Săraci versus bogați în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Asemenea cruzimi adminstrative instigă războiul sărăcimii împotriva celor bogați, spuse medicul. Cei care deocamdată dețin puterea nu gîndesc niciodată serios la urmările inevitabile ale unei nedreptăți care se face unui om din popor. Un om sărac, nevoit a-și cîștige pîinea cea de toate zilele, nu luptă multă vreme, e adevărat, dar vorbește și găsește ecouri în toate inimile care suferă. O singură nedreptate se multiplică prin numărul celor care se simt loviți de ea. Această drojdie fermentează. Și asta încă nu-i totul; răul e încă și mai adînc. Nedreptățile întrețin în popor o ură ascunsă împotriva celor de sus. Burghezul devine și rămîne dușmanul celui sărac, și furtul nu mai e considerat un delict sau o crimă, ci o răzbunare. Dacă, în loc să facă dreptate celor mărunți, un funcționar îi maltratează și nesocotește drepturile lor cîștigate, cum mai putem pretinde unor nefericiți care n-au nici de pîine să se resemneze cu truda lor și să respecte proprietatea?... Mă cutremur gîndindu-mă că un mic funcționar, dintre cei care scutură de praf niște dosare, se bucură dă pensia de o mie de franci făgăduită lui Grondin. Și se mai găsesc oameni, printre cei care n-au măsurat niciodată adîncimea suferințelor, gata să condamne excesele răzbunărilor populare! Din ziua în care numărul nefericirilor individuale provocate de guvern îl întrece pe acela al binefacerilor, răsturnarea sa depinde numai de întîmplare; răsturnîndu-l, poporul se răfuieșe în felul lui. Un bărbat de stat ar trebui să aibă întotdeauna în fața ochilor îmaginea dreptății avînd la picioarele ei sărăcimea pentru care a fost imaginată.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 98-99.

Aparenţă versus realitate în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1862 )

<
(...)
Aţi ales între a păstra aparenţele şi a fi tu însuţi în societate? Adică, să presupunem că sînteţi sărac, se cade să aveţi aerul că sînteţi înstărit? Au oamenii dreptul de a păstra aparenţele? Sînteţi îndreptăţit să muriţi de foame numai ca să ţineţi o trăsură? Să locuiţi într-o casă costisitoare şi să nu aveţi posibilitatea să ajutaţi vreo rudă mai săracă? Să vă gătiţi fiicele în veşminte scumpe, pentru că trăiesc alături de ai căror părinţi sînt de două ori mai avuţi? Uneori, e greu de spus unde se termină mîndria legitimă şi unde începe ipocrizia. E o dovadă de meschinărie şi servilism să-ţi expui sărăcia; după cum un cerşetor care vrea să inspire milă arătîndu-şi rănile este odios. Dar să pretinzi că eşti bogat, să te arăţi plin de bani şi generos de trei ori pe an, cînd îţi inviţi prietenii, iar în rest să mesteci o coajă de pîine şi să stai la lumina unei lumînări - aceşti oameni care practică asmenea înşelătorii menită - oare să fie lăudaţi sau biciuiţi? Uneori este o nobilă mîndrie, alteori, o meschină înşelăciune. Cînd o văd pe Eugenia cu copilaşii ei veseli şi frumos îmbrăcaţi cum ascunde orice urmă de sărăcie şi nu se plînge de nimic şi cum susţine că Squanderfield*, soţul ei, se poartă frumos cu ea, că are suflet bun şi nu recunoaşte că ar lăsa-o pe ea şi pe copii în lipsuri şi nevoi, admir şi respect această nobilă falsitate, această minunată fermitate şi suferinţă care dispreţuieşte compătimirea. Cînd stau însă la masa sărmanei Jezebella şi sînt tratat cu pretinsă generozitate şi fast sărăcăcios, mă cuprinde furia faţă de o astfel de ospitalitate, iar prînzul respectiv, oaspetele şi gazda mi se par false, toate laolaltă.
(...)

* Nume cu valoare simbolică, format de la verbul englezesc to squader (a risipi, a irosi)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 36-37.

Demnitate rusească versus demnitate franțuzească (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania. El are o discuție despre demnitate cu Polina Alexandrovna, căreia îi prezintă diferența abordării acestei trăsături umane de către ruși și europeni.

<(...)
-Vorbești ca din carte! Dumneata presupui numai că nu știu să mă port cu demnitate. Adică, poate că sunt un om demn, da nu știu să mă impun prin demnitate. Păi, îți dai seama că se poate întâmpla și una ca asta? Toți rușii sînt astfel și știi de ce: sînt prea bogați și multilateral înzestrați ca să  poată găsi la repezeală o formulă decentă. Chestiunea stă în formă. De cele mai multe ori noi, rușii, sîntem atît de bogați înzestrați, încît pentru a descoperi o formă decentă avem nevoie de genialitate. Or, genialitatea de cele mai multe ori nu există fiindcă în general există rar. Numai la francezi și poate la cîțiva alți europeni s-a definitivat atît de bine o formă, încît să arăți teribil de demn, iar tu însuți să fii omul cel mai nedemn. De aceea forma are atîta însemnătate la ei. Un francez suportă fără să clipească o jignire sufletească reală, dar un bobîrnac în nas nu suportă pentru nimic în lume, fiindcă asta înseamnă încălcarea unei forme de bună-cuviință acceptată și eternizată. De aceea și sînt atît de ahtiate domnișoarele noastre după francezi, datorită formei frumoase. De altfel sînt sigur că nu există nici o formă, ci doar cocoșul, le coq gaulois*.

*Cocoșul galic (Fr.) >

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 29

Umor

Generalul teban Epaminonda* fu invitat la masă de un bogătaș. În fașa lui fură așezate cele mai rare și mai scumpe mîncăruri. Dar Epaminonda ceru o bucată de brînză și un codru de pîine. Întrebat de gazdă de ce procedează așa, el răspunse:
-Nu vreau să uit, aflându-mă la dumneata, cum trăiesc la mine.

SURSA
Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, Buucrești, martie 2013

NOTĂ M.T.
Epaminonda (418-362 î.H.) = Comandant militar al orașului-stat grec Teba, care, prin marea victorie de la Leuctra (371 î.h:) împotriva orașului-stat grec Sparta, a impus hegemonia Tebei în Grecia antică pînă la ascensiunea regelui Macedoniei Filip II (359-336 î.H.) (http://acum.tv/articol/10936/)

Orașul Kuka din Africa centrală la mijlocul secolului XIX (VERNE 1863)

Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

„XXXIII
(…) zări orașul Kuka, faimoasa capitală a regiunii Bornu. Putu s-o vadă câteva clipe înconjurată de zidurile ei de argilă albă. Câteva moschei destul de grosolan construite, se ridicau greoaie deasupra aglomerării de case arabe, asemănătoare unor zaruri, în curțile caselor și în piețele publice creșteau palmieri și arbori de cauciuc, împodobiți cu o boltă de frunziș lat de peste o sută de picioare. Joe observă că umbrelele acestea naturale, imense, erau în raport direct cu aria razelor soarelui, astfel că ajunse la concluzii plăcute în legătură cu natura care se dovedise atât de prevăzătoare. Kuka se compune, în realitate, din două orașe distincte, despărțite printr-un dendal, un bulevard larg de trei sute de stânjeni, care de obicei e ticsit de pietoni și călăreți. De o parte se ridică orașul bogat, cu case înalte și sănătoase; de cealaltă parte se înghesuie orașul sărac, îngrămădire tristă de colibe joase, conice, unde locuiește populația nevoiașă. Kennedy găsi că ar semăna cu un Edinburgh întins pe o câmpie, cu cele două orașe ale sale complet deosebite.”

Istorie și fals istoric (MIHAI 2000)

Ion M. Mihai, Istorie și fals istoric, „Pro Unione”, Baia Mare, 1-2 (5-6), august 2000

Cicero spunea că „a nu ști ce s-a întâmplat înaintea ta este ca și când a fi mereu prunc”. Ce te faci însă când ce știi că s-a întâmplat înaintea ta este fals, mincinos, tendențios, deformat? Răspunsul e subînțeles, retoric. Comuniștii considerau istoria ca pe unul dintre instrumentele prin care să-și impună ideologia, ea însăși adoptată scopului urmărit de a cuceri întreaga lume. De aceea ei au deformat-o, prezentând-o ca pe o istorie a luptei de clasă, a săracilor împotriva celor bogați, în care dreptatea trebuia să revină totdeauna celor slabi. Pe ei nu-i interesa că „atentatul”la istorie este unul mortal care lovește în coerenta noastră identitară, în stima noastră pentru noi înșine. Pentru ei istoria nu trebuia să fie adevărată, ci numai să le justifice atrocitățile comise, să le omologheze.
În acest context, istoria românilor a fost mutilată nu numai de aberațiile rolleriene dar chiar, mai târziu, de cei care pretindeau că o rescriu și o expun în mod obiectiv. falsificarea trecutului este , după cum se știe, una din capacitățile, azi de toată lumea recunoscute, ale regimurilor totalitare, dar cu precădere ale regimului comunist, atât în țara sa de baștină, cât și în țările foste satelite.
Printre multe interpretări „Pro domo sua”și deturnări intenționate ale trecutului nostru sunt și cele referitoare la Răscoalele țărănești din 5-10 martie 1907, la grevele minerilor de la Lupeni din 6 august 1929 și la cele de la Grivița Roșie din februarie 1933. (...)

„Stropi de mare” (DUMITRAȘCU 1989)

 Gh. Dumitrașcu, Stropi de mare, „Tomis”, Constanța, 1989

N-are talent. Dar are geniul de a-i face pe alții să creadă că-l are.

Bogatul dă de pomană. Geniul, chiar când primește, dăruiește.

Fără de margini, mărginirea sa...

Nu, dacă nu ești pasăre, zborul e un chin...

Sigur, la 9 mai 1945, omenirea a trăit una din marile ei bucurii, încetarea războiului. Dar, merită această bucurie, un război?

Ochelarii de cal i-au asigurat calului rectilinitatea drumului.

Prefer violența retoricii, retoricii violenței.

În tinerețe n-am avut nimic. Prin comparație, la bătrânețe îmi lipsește totul...

A servit un frumos exemplu înaintașilor săi...

O picătură de minciună într-un ocean de adevăr nu-l mărește cu o picătură...

Cerul Dobrogei e filosof. Pur și senin...