Om versus șarpe de mare din antichitate până în secolul XIX (VERNE 1901)

<
(...)
- Nu, reluă doctorul Filhiol, sînt simple povești, în care cei vechi credeau, poate, de vreme ce, în timpul lui Pliniu*, se vorbește despre un șarpe amfibiu cu cap mare de cîine, cu urechile aplecate spre spate, cu corpul acoperit de solzi îngălbeniți, care se năpustea asupra vaselor mici și le scufunda... Apoi zece sau douăsprezece secole mai tîrziu, episcopul norvegian Pontoppidan** afirma existența unu monstru marin ale cărui coarne ar fi semănat cu niște catarge și, cînd pescarii credeau în ape adînci, găseau fundul numai la cîteva picioare, pentru că animalul plutea sub chila șalupei lor!... Și dacă ar fi să-i crezi, animalul avea un cap enorm de cal, ochi negri, o coamă albă, iar cînd se scufunda, deplasa un asemenea volum de apă că marea se dezlănțuia în trombe ca ale Maelstromului***!
(...)
- Bineînțeles, răspunse doctorul Filhiol, ca și cea a nu mai puțin legendarului șarpe care, acum patruzeci de ani, a apărut prima dată în golful Gloucester****, a doua oară la treizeci de mile***** de Boston******, în apele americane.
(...)
Sigur este că, în 1819, sloop-ul******* Concordia, aflîndu-se la cincisprezece mile de Race Point********, a întîlnit un soi de reptilă care ieșea deasupra apei la vreo cinci, șase picioare*********, cu pielea negricioasă și cu cap de cal, dar măsurînd numai cincizeci de picioare, deci mai puțin decît cașaloții și balenele.
(...)
În 1849, căpitanul Schielderup pretindea că întîlnise în canalul care desparte insula Osterssen de continent, un șarpe de șase sute de picioare, adormit la suprafața apei.
În 1857, oameni de veghe de pe Castillian au semnalat prezența unui monstru cu cap enorm, în formă de butoi, a cărui lungime putea fi evaluată la două site de picioare.
(...)
În 1873, cuterul Lida, aflat în strîmtoarea Sleat**********, între insula Skyel*********** și continent, întîlnește o formă vie, gigantică. Între Malacca************ și Penang*************, Nestor trece nu departe de un monstru oceanic lung de două sute de picioare, lat de cincizeci, cu capul pătrat, zebrat de dungi negre și galbene, semănînd cu o salamandră.
În fine, în 1875, la douăzeci de mile de capul San Roque, la extremitatea de nord-est a Braziliei, comandantul navei Pauline, George Drevar, i se păru că zărește un șarpe enorm, încolăcit în jurul unei balene, ca un boa constrictor. Acest șarpe de culoarea țiparului de mare și care ar fi trebuit să măsoare între o sută șaizeci și o sută șapte zeci de picioare lungime, se juca cu prada sa și sfîrși prin a o trage în abis.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare**************, trad. I. Hobana, Ed. Tineretului, București, 1969, pp. 57-59, 61.

NOTE M. T.
* Gaius Plinius Secundus / Plinius Maior / Pliniu cel Bătrîn (23-79) = Renumit naturalist roman. (http://www.romlit.ro/pliniu_cel_btrn)
** Erik Pontoppidan (1698-1764) = Renumit episcop luteran danez. (https://en.wikisource.org/wiki/1911_Encyclop%C3%A6dia_Britannica/Pontoppidan,_Erik)
*** MAELSTRÖM [məlstrəm] sau MALSTRØM [mälstrœm] (cuv. olandez malen „zdrobitor” și ström „curent”) s. n. Curent turbionar în Marea Norvegiei, în apropierea țărmului de NV a Norvegiei, care se deplasează de la V la E, cu o viteză de c. 12 km/oră, pe o lățime de 8 km, între ins. Moskenesøya (N) și ins.Mosken (S) din arh. Lofoten. Se manifestă ca un curent superficial foarte puternic, provocat de accelerarea mareei și de năvălirea apelor hulei, asigurând circulația apelor între Marea Norvegiei și G. Vestfjorden. Vânturile locale violente și vârtejurile sunt foarte periculoase pentru navigație. Referiri despre m. apar în unele cărți ale lui Jules Verne și Edgar Allan Poe. sursa: DE (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/maelstrom)
**** Gloucester = Port în statul atlantic american Massachusetts.
***** MÍLĂ2, mile, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; (azi) unitate de măsură pentru distanțe egală cu 1609,3 m (folosită în Marea Britanie și în SUA). ◊ Milă marină = unitate de măsură pentru distanțe, folosită în navigație, egală cu 1852 m. – Din pol. mila. sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/mil%C4%83)
****** Boston = Port-capitală a statului atlantic american Massachusetts.
******* SLOOP SLUP/ s. n. velier mic cu un singur arbore și două vele, fără bompres. (< engl. sloop) sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sloop)
******** Race Point = Plajă pe care funcționează un far, lângă Provincetown, în statul atlantic american Massachusetts. (http://www.racepointlighthouse.org/about-us.htm)
********* PICIÓR, picioare, s. n. (...)  8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. (...) – Lat.petiolus. sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/picior)
********** Sleat = Peninsulă în NE Scoției.
*********** Skye = Insulă în NE Scoției.
************ Malacca = Peninsulă în Asia de Sud-Est.
************* Penang = Insulă lângă peninsula Malacca.
************** Descriere, Cele 500 de milioane ale Begumei. Șarpele de mare, „Cărturești.ro” (http://carturesti.ro/carte/cele-500-milioane-ale-begumei-sarpele-de-mare-67911)

Preot anglican provincial la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Cuviosul Bute Crawley era un om înalt de statură, voios , purta o pălărie cu boruri mari și era mult mai popular decît fratele său. La colegiul „Christchurch”* era unul din cei mai buni vîslași și burdușise pînă și pe cei mai strașnic bătăuși din „oraș”. În viața particulară arăta mare preferință pentru box și pentru exercițiile atletice;  nu exista o singură bătaie, pe-o rază de douăzeci de mile, la care să nu fie de față, nici o alergare de cai, nici o cursă de cîini, nici o întrecere de regate, nici un bal, nici o alegere, nici un praznic și într-adevăr nici o masă bună în tot ținutul  la care să nu ia și el parte. Întîlneai iapa și felinarele cabrioletei sfinției-sale pe-o distanță de douăzeci de mile de casa parohială ori de cîte ori era un ospăț la Fuddleston, sau la Roxby, sau la Wapshot Hall, sau la toți marii moșieri din ținut, cu care era prieten la cataramă. Avea o voce plăcută; cînta Vînt de miazăzi și cer noros și hăulea de-ți era mai  mare dragul, în strigătele de simpatie ale tuturor. la vînătoare călărea într-o redingotă pestriță și era unul din cei mai dibaci pescari din regiune.
Doamna Crawley, soția reverendului, era o  persoană mică și isteață, care compunea predicile acestui valoros preacucernic. Fiind mai curînd o femeie de interior și ajutîndu-se la treabă în cea mai mare parte cu fiicele sale, ea era adevărat stăpînă a casei preotului, lăsîndu-i însă soțuilui ei, cu multă înțelepciune, toată libertatea, de acțiune în afară. Acesta se putea duce unde avea chef, putea prînzi oriunde și ori de cîte ori îl apuca fantezia, căci doamna Crawley era econoamă și cunoștea foarte bine prețul vinului de Porto.
Din clipa în caredoamna Bute puse mîna pe tînărul preot din Queen s Crawley (ea se trăgea dintr-o familie bună - era fiica răposatului locotenent-colonel Hector MacTavish; atît ea cît și maică-sa mizaseră pe Bute și-l cîștigaseră la Harrogate**), îi fusese soție chibzuită și cumpătată. Cu toate acestea, în ciuda economiilor ei, preotul era veșnic înglodat în datorii. Avu mai întîi nevoie de cel puțin zece ani pînă să-și achite polițele de la colegiu, contractate încă de pe vremea cînd trăia tatăl său. Iar în anul 179..., cînd abia scăpase de încurcăturile astea, el parie o sută contra unu împotriva calului Kangaroo, care cîștigă derbiul***. Reverendul fu obligat să facă un mare împrumut, cu un procent ruinător, și de atunci era veșnic strîmtorat. Soră-sa îl mai ajuta ea din cînd în cînd cu cîte o sută de lire, dar, bineînțeles, marea lui speranță era moartea acesteia, cînd, „ce dracu, zicea el, Matilda trebuie să-mi lase jumătate din averea ei”.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 96-97.

NOTE  M. T.
* Colegiul Christ Church al Universității Oxford a fost înființat în 1524 de cardinalul Wolsey în clădirea mănăstirii Sf. Frideswide. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** Harrogate este un oraș balnear în regiunea York din centrul Angliei. (http://www.visitharrogate.co.uk/)
*** DERBÍ s.n. 1. Mare cursă de cai care are loc anual la Epsom în Anglia; (p. ext.) cursă de cai specială, care are loc o dată pe an. 2. Întrecere sportivă de mare importanță ai cărei participanți sunt de valori foarte apropiate. [Pl. -iuri. / < engl., fr. derby, cf. Derby – lord englez]. 
Sursa: DN (1986) (https://dexonline.ro/definitie/derbi)**** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Hidroavion din Al Doilea Război Mondial, descoperit în lacul Taşaul


Cuget Liber 10 decembrie 2013 Constanţa

Cum era organizată şcoala de pescari şi vânători din Constanţa, în 1938

Cuget Liber 8 aprilie 1938

Evaluarea unui trib de amerindieni de către autoritățile americane în secolul XX (KESEY 1962)

În 1962 scriitorul american Ken Kesey (1935-2001) a publicat romanul său de mare succes One Flew over the Cuckoo”Nest. Cartea este scrisă la persoana I, naratorul fiind un metis, fiu al unui șef de trib amerindian din statul nord-vestic Oregon și al unei femei albe numită Bromden, al cărei nume l-a preluat în societatea americană. Bromden își amintește un episod din copilărie, când reprezentanți ai autorităților americane au venit să evalueze satul tribului, pe al cărui teritoriu se preconiza construirea unui baraj.

<(...)
...și-am cam zece ani și-s în fața colibei, presărând sare pe somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele casei, cînd văd o mașină cotind-o de pe șosea și apropiindu-se în salturi prin salvie, peste făgașele de căruță, trăgînd după ea nori de pulbere roșie, ca niște vagoane de marfă.
Mă uit cum se opintește automobilul la deal și se oprește puțin mai jos de ograda noastră și colbul continuă să vină peste el, împroșcînd în toate direcțiile și-n cele din urmă așezîndu-se pe tulpinile de salvie și săpunariță dimprejur, făcîndu-le să arate ca niște așchii roșii și fumegînde ale unei dărîmături. Mașina rămîne așa pînă se mai așează colbul, sclipind în soare. Știu că nu pot fi turiști cu aparate de fotografiat. căci ei nu se încumetă niciodată să vină așa de-aproape de sat, pentru că-și închipuie probabil că noi scalpăm și ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că unii dintre oamenii noștri-s avocați în Portland, probabil că nici nu m-ar crede de le-aș spune-o. De fapt chiar unul din unchii mei s-a făcut avocat de-adevăratelea, și Tătuca zice că asta numai ca să dovedească ce poate, deși ar fi preferat să prindă și el somonii cu prăjina în prag de toamnă.Tătuca zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau altul să faci ceea ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătnicești ca un catîr și să faci toate pe dos, în ciuda lor.
Ușile automobilului se deschid toate deodată și trei oameni coboară din el, doi din față și unul din spate. Urcă poteca spre cătunul nostru și văd acum că primii-s bărbați în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrînă cu părul alb îmbrăcată-n haine țepene și groase ca o armură. Tustrei pufăie pe nări și-s leoarcă de sudoare pînă cînd reușesc să iasă din cîmpul de salvie și să intre în ograda noastră desțelenită.
Primul bărbat se oprește și-și rotește privirea peste sat. E mic și-ndesat și are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină din cap spre pîlcul de colibe pescărești dărăpănate și mașini de ocazie și cotețe de pui și motociclete și cîini.
-Ai văzut vreodată, de cînd ești pe lume, așa ceva? Spune, ai mai văzut? Zău așa, ai mai văzut?   
Își scoate pălăria cu obada mare și-și tamponează scăfîrlia ca o minge roșie c-o batistă, grijuliu, ca și cînd s-ar teme să nu-și șifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr umed și ațos.
-Îți poți închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, John, îți închipui?
Vorbește tare, nefiind obișnuit cu mugetul cascadei. John e lîngă el, are o mustață deasă și căruntă, urcată pînă sub nas ca să-l apere de mirosului  peștelui  pe care-l pregătesc eu. E leoarcă de sudoare pe obraji și pe grumaz, și se vede transpirația și pe spatele costumului albastru. Ia note într-un carnețel, și se tot răsucește în cerc, uitîndu-se la coliba noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roșii, verzi și galbene ale mamei, atîrnate pe-o frînghie - continuă să se rotească într-un cerc complet și se întoarce cu ochii la mine, mă privește de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată, eu numai la cîțiva pași de el. S-apleacă spre mine, mă măsoară c-un ochi și-și ridică mustața sub nas de parcă eu aș puți și nu peștele.
-Unde crezi că-s părinții lui? întrebă John. În colibă? Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia asta dacă tot sîntem aici.
-Eu unul nu mă vîr în cocioaba aia, zice grăsanul.
-În cocioaba aia, repetă John prin mustață, șade căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să tratăm, nobilul conducător al acestor oameni.
-Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s plătitt ca să evaluez, nu ca să fraternizez.
Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de rîs.
-Adevărat. Dar cineva trebuie să le aducă planurile guvernului.
-De nu știu deja, o s-o afle în curînd.
-Ar fi simplu să intrăm și să vorbim cu el.
-În împuțenia aia? Păi, pun rămășag pe ce vrei că-n cocioaba aia mișună gîndacii. Se zice că dărăpănăturile ăstea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă civilizație între pereții lor. Și ce zăpușeală, Doamne sfinte, ce să-ți mai spun. Pun rămășag că-i un adevărat cuptor acolo înăuntru. Privește cît e de fript micuțul Hiawatha de colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părți.
Rîde și se tamponează pe creștet și, cînd femeia îl privește, se oprește din rîs. Își drege glasul și scuipă-n drum, apoi se duce și se-așază în leagănul pe care Tătuca mi l-a făcut mie într-un ienupăr, și rămîne să se legene ușor înainte și-napoi, făcîndu-și vînt cu pălăria.
Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cît mă gîndesc la ele. El și John continuă să discute despre casa noastră și despre sat și proprietăți și cam cît valorează, și-mi dă prin cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu pentru nu-și închipuie că eu știu englezește. Probabil că vin de undeva din răsărit unde oamenii nu știu nimic despre indieni decît ceea ce văd prin filme. Mă gîndesc cît s-or simți de rușinați cînd vor descoperi că-nțeleg ce și-au vorbit.
Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură și cocioabă, apoi mă scol și-i zic grăsanului în cea mai școlită engleză că locuința noastră de chirpici e mai răcoaroasă decît casele lor de la oraș, cu mult mai răcoroasă. „Știu cu siguranță că-i mai răcoare decît la școala unde mă duc, ori decît în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei scrisă cu litere ca niște țurțuri cum c-ar fi răcoare înăuntru!”
Și-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să intre, am să-l aduc pe Tătuca de pe parapetul cascadei, cînd bag de seamă că nu m-au auzit. Nici măca nu se uită la mine. Grăsanul se leagă înainte și înapoi, privind  în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, niște mogîldețe în cămăși de pled, pierdute în aburul depărtării. Din cînd în cînd vezi cum cîte unul dintre ei năpustește brațul și face un pas înainte ca un spadasin, și-apoi trage afară lancea de patru metri, în furculiță, ca altul de parapet să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece metri și clipește din ochi și mormăie ori de cîte ori careva zvîrle cangea înainte.
Ceilalți doi, John și femeia, au rămas în picoare. Nici unul nu dă semne c-ar fi auzit vreun cuvînt  spus de mine; de fapt, privesc cu toții în altă parte, ca și cînd ar fi dorit ca nici măcar să nu fi fost acolo.
Și totul încremenește și rămîne suspendat astfel vreme de-un minut.
Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă și mai fierbinte pe ăștia trei. Toate celelalte arată ca de obicei - puii țopăind pe iarba de pe casele  de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n tufă, muștele stîrnite-n norii negri în jurul leselor cu pește de niște copilandri cu mănunchiuri de salvie, toate ca-n orice altă zi de vară. Afară de soarele ce arde  în capul celor trei străini, care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de obicei, de le pot zări și... cusăturile unde sunt încleiați. Și-aproape că zăresc mașinăria din ei preluînd cuvintele pe care tocmai le-am rostit și-ncercînd să le potrivească ici sau colo, într-un loc sau altul, și cînd constată că acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde să se lipească, mașinăria din ei se leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost rostite.
Tustrei rămîn încremeniți în vreme ce se desfășoară toate astea. Chiar și leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi mort de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca o păpușă de cauciuc. Apoi bibilica lui Tătucu se trezește sus, în crengile ienupărului, observă că-s străini la noi și -ncepe să latre la ei ca un dulău, așa că vraja se destramă.
Grăsanul scoate-un răcnet și sare din leagăn și se retrage cîțiva pași prin colb, cu pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo în ienupăr de face atîta tărăboi. Cînd vede că nu-i decît de o găinușă împestrițată scuipă pe jos și-și pune pălăria pe cap.
-Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi pentru... metropola asta, ar fi prea destul.
-Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort și să vorbim cu căpetenia...
Venerabila doamnă îl întrerupe călcînd apăsat înainte:
-Nu.
Ăsta-i primul cuvînt scos de ea.
-Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o remintește pe Sora șefă.
Își ridică sprîncenele și evaluează locul. Ochii i se rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare: se uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frînghie și clatină din cap.
-Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că... sînt și eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte motive. Ți-amintești din datele pe care le avem că nevasta nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de  la oraș. O cheamă Bromden. El i-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că dacă plecăm acum și ne reîntoarcem în oraș, răspîndind, firește, printre orășeni vestea despre planurile guvernului în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe de lîngă cascadă, și-apoi batem o ofertă la mașină - trimițînd-o ca din greșeală nevestei, înțelegi? Presimt c-atunci misiunea ne va fi mult mai ușoară.
Privește-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, șubrede și întortocheate care-au crescut și s-au ramificat în toate direcțiile printre stîncile cascadei de sute de ani.
-Pe cînd, dacă ne întîlnim acum cu bărbatul și-i facem din senin o propunere, s-ar putea să nu ne alegem decît cu o doză de încăpățînare prostească de indian Navajo și cu dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - propriul cămin.
Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gîndesc ce rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib e el.
Femeia zîmbește și dă din cap spre cei doi bărbați, cîte-un surîs și-o încuviințare din cap spre fiecare, și privirea ei îi trezește la viață și e o pornește bățoasă înapoi spre mașina lor, sporovăind c-o voce vioaie și tînără:
-Cum obișnuia să sublinieze profesorul meu de sociologie: „Există în general în fiece situație o persoană a cărei putere nu-i bine să o subestimezi”.
Și se întoarce la mașina lor și pleacă, iar eu rămîn acolo întrebîndu-mă dacă măcar m-au zărit.
(...)>

<(...) S-a făcut și el mai prudent, asta-i tot. Așa ca Tătuca, atunci cînd și-a dat seama că nu poate birui ceata aia de la oraș care convinsese guvernul să ridice acolo barajul pentru că le aducea bani și un loc de muncă și pentru că-n felul ăsta scăpau și de satul nostru: tribul ăla de indieni pescari n-avea decît să-și ia în spinare colibele puturoase și cele două sute de mii de dolari și să se care în altă parte! Tătuca fusese isteț că semnase hîrtiile; n-avea nimic de cîștigat dacă dădea ofertei lor cu picorul. Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curînd sau mai tîrziu; așa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul cel mai deștept. (...)>

SURSA
Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducere de M. Pop-Corniș, editura Alcris, București, 1992, pp. 195-199, 165.