Respectul față de femeie este semnul după care recunoști omul modern.
(F. Pecaut)
SURSA
„Litoral”, Constanța, 197?
NOTĂ M.T.
* Felix Pecaut (1828-1898) = Pedagog francez de confesiune protestantă. (http://www.museeprotestant.org/notice/felix-pecaut-1828-1898/)
Se afișează postările cu eticheta om. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta om. Afișați toate postările
sâmbătă, 3 august 2019
joi, 1 februarie 2018
Iudaism și creștinism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)
<
În ultimii 15 ani a creșterii conștiinței ecologice s-a înregistrat o mare controversă în ceea ce privește atitudinile față de natură a tradiției Iudeo-Creștine. Cele mai multe controverse au vizat relația între Dumnezeu, Om și Natură în cartea despre facerea lumii din Biblie*.
Criticii de mediu au susținut că, conform Genezei**, umanitatea este creată ca o imagine a lui Dumnezeu care domină natură și poate subordona Pământul. Geneza, deci, permite clar oamenilor, cu voia lui Dumnezeu, dreptul de a exploata pă mântul fără a avea rețineri morale. Esența unică a umanității printre creaturi, constituită în imaginea lui Dumnezeu, conferă oamenilor drepturi unice și privilegii peste celelalte ființe. Mai mult decât atât, Dumnezeu a hărăzit ca omul să fie conducătorul Pământului. Oamenii sunt pentru restul creațiilor, la fel cum este Dumnezeu penteu om. Deci dacă Dumnezeu este stăpânul oamenilor, în același fel este și omul stăpânul naturii. Aceasta este interpretarea dominatoare a Genezei.
Dar, esența unică umană de a fi creată după imaginea lui Dumnezeu. conferă nu doar drepturi și privilegii speciale, dar și obligații și responsabilități. Covârșitoare printre aceste responsabilități este aceea de a conduce Pământul cu înțelepciune și fără a-l distruge. A abuza, a degrada sau a distruge Pământul înseamnă a încălca încrederea lui Dumnezeu pe care acesta a depus-o în oameni. Această interpretare a Genezei poate fi numită intepretarea conservaționistă.
Sunt două mituri ale creației separate în Geneză. Prima relatare, care mai degrabă începe decât se sfârșește cu creația Grădinii Eden*** și a oamenilor într-o singură zi e cu secole mai veche decât a doua relatare, legată de crearea luminii și împărțirea apelor în prima zi, care se termină cu creația oamenilor în a șasea zi. Cea mai veche și cea mai ambiguă credință este, de asemenea, subiectul a două interpretări contradictorii referitoare la rolul omului față de natură. În această credință în care omul descoperă că rolul desemnat lui de către Dumnezeu este să se îngrijească de Grădina Eden (care ar putea fi considerată natura în întregime) și să o păstreze.
Sunt, de asemenea, trei posibile eco-etici coexistente cu vederea generală a Iudeo-Creștinismului, în funcție de interpretare:
1. O eco-etică asociată cu dominarea (indirect antropocentrică);
2. O eco-etică mai directă, biocentrică, asociată cu simțul administrării;
3. O eco-etică directă, biocentrică, asociată cu simțul cetățeniei.
Ultimele două etici sunt biocentrice și directe, însă ele diferă prin implicațiile practice. Penultima ar permite managementul naturii și utlizarea înțeleaptă a ei, în timp ce ultimul ar implica modalitatea "trăiește și lasă să trăiască".
Noua metodă de a învăța despre mediu - așa cum spunea Papa Ioan Paul al II lea**** - vizează administrarea naturii de către umanitate. Oamenii sunt păzitorii, protectorii naturii și nu stăpânii ei. O modalitate de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este să protejezi mediul și resursele naturale de care acesta depinde.
>
Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 38-39.
Note M. T.
* Biblia ("cărți" în greacă) = Volum religios care cuprinde cărțile sfinte ale iudaismului (Vechiul Testament) și creștinismului (Vechiul Testament și Noul Testament. Este o compilație redactată de-a lungul secolelor: Vechiul Testament în ebraică și apoi tradus în greacă, iar Noul Testament în greacă. (www.ziarullumina.ro - 7 iulie 2007 - Când au fost scrise cărțile Bibliei)
** Geneza sau Facerea ("genesis" în greacăd = Prima carte a Vechiului Testament. (www.creștinortodox.ro - 8 iunie 2012 - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea)
*** Grădina Eden = Loc situat între fluviile Tigru și Eufrat (Orientul Mijlociu), unde au trăit Adam și Eva după ce au fost creați de Dumnzeu. (www.creștinortodox.ro - Grădina Edenului - 2012)
**** Karol Wojtyla (1920-2005) = Cleric polnez care a condus Biserica Romano-Catolică ca papă cu numele Ioan Paul II în perioada 1978-2005. (www.catholica.ro - Papa Ioan Paul al II lea va fi beatificat la ... mai 2011)
În ultimii 15 ani a creșterii conștiinței ecologice s-a înregistrat o mare controversă în ceea ce privește atitudinile față de natură a tradiției Iudeo-Creștine. Cele mai multe controverse au vizat relația între Dumnezeu, Om și Natură în cartea despre facerea lumii din Biblie*.
Criticii de mediu au susținut că, conform Genezei**, umanitatea este creată ca o imagine a lui Dumnezeu care domină natură și poate subordona Pământul. Geneza, deci, permite clar oamenilor, cu voia lui Dumnezeu, dreptul de a exploata pă mântul fără a avea rețineri morale. Esența unică a umanității printre creaturi, constituită în imaginea lui Dumnezeu, conferă oamenilor drepturi unice și privilegii peste celelalte ființe. Mai mult decât atât, Dumnezeu a hărăzit ca omul să fie conducătorul Pământului. Oamenii sunt pentru restul creațiilor, la fel cum este Dumnezeu penteu om. Deci dacă Dumnezeu este stăpânul oamenilor, în același fel este și omul stăpânul naturii. Aceasta este interpretarea dominatoare a Genezei.
Dar, esența unică umană de a fi creată după imaginea lui Dumnezeu. conferă nu doar drepturi și privilegii speciale, dar și obligații și responsabilități. Covârșitoare printre aceste responsabilități este aceea de a conduce Pământul cu înțelepciune și fără a-l distruge. A abuza, a degrada sau a distruge Pământul înseamnă a încălca încrederea lui Dumnezeu pe care acesta a depus-o în oameni. Această interpretare a Genezei poate fi numită intepretarea conservaționistă.
Sunt două mituri ale creației separate în Geneză. Prima relatare, care mai degrabă începe decât se sfârșește cu creația Grădinii Eden*** și a oamenilor într-o singură zi e cu secole mai veche decât a doua relatare, legată de crearea luminii și împărțirea apelor în prima zi, care se termină cu creația oamenilor în a șasea zi. Cea mai veche și cea mai ambiguă credință este, de asemenea, subiectul a două interpretări contradictorii referitoare la rolul omului față de natură. În această credință în care omul descoperă că rolul desemnat lui de către Dumnezeu este să se îngrijească de Grădina Eden (care ar putea fi considerată natura în întregime) și să o păstreze.
Sunt, de asemenea, trei posibile eco-etici coexistente cu vederea generală a Iudeo-Creștinismului, în funcție de interpretare:
1. O eco-etică asociată cu dominarea (indirect antropocentrică);
2. O eco-etică mai directă, biocentrică, asociată cu simțul administrării;
3. O eco-etică directă, biocentrică, asociată cu simțul cetățeniei.
Ultimele două etici sunt biocentrice și directe, însă ele diferă prin implicațiile practice. Penultima ar permite managementul naturii și utlizarea înțeleaptă a ei, în timp ce ultimul ar implica modalitatea "trăiește și lasă să trăiască".
Noua metodă de a învăța despre mediu - așa cum spunea Papa Ioan Paul al II lea**** - vizează administrarea naturii de către umanitate. Oamenii sunt păzitorii, protectorii naturii și nu stăpânii ei. O modalitate de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este să protejezi mediul și resursele naturale de care acesta depinde.
>
Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 38-39.
Note M. T.
* Biblia ("cărți" în greacă) = Volum religios care cuprinde cărțile sfinte ale iudaismului (Vechiul Testament) și creștinismului (Vechiul Testament și Noul Testament. Este o compilație redactată de-a lungul secolelor: Vechiul Testament în ebraică și apoi tradus în greacă, iar Noul Testament în greacă. (www.ziarullumina.ro - 7 iulie 2007 - Când au fost scrise cărțile Bibliei)
** Geneza sau Facerea ("genesis" în greacăd = Prima carte a Vechiului Testament. (www.creștinortodox.ro - 8 iunie 2012 - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea)
*** Grădina Eden = Loc situat între fluviile Tigru și Eufrat (Orientul Mijlociu), unde au trăit Adam și Eva după ce au fost creați de Dumnzeu. (www.creștinortodox.ro - Grădina Edenului - 2012)
**** Karol Wojtyla (1920-2005) = Cleric polnez care a condus Biserica Romano-Catolică ca papă cu numele Ioan Paul II în perioada 1978-2005. (www.catholica.ro - Papa Ioan Paul al II lea va fi beatificat la ... mai 2011)
vineri, 23 octombrie 2015
Independența și libertatea individuală: vechi privilegii umane (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Își amintea de ceea ce simțise în copilărie, la treisprezece ani, cînd Hubert, care încă nu împlinise optsprezece ani, plecase la război. Și atunci fusese cumplit, dar acum era mult mai rău; și Dinny se întreba de ce. (...) Numai pentru că toate acele vechi primejdii fuseseră îndurate de bunăvoie; în timp ce situația actuală îi fusese impusă. Era legat de mîini și de picioare, și lipsit de cele două mari privilegii pentru asigurarea cărora ființele umane, grupate în colectivități, și-au orientat toate puterile de mii de ani încoace, pînă ce - pînă ce- au devenit bolșevici. Privilegii pentru orice ființă umană, dar mai ales pentru oameni ca ei, crescuți fără nici un altfel de constrîngere decît cea a conștiințelor lor.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 268.
(...)
Își amintea de ceea ce simțise în copilărie, la treisprezece ani, cînd Hubert, care încă nu împlinise optsprezece ani, plecase la război. Și atunci fusese cumplit, dar acum era mult mai rău; și Dinny se întreba de ce. (...) Numai pentru că toate acele vechi primejdii fuseseră îndurate de bunăvoie; în timp ce situația actuală îi fusese impusă. Era legat de mîini și de picioare, și lipsit de cele două mari privilegii pentru asigurarea cărora ființele umane, grupate în colectivități, și-au orientat toate puterile de mii de ani încoace, pînă ce - pînă ce- au devenit bolșevici. Privilegii pentru orice ființă umană, dar mai ales pentru oameni ca ei, crescuți fără nici un altfel de constrîngere decît cea a conștiințelor lor.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 268.
vineri, 11 septembrie 2015
Omul modern versus omul primitiv (GALSWORTHY 1931)
<
(...) Adrian părăsi maxilarul și luă în mînă un mulaj de Pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java*, care vreme atît de îndelungată a divizat părerile învățaților în chestiunea dacă ar trebuie să fie numi om-maimuță sau maimuță-om. Ce distanță de la această viețuitoare și pînă la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura întreba: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat Omul de la Trinil, de la Piltdown**, de la Neanderthal***, sau din niște colaterali încă nedescoperiți ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorința sa arzătoare de a delimita locul de baștină a rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simțea că teoria e nesatisfăcătoare. Cînd acele specimene primare prezentau un stagiu de specializare atît de precis, a le căuta originea la un tip atît de diferit, însemna o deviere. Ca și cum ai afirma că cerbul roșu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriașul glob pămîntesc pe care erau însemnate toate descoperirile la zi legate de originea omului modern. însoțite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului și climatului. Unde - unde să cauți? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluționa în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la fața locului - cel mai adînc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munților Himalaya, Fayum****, sau vreun alt loc înghițit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghițit de mare, atunci niciodată nu va putea stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăși problema esenței umane, a adevăratei naturi a ființei omenești, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filozofia socială - o chestiune de curînd readusă pe tapet.Și anume: dacă omul era funciarmente blînd și pașnic, ipoteză pe care părea să o sugereze studiul vieții animalelor și al unor așa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv și neliniștit, cum părea să afirme această lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găsește cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, și de acolo va ieși poate la iveală o mărturie care să decidă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blîndeții inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gîndire refuza să subscrie cu ușurință sau fără rezerve orice fel de teză. Pînă și animalele blînde, pînă și păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întîmplat și cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naștere, firește, o dată cu extinderea activităților sale și cu apariția competițiilor - cu alte cuvinte, o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viața așa-zis civilizată. Existența elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puține prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepți omul modern așa cum se prezintă și să încerci să-i frînezi posibilitățile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vînătoare în Africa centrală, cu prilejuri căreia o serie de băștinași primitivi, femei și băștinași, care patrulau în slujba vînătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanților omorîți, le despicaseră mădular cu mădular, fîșie cu fîșie, și le mîncaseră crude și șiroind de sînge, apoi dispăruseră în pădure, perechi-perechi pentru a desăvîrși orgia. La urma urmelor, și civilizația era bună la ceva.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, vol. I, trad. A. Ralian, Miron, 1992, p. 27-29.
NOTĂ M.T.
* Homo erectus sau Omul din Java a fost decoperit de medicul E. Dubois în 1891 în localitatea Trinil din insula Java din Indonesia. (http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/fossils/trinil-2)
** Descoperirea Omului de la Piltdown (Anglia) anunțată în 1912 de către arheologul amator C. Dawson, a fost infirmată în 1953 de o echipă de cercetători. (http://www.bbc.co.uk/history/ancient/archaeology/piltdown_man_01.shtml)
*** Primele fosile ale Omului de Neanderthal au fost găsite în acest loc de pe valea rîului Dussel din Germania, denumirea fiind introdusă în 1864 de W. King. (http://scinews.ro/disparitia-omului-de-neanderthal/)
**** În 1887 arheologul britanic W. Petrie a descoperit în oaza Fayum din Egipt portrete ale unor mumii din epoca romană. (http://www.smithsonianmag.com/history/the-oldest-modernist-paintings-20169750/?no-ist)
(...) Adrian părăsi maxilarul și luă în mînă un mulaj de Pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java*, care vreme atît de îndelungată a divizat părerile învățaților în chestiunea dacă ar trebuie să fie numi om-maimuță sau maimuță-om. Ce distanță de la această viețuitoare și pînă la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura întreba: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat Omul de la Trinil, de la Piltdown**, de la Neanderthal***, sau din niște colaterali încă nedescoperiți ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorința sa arzătoare de a delimita locul de baștină a rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simțea că teoria e nesatisfăcătoare. Cînd acele specimene primare prezentau un stagiu de specializare atît de precis, a le căuta originea la un tip atît de diferit, însemna o deviere. Ca și cum ai afirma că cerbul roșu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriașul glob pămîntesc pe care erau însemnate toate descoperirile la zi legate de originea omului modern. însoțite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului și climatului. Unde - unde să cauți? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluționa în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la fața locului - cel mai adînc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munților Himalaya, Fayum****, sau vreun alt loc înghițit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghițit de mare, atunci niciodată nu va putea stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăși problema esenței umane, a adevăratei naturi a ființei omenești, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filozofia socială - o chestiune de curînd readusă pe tapet.Și anume: dacă omul era funciarmente blînd și pașnic, ipoteză pe care părea să o sugereze studiul vieții animalelor și al unor așa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv și neliniștit, cum părea să afirme această lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găsește cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, și de acolo va ieși poate la iveală o mărturie care să decidă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blîndeții inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gîndire refuza să subscrie cu ușurință sau fără rezerve orice fel de teză. Pînă și animalele blînde, pînă și păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întîmplat și cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naștere, firește, o dată cu extinderea activităților sale și cu apariția competițiilor - cu alte cuvinte, o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viața așa-zis civilizată. Existența elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puține prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepți omul modern așa cum se prezintă și să încerci să-i frînezi posibilitățile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vînătoare în Africa centrală, cu prilejuri căreia o serie de băștinași primitivi, femei și băștinași, care patrulau în slujba vînătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanților omorîți, le despicaseră mădular cu mădular, fîșie cu fîșie, și le mîncaseră crude și șiroind de sînge, apoi dispăruseră în pădure, perechi-perechi pentru a desăvîrși orgia. La urma urmelor, și civilizația era bună la ceva.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, vol. I, trad. A. Ralian, Miron, 1992, p. 27-29.
NOTĂ M.T.
* Homo erectus sau Omul din Java a fost decoperit de medicul E. Dubois în 1891 în localitatea Trinil din insula Java din Indonesia. (http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/fossils/trinil-2)
** Descoperirea Omului de la Piltdown (Anglia) anunțată în 1912 de către arheologul amator C. Dawson, a fost infirmată în 1953 de o echipă de cercetători. (http://www.bbc.co.uk/history/ancient/archaeology/piltdown_man_01.shtml)
*** Primele fosile ale Omului de Neanderthal au fost găsite în acest loc de pe valea rîului Dussel din Germania, denumirea fiind introdusă în 1864 de W. King. (http://scinews.ro/disparitia-omului-de-neanderthal/)
**** În 1887 arheologul britanic W. Petrie a descoperit în oaza Fayum din Egipt portrete ale unor mumii din epoca romană. (http://www.smithsonianmag.com/history/the-oldest-modernist-paintings-20169750/?no-ist)
marți, 16 septembrie 2014
Om și pitecantrop (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului* pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă, gravă, să-i cadă prada.
Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă.
Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere cînd ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului - cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 139-140.
NOTĂ M.T.
* Pitecantrop - Reprezentant al lui Homo erectus, descoperit în insula Java, cu caractere intermediare între maimuțele antropoide și omul primitiv. – Din fr. pithécanthrope. (http://dexonline.ro/definitie/pitecantrop/paradigma)
(...)
Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului* pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă, gravă, să-i cadă prada.
Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă.
Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere cînd ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului - cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop.
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 139-140.
NOTĂ M.T.
* Pitecantrop - Reprezentant al lui Homo erectus, descoperit în insula Java, cu caractere intermediare între maimuțele antropoide și omul primitiv. – Din fr. pithécanthrope. (http://dexonline.ro/definitie/pitecantrop/paradigma)
joi, 8 mai 2014
Școli literare la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
În cursul lecturilor sale descoperise două mari școli literare. Una îl socotea pe om zeu și nu voia să știe de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pum de lut, fără să țină seamă de visurile lui inspirate de ceruri și de dumnezeieștile-i posibilități. După părerea lui Martin, atît școala omului-zeu cît și cea a omului-lut greșeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor și năzuințelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca de felcu școala omului-zeu și sfida sălbăticia brutală a omului-lut.
(...)>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 283.
(...)
În cursul lecturilor sale descoperise două mari școli literare. Una îl socotea pe om zeu și nu voia să știe de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pum de lut, fără să țină seamă de visurile lui inspirate de ceruri și de dumnezeieștile-i posibilități. După părerea lui Martin, atît școala omului-zeu cît și cea a omului-lut greșeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor și năzuințelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca de felcu școala omului-zeu și sfida sălbăticia brutală a omului-lut.
(...)>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 283.
sâmbătă, 31 august 2013
CUGETARE - copil / V. Hugo
Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm.
VICTOR HUGO (1802-1885) - scriitor francez
SURSA
VICTOR HUGO (1802-1885) - scriitor francez
SURSA
***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013
luni, 1 ianuarie 1973
Cultura literelor (CSEH 1973)
GUSZTAV CSEH, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973
Prefață - Viorica Cristea
(5-8) În zilele noastre, știința adaugă neîncetat alte și alte capitole patrimoniului bunurilor spirituale și materiale ale omenirii. Noul și mai noul solicită, însuflețesc, imprimînd existenței umane un ritm alert, mutațiile succedate pe toate planurile activității și gîndirii umane devenind - paradoxal - „coordonata fixă” a existenței și acest perpetuum mobile al inteligenței și energiei omenești are la un număr restrîns de semne grafice, scrisul.
Ordinea, dacă vrem enumerare, ar fi după cum urmează: natură - om - muncă - idee - limbă - scris. Timpul scurs de la apariție omului pe pămînt și pînă la ivirea primelor scrisuri, însumează peste un milion de ani, transmiterea orală a gîndirii a apărut de 500000 de ani, sistemul de transpunere grafică a gîndului, ideografia, are 6000 de ani, iar litera în accepțiunea noastră numără 3000 de ani. De unde, înaintea apariției scrisului experiența umană era nevoită să pornească iarăși și iarăși de la zero, odată cu fixarea ideii prin semne grafice, s-a produs și miracolul acumulării și preluării rezultatelor, una din premizele mersului înainte. Rolul imens al scrisului, al literelor, al cifrelor, rezidă în absoluta lor forță de exprimare a tot ceea ce a dat la iveală gîndirea omenească, asigurarea perenității roadelor gîndirii omului, minunata dar muritoarea creație a naturii.
Trebuie spus însă, că scrisul nu a jucat în toate organizările sociale un rol de identică importanță, funcția sa socială fiind în anumite perioade limitată, denaturată, negată chiar, în concordanță cu imperativele intereselor forțelor conducătoare. Au existat perioade în care scrisul devenea dreptul sacru al unei pături sociale restrînse și care îl practica în scopuri foarte restrîns sociale. Cu toate meandrele căilor sale, cu tot ritmul arbitrar încetinit uneori de către ocultul social, scrisul și-a continuat drumul său civilizator, iar civilizația îi adresează la rîndul ei, solicitări speciale; stenografia, de exemplu, s-a născut după modelul abrevierilor atît de dragi evului mediu european.
Scrisul, dezvoltarea sa, are o istorie amplă, deoarece s-a născut în fucție de nevoi economice și sociale diverse, în mod spontan, în diferite puncte ale globului. A îmbrăcat pe parcurs, sub imperiul unor condiții date, forme foarte variate și a suferit de-a lungul mileniilor nenumărate schimbări privind forma și numărul semnelor sale, adaptate la nevoile limbii popoarelor care-l preluau și îl cultivau, de asemeni conform unor imperative proprii.
Cele trei mari capitole ale dezvoltării scrisului sînt pictografia, ideografia și scrierile fonetice (precedate fiind de încercările de memorizare prin semne numite mnemotehnice, care includ la rîndul lor un mare număr de „variante regionale”). Scrisul ideografic, strălucit reprezentant de hieroglifele egiptene și cuneiformele sumero-babiloniene poartă în sine germenii scrisului fonetic, din elementele cărora geniul practic al fenicienilor face să apară alfabetul. Scrierea feniciană a dat naștere scrierilor alfabetice, dar generalizarea scrierii alfabetice nu se leagă de numele fenicienilor: alfabetul grecesc va fi baza tuturor scrierilor alfabetice europene și alfabetul aramaic dezvoltat tot din scrierea semitică de nord devine baza scrierilor alfabetice din Asia centrală, India și unele părți ale Africii.
Există la noi în țară cărți originale sau traduceri, care tratează pe larg istoria dezvoltării scrisului sau unele capitole de semnificație deosebită, adresîndu-se categoriilor diverse de cititori. Deci, aspectul informării publicului nostru privind latura dezvoltării scrisului legat de condițiile sociale, geografice etc s-a realizat. Dar nu s-au epuizat, prin tratarea dezvoltării istorice, toate implicațiile majore ale scrisului.
Prezenta carte, exemplar singular în limitele genului, își propune un țel aparte: pornește de la cunoașterea faptului că scrisul, pe lîngă însușiri funcționale, are și o latură estetică, adică litera
în sine poate produce satisfacții artistice sau contrarul acesteia. Formele complexe de manifestare, sub care ne apare litera: cărți reviste și toată suita produselor graficii publicitare la rîndul lor acționează, dincolo de conținutul pe care-l mediază și sub aspect pur vizual, operînd asupra privitorului cu factori ca: echilibrul volumelor, repartizarea justă a petelor albe și negre, ritmizarea judicioasă în cadrul textului scris etc. Prezenta carte inițiază cititorul în legile care guvernează lumea literelor sau mai precis care stau la baza esteticului acestei lumi. Litera este prezentată ca o entitate complexă născută din funcționarea simultană a instrumentului de scris, a materialelor utilizate, care împreună îi vor hotărî caracterul. Tot ce apare în acestă carte își propune să fie operant. Totul se află sub semnul utilității, fie a utilității aplicabile în practică, fie sub aspectul utilității în procesul cunoașterii. În măsura în care considerăm cultura generală un bagaj variabil de concepte de bază, cu a utorul cărora omul de azi „vede” și „înțelege” situat nu în afara, ci înlăuntrul problemelor, realitatea care-l înconjoară, putem considera că această carte aduce un real serviciu social. Comunicarea prin intermediul scrisului ne înconjoară pretutindeni. prezența scrisului în jurul nostru are frecvențe copleșitoare și multitudinea formelor pe care le îmbracă este nesfîrșită. O mare energie umană se cheltuie ca înfăptuirea lor să poarte și însemnele calitativului și este un adevărat neajuns social că aceste apeluri vizuale nu-și găsesc decît puțini destinatari. Noi nu mai avem analfabeți, dar din păcate este încă redus numărul celor ce desprinde frumusețea specifică a lumii literelor, a textului scris.
Cel ce va parcurge cartea de față și va cerceta mare său material documentar, se va raporta în viitor altfel la tot ce are vreo contingență cu scrisul, cu lumea literelor. Va fi în măsură să întrevadă calități sau să măsoare gradul de nerealizat. Astfel, pentru munca graficienilor, a editurilor, a poligrafiilor, care reclamă un public receptiv, cît de cît inițiat, lucrarea prezintă un ajutor virtual.
Aspectul istoriei dezvoltării scrisului este tratat succint, asigurîndu-se însă un anumit nivel de cunoștințe, în posesia cărora un nespecialist se poate considera orientat și într-o măsură - documentat.
Volumul de față este lucrarea onestă și valoroasă, rezultanta unei experiențe de o viață. Autorul, ani îndelungați a funcționat ca profesor în școli și institute de specialitate și a practicat grafica publicitară de pe pozițiile unui temerar artist al literelor. Temerar, fiindcă avînd cultul perfecțiunii, nu a acceptat niciodată compromisuri față de normele eticii profesionale, pe care și le-a impus de la începuturile activității sale: totul sub semnul calității, al preciziei, al finisării meșteșugite, nici un rabat facilului sau imposturii drapată în faldurile modei.
Omul și opera în fața cărora își prezintă afecțiunea și profunda prețuire un fost student și coleg.
Introducere
(12-13) Scrisul, litera, ideea așternută pe hîrtie, au un rol tot mai important în viața contemporană. Semnele scrisului sînt ostașii culturii; datorită lor se păstrează datele științei și se extinde civilizația. Scrisul face posibilă acumularea și transmiterea cunoștințelor și semnalează progresul vieții înconjurătoare. Scrisul orientează și delectează, el este factor activ în mai toate manifestările vieții. În cursul istoriei, scrisul a fost exponentul vieți spirituale și în același timp, prin stil, purtătorul gustului epocii respective.
Numărul semnelor scrisului este relativ restrîns; se rezumă la 25-30, dînd totuși variații nesfîrșite de litere. În cărți, în reviste, pe afișe, le găsim în toată varietatea lor, concurînd în eleganță, spirit și expresivitate.
Adevăratul om de cultură aspiră să cunoască istoria scrisului, dezvoltarea sa, din antichitate pînă în zilele noastre. Literele, toate, cu suita lor de variațiuni, ni se adresează nemijlocit; recunoaștem fiecare formă, deși lumea literelor, a formelor lor, este infinită, aidoma muzicii. Formele vechi, perimate dispar, fiind înlocuite cu altele, noi, evoluția scrisului împletindu-se organic cu dezvoltarea societății, a culturii sale.
Lucrarea de față urmărește apropierea cititorului de lumea literelor și of ace prezentînd succint în primul capitol cîteva date din dezvoltarea istorică a scrisului, în cel de-al doilea raportul reciproc determinat al trinității literă - instrument - materialul purtător al scrierii, celui de a-l treilea capitol revenindu-i problemele legilor care guvernează în domeniul scrisului. În continuare, lucrarea pune la dispoziția celor interesați planșele anexate, ilustrînd 42 de tipuri de litere.
O istorie a scrisului
(13) Multe milenii s-a scurs în istoria omenii, fără să se poată sesiza vreo dezvoltare. Descoperirile oamenilor, experințelor au rămas izolate, lipsindu-le mijloacele de fixare, de păstrare și extindere a cunoștințelor. Fiecare generație a fost pusă în situația de a redescoperi ceea ce putea moșteni de la predecesori.
Notarea, fixarea ideii umane și transmiterea ei urmașilor devine tendința firească a omului ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare; dar a trebuit să treacă mii de ani pînă cînd omul a reușit să găsească niște semne, ce încă nu se pot numi scriere, care să înlesnească comunicarea. Omul primitiv uza de niște semne convenționale. De exemplu, chinezii, cu 6500 de ani î. e. n., se foloseau de sfori convenționale de intestine pe care le înnodau la o anumită distanță și într-un anumit mod. (...)
Prefață
Introducere
Din istoria scrisului
Probleme ale practicii scrisului
Probleme ale practicii scrisului
Planșe
Prefață - Viorica Cristea
(5-8) În zilele noastre, știința adaugă neîncetat alte și alte capitole patrimoniului bunurilor spirituale și materiale ale omenirii. Noul și mai noul solicită, însuflețesc, imprimînd existenței umane un ritm alert, mutațiile succedate pe toate planurile activității și gîndirii umane devenind - paradoxal - „coordonata fixă” a existenței și acest perpetuum mobile al inteligenței și energiei omenești are la un număr restrîns de semne grafice, scrisul.
Ordinea, dacă vrem enumerare, ar fi după cum urmează: natură - om - muncă - idee - limbă - scris. Timpul scurs de la apariție omului pe pămînt și pînă la ivirea primelor scrisuri, însumează peste un milion de ani, transmiterea orală a gîndirii a apărut de 500000 de ani, sistemul de transpunere grafică a gîndului, ideografia, are 6000 de ani, iar litera în accepțiunea noastră numără 3000 de ani. De unde, înaintea apariției scrisului experiența umană era nevoită să pornească iarăși și iarăși de la zero, odată cu fixarea ideii prin semne grafice, s-a produs și miracolul acumulării și preluării rezultatelor, una din premizele mersului înainte. Rolul imens al scrisului, al literelor, al cifrelor, rezidă în absoluta lor forță de exprimare a tot ceea ce a dat la iveală gîndirea omenească, asigurarea perenității roadelor gîndirii omului, minunata dar muritoarea creație a naturii.
Trebuie spus însă, că scrisul nu a jucat în toate organizările sociale un rol de identică importanță, funcția sa socială fiind în anumite perioade limitată, denaturată, negată chiar, în concordanță cu imperativele intereselor forțelor conducătoare. Au existat perioade în care scrisul devenea dreptul sacru al unei pături sociale restrînse și care îl practica în scopuri foarte restrîns sociale. Cu toate meandrele căilor sale, cu tot ritmul arbitrar încetinit uneori de către ocultul social, scrisul și-a continuat drumul său civilizator, iar civilizația îi adresează la rîndul ei, solicitări speciale; stenografia, de exemplu, s-a născut după modelul abrevierilor atît de dragi evului mediu european.
Scrisul, dezvoltarea sa, are o istorie amplă, deoarece s-a născut în fucție de nevoi economice și sociale diverse, în mod spontan, în diferite puncte ale globului. A îmbrăcat pe parcurs, sub imperiul unor condiții date, forme foarte variate și a suferit de-a lungul mileniilor nenumărate schimbări privind forma și numărul semnelor sale, adaptate la nevoile limbii popoarelor care-l preluau și îl cultivau, de asemeni conform unor imperative proprii.
Cele trei mari capitole ale dezvoltării scrisului sînt pictografia, ideografia și scrierile fonetice (precedate fiind de încercările de memorizare prin semne numite mnemotehnice, care includ la rîndul lor un mare număr de „variante regionale”). Scrisul ideografic, strălucit reprezentant de hieroglifele egiptene și cuneiformele sumero-babiloniene poartă în sine germenii scrisului fonetic, din elementele cărora geniul practic al fenicienilor face să apară alfabetul. Scrierea feniciană a dat naștere scrierilor alfabetice, dar generalizarea scrierii alfabetice nu se leagă de numele fenicienilor: alfabetul grecesc va fi baza tuturor scrierilor alfabetice europene și alfabetul aramaic dezvoltat tot din scrierea semitică de nord devine baza scrierilor alfabetice din Asia centrală, India și unele părți ale Africii.
Există la noi în țară cărți originale sau traduceri, care tratează pe larg istoria dezvoltării scrisului sau unele capitole de semnificație deosebită, adresîndu-se categoriilor diverse de cititori. Deci, aspectul informării publicului nostru privind latura dezvoltării scrisului legat de condițiile sociale, geografice etc s-a realizat. Dar nu s-au epuizat, prin tratarea dezvoltării istorice, toate implicațiile majore ale scrisului.
Prezenta carte, exemplar singular în limitele genului, își propune un țel aparte: pornește de la cunoașterea faptului că scrisul, pe lîngă însușiri funcționale, are și o latură estetică, adică litera
în sine poate produce satisfacții artistice sau contrarul acesteia. Formele complexe de manifestare, sub care ne apare litera: cărți reviste și toată suita produselor graficii publicitare la rîndul lor acționează, dincolo de conținutul pe care-l mediază și sub aspect pur vizual, operînd asupra privitorului cu factori ca: echilibrul volumelor, repartizarea justă a petelor albe și negre, ritmizarea judicioasă în cadrul textului scris etc. Prezenta carte inițiază cititorul în legile care guvernează lumea literelor sau mai precis care stau la baza esteticului acestei lumi. Litera este prezentată ca o entitate complexă născută din funcționarea simultană a instrumentului de scris, a materialelor utilizate, care împreună îi vor hotărî caracterul. Tot ce apare în acestă carte își propune să fie operant. Totul se află sub semnul utilității, fie a utilității aplicabile în practică, fie sub aspectul utilității în procesul cunoașterii. În măsura în care considerăm cultura generală un bagaj variabil de concepte de bază, cu a utorul cărora omul de azi „vede” și „înțelege” situat nu în afara, ci înlăuntrul problemelor, realitatea care-l înconjoară, putem considera că această carte aduce un real serviciu social. Comunicarea prin intermediul scrisului ne înconjoară pretutindeni. prezența scrisului în jurul nostru are frecvențe copleșitoare și multitudinea formelor pe care le îmbracă este nesfîrșită. O mare energie umană se cheltuie ca înfăptuirea lor să poarte și însemnele calitativului și este un adevărat neajuns social că aceste apeluri vizuale nu-și găsesc decît puțini destinatari. Noi nu mai avem analfabeți, dar din păcate este încă redus numărul celor ce desprinde frumusețea specifică a lumii literelor, a textului scris.
Cel ce va parcurge cartea de față și va cerceta mare său material documentar, se va raporta în viitor altfel la tot ce are vreo contingență cu scrisul, cu lumea literelor. Va fi în măsură să întrevadă calități sau să măsoare gradul de nerealizat. Astfel, pentru munca graficienilor, a editurilor, a poligrafiilor, care reclamă un public receptiv, cît de cît inițiat, lucrarea prezintă un ajutor virtual.
Aspectul istoriei dezvoltării scrisului este tratat succint, asigurîndu-se însă un anumit nivel de cunoștințe, în posesia cărora un nespecialist se poate considera orientat și într-o măsură - documentat.
Volumul de față este lucrarea onestă și valoroasă, rezultanta unei experiențe de o viață. Autorul, ani îndelungați a funcționat ca profesor în școli și institute de specialitate și a practicat grafica publicitară de pe pozițiile unui temerar artist al literelor. Temerar, fiindcă avînd cultul perfecțiunii, nu a acceptat niciodată compromisuri față de normele eticii profesionale, pe care și le-a impus de la începuturile activității sale: totul sub semnul calității, al preciziei, al finisării meșteșugite, nici un rabat facilului sau imposturii drapată în faldurile modei.
Omul și opera în fața cărora își prezintă afecțiunea și profunda prețuire un fost student și coleg.
Introducere
(12-13) Scrisul, litera, ideea așternută pe hîrtie, au un rol tot mai important în viața contemporană. Semnele scrisului sînt ostașii culturii; datorită lor se păstrează datele științei și se extinde civilizația. Scrisul face posibilă acumularea și transmiterea cunoștințelor și semnalează progresul vieții înconjurătoare. Scrisul orientează și delectează, el este factor activ în mai toate manifestările vieții. În cursul istoriei, scrisul a fost exponentul vieți spirituale și în același timp, prin stil, purtătorul gustului epocii respective.
Numărul semnelor scrisului este relativ restrîns; se rezumă la 25-30, dînd totuși variații nesfîrșite de litere. În cărți, în reviste, pe afișe, le găsim în toată varietatea lor, concurînd în eleganță, spirit și expresivitate.
Adevăratul om de cultură aspiră să cunoască istoria scrisului, dezvoltarea sa, din antichitate pînă în zilele noastre. Literele, toate, cu suita lor de variațiuni, ni se adresează nemijlocit; recunoaștem fiecare formă, deși lumea literelor, a formelor lor, este infinită, aidoma muzicii. Formele vechi, perimate dispar, fiind înlocuite cu altele, noi, evoluția scrisului împletindu-se organic cu dezvoltarea societății, a culturii sale.
Lucrarea de față urmărește apropierea cititorului de lumea literelor și of ace prezentînd succint în primul capitol cîteva date din dezvoltarea istorică a scrisului, în cel de-al doilea raportul reciproc determinat al trinității literă - instrument - materialul purtător al scrierii, celui de a-l treilea capitol revenindu-i problemele legilor care guvernează în domeniul scrisului. În continuare, lucrarea pune la dispoziția celor interesați planșele anexate, ilustrînd 42 de tipuri de litere.
O istorie a scrisului
(13) Multe milenii s-a scurs în istoria omenii, fără să se poată sesiza vreo dezvoltare. Descoperirile oamenilor, experințelor au rămas izolate, lipsindu-le mijloacele de fixare, de păstrare și extindere a cunoștințelor. Fiecare generație a fost pusă în situația de a redescoperi ceea ce putea moșteni de la predecesori.
Notarea, fixarea ideii umane și transmiterea ei urmașilor devine tendința firească a omului ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare; dar a trebuit să treacă mii de ani pînă cînd omul a reușit să găsească niște semne, ce încă nu se pot numi scriere, care să înlesnească comunicarea. Omul primitiv uza de niște semne convenționale. De exemplu, chinezii, cu 6500 de ani î. e. n., se foloseau de sfori convenționale de intestine pe care le înnodau la o anumită distanță și într-un anumit mod. (...)
Referințe
http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG
https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)