiei. [Acc. și: urdú] – Din engl., fr. urdu. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/URDU)
********  SINO-TIBETÁNE adj. Limbi ~ = familie de limbi vorbite în Asia și cuprinzând două mari ramuri: thai chineză sau thino-siameză (limba chineză și grupul thai) și tibeto-birmană (limbi vorbite în Tibet, Nepal, NE Indiei, E Bangladeshului și în Uniunea Myanmar). Sin. chino-tibetane. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009)
********* Sikhismul este o religie monoteistă întemeiată în secolul XV în regiunea Punjab (N Indiei și N Pakistanului). Statul sikh a fost cucerit de britanici  în 1849. (http://www.bbc.co.uk/religion/religions/sikhism/history/history_1.shtml)
********** Loodhiana / Ludhiana = Oraș important din Punjabul indian. (http://ludhiana.nic.in/)
*********** Pirzai Kotal = Trecătoare în Provincia de Frontieră de Nord-Vest a Indiei coloniale britanice, azi în Pakistan, la granița cu Afganistanul. Aici armata britanică a lansat în 1877 două campanii împotriva Afrizilor. (http://www.kiplingsociety.co.uk/rg_kim_notes2_p.htm)
************ Islamul în India = Primii musulmani au ajuns în subcontinetul indian în secolul VIII, iar primul stat musulman a fost întemeiat în nordul regiunii în secolul X. Imperiul Marilor Moguli, fondat în 1526, a fost desființat de cuceritorii britanici în 1858. (http://www.bbc.co.uk/religion/religions/islam/history/mughalempire_1.shtml)
************* Jullundur / Jalandar = Oraș în statul federal Punjab din NV Indiei. (http://jalandhar.nic.in/hiscul.aspx)
************** Punjab = Regiune din NV coloniei britanice India, locuită în majoritate de sikh, al căror stat a fost cucerit de britanici în 1849. A fost împărțită de India și Pakistan în urma războiului din 1947, când și-au proclamat independența față de Marea Britanie. (http://www.learnpunjabi.org/eos/PUNJAB.html)
*************** În 326 î. H., regele macedonean Alexandru cel Mare l-a învins pe regele indian Porus, cucerind vestul Indiei. După victorie, însă, la presiunile soldaților săi, Alexandru oprește lunga campanie de cucerire a Asiei, începută în 334 î. H. Se întoarce la Babilon, unde moare în 323 î. H. După moartea sa, uriașul imperiu este împărțit de generalii săi, dar influența culturii grecești se manifestă și noile state. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/02/20/lumea-elenistica/)
**************** Umballa / Ambala = Oraș în nordul Indiei, în apropierea graniței cu Pakistanul. (http://www.theodora.com/encyclopedia/u/umballa.html)
***************** Prezentare Elefant.ro 2012 (http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixivii-rudyard-kipling/kim-201054.html)

Tinerețe versus bătrânețe în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
”Tînărul ăsta, gîndi el, face o impresie bună și nu-mi dau seama de ce am senzația că o să ne dea de furcă. Ar fi trebuit să-i spun: ”Nu rîvni la nevasta aproapelui tău!” Dar nu știu cum a făcut Dumnezeu lumea asta că niciodată nu spui ceea ce trebuie.” Tinerii i se păreau foarte interesanți; se tot spunea că sînt lipsiți de respect față de cei bătrîni, și așa mai departe, dar el, unul, nu remarcase. Îi găsea la fel de respectuoși și de manierați cum fusese și dînsul la vîrsta lor, și mult mai accesibili în discuție. Desigur, nu puteai ști niciodată ce gîndesc cu adevărat, dar lucrul ăsta nu-i neapărat un defect. La urma urmei, și pe vremea lui tinerii gîndeau că bătrînii n-au altă menire, și Sir Lawrence se cutremură pe bordura de piatră din Piccadilly, decît să li se ia măsurătoarea pentru coșciug. Tempora mutantur et nos mutamur in illis (1): dar oare așa stau lucrurile? Poate că în realitate nu se schimbă mai mult decît s-a schimbat pronunția limbii latine din tinerețea lui și pînă azi. Tinerețea va rămîne întotdeauna tinerețe și bătrînețea bătrînețe, avînd între ele aceeași reală discordanță, și aceeași neîncredere, și același straniu jind al bătrîneții de a simți ce simte tinerețea și de a gîndi cum gîndește tinerețea; și aceeași pretenție disimulată că pentru nimic în lume n-ar dori să simtă și să gîndească astfel, și, îndărătul tuturor acestora, instinctul că, dacă i s-ar oferi prilejul, bătrînețea ar refuza să-și reia firul vieții de la capăt. Din fericire! Cu calmul ei statornic, Viața, pe măsură ce se epuizează, își ajustează și doza de inerție. La fiecare stadiu al existenței, pofta de viață îți este reglată proporțional cu ceea ce ai în față, și nu mai mult. Individul ăla, Goethe*, a dobîndit nemurirea pe muzica lui Gounod**, întețind o scînteie gata să se stingă, și ațîțînd-o într-o vîlvătaie. ”Aiureli! gîndi Sir Lawrence, aiureli teutonice*! Eu, dacă aș avea puterea s-o fac, așa lege oare din nou suspinele și plînsetele, frînturile de fericire fugară, și dorurile flămînde ale acestui tînăr? Categoric, nu! Nătîngului bătrîn îi ajunge prostia pe care acumulat-o. Dar polițistul ăsta nu mai are de gînd să oprească odată circulația? Oamenii își conduc acum mașinile cu aceeași încredere cu care vizitii tramvaielor cu cai și ai trăsurilor își mînau pe vremuri mîrțoagele împiedicate, șovăielnice, tropăitoare. Și tinerii și tinerele trăiesc aceeași atracție, legală sau ilegală, unii către alții. Numai pavajul străzilor e altul și langajul în care își exprimă dorurile tinereții. Dar, Dumnezeule mare! legile circulației, ciocnirile și derapările, și miraculoasele evitări de ciocniri și triumfurile, suferințele, împlinirile spre mai bine sau spre mai rău, au rămas toate la fel!”

(1) Vremurile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. (ed.)
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell***, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 176-177.

NOTE M. T.
* Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) = Scriitor, filozof, savant, avocat și diplomat german. Personalitate a culturii germane și universale. (http://ziarullumina.ro/johann-wolfgang-von-goethe-creatorul-de-la-weimar-41718.html)
** Charles Gounod (1818-1893) = Compozitor francez renumit prin opera Faust (1857-1859), al cărei libret a fost inspirat de celebra dramă cu același nume a lui Goethe (1772-1832). (http://www.charles-gounod.com/vi/bio/index.htm)
*** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Problema apartenenței unui englez islamizat forțat la un club în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
... Ce măsuri anume? Individul își mărturisise public dezonoarea. Era un truc răsuflat, să dezarmezi critica. Să-ți faci o virtute din necesitate. Să faci paradă de propria-ți ticăloșie! Lăudărosul ăsta n-ar fi lupta dacă i s-ar fi oferit prilejul! Dar, încă o dată mintea i se poticni... Nimeni din afară nu avea cum să intervină. Și totuși dacă nu se va manifesta din afară o atitudine vizibilă de veștejire a conduitei acestui individ, o să facă impresia că nimănui nu-i pasă! „Pe Dumnezeul meu! își spuse Mushkam. Măcar clubul ăsta se poate ridica și lua atitudine. Nu avem nevoie de șobolani la „Burton”!
Puse chestiunea, chiar în aceeași după-masă, la întrunirea comitetului de direcție, și fu uimit, chiar consternat, de apatia cu care o primiră ceilalți. Dintre cei șapte membri prezenți - „Moșierul”, Wilfrid Bentworth, deținînd președenția - patru fură de părere că era o chestiune pe care tînărul Desert trebuia să o soluționeze cu propria sa conștiință, și apoi, întreaga poveste avea aspectul unei campanii de presă. Timpurile se  schimbaseră mult de cînd Lyall scrisese poemul acela*. Unul dintre membri mersese pînă acolo încît declară că n-are chef să-și bată capul, că nu citise Leopardul**, nu-l cunoștea pe Desert și detesta The Daily Phase.
- Și eu, stărui Jack Mushkam, dar poemul există. (Trimisese să-i fie adus și petrecuse o oră după prînz citindu-l.) Dați-mi voie să vă citesc un fragment. E veninos!
- Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, nu!
Cel de-al cincilea membru, care pînă atunci nu scosese un cuvînt, își exprimă părerea că, dacă Mushkam insistă, atunci trebuie să citească cu toții poemul.
- Insist!
Drept care, „Moșierul”, masiv și calm, observă:
- Secretarul va procura numărul necesar de exemplare și le va trimite membrilor comitetului. E mai bine să fie însoțite și de cîte un exemplar din numărul de azi al ziarului The Daily Phase. Vom discuta întreaga chestiune la întrunirea de vinerea viitoare. Acum să trecem la problema vinului roșu.
Și luară în discuție probleme importante.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian. vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 12.

NOTE M. T.
* Sir Alfred Lyall (1835-1911) = Poet britanic și oficial administrației coloniale din India. Poemul „Theology in extremis” a fost scris în iunie 1857 în India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Poem publicat în care tânărul Wilfrid Desert, veteran al Primului Război Mondial, își descria starea de spirit în urma incidentului islamizării forțate în deșertul arab.

Mândria rasei britanice versus englez islamizat cu forța în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Dinny citi scrisoarea lui Compson Grice tipărită sub titlul:
APOSTAZIA DOMNULUI DESERT.
PROVOCAREA NOASTRĂ ACCEPTATĂ.
O MĂRTURISIRE.
Urmau două strofe din poemul lui Sir Alfred Lyall, Teologie in extremis:
Și pentru ce? Tînjesc eu oare după nemurire?
Voi fi ucis și-apoi zvîrlit uitării.
Să fie prețul pentru mîntuire?
Dar Dumnezeu nu pune preț salvării.
Și totuși, pentru a Britaniei onoare
Nu pot trăi o viață în dezonoare.
Și o să pier în rîndurile neștiute
Ale celor fără nume ce Cauzei-au slujit
Și putrezesc acum, în gropi necunoscute;
Și nici măcar un vers pe-o piatră scrijelit
Nu pomenești de martirii care, asemeni mie,
Viața jertfitu-și-au pentru a patriei mîndrie.
(...)
- Da, murmură Sir Lawrence urmărind-o. Laptele a dat în foc, cum ar fi spus bătrînul Forsyte. Totuși, ieri stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că, după părerea lui, în zilele noastre nimic nu mai lasă o pată de neînlăturat. Trișezi la jocul de cărți, șterpelești coliere prețioase, o călătorie de doi ani în străinătate și totul e dat uitării. Cît despre anomaliile sexuale, după părerea lui nici nu mai sînt considerate anormale. Așa, încît, capul sus!
Dinny răspunse cu năduf:
- Ceea ce mă irită este că orice vierme se va simți îndreptățit să se erijeze în judecător.
Sir Lawrence încuviință:
- Și cu cît va fi mai vierme, cu atît mai îndreptățit se va simți. dar nu viermii trebuie să ne îngrijoreze; ci oamenii cu „mîndria rasei britanice” și din ăștia mai sînt berechet.
- Unchiule, există vreo cale prin care Wilfrid ar putea demonstra în mod public că nu este laș?
- S-a comportat onorabil în război*.
- Cine își mai aduce aminte de război.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 9-10.

NOTĂ M. T.
* Poemul a fost scris în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Primul Război Mondial (1914-1918).

Tineret „sclipitor” versus formalism tradițional în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Vărul meu Jack, începu Sir Lawrence vorba, ar trebui donat națiunii. La Washington există un muzeu în care sînt expuse în vitrine de sticlă grupuri de americani primitivi* fumînd pipa obștească, amenințîndu-se cu tomahawk-uri și așa mai departe. Ar trebui să-l prezerve și pe Jack. Sir Lawrence se opri. Întrebarea e în ce atitudine îl poți conserva pe Jack? E atît de greu să perpetuezi inexpresivitatea. Poți prinde o atitudine care iese în evidență; dar cînd ai de-a face numai cu un gol total de atitudine, în afara unei lascivități atente... și totuși un om cu Dumnezeu al lui.
- Forma este Dumnezeu și Mushkam este profetul său.
- Ar putea fi, desigur, imortalizat în actul unei lupte în duel, murmură Sir Lawrence. Asta este, poate unica activitate umană suficient de formală.
- Forma e sortită pierzaniei, spuse Yule.
- Hm! Nimic mai greu de distrus decît simțul conturului. Căci ce e viața, domnul Yule, decît simțul contururilor...? Încearcă să reduci totul la o uniformitate de moarte și conturul va ieși totuși la suprafață.
- Da, replică Yule, dar „forma ” este conturul ridicat la nivelul perfecțiunii și standardizat; iar perfecțiunea îi irită pe tinerii noștri sclipitori.
- Frumoasă expresie. Dar există din aceștia și în afara romanelor, domnule Yule?
- Ba bine că nu! Și plicticoși de-ți vine să caști, cum ar spune ei. Mai curînd aș accepta să particip tot restul vieții mele la dineurile din City*, decît să-mi petrec un week-end în compania acestor tineri sclipitori.
- Mă îndoiesc dacă am întîlnit vreunul, spuse Sir Lawrence.
- Ar trebui să-i mulțumiți lui Dumnezeu. Nu le mai tace gura o clipă, fie zi sau noapte, nu se opresc din trăncănit nici în timp ce se împerechează.
- Nu s-ar zice că îți plac.
- Mă rog, răspunse Yule, cu o mutră ca de sperietoare, nici ei nu mă înghit pe mine mai mult decît îi înghit eu pe dînșii. O mică adunătură agasantă, dar, din fericire, lipsită de importanță.
- Sper, urmă Sir lawrence, că Jack nu face greșeala de a-l considera pe tînărul Desert ca pe unul dintre aceștia.
- Mushkam n-a cunoscut în viața lui un tînăr sclipitor. Nu; ceea ce-l întătîtă la Desert e fața acestuia. Are o față al naibii de stranie.
- Înger căzut, comentă Sir Lawrence. Trufie spirituală, bătrîne! E ceva frumos în asta!
Yule dădu din cap.
- Eu unul n-am nimic împotrivă-i; și scrie versuri bune. Dar pentru Mushkam orice răzvrătire e anatema**. Lui îi place mentalitatea încorsetată, cu coama frumos împletită, vîrîndu-și delicat botul în căpăstru.
- Nu știu, murmură Sir Lawrence, cred că ăștia doi s-ar agrea unul pe altul dacă ar putea mai întîi să se împuște unul pe altul. Ciudați oameni mai sîntem noi, englezii!
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 409.

NOTĂ M:T.
* Americani primitivi = Americani precolumbieni. (http://www.nmai.si.edu/)
** City = Entitate administrativă a municipiului Londra, situată la marginea cetății medievale. Sediul mai multor instituții financiare, printre care Banca Angliei, fiind al doilea centru financiar al lumii, după New York. (http://www.cityoflondon.gov.uk/about-the-city/about-us/Pages/history-of-the-government-of-the-city-of-london.aspx)
*** anatema = Cea mai grea pedeapsă pe care poate da Biserica. (http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/pravila-bisericeasca/anatema-81872.html)

Tânără englezoaică versus Dumnezeu în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Sînteți evlavioasă, domnișoară?
- Într-un anume fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.
- Eu n-am fost crescută astfel - tata și mama țineau la domnul Cherell, dar gîndeau că-i o greșeală; știți, tatăl meu era socialist, și obișnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rînd, nu avem timp. Și-apoi în biserică trebuie să stai atît de țeapăn... Mie una îmi place mișcarea. Și-apoi dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele așa cum sînt. După pățania mea, m-am gîndit o mulțime la ce-a spus preotul tribunalului. Și-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.
Dinny o privi fix.
- Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.
- Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i așa, știți. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i și puterea. și toți magistrații, și judecătorii, și preoții sînt bărbați, și toți generalii la fel. Ei au biciul în mînă, știți, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aș fi femeie adevărată, le-aș arăta eu lor.
Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experiențelor prin care trecuse, dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci astfel întregul proces de creație s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care pînă acum nici nu-și dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar așa, era imposibil să te arăți lipsită de rezerve față de ea; și conștientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.
- Ești un soi de rebelă - așa ar spune americanii.
- Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după cîte am pătimit.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 134

Masculin versus feminin la sfârșitul secolului XX (1992?1993)

<
Răsfoim cu simpatie  revista 22. Și ne cad ochii pe un amplu articol care se ocupă nedreapta împărțire a calităților și defectelor între cele două sexe. Treaba este pusă pe seama lucrării istoriei și a unor contexte sociale favorabile prejudecăților care și azi umbresc gîndirea și mentalitatea lumii. Se uită, totuși, că Dumnezeu -Tatăl încurajează această împărțire de la început cînd îl crează pe om după chipul și asemănarea sa. Ceea ce înseamnă că el însuși nu putea fi decît părtinitor: și ca bărbat l-a creat mai întîi pe bărbat. iar abia apoi a creat femeia și pentru asta n-a avut nevoie decît de una din coastele lui. Tot ce a urmat momentului prim a fost condiționat firesc, nu-i așa, o polarizare a calităților de partea genului masculin și a defectelor de partea genului feminin. Asta, dacă acceptăm ca pe o fatalitate viziunea biblică despre crearea cuplului inițial.
Lista - comparativă - de prejudecăți propusă de Mihaela Miroiu*, semnificativă din acest punct de vedere, care înșiruie pe două coloane, față în față, aceste atribute ca aparținînd exclusiv celor două sexe, începe cu doi termeni esențiali. Ce este masculin s-ar zice că este sacru, iar ce este feminin este profan. Pornind de aici lista de dihotomii ierarhizate, favorizînd mereu masculinul, apare fără sfîrșit: „Felul cum sînt gândiți termenii dualităților este o sursă perpetuă” de minimalizare a genului feminin și, prin aceasta, se prezintă într-o lumină dezavantajoasă sexul căruia „mai mult sau mai puțin univoc”, îi aparține și autoarea. Deci, luăm act, chiar dacă nu sîntem de acord, că tot ce este sacru (masculin) ține și de superior, pozitiv, spirit, minte, rațiune, pur, puternic, logos, cultură, creație, cosmos, necesitate, invarianță, adevăr, bine, lumină, etern..., iar ce este profan (feminin) ține de inferior, negativ, material, trup, pasiune, impur, slab, eros, natură, procreație, haos, hazard, schimbare, eroare, rău, întuneric, muritor.
Tragedia ar fi, avertizează Mihaela Miroiu („22” din penultimul număr din martie) că toate aceste dihotomii care cîntă pe „strunele” superiorității bărbatului sînt întreținute, izvorăsc din modul de a gîndi al multor femei. Și modul lor de a gîndi  nu este, nici pe de parte, numai un simplu reflex al filosofiei, prin excelență făcută de bărbați de-a lungul timpului, ci, mai ales, efectul educației prin care chiar ele, femeile mame, își educă fiicele, contribuind la perpetuarea falocrației  de la o generație la alta.
Am luat demersul doamnei Mihaela ca unul împotriva oricăror prejudecăți la adresa femeile și mai puțin ca pe un apel la înlocuirea extremismului falocratic cu cel al surorității.
>

SURSA
?, Lista de prejudecăți, „Tomis”, Constanța, 1992?1993.

NOTĂ M.T.
* Mihaela Miroiu (1955 Hunedoara - ) = Prof. univ. dr. (Facultatea de științe politice / SNSPA București). (http://www.snspa.ro/academic/profesori/facultatea-de-stiinte-politice/40-mihaela-miroiu)

Comisar politic sovietic versus pastor luteran în Norvegia eliberată de naziști (KAZAKIEVICI 1952)

<
(...)
Bătrînul norvegian era pastorul local și cerea voie să țină o predică în clădirea băii, deoarece era cea mai încăpătoare din cîte rămăseseră în cătun și în orașul distrus.
(...)
- Dar bine, sîntem în Norvegia! exclamă el. Va să zică o predică?
Martînov, auzind discuția, deschise ochii și sări ca ars în picioare.
-Nu, nu și iar nu! strigă el indignat. Am pavoazat toți pereții acolo cu portret și lozinci. O predică religioasă acolo - imposibil!
Akimov izbucni în rîs. Într-adevăr, era nespus de amuzant să vezi ce priviri furioase, aproape de ură, arunca activistul politic pastorului luteran*, care se frămînta stînjenit într-un colț.
- Ba nu, asta nu-i de rîs, continuă și mai iritat Martînov. Nu pot permite oficierea unei slujbe religioase într-un club al Flotei Roșii!
Se încinse o scurtă discuție, la care luă parte activă și Matiuhin: „Să-i lăsăm să se roage, dacă le place, zice el, în definitiv la noi nu este interzis nimănui să se roage, cine vrea n-are decît”.
- Glasul poporului, glasul lui dumnezeu, conchise și Akimov rîzînd.
(...) Pastorul aducea mulțumiri ostașilor sovietici și comandamentului armatelor sovietice, își chema enoriașii să le dea tot sprijinul, să se roage Domului ca Norvegia să fie eliberată în întregime și ca păcătoasele armate naziste să fie zdrobite. După aceea oamenii intonară în cor un imn.
- Păi atunci, nu-i chiar atît de rău, zise Martînov, mai potolit. Numai că degeaba l-a mai amestecat pe Dumnezeu în toate astea!...
(...)
>

SURSA
Emmanuil Kazakievici**, Inimă de prieten - Emmanuil Kazakievici, Povestiri, trad. M. Spiridoneanu și V. Rădulescu, Editura pentru Literatura Universală, București, p. 302.

NOTE M.T.
* Luteranism = Confesiune protestantă propagată din 1517 de germanul martin Luther, călugăr catolic și profesor de teologie. (http://www.ducu.de/rel69.htm)
**E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef  de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.

Nietzsche, moartea lui Dumnezeu și istoria religiilor în societatea occidentală modernă (ELIADE 1969)

<
(...)
- Pentru că asta corespunde adevărului istoric! strigă Melania, nemaiizbutind să-și ascundă exasperarea. Vi s-a spus de atîtea ori că Adio! este o piesă istorică, adică rezumă întreaga istorie a religiilor.
- Gîndiți-vă la Nietzsche*! strigă directorul din mijlocul sălii. Cînd a proclamat el pentru prima oară moartea lui Dumnezeu? Pe la 1880-1882. Faceți socoteala...
- Asta înseamnă? întrebă o doamnă, încă tînără, distinsă, ridicîndu-se în picioare.
- Asta înseamnă, continuă directorul, că pentru dumneavoastră, care faceți parte din elita societății occidentale moderne, Dumnezeu a murit de mai bine de optzeci de ani. În concepția autorului, cortina se lasă o singură dată, ați înțeles cînd. Nu cînd moare un om, căci nu oamenii constituie obiectul istoriei religiilor. Ci cînd moare Dumnezeu, sau un dumnezeu, cum vreți s-o luați, În orice caz, în ce privește dumnezeul dumneavoastră, moartea lui a fost deja proclamată, de aceea cortina a fost lăsată înainte ca dumneavoastră să fi pătruns în sală...
(...)
- Trebuie să recunosc că aceasta este singurul amănunt care nu corespunde adevărului istoric, interveni directorul. Pentru că nu avem absolut nici o dovadă că, înainte de a muri, Dumnezeu și-a luat rămas bun de la oameni. Nici unul dintre toți cei care au proclamat și demonstrat moartea lui Dumnezeu n-a pretins că l-a auzit spunîndu-i Adio! În fond, asta face parte din destinul civilizației occidentale, că Dumnezeu, fie că a murit de moarte bună, fie că l-am omorît noi, nu ne-a spus nimic cînd a murit, nici măcat un singur cuvînt. Ca și cum noi, oamenii, făpturile lui, nici nu am fi existat! Și poate asta explică amărăciunea și resentimentele omului occidental modern. Căci, orice s-ar spune, e trist ca cineva în care ai crezut, la care te-ai rugat, pe care contai, să moară fără să-ți adreseze măcar un cuvînt. Chiar dacă explicația lui Nietzsche e justă, chiar dacă noi, oamenii, am ucis, pe Dumnezeu, e totuși trist că nu ne-a spus nimic înainte de a se despărți de noi...
- Asta e foarte adevărat, se auzi din mai mult părți.
- Dar autorul e de altă părere, reluă directorul. El crede că anumiți oameni, îndeosebi copii, dar și cîteva femei, l-au auzit cînd le-a șoptit: Adio! Și cum cu acest cuvînt se încheie istoria religiilor, cel puțin pentru noi, aici, în Occident, Adio! a  devenit și titlu piesei. Piesă în care, vă repet, e rezumată întreaga istorie a religiilor...
>

SURSA
Mircea Eliade, Adio!...: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. de S. Eugen, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 71-72.

NOTĂ M.T.
* Friederich Nietzsche (1844 Germania -1900 Germania) = Important filozof al secolului XIX. Pionierul curentului existențialist. Volumul „Știința veselă”, publicat în 1881, conține celebra exclamație „Dumnezeu a murit!” (https://socioumane.wordpress.com/2013/09/01/nietzsche-critic-al-crestinismului-semnificatia-sintagmei-dumnezeu-a-murit-supraomul-der-ubermensch-liliana-cantemir/)

Un soldat veteran francez despre generalul N. Bonaparte ca Prim Consul al republicii franceze (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Acolo, altă istorie. În lipsa lu Napoleon, Franța se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor depozitele de pînzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame și le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia își omorau vremea flecărind în loc să pună și ei umăru. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franței erau călcate: OMU nu mai era acolo. Vedeți voi, am zis omu că așa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui și toate cîte erau ale lui: noi, ceilalți, eram oameni! Învață istoria Franței după lupta de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, și cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci și cinci de mii de oameni, și mai mult de jumătate a azvîrlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzînd că a pierdut totu acolo, a spus:
- Eu sînt salvatoru Franței, știu, trebuie să plec.
Da să înțelegeți voi că armata nici n-a știu că el a plecat; că dacă afla că a plecat îl reținea cu forța, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toți cătrăniți, cînd ne-am văzut lăsați de izbeliște, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împușcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vîrîndu-i-se o baionetă în fund, că în țara aceea așa se ghilotinează condamnații; (...) Napoleon pune picioru pe o coajă de nucă, o nimica toată de vas care se numea La Fortune și, cît ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unități de linie, cu fregate și tot felul de vase, debarcă în Franța, că avea el daru ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu.
- Ce-ați făcut cu copiii mei, soldații? îi întreabă el pe avocații ăia; sînteți o adunătură de haimanale și vă bateți joc de lume și trageți foloase de pe urma țării. Asta nu-i drept și eu vorbesc pentru toți care-s nemulțumiți!
Atunci ăia vor să dea cu gura și să mi-l omoare; da stați nițel ! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cît or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muți ca peștii și cuminți ca niște copii. După lovitura sta devine consul*; și fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, își ține făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu și pentru dînsu. Astfel, toată lumea e mulțumită; întîi preoții, care acum nu mai sînt urmăriți; al doilea, burghezii care-și pot vedea de negoțu lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii, pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, așa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea și dușmani de măturat din cale și el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeți voi, ochiu lui cuprinsese lumea ca pe un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă și-ar fi scos capu pe fereastră, aruncă o privire și gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo așa cum balena înghite plevușca! Hap! Aici, victoria Franței a răsunat atît de puternic încît a auzit toată lumea și a fost de-ajuns.
- Nu ne mai jucăm, zic germanii.
- Ne ajunge! spun ceilalți.
Pînă la urmă Europa cere pace, Anglia cedează.pace generală, regii și popoarele se fac că se îmbrățișează.
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, cluj, 1972, p. 174-175.

NOTĂ M.T.
* În urma loviturii de stat militare din 9 noiembrie 1799, generalul N. Bonaparte devine Prim-Consul al Republicii franceze pînă în 1804, cînd este proclamat și încoronat împărat al Franței. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)

Un soldat veteran francez despre legătura împăratului Napoleon I cu religia (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Vedeți voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toți oameni se omoară unii pe alții din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că așa gîndesc ei. Să vă spun de la-nceput lucrul cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea și o vicleană, s-a gîndit să-l închine lui Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa și din viața lui, că visase ea odată cum  că lumea luase foc în ziua cînd l-a născut. Era o profeție! Și-așa, îi cere ea lui Dumnezeu să-l ocrotească și-i făgăduiește că Napoleon va sprijini sfînta religie, care pe atunci era prigonită... Așa s-au învoit ei și așa s-a întîmplat.
Acu, fiți atenți și să-mi spuneți dacă ce auziți e lucru firesc.
E sigur și fără îndoială că numai omul care s-a gîndit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printr gloanțe și mitralii care ne omorau ca pe muște, da care nu se atingeau de capul lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau*. Parcă-l văd și acum cum se urcă pe o înălțime, duce la ochi binoclu, privește lupta și zice:
- Merge bine!
Un intrigant cu panaș, care-l sîcia cît se poate și se ținea scai de dînsu, după cîte-am auzit., chiar cînd mînca, vrea să facă pe deșteptu și, după ce pleacă împăratu, se proțăpește în locul lui. Hait! într-o clipă s-a curățat! adio panaș. Vă dați seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu numai pentru dînsu. De-aia toți care-l însoțeau, chiar prietenii lui buni cădeau ca spicele: Duroc**, Bessieres***, Lannes****, tot oameni tari ca oțelul și pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfîrșit, ca dovadă că era copilul lui Dumnezeu, menit a fi părintele ostașului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar așa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci și patru de ani da era general cu vechime, de cînd cu luarea Toulonului*****, cînd a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. (...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 168-169.

NOTE M.T.
* Eylau = Localitate în regatul Prusiei, azi în enclava rusă Kaliningrad. La 7 februarie 1807, a avut loc o bătălie sîngeroasă nedecisă între o armată condusă Napoleon și o armată ruso-prusiană. (http://battlefieldanomalies.com/eylau/)
** Geraud Duroc (1772-1813) = General și diplomat francez. Mare mareșal al Palatului Imperial și aghiotant al lui Napoleon. Duce de Frioul. Moare în bătălia de la Bautzen. (http://www.napoleon.org/en/Template/biographie.asp?idpage=483345)
*** Jean Bessieres (1768-1813) = Mareșal francez. Mort în campania din Saxonia din 1813. (http://www.napoleon.org/fr/salle_lecture/biographies/files/marechalbessieres.asp)
**** Jean Lannes (1769-1809) = Mareșal francez. Duce de Montebello. Mort în bătălia de la Essling. (http://www.napoleonguide.com/marshal_lannes.htm)
***** Toulon = Important port francez la Mediterana. Asediul din 7 septembrie - 19 decembrie 1793 al armatei republicane franceze a dus la eliberarea sa de sub ocupația anglo-spaniolă. (http://www.napoleonguide.com/battle_toulon.htm)

Rolul religiei în societate de-a lungul istoriei (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Domnilor, spuse domnule Janvier, religia se simte, nu se definește. Noi nu sîntem chemați a judeca nici mijloacele, nici țelurile Atotputernicului.
- Așadar trebuie să credem în genoflexiunile dumneavoastră? spuse Genestas, cu bonomia militarului care niciodată nu s-a gîndit la Dumnezeu.
- Domnule, răspunse grav preotul, religia catolică alină mai bine decît celelalte neliniștile omenești, dar chiar dacă n-ar fi astfel, vă-ntreb: ce-ați pierde crezînd  în adevărurile sale?
- Nu mare lucru, spuse Genestas.
- În schimb, cît nu riscați  a pierde dacă nu credeți în ele!  Da, domnule, să vorbim despre interesele pămîntești care vă sînt mai apropiate. Gîndiți-vă că degetul lui Dumnezeu se imprimă  pe toate lucrurile omenești de care se atinge prin mîna vicarului său. Mult au pierdut oamenii părăsind calea credinței noastre. Biserica - a cărei istorie puțini au avut curiozitatea s-o citească, și pe care lumea o judecă după anumite păreri greșite răspîndite cu intenție în popor - oferă modelul desăvîrșit al stăpînirii pe care oamenii se străduiesc astăzi s-o statornicească. Principiul elecțiunii a făcut din ea, de multă vreme, o mare putere politică. Odinioară nu exista nici o singură instituție religioasă caresă nu se întemeieze pe libertate, pe egalitate. Toți factorii cooperau la lucrare. Starețul, abatele, episcopul, generalul ordinului religios, papa erau pe atunci aleși cu grijă, după nevoile Bisericii a cărei gîndire o exprimau: iată de ce aveau drept la supunerea cea mai oarbă. Voi trece sub tăcere binefacerile sociale ale acestei gîndiri care a făurit națiunile moderne, a inspirat atîtea poeme, catedrale, statui, tablouri și lucrări muzicale, pentru a vă atrage atenția că alegerile dumneavostră plebee, juriul și sistemul bicameral s-au zămislit în consiliile provinciale și ecumenice, în episcopat și în colegiile cardinalilor; cu această deosebire că ideile filozofice actuale asupra civilizației îmi par a păli în fața  sublimei și divinei comunități sociale universale, înfăptuite prin Cuvânt și prin faptă,  reunite în dogma religioasă. Va fi greu pentru noile sisteme politice, oricît de desăvîrșite am presupune că sînt, să repete minunile datorate epocii cînd Biserica sprijinea inteligența umană.
- De ce? întreebă Genestas.
- Mai întîi, pentru că elecțiunea, pentru a fi un principiu,  cere o egalitate absolută a electorilor: trebuie să fie cantități egale, ca să mă servesc de o expresie din geometrie, lucru pe care politica modernă nu-l va obține niciodată. Apoi, marile înfăptuiri sociale nu se fac decît prin puterea sentimentelor, singura care-i poate uni pe oameni, în timp ce filozofismul modern și-a fondat legile pe interesul personal, care tinde a-i dezbina. Odinioară se întîlneau,  mai des decît astăzi, la diferitele națiuni, oameni generoși, însuflețiți de o dragoste maternă pentru drepturile nesocotite, pentru suferințele celor mulți. Iar preotul, copil al clasei mijlocii, se opunea forței brutale și apăra popoarele împotriva vrăjmașilor lor. Biserica a avut posesiuni teritoriale și interesele sale temporale, care păreau că trebuie să-o consolideze, pînă la urmă i-au slăbit influența. În adevăr, dacă preotul posedă o proprietate privilegiată, apare ca opresor; dacă statul îl plătește, este un funcționar care-i dator cu timpul său, cu inima și cu viața sa; cetățenii consideră  virtutea sa drept o datorie și filantropia sa, lipsită de principiul liberului-arbitru, i se ofilește în inimă. Dar dacă preotul e sărac, dacă preotul e voluntar, fără alt sprijin decît Dumnezeu, fără altă avere decît inimile credincioșilor, atunci devine din nou misionarul Americii, se numește apostol, principe al binelui. Cu un cuvînt, domnește prin sărăcie lucie și sucombă prin opulență.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 149-15 .

Patriotism versus religie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituți nedrepte. Astfel, într-o mulțime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul față de proprietate și de lege sînt două sentimente prea ades nesocotite în Franța și pe care ar trebui să le propagăm. Sînt mulți oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea și  Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decît o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Să recunoaștem: nu suntem patrioți! Adevăratul patriot este cetățeanul destul de pătruns de importanța legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă a te face vinovat de crimele lui viitoare?
- Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primari ar întreține mai bine drumurile, n-ar fi atîtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe primar și pe proprietari atunci cînd aceștia se opun unor servituți nedrepte; cu toții ar explica celor ignoranți că și castelul, și ogorul, și bordeiul, și copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte și că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietății. dar un asemenea progres nu se poate obține îndată, el depinde de conștiința populație, pe care nu o putem reforma din temelie decît cu cu ajutorul intervenției eficace a preoților. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.
- Nici nu le iau altfel, răspunse preotul rîzînd. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu odată, în instrucțiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justețea ideilor pe care le-ați exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cîntărește furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoț. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligența credincioșilor mei.
- Ați izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-ați adus în conștiința, comparînd starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sînt sigur că există puține cantoane în care muncitorii să fie atît de conștiincioși în timpul lucrului. (..) În sfîrșit, ați izbutit să-i convingeți pe țărani că timpul liber al bogătașilor este recompensa unei vieți de economie și de muncă.
- Dacă-i așa, spuse Genesta, înseamnă că sînteți mulțumit de ostașii dumneavoastră, domnule preot?
- Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne așteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e și suferință. Suferința, sărăcia sînt forțe vii care au abuzurile lor, după cum și puterea le are pe ale sale. Țăranii care au parcurs două leghe pînă la țarina lor și seara s-au întors istoviți - atunci cînd văd niște vînători  care trec peste ogoarele și holdele lor ca să ajungă mai degrabă  la cină, credeți că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plîngeau  mai adineaori domnii, care sînt delincvenții?  cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătașii și săracii  ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credința ca și puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălțimile fie cerești, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile suspuse au mai puțină credință decît poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduiește cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare îndurate. Deși supus disciplinei ecleziastice și gîndirii superiorilor mei, cred că multă vreme va trebui să fim mai puțin exigenți în chestiunile de cult și să încercăm a reînsufleți sentimentul religios  în păturile mijlocii, acolo unde credința se discută în loc să se practice învățăturile ei. Mania de a filozofa a celor bogați a constituit un exemplu cît se poate de fatal pentru cei săraci și a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăția Domnului. Ceea ce putem obține astăzi de la credincioșii noștri depinde în întregime de influența noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credința să se datoreze numai respectului de care bucură un om?  Cînd credința va fecunda din nou ordinea socială și va impregna toate păturile cu învățătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuție. Cultul unei credința este forma ei, iar societățile nu subzistă decît prin forme. Voi cu drapelul, noi prin cu crucea...
(...)
- Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune  cunoașterea principiilor religioase care stau la temelia societăților.
- Dar patriotismul? îmtrebă Genestas.
- Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decît sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de o clipă a interesului personal, în vreme ce creștinismul este  un sistem complet de împotrivire la tendințele depravate ale omului.
- Cu toate acestea, domnule, în timpul războaielor Revoluției, patriotismul...
- Da, în timpul Revoluției am făcut minuni, spuse Benassis întrerupîndu-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1814, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franța și Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă*.
- Poate, spuse judecătorul, că e ușor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naștere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite  pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sînt necesarmente interminabile.
(...)
- Vai domnule, spuse preotul adresîndu-se judecătorului, cum puteți susține că războaiele religioase n-aveau țel precis? Pe vremuri religia era un liant atît de trainic al societății  încît interesele materiale nu se puteau despărți de problemele religioase. Așa că fiecare soldat știa foarte bine pentru ce lupta...
- Dacă oamenii au luptat atît de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă. O instituție divină ar trebui să impresioneze pe oameni prin adevărul ei.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 145-149.

NOTĂ M.T.
* Cruciadele inițiate de papalitate și înfăptuite de cavalerii din Europa de vest au dus la războaie cu lumea musulmană pentru controlul Locurilor Sfinte în perioada 1096-1291.