Femeia în pelerinaj în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...) Împrejurul lor , din mijlocul forfotei se auzeau glasurile oamenilor, care cereau să li se dea ulei, orez, zaharicale și tutun, în timp ce se înghesuiau în jurul puțului de apă, așteptînd să  le vină rîndul; pe deasupra glasurilor acestora, din harabalele cu covergă se auzeau strigăte ascuțite și rîsetele stăpînite ale femeilor, care stăteau ascunse între poclade, pentru că nu puteau să-și arate obrajii în public.
În zilele noastre, indigenii fruntași găsesc că este mult mai bine ca femeile cînd pleacă la drum (și femeile sînt mereu pe drumuri), să fie așezate în compartimentele de cale ferată, cu perdelele lăsate; obiceiul acesta a început să fie foarte răspîndit. Mai sînt încă destui și dintre cei care țin la vechile obiceiuri moștenite de la părinți; dar mai ales se găsesc femeile bătrîne, care țin la obiceiurile moștenite chiar mai mult decît bărbații, și care la sfîrșitul vieții pleacă în pelerinaj. Acestea însă, tocmai din această cauză că sînt bătrîne și ofilite, așa că nu le mai dorește nimeni, nu ezită să-și ridice uneori vălurile. După anii mulți pe care i-au petrecut în dosul ferestrelor zăbrelite și cu obloanele închise, în timpul cărora însă au rămas în neîntreruptă legătură cu micile și multiplele lor interese din afară, la bătrînețe le place să vadă mișcare în jurul lor, furnicarul drumurilor și lumea adunată în fața templelor, ceea ce le dă prilej de vorbă și pălăvrăgeală  cu femeile străine și de aceeași vîrstă cu ele. Se întîmplă uneori ca într-o familie, care ani de zile a pătimit din cauza soartei vitrege, să se găsescă din cînd în cînd cîte o femei bătrînă, meșteră la vorbă și  destul de în putere, pentru ca să plece la drum, căci pelerinajul a fost în toate vremurile plăcut zeilor. De aceea în tot largul Indiei, atît în locurile cel mai izolate cît și cel în care lumea mișună ca un furnicar, se poate să întîlnești cîte un grup de slujitori în vîrstă, care au primit în grija lor cîte o femeie bătrînă, plecată în pelerinaj, ascunsă în așternutul din dosul perdelelor groase, de la carul tras de bivoli. Oamenii aceștia sînt foarte prevăzători și cînd se întîmplă să se apropie de ei cîte un european sau un bărbat dintr-o castă socială mai superioară, caută să ascundă cît se poate mai bine pe cea care le-a fost dată în grijă. Cu toate acestea, în timpul unui pelerinaj multe se pot întîmpla, așa că nici nu se mai iau măsurile de prevedere obișnuite. Bătrîna care le-a fost dată îngrijă, este la urma urmelor și ea un om, căruia îi place să vadă cum se desfășoară viața în fața ei.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*, vol. I, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 102-103.

NOTĂ M. T.
* Descriere Cărturești.ro / editura ALL 2012 (https://carturesti.ro/carte/kim-185436)

Doamna de companie în Anglia în secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Pentru o doamnă în situația ei, un articol la fel de necesar ca și cupeul și ca și buchetul e doamna de companie. Am admirat întotdeauna chipul în care făpturile acestea gingașe și care nu pot trăi fără simpatie închiriază dintre semenele lor o prietenă cît mai slută cu putință și nu se mai despart de ea aproape niciodată. Contemplarea acestei inevitabile femei, în rochia ei ștearsă, așezată în spatele scumpei ei prietene în loja de la Operă, sau ocupînd locul din spatele trăsurii, reprezintă pentru mine un spectacol salubru și cu adînc substrat etic, un memento* tot atît de voios ca și capul acela de mort care figura la capetele egiptenilor bon vivants**, un straniu și sardonic memorial al Bîlciului deșertăciunilor. Cum, nici chiar stricata, nerușinata, prea frumoasa doamnă Firebrace, femeia aceea fără conștiință și fără inimă, al cărei părinte a murit de rușinea ei; nici chiar glumeața și îndrăzneața doamnă Mantrap, care putea sări cu calul său orice spectacol, pe care era în stare să-l treacă vreun bărbat din Anglia, și care își mîna singură surii ei în Park***, în timp ce mamă-sa ține o dugheană de precupeață în Bath****, nici chiar femeile acelea pline de îndrăzneală, despre care cu greu și-ar putea cineva închipui că n-ar fi în stare să înfrunte orice, nu aveau cutezanța să țină piept lumii fără o prietenie femeiească? Făpturi duioase! Trebuie să aibă ceva de care să se agațe! Și cu greu le vei vedea în vreun loc public fără să aibă alături prietenă jerpelită, îmbrăcată într-o rochie de mătase mohorîtă, stînd undeva, în umbră, în spatele lor.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 32.

NOTE M. T.
* memento (lat.) = amintiți-vă
** bon vivants (fr.) = petrecăreți
*** Revoluția industrială începută în Marea Britanie în secolul XVIII a condus la urbanizarea modernă a Londrei și constituirea a 8 parcuri regale în capitala britanică. (https://www.royalparks.org.uk/parks)
**** Bath = Oraș în sud-vestul Angliei. Stațiune balneară în timpul dominației romane și apoi începând cu domnia Elisabetei I (1558-1603). (http://whc.unesco.org/en/list/428)

Un medic de țară despre criza societății franceze în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare,  odată cu credința părinților  - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări  de a conduce - de patriotism.  Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social;  mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor. sîntem cu toții evaluați în cifre -  nu după cît prețuim, ci după cît cîntărim. Dacă e fără haină, bărbatul cel mai energic abia obține o privire. Și așa gîndește și stăpînirea.  Ministrul trimite o biată medalie marinarului care, punîndu-și viața în joc, salvează doisprezece oameni,  dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul său. Vai de țara astfel întocmită! Națiunile, ca și indivizii, își datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem interese. Dacă fiecare nu se gîndește decît la sine și nu are încredere decît în sine, cum vreți să existe mult curaj civic, cînd condiția acestei virtuți este tocmai renunțarea-de-sine? Curajul civic și curajul militar își au originea în același principiu. Domnia-voastră sînteți chemat a vă sacrifica viața într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. De ambele părți, aceleași lupte, în alte forme. Nu e de ajuns să fii om de bine pentu a civiliza fie și cel mai umil colț de lume, mai trebuie să fii și instruit;  unde mai pui că instrucțiunea, probitatea, patriotismul  nu înseamnă nimic fără voința fermă cu care un om trebuie să se desprindă de orice interes personal pentru a se consacra unui gînd social. Ce-i drept, nici unul din satele Franței nu duce lipsă de oameni învățați, de patrioți; dar sînt încredințat că  nu veți găsi în fiecare canton  un om la care aceste prețioase calități să se însoțească cu acea voință neslăbită și pricepere cu care fierarul își bate fierul. Omul care distruge și omul care clădește sînt două fenomene de voință: unul pregătește opera, celălalt o realizează; cel dintîi ne apare ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat cu glas tunător care trezește firile vulgare și le umple de admirație, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gînd ascuns, va rămîne întotdeauna un simplu accident pînă cînd, prin educație,  în Franța se vor schimba moravurile. Dar cînd vom avea o altă morală, cînd vom fi cu toții mari cetățeni,  nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, poporul cel mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puțin artist, cel  mai nefericit de pe fața pămîntului? La aceste mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sînt în fruntea țării. Lăsînd la o parte gîndurile stea, mai sînt și alte dificultăți care împiedică guvernul să adopte principii exacte. În ce privește civilizația, domnule, nimic nu este absolut. Unele idei pot fi potrivite pentu o regiune și mortale pentru alta - și cu inteligențele lucrurile se petrec la fel.
Avem atît de mulți funcționari răi, tocmai pentru că guvernul, ca și gustul, pornește de la un sentiment cît se poate de înalt, dar curat. În privința asta, spiritul depinde de un imbold al sufletului, nicidecum de o știință. Nimeni nu e în măsură să judece nici hotărîrile, nici gîndurile unui funcționar; adevărații săi judecători sînt departe de el, iar rezultatele încă și mai departe. Drept, pentru care, fără teamă, oricine se poate da drept funcționar. În Franța, spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducție, ceea ce inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; da' ideile nu fac nici două parale cînd lipsește voința. În sfîrșit, a conduce înseamnă nu numai a impune mulțimii anumite idei sau metode mai mult sau mai puțin potrivite, ci a imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulțimi, o direcție utilă, conformă cu binele obștesc. Dacă într-o regiune  prejudecățile și rutinele  împing lucrurile  pe un drum greșit, locuitorii înșiși renunță la greșeli. În economia rurală, politică sau casnică, orice greșeală duce la pierderea pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. (...) Într-o chestiune ca asta, e necesar să ții seama de spiritul regiunii, de starea și resursele ei, să studiezi terenul, oamenii și lucrurile și să nu gîndeșți, bunăoară, să plantezi vii în Normandia. (1) Iată de ce nimic nu e atît de nestatornic ca politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru toți, dar morala, pămîntul și inteligența nu sînt; numai că politica este arta de a aplica legile fără a vătăma  interesele nimănui, deci totul are un caracter local.

(1) Regiune vestită pentru bogăția podgoriilor ei.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară. trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, pp. 61-62.

Aparenţă versus realitate în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1862 )

<
(...)
Aţi ales între a păstra aparenţele şi a fi tu însuţi în societate? Adică, să presupunem că sînteţi sărac, se cade să aveţi aerul că sînteţi înstărit? Au oamenii dreptul de a păstra aparenţele? Sînteţi îndreptăţit să muriţi de foame numai ca să ţineţi o trăsură? Să locuiţi într-o casă costisitoare şi să nu aveţi posibilitatea să ajutaţi vreo rudă mai săracă? Să vă gătiţi fiicele în veşminte scumpe, pentru că trăiesc alături de ai căror părinţi sînt de două ori mai avuţi? Uneori, e greu de spus unde se termină mîndria legitimă şi unde începe ipocrizia. E o dovadă de meschinărie şi servilism să-ţi expui sărăcia; după cum un cerşetor care vrea să inspire milă arătîndu-şi rănile este odios. Dar să pretinzi că eşti bogat, să te arăţi plin de bani şi generos de trei ori pe an, cînd îţi inviţi prietenii, iar în rest să mesteci o coajă de pîine şi să stai la lumina unei lumînări - aceşti oameni care practică asmenea înşelătorii menită - oare să fie lăudaţi sau biciuiţi? Uneori este o nobilă mîndrie, alteori, o meschină înşelăciune. Cînd o văd pe Eugenia cu copilaşii ei veseli şi frumos îmbrăcaţi cum ascunde orice urmă de sărăcie şi nu se plînge de nimic şi cum susţine că Squanderfield*, soţul ei, se poartă frumos cu ea, că are suflet bun şi nu recunoaşte că ar lăsa-o pe ea şi pe copii în lipsuri şi nevoi, admir şi respect această nobilă falsitate, această minunată fermitate şi suferinţă care dispreţuieşte compătimirea. Cînd stau însă la masa sărmanei Jezebella şi sînt tratat cu pretinsă generozitate şi fast sărăcăcios, mă cuprinde furia faţă de o astfel de ospitalitate, iar prînzul respectiv, oaspetele şi gazda mi se par false, toate laolaltă.
(...)

* Nume cu valoare simbolică, format de la verbul englezesc to squader (a risipi, a irosi)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 36-37.

UMOR Ce sunt părinţii voştri?

La şcoală, în prima zi, profesoara întreabă despre meseriile părinţilor.
Gigel:
- Tata e muncitor!
- Atunci stai în prima bancă, Gigel! Aşa spune şi partidul: muncitori, ţărani, intelectuali.
Ionel:
- Tata e măcelar!
- Gigel, treci tu în banca a doua, iar tu, Ionel, în prima bancă!
Faza se repetă cu diverşi copii, cu părinţi cu meserii dintre cele mai interesante. Se ajunge şi la Bulă.
- Tata e la Securitate !
- Atunci, Bulă, tu o să stai în prima bancă! Dar, Bulă, ce face tatăl tău acolo?
- Nu ştiu, aseară l-au luat!


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 15 iunie 2013

CUGETARE - copil / V. Hugo

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm. 

VICTOR HUGO (1802-1885) - scriitor francez

SURSA

***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013

   

CITATE - Copil / N. Iorga

1. Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea. 

2. Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți.

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric român


SURSA

***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013

Bunătate versus sentimentalism (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
(...)
Diagonalele unui testament
(...)
În ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni "numai buni", sau "numai răi", că doar în melodramă există se întîlnesc astfel de varietăți extreme. Și s-a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrariul și întîmplarea joacă un rol esențial. Un asemenea scriitor ar fi înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanță de bunătate și dovadă de suflet. Nu era decît exasperarea sentimentului părintesc pentru progenitură, lipsită de orice semnificație morală deosebită.
O explicație, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăți ar fi că oamenii ceilalți nu există pentru noi decît în măsura în care le cunoaștem dorințele, preferințele, nădejdile, actele și atitudinea în timpul vieții. Cum, însă, cei mai mediocri dintre părinți nu cunosc ca indivizi în lume - nu au reprezentarea lor efectivă - decît pe copiii lor (pe care i-au văzut crescînd), e probabil că de aceea îi iubesc numai pe ei.
Sînt, de altfel, gesturi și acte de pseudobunătate care nu sînt decît variații periferice și nu îndreptățesc nici o conluzie. E chiar un soi de bunătate care seamănă la culoare cu cea adevărată, ca albina cu viespea, dar sînt la fel de deosebite. Cînd țărănimea unui sat oriental iese, cu donițe de apă și cu codri de pîine, înaintea unui convoi de ocnași, cei care vorbesc de frumusețea sufletului țărănesc văd aici o pildă incontestabilă de bunătate și omenie. Mai mult chiar, e lăudată și ostilitatea pe care cei de pe la porțile caselor o arată gardienilor "lipsiți de inimă", care păzesc pe ocnași. Dar dacă se întîmplă ca în aceeași noapte să fie prins într-un grajd din sat vreun hoț de cai, tot satul tabără pe el și-l sfîșie fără milă. Femeia asasinată, copilul zdrobit de ocnașii duși în convoi erau din altă lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot așa de false, sînt în general bunătatea celor amabili și indulgenți, a imensei majorități a oamenilor săraci, a chefliilor generoși, a poeților triști, a romancierilor duioși, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existînd) pe scara morală. În afară de conștiință, totul e o bestialitate. Și sînt nenumărați oameni care, în bucuriile, în tristețile, în surîsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgența lor, în gingășia lor, sînt numai bestiali.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 45-46.

Gândire feministă în Anglia provincială a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică industrializată Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata pastorului anglican local, reflectează asupra situației femeii din societatea provincială engleză, prezentându-se ca o antemergătoare a curentului feminist de la sfârșitul secolului XIX..

<(...)
Nimeni, își zicea mai departe Caroline, nimeni, după cîte văd, nu poate fi învinovățit în mod special pentru starea aceasta; și n-aș fi capabilă să spun, oricît de mult mi-aș chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut - să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupații interesante și folositoare, mult mai multe decît li se oferă astăzi. Și atunci cînd rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aș supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aș fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credință sau că săvîrșesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gîndul că Dumnezeu aude într-adevăr mulțime mare de gemete și arată îndurare față de multe dureri dinaintea căror oamenii își astupă urechile ori se încruntă cu dispreț neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu ușurință le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa disprețului, iar acest dispreț nu-i altceva decît un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sînt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simțămîntul propriei lor incapacități, ori pe acela încă și mai dureros al obligației de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniștea și le zdruncină mulțumirea de sine. Fetele bătrîne din sînul sărăcimii, fără adăpost și fără slujbă, nu se cuvine să ceară și ele un loc și o ocupație pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiți și bogați, îi tulbură pe părinți. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle și \Sykes. Băieții din familiile astea își au fiecare profesia sau ocupația lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice și de cusut; nici o plăcere pămîntească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; și pentru tot restul vieții lor, nici o speranță de mai bine. Starea asta de lîncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine. mințile și vederile li se închircesc pînă la o incredibilă îngustime. \Marea lor dorință - singura țintă a fiecăreia dintre ele - e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată - vor muri așa cum trăiesc în clipa de față. Plănuiesc, uneltesc și se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbații le iau în rîs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit rîzînd disprețuitor pe tema asta - că piața matrimonială e sufocată de supraproducție. Același lucru îl spun și tații și se supără pe fetele lor cînd ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi așteptînd să facă ele acasă? Dacă îi întrebi, îți răspund că să gătească și să coasă. Și se așteaptă ca fetele să facă treburile astea, și numai pe astea, cu mulțumire, în chip statornic, fără să plîngă vreodată în viața lor, ca și cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilități de a realiza altceva; teoria asta poate fi susținută cu tot atîta dreptate ca și aceea care ar spune că tații nu sînt în stare să mănînce decît ce e gătit de fiicele lor și să îmbrace altceva decît ce e cusut de ele. Oare bărbații ar putea să trăiască la fel? N-ar fi și ei foarte nemulțumiți? Iar cînd nemulțumirea lor nu și-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproșuri ori de cîte ori și-ar exprima-o chiar și cu cea mai mare modestie, nemulțumirea asta n-ar dospi și nu s-ar transforma în turbare? Lucreția (1) stînd în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului și țesînd în miez de noapte și virtuoasa nevastă a lui Solomon sînt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie „tagma femeilor” (cum zic ei). Nu știu; Lucreția, aș spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă prețuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar își ținea slujnicele  treze pînă tîrziu în noapte; N-aș fi defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putință, la fel ne-ar munci și Hortense pe mine și pe Sarah, și nici una dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, „nevasta virtuoasă” își ținea slujnicele de veghe pînă după miezul nopții; „isprăvea cu gustarea de dimineață”, cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea și altceva de făcut decît să țeasă și să împartă porțiile. Era un fel de fabricantă - țesea pînză fină și o vindea; era agricultoare - cumpăra pămînturi și planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de la noi „o femeie cu cap”. Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decît Lucreția; și nu cred că încheind cu ea vreun tîrg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obțină vreun avantaj; ceea ce îmi place. „Cu virtute și strălucire este ea îmbrăcată... într-însa se încrede soțul ei din toată inima... ea își deschide gura cu înțelepciune... feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericește, iar soțul ei o laudă.” Rege al Iudeii - vrednica ta femeie model, e un model demn de toată prețuirea! Dar oare sîntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încît să-i fim pe potrivă? Bărbați din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre pînă la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteți ajuta să se ridice? Le puteți oferi un domeniu în care însușirile pot să fie folosite și să se poată dezvolta? Bărbați din Anglia? Uitați-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzînd pînă la distrugere sau prostie;  ori, ceea ce e și mai rău, pînă la a ajunge niște înăcrite fete bătrîne - invidioase, bîrfitoare, răutăcioase, fiindcă viața nu e pentru ele decît un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgînd la biete cochetării ieftine și la artificii înjositoare, pentru a obține prin măritiș acea poziție și stimă care sînt refuzate celibatului. Părinți! Nu puteți schimba lucrurile acestea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordați acestor probleme atenția cuvenită, atunci cînd vă înfruntați cu ele, socotiți-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeți cu o glumă neroadă sau cu o insultă lașă. Ar trebui să doriți să fiți mîndri de fetele voastre, nu să roșiți din pricina lor - iar pentru asta găsiți-le ceva care să le intereseze, o ocupație care să le dea putința de a se ridica deasupra flirtului,  a manevrelor dubioase și a dăunătoarei clevetiri. Dacă veți păstra mai departe mințile fetelor voastre în îngustime și încătușare - vor rămîne veșnic o năpastă și un izvor de griji, uneori chiar o rușine pentru voi; instruiți aceste minți, oferiți-le o țintă în viață și o treabă de îndeplinit - vă vor fi cei mai încîntători tovarăși  în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrîneții.
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 67-70.

CUGETARE - copii / Sf. Ioan Gură de Aur (347-407)

Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi. 

Sfântul IOAN Gură de Aur (347-407) - arhiepiscop de Constantinopol

SURSA

***, Citate celebre despre copii, în atenţia părinţilor!, CUGET LIBER, Constanța, 31 august 2013

Încheirea anului școlar 2006-2007 la Liceul Internațional de Informatică Constanța

 Ceremonia de închidere a anului școlar clasele I-IV

Miercuri, 13 iunie, la Palatul Copiilor, începând cu ora 18,30, Liceul Internațional de Informatică a organizat „Ceremonia de încheiere” a anului școlar 2006-2007. La festivitate au fost invitați toți părinții elevilor claselor I-IV.

Festivitatea a început cu o prezentare a activităților din anul școlar 2006-2007 și cu discursul Domnului Director Ali Riza Karagoz. Fiecare clasă a pregătit câte un mic program pentru serbare. A fost un program încărcat unde elevii au putut să arate părinților cât de talentați sunt încă de la o vârstă fragedă. Ne-au încântat elevii clasei I care au pregătit o piesă de teatru în limba engleză, elevii clasei a II care au avut o costumație inedită, elevii clasei a III a care au recitat poezii și cântecele foarte frumos și elevii claselor a IV a care au arătat tuturor că sunt artiști adevărați.

Apoi a urmat premierea elevilor, începând cu clasa I până la clasa a IV a , elevii primind diplomele și cadourile pentru rezultatele bune la învățătură.

Dinicu Golescu (POPP 1968)

 Gh. Popp, Dinicu Golescu, Editura Tineretului, București, 1968, 127 p.

5 Străbunii. Părinții. Frații

18 Dinicu Golescu - mare dregător al Țării Românești

38 Călător prin „Evropa”

57 „Condeiele nu vor mai fi uscate”

73 Școala „slobodă” din Golești

95 A doua Societate literară

108 Dinicu Golescu și englezul Thomas Thornton

115 Reprezentant de seamă al iluminismului românesc

129 Bibliografie

„Despre o baladă românească (Miorița)” (BRĂILOIU 1946)

 Constantin Brăiloiu, Despre o baladă românească (Miorița), trad. E. Comișel (Sur une ballade roumaine (Mioritza), Geneve, 1946, 13 p.),

(...)

În orice rămășițe pământești omenești stă la pândă un inamic viclean și sângeros pe care omul își dă osteneala să-l îndepărteze, să-l dezarmeze și să-l potolească.

Este îndepărtat dacă îl ajută să ajungă teafăr și nevătămat în locuința supremă.

Este dezarmat dacă se purifică ori se distruge tot ceea ce l-a atins, ceea ce îi aparține su numai ceea ce îl evocă: apa în care a fost scăldat (care se azvârle într-un colț ascuns), așchii rămase din crucea sa și din coșciug (care se ard imediat, pe loc), bățul groparilor (care se înmormântează cu cel pe care l-a măsurat).

Este liniștit, prin grija sa ca el să ia și să primească ceea ce i se cuvine, prin dar direct sau prin darul ocolit al pomenii.

Mai mult, el este potolit și prin subterfugiul magic al unei asocieri închipuite la manifestările obișnuite vechiului său mediu.

Părinții unui băiat care nu mai plătesc muzicanților prețul unui dans general și îl fac astfel să participe la distracțiile celor de vârsta lui.

De Crăciun, când merg din casă în casă să facă urări, băieții simulează întovărășirea cu un prieten mort, bătând cu bețele împodobite cu crestături în pământul care îl acoperă (pe mormânt, n. n.).

În același mod, căsătoria simulată convinge simulată sufletele nepotolite că actul principal al carierei lor pământești s-a desăvârșit în realitate și că nimic nu-i mai cheamă de acum printre cei vii: „ca să aibă și el nunta sa”, chiar dacă este celebrată de munți, soare, arbori, păsări și stele.

Și iată că se clarifică, în sfârșit, aspectele asemănătoare cu cele care, în Miorița, au uimit pe literați.

În zilele noastre „strofe ambulante” și locuțiuni poetice curente ne fac să credem că ele formau altădată elementul verbal al unei vrăji. Începutul de regret și de compătimire, sensibil ici și colo, în aceste incantații dezafectate, nu s-a strecurat, desigur, decât în ziua când mila creștină a izgonit teroarea ancestrală.

Ele nu exprimă nici voluptatea renunțării, nici beția neantului, nici adorarea morții, ci tocmai contrariul lor, pentru că în ele se perpetuează amintirea gesturilor originare de apărare a vieții.

„Saloanele gotice” (STRINDBERG 1904)

 August Strindberg, Saloanele gotice, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1904), Marc, București, 239 p.

Cuprins
5 1.Saloanele gotice
16 2.Revoluția de palat
22 3.Cei din Storo
36 4.Redactorul
52 5.Regele Lear și părintele
61 6.O situație neclară
68 7.Clasa productivă
80 8.Anii nouăzeci (Fin de siecle)
87 9.Esther
108 10.În fața consistoriului
124 11.Noul redactor
130 12.Doctorul Borg
138 13.Doamna Brita la Storo
158 14.Lezmaiestate
172 15.În pivnița operei
177 16.La morți
187 17.Sărbătoarea împăcării
203 18.Noaptea de revelion
232 Note