<
Algeria. Este situată în Nordul Africii și este scăldată de Marea Mediterană. O bună parte a teritoriului este acoperită de deșert sau subdeșert. Limba oficială este araba*, dar se vorbesc și numeroase dialecte berbere**. Populația este de 25.714.000 locuitori, iar suprafața este de 2.381.740 kmp. Aici o întâlnești pe Fatima. Trăiește într-o oază a deșertului Sahara, într-o casă de pământ construită pe un deal. La poalele dealului se deschide o vale largă cu mulți palmieri, care produc curmale și asigură umbra pentru culturile plantate în vale. Când este foarte cald, familia se mută într-o colibă construită chiar în vecinătatea palmierilor. Grădinile sunt udate cu apă din puțuri foarte adânci. Pentru că plouă cel mult o dată pe an, apa de ploaie este colectată cu ajutorul unor jgheaburi, diguri și bazine cu mare grijă. Tatăl Fatimei este negustor de covoare. Bărbații din comunitate se întâlnesc în piața satului în fiecare seară, iar femeile în casa uneia dintre ele. Femeile nu pot participa în adunările populare decât pentru anumite sărbători. Copiii, însă, pot merge atât în piața satului, cât și în adunările femeilor.
>
Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode de educație modernă pentru mediu, Constanța, 2003, p. 89.
Note M. T.
* arab = Populația arabă locuiește în zona urbană de pe coastă. Califatul arab a cucerit teritoriul Algeriei în secolul VII de la Imperiul Bizantin (Roman de Răsărit) și a islamizat regiunea. În secolul XVI a intrat sub dominație otomană. La 1830 a început cucerirea franceză, care s-a încheiat după războiul de eliberare din 1954-1962. (www.worldhistoryblog.com)
** berber = Populația autohtonă berberă islamizată locuiește, în cea mai mare parte, în oazele din deșert. (www.worldatlas.com)
Se afișează postările cu eticheta casă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta casă. Afișați toate postările
vineri, 16 februarie 2018
miercuri, 30 decembrie 2015
Preot anglican provincial la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Cuviosul Bute Crawley era un om înalt de statură, voios , purta o pălărie cu boruri mari și era mult mai popular decît fratele său. La colegiul „Christchurch”* era unul din cei mai buni vîslași și burdușise pînă și pe cei mai strașnic bătăuși din „oraș”. În viața particulară arăta mare preferință pentru box și pentru exercițiile atletice; nu exista o singură bătaie, pe-o rază de douăzeci de mile, la care să nu fie de față, nici o alergare de cai, nici o cursă de cîini, nici o întrecere de regate, nici un bal, nici o alegere, nici un praznic și într-adevăr nici o masă bună în tot ținutul la care să nu ia și el parte. Întîlneai iapa și felinarele cabrioletei sfinției-sale pe-o distanță de douăzeci de mile de casa parohială ori de cîte ori era un ospăț la Fuddleston, sau la Roxby, sau la Wapshot Hall, sau la toți marii moșieri din ținut, cu care era prieten la cataramă. Avea o voce plăcută; cînta Vînt de miazăzi și cer noros și hăulea de-ți era mai mare dragul, în strigătele de simpatie ale tuturor. la vînătoare călărea într-o redingotă pestriță și era unul din cei mai dibaci pescari din regiune.
Doamna Crawley, soția reverendului, era o persoană mică și isteață, care compunea predicile acestui valoros preacucernic. Fiind mai curînd o femeie de interior și ajutîndu-se la treabă în cea mai mare parte cu fiicele sale, ea era adevărat stăpînă a casei preotului, lăsîndu-i însă soțuilui ei, cu multă înțelepciune, toată libertatea, de acțiune în afară. Acesta se putea duce unde avea chef, putea prînzi oriunde și ori de cîte ori îl apuca fantezia, căci doamna Crawley era econoamă și cunoștea foarte bine prețul vinului de Porto.
Din clipa în caredoamna Bute puse mîna pe tînărul preot din Queen s Crawley (ea se trăgea dintr-o familie bună - era fiica răposatului locotenent-colonel Hector MacTavish; atît ea cît și maică-sa mizaseră pe Bute și-l cîștigaseră la Harrogate**), îi fusese soție chibzuită și cumpătată. Cu toate acestea, în ciuda economiilor ei, preotul era veșnic înglodat în datorii. Avu mai întîi nevoie de cel puțin zece ani pînă să-și achite polițele de la colegiu, contractate încă de pe vremea cînd trăia tatăl său. Iar în anul 179..., cînd abia scăpase de încurcăturile astea, el parie o sută contra unu împotriva calului Kangaroo, care cîștigă derbiul***. Reverendul fu obligat să facă un mare împrumut, cu un procent ruinător, și de atunci era veșnic strîmtorat. Soră-sa îl mai ajuta ea din cînd în cînd cu cîte o sută de lire, dar, bineînțeles, marea lui speranță era moartea acesteia, cînd, „ce dracu, zicea el, Matilda trebuie să-mi lase jumătate din averea ei”.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 96-97.
NOTE M. T.
* Colegiul Christ Church al Universității Oxford a fost înființat în 1524 de cardinalul Wolsey în clădirea mănăstirii Sf. Frideswide. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** Harrogate este un oraș balnear în regiunea York din centrul Angliei. (http://www.visitharrogate.co.uk/)
*** DERBÍ s.n. 1. Mare cursă de cai care are loc anual la Epsom în Anglia; (p. ext.) cursă de cai specială, care are loc o dată pe an. 2. Întrecere sportivă de mare importanță ai cărei participanți sunt de valori foarte apropiate. [Pl. -iuri. / < engl., fr. derby, cf. Derby – lord englez].
Sursa: DN (1986) (https://dexonline.ro/definitie/derbi)**** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Cuviosul Bute Crawley era un om înalt de statură, voios , purta o pălărie cu boruri mari și era mult mai popular decît fratele său. La colegiul „Christchurch”* era unul din cei mai buni vîslași și burdușise pînă și pe cei mai strașnic bătăuși din „oraș”. În viața particulară arăta mare preferință pentru box și pentru exercițiile atletice; nu exista o singură bătaie, pe-o rază de douăzeci de mile, la care să nu fie de față, nici o alergare de cai, nici o cursă de cîini, nici o întrecere de regate, nici un bal, nici o alegere, nici un praznic și într-adevăr nici o masă bună în tot ținutul la care să nu ia și el parte. Întîlneai iapa și felinarele cabrioletei sfinției-sale pe-o distanță de douăzeci de mile de casa parohială ori de cîte ori era un ospăț la Fuddleston, sau la Roxby, sau la Wapshot Hall, sau la toți marii moșieri din ținut, cu care era prieten la cataramă. Avea o voce plăcută; cînta Vînt de miazăzi și cer noros și hăulea de-ți era mai mare dragul, în strigătele de simpatie ale tuturor. la vînătoare călărea într-o redingotă pestriță și era unul din cei mai dibaci pescari din regiune.
Doamna Crawley, soția reverendului, era o persoană mică și isteață, care compunea predicile acestui valoros preacucernic. Fiind mai curînd o femeie de interior și ajutîndu-se la treabă în cea mai mare parte cu fiicele sale, ea era adevărat stăpînă a casei preotului, lăsîndu-i însă soțuilui ei, cu multă înțelepciune, toată libertatea, de acțiune în afară. Acesta se putea duce unde avea chef, putea prînzi oriunde și ori de cîte ori îl apuca fantezia, căci doamna Crawley era econoamă și cunoștea foarte bine prețul vinului de Porto.
Din clipa în caredoamna Bute puse mîna pe tînărul preot din Queen s Crawley (ea se trăgea dintr-o familie bună - era fiica răposatului locotenent-colonel Hector MacTavish; atît ea cît și maică-sa mizaseră pe Bute și-l cîștigaseră la Harrogate**), îi fusese soție chibzuită și cumpătată. Cu toate acestea, în ciuda economiilor ei, preotul era veșnic înglodat în datorii. Avu mai întîi nevoie de cel puțin zece ani pînă să-și achite polițele de la colegiu, contractate încă de pe vremea cînd trăia tatăl său. Iar în anul 179..., cînd abia scăpase de încurcăturile astea, el parie o sută contra unu împotriva calului Kangaroo, care cîștigă derbiul***. Reverendul fu obligat să facă un mare împrumut, cu un procent ruinător, și de atunci era veșnic strîmtorat. Soră-sa îl mai ajuta ea din cînd în cînd cu cîte o sută de lire, dar, bineînțeles, marea lui speranță era moartea acesteia, cînd, „ce dracu, zicea el, Matilda trebuie să-mi lase jumătate din averea ei”.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 96-97.
NOTE M. T.
* Colegiul Christ Church al Universității Oxford a fost înființat în 1524 de cardinalul Wolsey în clădirea mănăstirii Sf. Frideswide. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** Harrogate este un oraș balnear în regiunea York din centrul Angliei. (http://www.visitharrogate.co.uk/)
*** DERBÍ s.n. 1. Mare cursă de cai care are loc anual la Epsom în Anglia; (p. ext.) cursă de cai specială, care are loc o dată pe an. 2. Întrecere sportivă de mare importanță ai cărei participanți sunt de valori foarte apropiate. [Pl. -iuri. / < engl., fr. derby, cf. Derby – lord englez].
Sursa: DN (1986) (https://dexonline.ro/definitie/derbi)**** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
sâmbătă, 26 decembrie 2015
Bătrănă lady la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Bătrîna domnișoară Crawley era de bună seamă o ființă osîndită. Avea o căsuță tihnită în Park Lane*, și cum mînca și bea mult prea mult în timpul iernii la Londra, vara se ducea să se refacă la Harrogate** sau la Cheltenham***. E acea mai primitoare și mai voioasă dintre vestale și fusese o adevărate frumusețe la vremea ei, zicea ea. (Toată femeile bătrîne au fost odinioară niște frumuseți, asta se știe prea bine.) Era ceea ce se cheamă un bel esprit**** și o teribilă radicală pentru timpurile acelea. Fusese în Franța (unde Saint Just*****, se povestea, îi inspirase o pasiune nefericită) și, ca urmare, îndrăgi, pentru totdeauna, romanele franțuzești, îl știa pe dinafară pe Rousseau******; vorbea cu multă ușurință despre divorț și cu multă energie despre drepturile femeii. Avea portretele lui Fox******* în fiecare cameră a casei: cînd acel om de stat fusese în opoziție, nu sînt tocmai sigur dacă nu pariase chiar pentru el; cînd ajunsese la putere, ea avu marele merit de a-l cîștiga de partea lui pe Pitt, ca și pe celălalt deputat de la Queen`s Crawley, deși sir Pitt ar fi trecut de partea lui Fox singur, fără nici o osteneală din partea prea cinstitei lady. E de prisos să spunem că sir Pitt și-a schimbat radical vederile după moartea marelui om de stat whig********.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*********, trad. I. Frunzettti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 95.
NOTE M. T.
* Park Lane este o veche și importantă stradă în centrul Londrei. (http://www.british-history.ac.uk/survey-london/vol40/pt2/pp264-289)
** Harrogate este un oraș balnear în centrul Angliei, în regiunea York. (http://www.victorianturkishbath.org/_6DIRECTORY/AtoZEstab/England/HarrogRoyal/HarrogRoyalEng.htm)
*** Cheltenham este un oraș balnear în vestul Angliei, în regiunea Gloucester. (http://www.bbc.co.uk/gloucestershire/content/articles/2008/09/22/dayout_cheltenham_video_feature.shtml)
**** bel esprit (fr.) = spirit fermecător
***** Louis Saint-Just (1767-1794) a fost un revoluționar francez, membru al partidului extremist al iacobinilor și cel mai apropiat colaborator al liderului Maximilian Robespierre, împreună cu care a instaurat Teroarea din 1793-1794. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/saint-just-confidentul-lui-robespierre)
****** Jean Jacques Rousseau (1712 Geneva/Elveția - 1778 Franța) a fost un important reprezentant al curentului filozofic european al Iluminismului. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/jean-jacques-rousseau-mentor-al-revolutiei-franceze/)
******* Charles Fox (1749-1806) a fost ministru de externe al Marii Britanii în 1782, 1783 și 1806. (https://www.gov.uk/government/history/past-foreign-secretaries/charles-fox)
******** Whig a fost un partid premodern care a funcționat din 1678 până în 1859, când a fuzionat cu alte grupări pentru formarea Partidului Liberal modern. (http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/whats-the-whig-idea-meet-the-man-trying-to-revive-a-centuries-old-political-party-9824371.html)
********* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Bătrîna domnișoară Crawley era de bună seamă o ființă osîndită. Avea o căsuță tihnită în Park Lane*, și cum mînca și bea mult prea mult în timpul iernii la Londra, vara se ducea să se refacă la Harrogate** sau la Cheltenham***. E acea mai primitoare și mai voioasă dintre vestale și fusese o adevărate frumusețe la vremea ei, zicea ea. (Toată femeile bătrîne au fost odinioară niște frumuseți, asta se știe prea bine.) Era ceea ce se cheamă un bel esprit**** și o teribilă radicală pentru timpurile acelea. Fusese în Franța (unde Saint Just*****, se povestea, îi inspirase o pasiune nefericită) și, ca urmare, îndrăgi, pentru totdeauna, romanele franțuzești, îl știa pe dinafară pe Rousseau******; vorbea cu multă ușurință despre divorț și cu multă energie despre drepturile femeii. Avea portretele lui Fox******* în fiecare cameră a casei: cînd acel om de stat fusese în opoziție, nu sînt tocmai sigur dacă nu pariase chiar pentru el; cînd ajunsese la putere, ea avu marele merit de a-l cîștiga de partea lui pe Pitt, ca și pe celălalt deputat de la Queen`s Crawley, deși sir Pitt ar fi trecut de partea lui Fox singur, fără nici o osteneală din partea prea cinstitei lady. E de prisos să spunem că sir Pitt și-a schimbat radical vederile după moartea marelui om de stat whig********.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*********, trad. I. Frunzettti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 95.
NOTE M. T.
* Park Lane este o veche și importantă stradă în centrul Londrei. (http://www.british-history.ac.uk/survey-london/vol40/pt2/pp264-289)
** Harrogate este un oraș balnear în centrul Angliei, în regiunea York. (http://www.victorianturkishbath.org/_6DIRECTORY/AtoZEstab/England/HarrogRoyal/HarrogRoyalEng.htm)
*** Cheltenham este un oraș balnear în vestul Angliei, în regiunea Gloucester. (http://www.bbc.co.uk/gloucestershire/content/articles/2008/09/22/dayout_cheltenham_video_feature.shtml)
**** bel esprit (fr.) = spirit fermecător
***** Louis Saint-Just (1767-1794) a fost un revoluționar francez, membru al partidului extremist al iacobinilor și cel mai apropiat colaborator al liderului Maximilian Robespierre, împreună cu care a instaurat Teroarea din 1793-1794. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/saint-just-confidentul-lui-robespierre)
****** Jean Jacques Rousseau (1712 Geneva/Elveția - 1778 Franța) a fost un important reprezentant al curentului filozofic european al Iluminismului. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/jean-jacques-rousseau-mentor-al-revolutiei-franceze/)
******* Charles Fox (1749-1806) a fost ministru de externe al Marii Britanii în 1782, 1783 și 1806. (https://www.gov.uk/government/history/past-foreign-secretaries/charles-fox)
******** Whig a fost un partid premodern care a funcționat din 1678 până în 1859, când a fuzionat cu alte grupări pentru formarea Partidului Liberal modern. (http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/whats-the-whig-idea-meet-the-man-trying-to-revive-a-centuries-old-political-party-9824371.html)
********* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 25 decembrie 2015
Un gentleman englez politicos la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
luni, 7 decembrie 2015
Simțul datoriei sociale de la vechile familii nobiliare la națiunea modernă din Anglia (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
Polițistul își schimbă direcția manșetelor, iar Sir Lawrence traversă continuîndu-și drumul spre Berkeley Street. Aici se petrecuseră destule schimbări! Casele măreției de odinioară dispăreau văzînd cu ochii. Bucată cu bucată, fără vreun țel vizibil, aproape cu nerușinare, așa cum se pricep englezii adevărați să facă, Londra se reconstruise. Epoca dinastică apusese, odată cu dependințele ei și feudalismul și Biserica. Pînă și războaiele se purtau acum pentru popoare și pentru piețele lor. Numai existau războaie dinastice sau religioase. Mă rog, asta era ceva! ”Pe zi ce trece, căpătăm tot mai multe asemănări cu gîngăniile, își zise Sir Lawrence. Și ce interesant e! Religia aproape că și-a dat duhul pentru că a murit credința într-o viață viitoare; și totuși, ceva se căznește să-i ia locul, munca obștească, munca socială, crezul furnicilor, crezul albinelor! Drumul cel mai rapid, fără îndoială, dar oare și cel mai sigur? Nu! Sistemul convingerii rămâne cel mai bun, pentru că odată înstăpînit ține, numai că-i al naibii de lent. Da, și al naibii de ironic! Pînă acum, simțul muncii sociale era apanajul familiilor de viță veche, care-și băgaseră în cap că trebuie să realizeze ceva util pentru a-și plăti rangul obținut în societate.
Acum, cînd aceste familii se stingeau, simțul datoriei sociale va persista oare? Și pe ce cale o să-l ”preia” poporul? ”Mă rog, își zise Sir Lawrence, în fond muncă utilă face și conducătorul de autobuz, și vînzătorul de prăvălie care-și dă atîta osteneală ca să-ți asorteze culoarea ciorapilor, și femeia care are grijă de copilul vecinului, sau care adună pomeni pentru oamenii fără căpătîi ori copiii de pripas, și motociclistul care se oprește și se uită la tine cum meșterești la mașină, și poștașul și care-ți poartă recunoștință cînd îi strecori un bacșiș; și oricine-ți întinde o mînă să te scoată din mocirlă cînd își dă seama că te înfunzi cu adevăratelea. Singurul lucru de care-i nevoie e sloganul: „Aer curat și exercițiu, pentru făurirea instinctelor sănătoase”. Asta ar trebui afișat pe toate ferestrele autobuzelor, în locul anunțurilor de tot felul: ”Colosala crimă săvîrșită de un preot” sau ”Escrocherie la loto-pronosport”. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 177-178.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
Polițistul își schimbă direcția manșetelor, iar Sir Lawrence traversă continuîndu-și drumul spre Berkeley Street. Aici se petrecuseră destule schimbări! Casele măreției de odinioară dispăreau văzînd cu ochii. Bucată cu bucată, fără vreun țel vizibil, aproape cu nerușinare, așa cum se pricep englezii adevărați să facă, Londra se reconstruise. Epoca dinastică apusese, odată cu dependințele ei și feudalismul și Biserica. Pînă și războaiele se purtau acum pentru popoare și pentru piețele lor. Numai existau războaie dinastice sau religioase. Mă rog, asta era ceva! ”Pe zi ce trece, căpătăm tot mai multe asemănări cu gîngăniile, își zise Sir Lawrence. Și ce interesant e! Religia aproape că și-a dat duhul pentru că a murit credința într-o viață viitoare; și totuși, ceva se căznește să-i ia locul, munca obștească, munca socială, crezul furnicilor, crezul albinelor! Drumul cel mai rapid, fără îndoială, dar oare și cel mai sigur? Nu! Sistemul convingerii rămâne cel mai bun, pentru că odată înstăpînit ține, numai că-i al naibii de lent. Da, și al naibii de ironic! Pînă acum, simțul muncii sociale era apanajul familiilor de viță veche, care-și băgaseră în cap că trebuie să realizeze ceva util pentru a-și plăti rangul obținut în societate.
Acum, cînd aceste familii se stingeau, simțul datoriei sociale va persista oare? Și pe ce cale o să-l ”preia” poporul? ”Mă rog, își zise Sir Lawrence, în fond muncă utilă face și conducătorul de autobuz, și vînzătorul de prăvălie care-și dă atîta osteneală ca să-ți asorteze culoarea ciorapilor, și femeia care are grijă de copilul vecinului, sau care adună pomeni pentru oamenii fără căpătîi ori copiii de pripas, și motociclistul care se oprește și se uită la tine cum meșterești la mașină, și poștașul și care-ți poartă recunoștință cînd îi strecori un bacșiș; și oricine-ți întinde o mînă să te scoată din mocirlă cînd își dă seama că te înfunzi cu adevăratelea. Singurul lucru de care-i nevoie e sloganul: „Aer curat și exercițiu, pentru făurirea instinctelor sănătoase”. Asta ar trebui afișat pe toate ferestrele autobuzelor, în locul anunțurilor de tot felul: ”Colosala crimă săvîrșită de un preot” sau ”Escrocherie la loto-pronosport”. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 177-178.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
duminică, 20 septembrie 2015
O casă englezească nobiliară tipică la începutul secolului XX (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Aceea esențială dezordine intimă, proprie fiecărei camere, care deosebește casele vechi englezești de orice varietate de casă de țară, era evidentă la Lippinghall Manor. Oamenii intrau în camere ca și cum aveau de gînd să rămînă timp îndelungat în ele, și în vreme ce se instalau acolo inhalau o atmosferă și se adaptau unui aranjament cu totul diferit de cele din orice altă încăpere; și nici n-aveau simțămîntul că trebuie să lase camera așa cum o găsiseră, dacă știau într-adevăr cum arătase inițial. Mobila antică, fină, ținea o indiferentă tovărășie mobilei de umplutură, cumpărată de utilitate sau confort. Portrete ale strămoșilor, întunecate sau îngălbenite, stăteau față în față cu peisaje olandeze sau franceze, mai gălbejite sau nai întunecate, ori, ici-colo, cu încîntătoare gravuri vechi și cu miniaturi nu lipsite de farmec.
În cel puțin două dintre odăi se aflau niște vechi și frumoase cămine, corupte de tendința de confort prin niște apărători de foc pe care puteai să te așezi. Șiruri de scări apăreau unde nu te așteptai, în întuneric. Învățai cu greutate așezarea dormitoarelor, și pe dată o și uitai. În dormitor puteai găsi un dulap antic, din lemn de castan, de o valoare neprețuită, și un pat cu baldachin dintr-o perioadă rafinată; în fața ferestrei o banchetă cu perne și cîteva stampe franțuzești. Dormitorul comunica de obicei cu o cămăruță mică, în care se afla un pat strîmt, și cu o baie care putea să aibă sau să nu aibă nevoie de o revizie, dar în care găseai săruri. Un membru al familie Mont fusese amiral; drept care, prin bizare colțuri de coridoare te pîndeau hărți vechi și ciudate, cu dragoni care șfichiuiau mările; un alt membru al familiei Mont, bunicul lui Sir Lawrence, al șaptelea baronet, fusese amator de curse de cai, și anatomia calului pur-sînge, precum și jockeii din perioada sa (1860-1883) puteau fi studiați pe pereți. Cel de-al șaselea baronet care, fiind om politic, trăise mai mult decît ceilalți, lăsase gravuri din perioada victoriană timpurie*, înfățișîndu-le pe soția și fiicele sale în crinoline**, și pe el cu favoriți, Exteriorul casei era în stil carolian***, temperat ici-colo de fragmente georgiene**** sau chiar victoriene, în locurile unde cel de-al șaselea baronet dăduse frîu liber înclinației sale de a moderniza. Dar singurul lucru cu adevărat modern era instalația de apă.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron. 1992, p. 58-59.
NOTE M.T:
* Regina Victoria a domnit în perioada 1837-1901.
** CRINOLÍNĂ, crinoline, s. f. Fustă lungă și foarte largă, în formă de clopot, susținută în interior de arcuri subțiri de oțel, la modă pe la mijloculsec. XIX; malacof. – Din fr. crinoline.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/crinolin%C4%83)*** Carolina de Brandenburg-Ansbach (1683 – 1737) a fost soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (1727-1760).
**** Regii George I, II, III și IV au domnit în Marea Britanie în perioada 1714-1830.
(...)
Aceea esențială dezordine intimă, proprie fiecărei camere, care deosebește casele vechi englezești de orice varietate de casă de țară, era evidentă la Lippinghall Manor. Oamenii intrau în camere ca și cum aveau de gînd să rămînă timp îndelungat în ele, și în vreme ce se instalau acolo inhalau o atmosferă și se adaptau unui aranjament cu totul diferit de cele din orice altă încăpere; și nici n-aveau simțămîntul că trebuie să lase camera așa cum o găsiseră, dacă știau într-adevăr cum arătase inițial. Mobila antică, fină, ținea o indiferentă tovărășie mobilei de umplutură, cumpărată de utilitate sau confort. Portrete ale strămoșilor, întunecate sau îngălbenite, stăteau față în față cu peisaje olandeze sau franceze, mai gălbejite sau nai întunecate, ori, ici-colo, cu încîntătoare gravuri vechi și cu miniaturi nu lipsite de farmec.
În cel puțin două dintre odăi se aflau niște vechi și frumoase cămine, corupte de tendința de confort prin niște apărători de foc pe care puteai să te așezi. Șiruri de scări apăreau unde nu te așteptai, în întuneric. Învățai cu greutate așezarea dormitoarelor, și pe dată o și uitai. În dormitor puteai găsi un dulap antic, din lemn de castan, de o valoare neprețuită, și un pat cu baldachin dintr-o perioadă rafinată; în fața ferestrei o banchetă cu perne și cîteva stampe franțuzești. Dormitorul comunica de obicei cu o cămăruță mică, în care se afla un pat strîmt, și cu o baie care putea să aibă sau să nu aibă nevoie de o revizie, dar în care găseai săruri. Un membru al familie Mont fusese amiral; drept care, prin bizare colțuri de coridoare te pîndeau hărți vechi și ciudate, cu dragoni care șfichiuiau mările; un alt membru al familiei Mont, bunicul lui Sir Lawrence, al șaptelea baronet, fusese amator de curse de cai, și anatomia calului pur-sînge, precum și jockeii din perioada sa (1860-1883) puteau fi studiați pe pereți. Cel de-al șaselea baronet care, fiind om politic, trăise mai mult decît ceilalți, lăsase gravuri din perioada victoriană timpurie*, înfățișîndu-le pe soția și fiicele sale în crinoline**, și pe el cu favoriți, Exteriorul casei era în stil carolian***, temperat ici-colo de fragmente georgiene**** sau chiar victoriene, în locurile unde cel de-al șaselea baronet dăduse frîu liber înclinației sale de a moderniza. Dar singurul lucru cu adevărat modern era instalația de apă.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron. 1992, p. 58-59.
NOTE M.T:
* Regina Victoria a domnit în perioada 1837-1901.
** CRINOLÍNĂ, crinoline, s. f. Fustă lungă și foarte largă, în formă de clopot, susținută în interior de arcuri subțiri de oțel, la modă pe la mijloculsec. XIX; malacof. – Din fr. crinoline.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/crinolin%C4%83)*** Carolina de Brandenburg-Ansbach (1683 – 1737) a fost soția regelui George al II-lea al Marii Britanii (1727-1760).
**** Regii George I, II, III și IV au domnit în Marea Britanie în perioada 1714-1830.
vineri, 11 septembrie 2015
Castelul unei famiiii nobiliare engleze medievale în secolul XX (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Condaford Grange trecuse în anul 1217 din proprietatea familiei De Campfort* (de la care i se trăgea numele) în posesia familiei Cherell, al cărui nume era ortografiat atunci Kerwell și uneori Keroual, după dispoziția scribului**. Istoria acestei treceri avea o notă romantică, pentru că tînărul Kerwell care căpătase domeniul în urma căsătoriei cu o tînără De Campfort, se căpătuise cu acea domnișoară salvînd-o de un porc mistreț. Era un tip lipsit de avere, al cărui tată, un francez din Guyana***, venise în Anglia după cruciada lui Richard****; iar ea era moștenitoarea moșierilor De Campfort. Mistrețul fusese încorporat în blazonul***** familiei și unii se întreabă dacă mistrețul din blazon a generat povestea, mai curînd decît povestea să fi scos la iveală mistrețul. În orice caz, unele porțiuni ale clădirii fuseseră certificate de constructori experți ca datînd din secolul al XII lea. De bună seamă, casa fusese înconjurată pe vremuri de un șanț de apărare; dar sub domnia reginei Anna******, un Cherell adept al restaurațiilor*******, convins poate că va urma un mileniu de pace, eventual incomodat de insecte, drenase locul, așa încît doar cîteva urme mai indicau existența, cîndva, a unui șanț.
Răposatul Sir Conway, fratele mai mare al episcopului, căruia i se conferise în 1901 rangul de Cavaler odată cu o numire în Spania, fusese în serviciul diplomatic. Drept care lăsase domeniul de izbeliște. Cavalerul murise la postul său în 1904, și procesul de neglijare a casei a fost continuat de către fiul său mai vîrstnic, actualul Sir Conway, care, aflat permanent în cadrele armatei, nu avusese decît prilejuri rare de a locui la Condaford, pînă după Războiul Mondial**. Acum însă că se mutase acolo, conștiința că oameni cu același sînge cu el viețuiseră în acele locuri încă de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul* îl stimulase să facă tot ce-i va sta în putință pentru a restaura clădirea, astfel încît la vremea aceasta arăta, fără mari pretenții, îngrijită la exterior și confortabilă la interior
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, ed. Miron, București, pp. 13-14.
NOTE M.T.
* Nume de rezonanță franceză, ca urmare a cuceririi Angliei de către Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei.
** SCRIB, scribi, s. m. 1. (La vechii egipteni) Funcționar inferior având atribuții de contabil și de copist. 2. Persoană care redacta sau copia acte.3. Scriitor sau gazetar fără valoare, de obicei aservit unui partid politic. 4. Cărturar la vechii evrei care tălmăcea cărțile lui Moise și interpreta poporului nomele juridice. – Din fr. scribe, lat. scriba. Sursa: DEX '09 (2009)
*** Guyenne (Guienne) = Regiune istorică în sud-vestul Franței. Domeniu al regilor Angliei, a fost recuperat defintiv de regii Franței în 1453, la sfârșitul Războiului de 100 de ani. (http://www.britannica.com/place/Guyenne)
**** Richard I Plantagenet Inimă de Leu (1157-1199) = Rege al Angliei (1189-1199). A fost unul dintre conducătorii Cruciadei III în Palestina ocupată de musulmani. (http://www.antena3.ro/externe/noile-analize-facute-inimii-regelui-richard-i-numit-si-inima-de-leu-contrazic-ipoteza-otravirii-205405.html)
***** BLAZÓN, blazoane, s. n. Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason.
Sursa: DEX '09 (2009) ****** Anne Stuart (1665-1714) = Regină a Angliei, Scoției și Irlandei (1702-1707). Regină a Marii Britanii și Irlandei (1707-1714). (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=anne)****** Restaurația = Actul politic al revenirii pe tron a dinastiei Stuart în 1660, prin Carol II, fiul lui Carol I (1625-1649), și unchiul Annei. (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=charles2)
(...)
Condaford Grange trecuse în anul 1217 din proprietatea familiei De Campfort* (de la care i se trăgea numele) în posesia familiei Cherell, al cărui nume era ortografiat atunci Kerwell și uneori Keroual, după dispoziția scribului**. Istoria acestei treceri avea o notă romantică, pentru că tînărul Kerwell care căpătase domeniul în urma căsătoriei cu o tînără De Campfort, se căpătuise cu acea domnișoară salvînd-o de un porc mistreț. Era un tip lipsit de avere, al cărui tată, un francez din Guyana***, venise în Anglia după cruciada lui Richard****; iar ea era moștenitoarea moșierilor De Campfort. Mistrețul fusese încorporat în blazonul***** familiei și unii se întreabă dacă mistrețul din blazon a generat povestea, mai curînd decît povestea să fi scos la iveală mistrețul. În orice caz, unele porțiuni ale clădirii fuseseră certificate de constructori experți ca datînd din secolul al XII lea. De bună seamă, casa fusese înconjurată pe vremuri de un șanț de apărare; dar sub domnia reginei Anna******, un Cherell adept al restaurațiilor*******, convins poate că va urma un mileniu de pace, eventual incomodat de insecte, drenase locul, așa încît doar cîteva urme mai indicau existența, cîndva, a unui șanț.
Răposatul Sir Conway, fratele mai mare al episcopului, căruia i se conferise în 1901 rangul de Cavaler odată cu o numire în Spania, fusese în serviciul diplomatic. Drept care lăsase domeniul de izbeliște. Cavalerul murise la postul său în 1904, și procesul de neglijare a casei a fost continuat de către fiul său mai vîrstnic, actualul Sir Conway, care, aflat permanent în cadrele armatei, nu avusese decît prilejuri rare de a locui la Condaford, pînă după Războiul Mondial**. Acum însă că se mutase acolo, conștiința că oameni cu același sînge cu el viețuiseră în acele locuri încă de pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul* îl stimulase să facă tot ce-i va sta în putință pentru a restaura clădirea, astfel încît la vremea aceasta arăta, fără mari pretenții, îngrijită la exterior și confortabilă la interior
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, ed. Miron, București, pp. 13-14.
NOTE M.T.
* Nume de rezonanță franceză, ca urmare a cuceririi Angliei de către Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei.
** SCRIB, scribi, s. m. 1. (La vechii egipteni) Funcționar inferior având atribuții de contabil și de copist. 2. Persoană care redacta sau copia acte.3. Scriitor sau gazetar fără valoare, de obicei aservit unui partid politic. 4. Cărturar la vechii evrei care tălmăcea cărțile lui Moise și interpreta poporului nomele juridice. – Din fr. scribe, lat. scriba. Sursa: DEX '09 (2009)
*** Guyenne (Guienne) = Regiune istorică în sud-vestul Franței. Domeniu al regilor Angliei, a fost recuperat defintiv de regii Franței în 1453, la sfârșitul Războiului de 100 de ani. (http://www.britannica.com/place/Guyenne)
**** Richard I Plantagenet Inimă de Leu (1157-1199) = Rege al Angliei (1189-1199). A fost unul dintre conducătorii Cruciadei III în Palestina ocupată de musulmani. (http://www.antena3.ro/externe/noile-analize-facute-inimii-regelui-richard-i-numit-si-inima-de-leu-contrazic-ipoteza-otravirii-205405.html)
***** BLAZÓN, blazoane, s. n. Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason.
Sursa: DEX '09 (2009) ****** Anne Stuart (1665-1714) = Regină a Angliei, Scoției și Irlandei (1702-1707). Regină a Marii Britanii și Irlandei (1707-1714). (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=anne)****** Restaurația = Actul politic al revenirii pe tron a dinastiei Stuart în 1660, prin Carol II, fiul lui Carol I (1625-1649), și unchiul Annei. (http://www.britroyals.com/kings.asp?id=charles2)
luni, 7 septembrie 2015
luni, 22 iunie 2015
Oprescu: Muzeul 'Casa Cesianu', redat circuitului turistic şi cultural (AGERPRES 22.06.2015)
Iulia Cârciog & Georgiana Tănăsescu, Oprescu: Muzeul 'Casa Cesianu', redat circuitului turistic şi cultural, „Agerpres”, București, 22 iunie 2015
vineri, 8 mai 2015
Modul de viață al țăranului francez la începutul secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru, unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare a adus oamenilor o bunăstare prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru, unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare a adus oamenilor o bunăstare prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.
joi, 7 mai 2015
Cretinism, religie și superstiție în Franța secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
(...)
După ce studie cu atenție această fizionomie care, cu toate analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri omenești, trăda o existență secretă în dezacord cu aparenta sa vulgaritate, Genestas împărtăși atenția pe care medicul o acorda bolnavului, - și la vederea acestui bolnav, gîndurile sale se îndreptară în cu totul altă direcție.
În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în viața sa ostaș, bătrînul cavalerist tresări de o uimire amestecată cu oroare zărind o față omenească pe care niciodată vreun gînd n-o luminsase, o față vînătă pe care suferința se întipărise, naivă și tăcută, ca pe chipul unui copil care încă n-a deprins vorbirea și care nu mai poate să plîngă; cu un cuvînt, fața animalică a unui bătrîn cretin care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a speciei umane pe care comandantul de escadron încă n-o văzuse. Văzîndu-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă adîncă și rotundă - văzînd doi ochi ca de pește fiert, creștetul acoperit cu păr scurt, sfrijit și nehrănit, fața abătută și lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simțit, ca Genestas, un sentiment involuntar de dezgust pentru o făptură care nu avea nici grația unui animal, nici darurile unui om, care niciodată nu avusese judecată, nici instinct, și care niciodată nu auzise, nici nu vorbise un limbaj oarecare? Văzînd această ființă ajunsă la capătul unui drum care nu se putea numi viață, ar fi fot destul de greu să regreți; (...)
- N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care rămăsese în picoare, lîngă pat.
Bătrîna, cu mîinile în șold, se uita, cu lacrimi în ochi, la muribund. Genestas sta tăcut, neputîndu-și da seama de ce moartea unei ființe atît de neinteresante îl impresiona atît de mult. Din instinct, împărtășea mila fără margini pe care aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde le-a aruncat natura. Acest sentiment - care,la familiile cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-și are oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creștine, caritatea, și în credința cea mai ferm ferm folositoare ordinii sociale, ideea unei răsplăți viitoare, singura care ne ajută să îndurăm durerile? Speranța în fericirea viitoare dă imbold părinților acestor sărmane ființe și celor din jurul lor să acorde fără preget o grijă maternă și o neîncetată și sublimă ocrotire unor creaturi fără simțire, care mai întîi nu înțeleg dragostea și care apoi o uită. Admirabilă religie! - ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă nefericire. Acolo unde se află cretini, populația crede că prezența unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. Credința asta face plăcută o viață care, în mijlocul orașelor, ar fi osîndită la asprimile unei false filantropii și la disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a rîului Isere, unde sînt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se bucură cel puțin de libertatea și de respectul la care nefericirea are dreptul.
(...) Medicul și ostașul se priviră în tăcere și se traseră deoparte ca să facă loc mulțimii care îngenunchese în bordei și pe afară. În timpul mîngîietoarei slujbe a morților, oficiată pentru o ființă care nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creștină își lua rămas-bun, fețele cele necioplite erau, cele mai multe, sincer înduioșate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpași de razele soarelui și înnegriți de truda în aer liber. Sentimentul acela de înrudire involuntară era cît se poate de simplu. Nu exista om în tot satul care să nu-l fi plîns pe acel nefericit, care să nu-și fi împărțit cu el dumicatul de pîine; nu aflase el oare un părinte în fiecare copil, o mamă pînă și în cea mai veselă fetiță?
(...)
- Domnule, cînd m-am stabilit aici, am găsit în aceste părți ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul întorcîndu-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea acestui cătun - așezat într-o vale ferită de vînturi, pe malul unui pîrîu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de binefacerea soarelui care nu încălzește decît piscurile munților - înlesnește răspîndirea acestei boli cumplite. Legile nu permit împerecherile între acești nenorociți care, în locurile astea, sînt ocrotiți de o superstiție de a cărei influență nu aveam habar și pe care la început am condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Așadar, cretinismul s-ar fi răpîndit de aici pînă în vale. Mi se părea că aș aduce un mare serviciu regiunii încercînd a opri această contagiune fizică și intelectuală. (...) Mai întîi am cerut postul de primar al cantonului și l-am obținut; apoi, după ce am obținut și aprobarea verbală a prefectului, am transportat într-p noapte, pe cheltuiala mea, cîteva dintre aceste nefeircite ființe înspre Aiguebelle, în Savoia, unde se mai aflau mulți cretini și unde, după cîte auzisem, erau bine tratați. De îndată ce s-a auzit de acest act caritabil, am devenit odios întregii populații. Preotul m-a afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o de a lămuri capetele cele mai luminate din tîrg asupra importanței îndepărtării cretinilor, cu toate consultațiile gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. M-am înfățișat episcopului din Grenoble și i-am cerut să-l mute din tîrg pe Sfinția-sa a fost atît de bun încît mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini binefacerile mele - și am avut fericirea a întîlni un om în adevăr divin. Mi-am continuat acțiunea. După ce am lămurit oamenii, am deportat, într-o noapte, alți șase cretini. La această nouă încercare, mi-au luat apărarea cîțiva dintre cei pe care îi îndatorasem precum și membrii consiliului comunal, niște avari pe care îi convinsesem arătîndu-le cît este de costisitoare întreținrea acestor sărmane ființe și cît de mult ar cîștiga tîrgul - care este lipsit de proprietăți - dacă ar lua în stăpînire pămîntul, pe care aceștia îl posedau fără tilu. Cei bogați mi s- au alăturat; dar sărăcimea, bătrînele, copii și cîțiva încăpățînați mi-au rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o pînă la căpăt. Cretinul pe care l-ați văzut adineauri, pe care nu-l putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua zi singurul din tagma lui în satul în care mai locuiau încă vreo cîteva familii, ai căror membri, deși aproape imbecili, nu sufereau totuși de cretinism. Vrînd să-mi desăvîrșesc lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civil (1), la locuința cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenția mea s-a aflat de cum am ieșit din casă, prietenii cretinului mi-au luat-o înainte încît am aflat, în fața bordeiului său, o adunătură de femei, de copii, de bătrîni, care, cu toții, mi-au urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoțită de o grindină de pietre.
În zarva aceea - în care era cît pe ce să cad victimă adevăratei beții care cuprinsese mulțimea exaltată de strigătele și de agitația sentimentelor exprimate în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieși din bordei, scoase un sunet înăbușit și apăru ca o căpetenie supremă a celor fanatici. Cînd se arătă, strigătele încetară. Mi-a dat în gînd să le propun o învoială și, profitînd de liniștea care se făcuse, le-am explicat ce doresc. Eram sigur că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi țină partea, date find împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu totul pasiv; oamenii, superstițioși, vor veghea ca mare strășnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încît mi se părea cu neputință să mă ating de el. De aceea, le-am făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rău și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie.
(1) Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 28-33.
luni, 13 aprilie 2015
Critică în ședință de partid în timpul regimului comunist din România (SERGHI 1958)
<
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.
NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.
NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)
joi, 13 noiembrie 2014
Libertate versus convenţionalism în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1862)
<
(...)
``Nu mă miră că tu ai o gîndire practică, dragă prietene (îi scria Philip autorului acestei povestiri), că te gîndeşti la bani şi la perspective nu mă surprinde. Ai suferit din cauza acelui blestem al omenirii, distrugător al generozităţii, acea rudă a egoismului: o mică avere. Trimestrial, dispui de cîteva sute amărîte (imparţialul meu corespondent aprecia destul de corect suma de bani, care aş fi vrut să fie dublă sau triplă, dar nu despre asta este vorba aici). Acest venit neînsemnat îţi paralizează existenţa. Împiedică libertatea de gîndire şi de gîndire. Transformă într-un zgîrcit un om cu porniri de generozitate, de asta sînt sigur, bietul meu arpagon*, căci nu te-ai oferit tu să-ţi deschizi punga pentru mine? Îţi mărturisesc că m-am săturat de felul în care londonezii, mai ales oamenii de treabă, gîndesc despre bani. Trăieşti cît îţi permite punga. Eşti un om tare sărac. Te făleşti în gura mare că nu datorezi nimănui nimic, dar averea ta este în mîna unor creditori, nesăţioşi ca orice cămătari şi necruţători ca orice portărei. Îmi spui că sînt nechibzuit, risipitor, leneş şi aşa mai departe, fiindcă locuiesc într-o cameră, muncesc atît cît pot şi umblu cu ghete: iar tu te lauzi că eşti om precaut, pentru că ai o casă elegantă, un lacheu cu un aer solemn, dar fără livrea, şi doi negustori de negustori care te aprovizionează pentru cele cinci sau şase dineuri plicticoase pe care le organizezi. Bietul de tine! Eşti un sclav, nu un om liber: un om sărac în haine frumoase şi într-o casă arătoasă. Eşti atît de regretabil de prudent, încît îţi cheltuieşti toţi banii, cu excepţia cîtorva shillingi** pe care ţi-i păstrezi ca bani de buzunar. Nu-ţi îngădui să plăteşti nici măcar o birjă. Cred că acum gîndeşti bine înainte de a cheltui o jumătate de coroană***. Proprietarul este stăpînul tău. Grăjdarul la fel. Suita de servitori necruţători şi inutil îţi sînt creditori, cărora trebuie să le dai zilnic dividende exorbitante. În schimb, eu, cu haina ruptă-n coate, cu prînzul meu de un shilling şi cu ghetele mele cu tălpile crăpate, mie se spune că sînt extravagant, leneş, nechibzuit şi nu mai ştiu cum, în timp ce tu te consideri un om prudent! Ce amăgire! Risipeşti o mulţime de bani pe lachei inutili, pe servitoare inutile, pe case inutile şi pe podoabe inutile, dar zici: ''Bietul Philip! Ce om inactiv! Cum se iroseşte el, ce viaţă mizerabilă şi dezordonată duce!'' Bietul Philip este la fel de bogat ca tine, fiindcă are destul şi e mulţumit. Bietul Philip îşi poate îngădui să fie inactiv, tu nu. Tu trebuie să munceşti ca să ţii matahala aceea de lacheu, bucătarul ăla costeliv, armata aia de doic guralive şi aşa mai departe. Şi dacă te supui de bunăvoie sclaviei şi degradării, pe care ţi le impune poziţia ta socială, şi dacă te-apuci să inspectezi toate fleacurile din gospodărie, pe care tu o numeşti ordine, şi meschinei abnegaţii de care trebuie să dai dovadă zilnic, atunci nu te cert, te compătimesc. Dar aş vrea să nu fii atît de insuportabil de virtuos şi gata să mă acuzi şi să mă compătimeşti. Dacă eu sînt fericit, atunci ce rost are să te nelinişteşti? Dacă mie-mi plac libertatea şi ghetele scîlciate? Nu e mai bine aşa, decît să fii încorsetat, ca tine, într-un fals şi respingător convenţionalism şi să ţi se refuze libertatea de acţiune? Dragă prietene, te compătimesc din toată inima şi mă întristează gîndul că aceşti copii acum sinceri şi deschişi, prietenoşi şi entuziaşti, îşi vor pierde calităţile lor înnăscute din cauza încăpăţînatului şi conformistului lor tată, care-i va îmbrobodi în aşa fel, că le va înnăbuşi sinceritatea şi le va altera sănătatea sufletului. Mie-mi vorbeşti de lume? O cunosc eu foarte bine! Oamenii sacrifică lumea cealaltă pentru cea prezentă şi sînt mîndri de înţelepciunea lor; de pildă, bietele mele rude, bine înrădăcinate în respectabilitate. Tatăl meu, de exemplu, mai are o şansă, acum că a sărăcit. Am primit o scrisoare de la el, plină de acele îngrozitoare sfaturi practice ale voastre, ale fariseilor. Dacă nu erau Laura şi copiii, ţi-aş fi dorit să fii ruinat ca bunul tău prieten - P.F.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 264-265.
NOTE M:T:
* Harpagon = Om zgârcit, avar; meschin. [Var. arpagon s.m. / < fr. harpagon, cf. Harpagon – eroul piesei „Avarul” de Molière]. Sursa: DN (1986) (http://dexonline.ro/definitie/harpagon)
** Şiling = Monedă divizionară englezească, valorînd a 20 a parte din lira sterlină. A fost introdusă în 1549 de regele Eduard VII şi a fost emisă până la decimalizarea din 1971.(http://24carat.co.uk/index.html)
*** Coroană = Monedă englezească valorând 5 şilingi, introdusă în 1544 regele Henric VIII. (http://24carat.co.uk/frame.php?url=crownsstoryframe.html)
(...)
``Nu mă miră că tu ai o gîndire practică, dragă prietene (îi scria Philip autorului acestei povestiri), că te gîndeşti la bani şi la perspective nu mă surprinde. Ai suferit din cauza acelui blestem al omenirii, distrugător al generozităţii, acea rudă a egoismului: o mică avere. Trimestrial, dispui de cîteva sute amărîte (imparţialul meu corespondent aprecia destul de corect suma de bani, care aş fi vrut să fie dublă sau triplă, dar nu despre asta este vorba aici). Acest venit neînsemnat îţi paralizează existenţa. Împiedică libertatea de gîndire şi de gîndire. Transformă într-un zgîrcit un om cu porniri de generozitate, de asta sînt sigur, bietul meu arpagon*, căci nu te-ai oferit tu să-ţi deschizi punga pentru mine? Îţi mărturisesc că m-am săturat de felul în care londonezii, mai ales oamenii de treabă, gîndesc despre bani. Trăieşti cît îţi permite punga. Eşti un om tare sărac. Te făleşti în gura mare că nu datorezi nimănui nimic, dar averea ta este în mîna unor creditori, nesăţioşi ca orice cămătari şi necruţători ca orice portărei. Îmi spui că sînt nechibzuit, risipitor, leneş şi aşa mai departe, fiindcă locuiesc într-o cameră, muncesc atît cît pot şi umblu cu ghete: iar tu te lauzi că eşti om precaut, pentru că ai o casă elegantă, un lacheu cu un aer solemn, dar fără livrea, şi doi negustori de negustori care te aprovizionează pentru cele cinci sau şase dineuri plicticoase pe care le organizezi. Bietul de tine! Eşti un sclav, nu un om liber: un om sărac în haine frumoase şi într-o casă arătoasă. Eşti atît de regretabil de prudent, încît îţi cheltuieşti toţi banii, cu excepţia cîtorva shillingi** pe care ţi-i păstrezi ca bani de buzunar. Nu-ţi îngădui să plăteşti nici măcar o birjă. Cred că acum gîndeşti bine înainte de a cheltui o jumătate de coroană***. Proprietarul este stăpînul tău. Grăjdarul la fel. Suita de servitori necruţători şi inutil îţi sînt creditori, cărora trebuie să le dai zilnic dividende exorbitante. În schimb, eu, cu haina ruptă-n coate, cu prînzul meu de un shilling şi cu ghetele mele cu tălpile crăpate, mie se spune că sînt extravagant, leneş, nechibzuit şi nu mai ştiu cum, în timp ce tu te consideri un om prudent! Ce amăgire! Risipeşti o mulţime de bani pe lachei inutili, pe servitoare inutile, pe case inutile şi pe podoabe inutile, dar zici: ''Bietul Philip! Ce om inactiv! Cum se iroseşte el, ce viaţă mizerabilă şi dezordonată duce!'' Bietul Philip este la fel de bogat ca tine, fiindcă are destul şi e mulţumit. Bietul Philip îşi poate îngădui să fie inactiv, tu nu. Tu trebuie să munceşti ca să ţii matahala aceea de lacheu, bucătarul ăla costeliv, armata aia de doic guralive şi aşa mai departe. Şi dacă te supui de bunăvoie sclaviei şi degradării, pe care ţi le impune poziţia ta socială, şi dacă te-apuci să inspectezi toate fleacurile din gospodărie, pe care tu o numeşti ordine, şi meschinei abnegaţii de care trebuie să dai dovadă zilnic, atunci nu te cert, te compătimesc. Dar aş vrea să nu fii atît de insuportabil de virtuos şi gata să mă acuzi şi să mă compătimeşti. Dacă eu sînt fericit, atunci ce rost are să te nelinişteşti? Dacă mie-mi plac libertatea şi ghetele scîlciate? Nu e mai bine aşa, decît să fii încorsetat, ca tine, într-un fals şi respingător convenţionalism şi să ţi se refuze libertatea de acţiune? Dragă prietene, te compătimesc din toată inima şi mă întristează gîndul că aceşti copii acum sinceri şi deschişi, prietenoşi şi entuziaşti, îşi vor pierde calităţile lor înnăscute din cauza încăpăţînatului şi conformistului lor tată, care-i va îmbrobodi în aşa fel, că le va înnăbuşi sinceritatea şi le va altera sănătatea sufletului. Mie-mi vorbeşti de lume? O cunosc eu foarte bine! Oamenii sacrifică lumea cealaltă pentru cea prezentă şi sînt mîndri de înţelepciunea lor; de pildă, bietele mele rude, bine înrădăcinate în respectabilitate. Tatăl meu, de exemplu, mai are o şansă, acum că a sărăcit. Am primit o scrisoare de la el, plină de acele îngrozitoare sfaturi practice ale voastre, ale fariseilor. Dacă nu erau Laura şi copiii, ţi-aş fi dorit să fii ruinat ca bunul tău prieten - P.F.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 264-265.
NOTE M:T:
* Harpagon = Om zgârcit, avar; meschin. [Var. arpagon s.m. / < fr. harpagon, cf. Harpagon – eroul piesei „Avarul” de Molière]. Sursa: DN (1986) (http://dexonline.ro/definitie/harpagon)
** Şiling = Monedă divizionară englezească, valorînd a 20 a parte din lira sterlină. A fost introdusă în 1549 de regele Eduard VII şi a fost emisă până la decimalizarea din 1971.(http://24carat.co.uk/index.html)
*** Coroană = Monedă englezească valorând 5 şilingi, introdusă în 1544 regele Henric VIII. (http://24carat.co.uk/frame.php?url=crownsstoryframe.html)
miercuri, 5 noiembrie 2014
Aparenţă versus realitate în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1862 )
<
(...)
Aţi ales între a păstra aparenţele şi a fi tu însuţi în societate? Adică, să presupunem că sînteţi sărac, se cade să aveţi aerul că sînteţi înstărit? Au oamenii dreptul de a păstra aparenţele? Sînteţi îndreptăţit să muriţi de foame numai ca să ţineţi o trăsură? Să locuiţi într-o casă costisitoare şi să nu aveţi posibilitatea să ajutaţi vreo rudă mai săracă? Să vă gătiţi fiicele în veşminte scumpe, pentru că trăiesc alături de ai căror părinţi sînt de două ori mai avuţi? Uneori, e greu de spus unde se termină mîndria legitimă şi unde începe ipocrizia. E o dovadă de meschinărie şi servilism să-ţi expui sărăcia; după cum un cerşetor care vrea să inspire milă arătîndu-şi rănile este odios. Dar să pretinzi că eşti bogat, să te arăţi plin de bani şi generos de trei ori pe an, cînd îţi inviţi prietenii, iar în rest să mesteci o coajă de pîine şi să stai la lumina unei lumînări - aceşti oameni care practică asmenea înşelătorii menită - oare să fie lăudaţi sau biciuiţi? Uneori este o nobilă mîndrie, alteori, o meschină înşelăciune. Cînd o văd pe Eugenia cu copilaşii ei veseli şi frumos îmbrăcaţi cum ascunde orice urmă de sărăcie şi nu se plînge de nimic şi cum susţine că Squanderfield*, soţul ei, se poartă frumos cu ea, că are suflet bun şi nu recunoaşte că ar lăsa-o pe ea şi pe copii în lipsuri şi nevoi, admir şi respect această nobilă falsitate, această minunată fermitate şi suferinţă care dispreţuieşte compătimirea. Cînd stau însă la masa sărmanei Jezebella şi sînt tratat cu pretinsă generozitate şi fast sărăcăcios, mă cuprinde furia faţă de o astfel de ospitalitate, iar prînzul respectiv, oaspetele şi gazda mi se par false, toate laolaltă.
(...)
* Nume cu valoare simbolică, format de la verbul englezesc to squader (a risipi, a irosi)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 36-37.
(...)
Aţi ales între a păstra aparenţele şi a fi tu însuţi în societate? Adică, să presupunem că sînteţi sărac, se cade să aveţi aerul că sînteţi înstărit? Au oamenii dreptul de a păstra aparenţele? Sînteţi îndreptăţit să muriţi de foame numai ca să ţineţi o trăsură? Să locuiţi într-o casă costisitoare şi să nu aveţi posibilitatea să ajutaţi vreo rudă mai săracă? Să vă gătiţi fiicele în veşminte scumpe, pentru că trăiesc alături de ai căror părinţi sînt de două ori mai avuţi? Uneori, e greu de spus unde se termină mîndria legitimă şi unde începe ipocrizia. E o dovadă de meschinărie şi servilism să-ţi expui sărăcia; după cum un cerşetor care vrea să inspire milă arătîndu-şi rănile este odios. Dar să pretinzi că eşti bogat, să te arăţi plin de bani şi generos de trei ori pe an, cînd îţi inviţi prietenii, iar în rest să mesteci o coajă de pîine şi să stai la lumina unei lumînări - aceşti oameni care practică asmenea înşelătorii menită - oare să fie lăudaţi sau biciuiţi? Uneori este o nobilă mîndrie, alteori, o meschină înşelăciune. Cînd o văd pe Eugenia cu copilaşii ei veseli şi frumos îmbrăcaţi cum ascunde orice urmă de sărăcie şi nu se plînge de nimic şi cum susţine că Squanderfield*, soţul ei, se poartă frumos cu ea, că are suflet bun şi nu recunoaşte că ar lăsa-o pe ea şi pe copii în lipsuri şi nevoi, admir şi respect această nobilă falsitate, această minunată fermitate şi suferinţă care dispreţuieşte compătimirea. Cînd stau însă la masa sărmanei Jezebella şi sînt tratat cu pretinsă generozitate şi fast sărăcăcios, mă cuprinde furia faţă de o astfel de ospitalitate, iar prînzul respectiv, oaspetele şi gazda mi se par false, toate laolaltă.
(...)
* Nume cu valoare simbolică, format de la verbul englezesc to squader (a risipi, a irosi)
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 36-37.
joi, 23 octombrie 2014
Români versus italieni în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933 )
<
(...)
- Ei! zise documentată tanti Ghenca, nu-i așa că-i mai bine în bîrlogul tău?! (Ca și cînd ar fi surprins pe figura lui Jim vreun semn de dezgust.) Nicăieri nu-i mai bine ca-n țara românească! Cine știe cîte-ai îndurat pe unde ai fost!
- O mai fi îndurat - interveni împăciuitor tanti Fira - dar însă a văzut ceea ce noinu ne-am învrednicit să vedem: a văzut Franța, Italia... Frumos ești Jim! adăugă ea în chip de încheiere.
- A văzut pe dracu! ripostă acru tanti Ghenca. Parcă noi nu știm ce e în Italia! Întreabă pe madam Morandini, să-ți spună: apa împuțită cu lături în loc de străzi; oamenii dorm ca vitele și mănîncă pisici și broaște. Pe unde trec italienii dispar pisicile; și nouă ne-au furat două cînd au lucrat la bina, lîngă biserică.
Spunînd asta, apriga etnografă privi ocrotitor cele două pisici negre ce se învîrteau printre scaune.
- Cum văd, ești bine informată! zise ironic Jim.
- Sînt! sări Ghenca, simțind acul; că sînt mai bătrînă și m-am șterș mai demult la nas. Pe vremea noastră lumea era mai așezată și ședea acasă și era bine... (Cu intenție.) Nu-i mirosea nimănui urît în casa mă-sii și tinerii respectau pe bătrîni!
- Tanti Ghenca, strigă Jim rumegînd o răzbunare grozavă; știi ce-am mâncat eu în Italia?
- Ce? întrebă bătrîna sarcastic.
- Cozi tocate de șoarece, fierte în zeamă de broască (Ghenca, aplecăcioasă din fire, îngălbeni), gîndaci în sos tomat, șobolan copt cu macaroane, tocană de păianjeni îndulcită cu rîme.
- Îh! făcu Ghenca albă ca varul, îmi vine rău! și scuipînd în batistă, se năpusti pe ușă afară.
- Deștept ești, Jim! îngînă Fira admirativ; lasă-mă să te privesc.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 34-35.
(...)
- Ei! zise documentată tanti Ghenca, nu-i așa că-i mai bine în bîrlogul tău?! (Ca și cînd ar fi surprins pe figura lui Jim vreun semn de dezgust.) Nicăieri nu-i mai bine ca-n țara românească! Cine știe cîte-ai îndurat pe unde ai fost!
- O mai fi îndurat - interveni împăciuitor tanti Fira - dar însă a văzut ceea ce noinu ne-am învrednicit să vedem: a văzut Franța, Italia... Frumos ești Jim! adăugă ea în chip de încheiere.
- A văzut pe dracu! ripostă acru tanti Ghenca. Parcă noi nu știm ce e în Italia! Întreabă pe madam Morandini, să-ți spună: apa împuțită cu lături în loc de străzi; oamenii dorm ca vitele și mănîncă pisici și broaște. Pe unde trec italienii dispar pisicile; și nouă ne-au furat două cînd au lucrat la bina, lîngă biserică.
Spunînd asta, apriga etnografă privi ocrotitor cele două pisici negre ce se învîrteau printre scaune.
- Cum văd, ești bine informată! zise ironic Jim.
- Sînt! sări Ghenca, simțind acul; că sînt mai bătrînă și m-am șterș mai demult la nas. Pe vremea noastră lumea era mai așezată și ședea acasă și era bine... (Cu intenție.) Nu-i mirosea nimănui urît în casa mă-sii și tinerii respectau pe bătrîni!
- Tanti Ghenca, strigă Jim rumegînd o răzbunare grozavă; știi ce-am mâncat eu în Italia?
- Ce? întrebă bătrîna sarcastic.
- Cozi tocate de șoarece, fierte în zeamă de broască (Ghenca, aplecăcioasă din fire, îngălbeni), gîndaci în sos tomat, șobolan copt cu macaroane, tocană de păianjeni îndulcită cu rîme.
- Îh! făcu Ghenca albă ca varul, îmi vine rău! și scuipînd în batistă, se năpusti pe ușă afară.
- Deștept ești, Jim! îngînă Fira admirativ; lasă-mă să te privesc.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 34-35.
luni, 15 septembrie 2014
Mănăstirea Neamțu versus mănăstirea Agapia (IBRĂILEANU 1933)
<
(...)
Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton și trist, cele două biserici dinlăuntrul „zidului” un alîngă alta (ceea ce dă, nu știu pentru ce, o impresie sinistră și funebră), cu aghezmătarul din față, cupola enormă, dizgrațioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieșești scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamțu este călugăr, tot așa cum Agapia, cu căsuțele mici, dese și curate, cu biserica gătită, spilcuită - casă cu două sute de gospodine! - cu miniaturile ei de munți ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susținea că sînt 518...) este călugăriță.
În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiștilor. La Neamț tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - aristocrația mai mult sau mai puțin autentică și snobii eleganți. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco--român...)
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 100-101.
NOTE M.T.
* Mănăstirea Neamț = Mănăstire de călugări din județul Neamț (Moldova), a cărei existență tradiția locală o menționează la sfârșitul secolului XIV. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-neamt-67899.html)
** Mănăstirea Agapia = Mănăstire de maici din județul Neamț, menționată prima dată într-un act domnesc din 1437. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-agapia-noua-67927.html)
(...)
Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton și trist, cele două biserici dinlăuntrul „zidului” un alîngă alta (ceea ce dă, nu știu pentru ce, o impresie sinistră și funebră), cu aghezmătarul din față, cupola enormă, dizgrațioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieșești scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamțu este călugăr, tot așa cum Agapia, cu căsuțele mici, dese și curate, cu biserica gătită, spilcuită - casă cu două sute de gospodine! - cu miniaturile ei de munți ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susținea că sînt 518...) este călugăriță.
În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiștilor. La Neamț tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - aristocrația mai mult sau mai puțin autentică și snobii eleganți. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco--român...)
(...)
>
SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1976, p. 100-101.
NOTE M.T.
* Mănăstirea Neamț = Mănăstire de călugări din județul Neamț (Moldova), a cărei existență tradiția locală o menționează la sfârșitul secolului XIV. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-neamt-67899.html)
** Mănăstirea Agapia = Mănăstire de maici din județul Neamț, menționată prima dată într-un act domnesc din 1437. (http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-agapia-noua-67927.html)
duminică, 17 august 2014
UMOR Democraţie adevărată în România
Un român se întâlneşte cu un american:
- Eu câştig în America 5000 de dolari pe lună, din care mă costă 4000 masa şi casa. Ce fac cu restul de 1000 de dolari, nu interesează pe nimeni. Asta e democraţie.
- Eu câştig în România un milion de lei pe lună şi mă costă masa şi casa un milion şi jumătate. De unde iau diferenţa de cinci sute de mii de lei, nu interesează pe nimeni. Asta e democraţie.
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 8 mai 2013
- Eu câştig în America 5000 de dolari pe lună, din care mă costă 4000 masa şi casa. Ce fac cu restul de 1000 de dolari, nu interesează pe nimeni. Asta e democraţie.
- Eu câştig în România un milion de lei pe lună şi mă costă masa şi casa un milion şi jumătate. De unde iau diferenţa de cinci sute de mii de lei, nu interesează pe nimeni. Asta e democraţie.
''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 8 mai 2013
vineri, 21 martie 2014
Casa de gheață construită la St. Petersburg, în 1740 de țarina Ana (VERNE 1864)
(185/VI) „(…) o carte destul de
rară, de dl. Kraft, avînd drept
titlu: Descrierea amănunțită a casei de
gheață construită la St. Petersburg, în ianuarie 1740, și a tuturor obiectelor
ce le conținea. (…)
-(…) Casa, construită din ordinul împărătesei Ana și în care organizase
căsătoria unuia din bufonii săi, (…); înaintea fațadei se înșiruiau 6 tunuri de
gheață pe afetele lor; s-a tras de mai multe ori cu pulbere și cu ghiulele, dar
acest tunuri nu s-au sfărîmat;(…). Dar acolo unde gustul și arta au repurtat un
triumf, a fost frontonul palatului, împodobit cu statui de gheață de o mare frumusețe;
peronul oferea privitorului vase cu flori și portocali, făcuți din același material; (…).”
J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5,
București, 1990, 297 p.
sâmbătă, 8 martie 2014
sâmbătă, 8 februarie 2014
Upernawik din Groenlanda în secolul XIX (VERNE 1901)
(IX&X/47) „(...) Upernawik,
așezarea cea mai nordică pe care o
stăpînește Danemarca pe această
coastă.
(...)
(...) Guvernatorul se născuse pe insula Dsko (...); (...) orașului, care se
compunea din 3 case de lemn, în care locuia el și preotul luteran, o școală și
niște prăvălii care se aprovizionau de pe navele naufragiate. Restul se compunea
din colibe de zăpadă în care eschimoșii
intrau pe brînci, printr-o deschizătură.”
J. VERNE, Căpitanul Hatteras, trad. (fr. 1864-5) I. Katz, ed. II, ed. I.Creangă/5,
București, 1990, 297 p.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)