„Bref aperçu de la socio-antropologie” (Benin 2016-2017)

 

(l'etude de la société par rapport au institutions légué hérité par la colonization)

Université de Parakou. Benin 

 

21 martie 2016 

1/Definition:
L'antropologie,c'est la science qi étudie l'homme ds son milieu de vie culturelle.
Quelle est alors la culture?
la culture est ce tout comprenant l'art,le droit,la moral,la croyances, les us,les coutumes et l'ensemble des aptitude et abitude qu'acquiert l'individu en tant qe membre d'une société.
l'antropologie est également l'étude de l'homme ds sa totalité e dans sa diversité.
2/Objet de L'antropologie
l'objet de L'antropologie a varié selon le temps.comme premier 1er objet on a:
¹/les sociétés primitives:c'est à dire toute société étrangère a la civilisation occidentale(europe,ameriq)
²/le paysan de l'intérieur:ce sontles comportement,les geste,les attitude 
³/la diversité des sociétés
3/Origine/naissance de L'antropologie
L'antropologie est né au 18e siècle.en effet les voyageurs et missionnaire o cour de leur mission ont rencontré d'autres sociétés et culture.cette rencontre a créé entr eux un choc o point Où les missionnaires se demendaient si ces sociétés primitive sont du genre humain.d'Où est né l'étude de l'homme qi est L'antropologie
4/Methode de L'antropologie:
_l'immersion:c'est un sejour prolongé dans une société où L'antropologue dois mener sa recherche 
_l'observation participante
5/le projet anthropologique:reconnaitre, comprendre e d'écrire les sociétés et cultures des autres
6/spécificité de L'antropologie 
_l'étude de l'homme ds sa totalité e dans sa diversité 
_l'étude de l'homme a partir d'un autre regard 
7/l'importance de l'immersion 
-gagner la confiance des enqueté
-vivre la réalité de pret
-être moin étranger
-pénétrer de l'intérieur la mentalité des otre
-connaître le comportement,les geste,les manière des individus a enquêté
8/les limites de l'observation participante
-l'illusion d'avoir tt apri
-la participation tro élevé ne permet pa a l'enquêteur d'avr des infos fiable
-le mauvais sentiment sur les enquêtés(les préjugés)

 

23 martie 2016

Les étape de l'histoire à L'anthropologie:
-la colonisation/le voyage des missionnaires avc la rencontre des sociétés primitives
-le projet anthropologiqe
-1er objet de l'anthropologie 
-la crise d'identité anthropologiqe
-recherche d'un nouveau domaine d'investigation
*/les conceptes fondamentaux de l'anthropologie:
-l'altérité:c'est l'étude des cultures ou sociétés des autres 
-l'ethnocentrisme:c'est le fait d'afirmer sa supériorité aux autre société ou culture

 

16 ianuarie 2017

STOIRE A LA SOCIOLOGIE
1*/Quel est l'origine de la sociologie ?
la sociologie est née des 3 grands mouvements sociologiques ou de l'avènement pré sociologique à savoir:
*la révolution industrielle
*la révolution française ou politique
*la crise économique
2*/les conséquences liées à ses mouvements sont:
--innovation sociale
--le changement social
--la révolution
3*/les père fondateurs de la sociologie et leurs objet d'étude
Émile Durkheim (français) : fait sociale
August Comte (allemand): la société
Marx Weber (allemand) : l'action sociale
NB:selon Durkheim un fait social est toute manière de penser,d'agir et de sentir extérieur à l'individu.
les caractéristiques d'un fait social : généralité, extériorité, coercitif ou contraignant
4*/les théories
a)les 3 états d'Auguste comte
*l'État théologique : qui stipule que tout provient de Dieu
*l'État métaphysique : Tout est vrai mais basé sur le surnaturel
*l'État positive : deriere tout fait social il existe une loi à decouvri
NB:la révolution montre que le monde évolue en trois étapes.elle est donc le passage d'un état inférieur à un état supérieur
b)le positivisme : c'est une théorie qui montre que derrière un fait social il ya toujours une loi à découvrir
NB:la loi est tout ce qui dérive de l'etat normale des choses
c)pour Durkheim il existe deux types de solidarité :
--la solidarité mécanique qui est proximité spatiale des individus
--la solidarité Organique
Holisme (Durkheim) : le primat de l'unité sur tous
l'individualisme (weber):la société prime sur l'individu
l'interaction
6*/Éléments fondateur de tout discipline scientifique
--objet d'étude
--méthode
--finalité
7*/les principes fondateurs de toute société selon comte :
statique sociale et la dynamique sociale
8*/les3 étapes de la socialisation
*le transfert
*l'apprentissage
*l'acquisition

 

1 noiembrie 2017 

La sociologie des organisations
1-definition
Elle est une branche de la sociologie générale qui étudie les modes d'organisation au sein d'une entreprise.
2-Naissance
la sociologie des organisations est née partant du constat des auteur comme Émile Durkheim, Karl Marx,Max weber selon lequel l'employé malgré son travail, celui si reçoit un salair derisoir
3-Evolution
Avec l'évolution de cette science aujourd'hui on peut dénombré plusieur type d'organisation à savoir:l'organisation étatique (à ce niveau l'État doit élargie les avantages aux citoyens);
*l'entreprise privée (ici on note la recherche du profit)
*la famille et les réseaux de parenté
NB:en général il existe deux grand type d'organisation : l'organisation primaire et l'organisation secondaire
4-postulats
-l'organisation est une association d'individus
-Dans une organisation on doit pouvoir établir un certains nombre d'objectifs à atteindre
-Dans une organisation il faudra bien definir les rôle

Individualism versus republicanism și socialism în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei - îi spuse într-o seară la cină Martin domnului Morse - dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
Dicuția fusese provocată de doamna Morse care, nu fără perfidie, îl ridicase în slăvi pe domnul Hapgood. Martin nu-l putea suferi pe casier și de cîte ori venea vorba despre acest declamator de banalități, i se urca tot sîngele la cap.
-Da - zise Martin - Charlie Hapgood e ceea ce se cheamă un tînăr de viitor, cel puțin așa mi s-a spus. Șis-ar părea că e adevărat. Mai mult ca sigur  că înainte de a muri o să ajungă guvernator al statului California și - cine știe? - poate și membru al Senatului Statelor Unite.
- L-am auzit vorbind în cursul unei campanii electorale. Discursul lui era atît de încîntător de idiot și lipsit de orice originalitate, dar totuși atît de convingător, încît liderii nu pot să nu-l considere un om de nădejde și d e înaltă valoare, iar platitudinile pe care le debitează sînt atît de asemănătoare cu platitudinile cetățeanului d erînd, încît... ei, știți, orice om se simte măgulit atunci cînd iei propriile lui gînduri, le împopoțănezi și pe urmă i le înfățișezi înaintea ochilor.
-Am impresia că ești gelos pe domnul Hapgood, interveni Ruth.
Expresia de dezgust zugrăvită pe chipul lui Martin o scoase din fire pe doamna Morse și o făcu să devină agresivă.
-Desigur, nu vrei să spui că domnul Hapgood e un prost? întrebă dînsa ci o voce de gheață.
- Nu e mai prost decît membrii de rînd ai partidului republican - fu răspunsul -sau, dacă vreți, ai partidului democrat. Sînt toți niște prostănaci cînd nu sînt vicleni, și foarte puțini dintre ei se pot lăuda cu această calitate. Singurii republicani deștepți sînt milionarii și oamenii lor de casă conștienți de treaba pe care o îndeplinesc. Ăștia cel puțin știu care le sînt interesele și cum și le pot satisface.
-Eu sînt republican, spuse domnul Morse într-o doară. Fii bun și spune-mi în ce categorie mă pui.
O! Dumneavoastră nu sînteți unslujitor care nu-și dă seama de rolul ce-i revine.
-Slujitor?
-Da, bineînțeles. Dumneavoastră sînteți avocatul marilor companii. Nu aveți procese de drept muncitoresc sau penal. Veniturile dumneavoastră nu vin de la nefericiții care-și maltratează nevestele sau de la hoții de buzunare. Veniturile dumneavoastră vin de la stăpîniii societății șiomul care hrănește pe altul este stăpînul celui
hrănit. Da, și dumneavoastră le sînteți slujitor. Sînteți interersat în prosperitatea grupurilor capitaliste pe care le slujiți.
Chipul domnului Morse se cam congestionase.
-Îți mărturisesc, stimate domn - spuse dînsul - că vorbești întocmai ca șarlatanii aceia de socialiști.
Atunci Martin făcu observați pomenită mai sus.
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei, dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
-În orice caz ideile dumneavoastră sînt foarte apropiate de socialism, răspunse domnul Morse, în vreme ce Ruth privea îngrijorată cînd la unul, cînd la celălalt, iar doamna Morse de-abia își mai stăpînea bucuria pricinuităd e acestă întîmplare din care a r fi putut izvorî mînia domnului și stăpînului ei.
-Dacă afirm că republicanii sînt niște prostănaci și susțin libertatea, fraternitatea și egalitatea nu mai sînt decît niște baloane de săpun care de mult au crăpat, asta nu înseamnă că sînt socialist, zise Martin zîmbind. Dacă pun la îndoială cederile lui Jefferson (1) și ale franțuzului lipsit de spirit științific care l-a influențat, prin asta nu am devenit socialist. Vă rog să mă credeți, domnule Morse, că dumneavoastră sînteți mai aproape de socialism decît mine, care sînt dușmanul lui declarat.
-De data asta te ții de glume, fu tot ce putu răspunde celălalt.
-Nici vorbă așa ceva. Sînt cît se poate de serios. Dumneavoastră încă mai credeți în egalitate și totuși munciți pentru prosperitatea marilor companii, iar marile companii sînt din zi în zi mai ocupate cu înmormîntarea egalității. Mie îmi spuneți că sînt socialist fiindcă neg existența existența egalității și afirm tocmai idealul dumneavoastră de viață. Republicanii sînt dușmanii egalității, cu toate că ceimai mulși dintre ei luptă împotriva egalității fluturînd mereu acest cuvînt ca o lozincă. În numele egalității lichidează egalitatea. Asta este pricina pentru care am spus că sînt niște prostănaci. În ceea ce mă privește, sînt un individualist. Cred că la fugă cîștigă cel ma iute de picior și la trîntă cel care e mai tare. Acest este cel mai de seamă lucru pe care l-am învățat de din biologie, sau cel puțin îmi închipui că l-am învățat. După cum v-am spus, eu sînt individualist, iar individualismul este vrăjmașul ereditar și etern al socialismului.
-Dar te duci totuși la mitingurile socialiștilor, izbucni domnul Morse.
-Bineînțeles, exact așa cum o iscoadă se duce în tabăra vrăjmașului. Altfel cum ai putea afla ceva despre dușman ? De alminteri îmi face și o deosebită plăcere. Sînt niște vajnici luptători și, indiferent dacă au sau nu dreptate, sînt oameni citiți. Oricare dintre ei știe ceva știe mai multă sociologie și se descurcă în științe mai bine decît orice cavaler de industrie. Da, am fost la vreo cinci sau mitinguri de-ale lor, dar asta n-a putut să mă preschimbe în socialist tot așa cum nici un discurs al domnului Hapgood nu mă poate trnasforma în republican.
-Cu toate acestea, zise domnul Morse cu glas moale, cred că înclini spre socialism.
„Doamne-Dumnezeule - își zise Martin în sinea lui - ăsta hbar n-are despre ce anume e vorba. N-a priceput o iotă din tot ce i-am spus. Oare ce-o fi făcut cu toată educația pe care a primit-o prin școli?”
Și astfel, în cursul dezvoltării personalității sale, Martin se trezi față în față cu morala economică sau mai bine zis cu morala de clasă care în ochii lui deveni repede un monstru înspăimîntător. Personal, el rămînea un moralist intelectual, dar concepțiile morale ale celor din jurul lui, alcătuite dintr-un talmeș-balmeș de considerații economice, metafizice, sentimentale și din manifestări ale spiritului de imitație, i se păreau mult mai respingătoare decît banalitatea emfatică.
(...)

(1) Thomas Jefferson (1743-1826), om politic american, autorul Declarației de Independență a SUA (1776), ale cărui idei au fost puternic influențate de concepțiile marelui iluminist francez Jean jacques Rousseau (1713-1778), la care se face aluzie mai de parte în text.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 314-318.

Sport şi război în epoca modernă (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar de la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.

<(...)
Mi-am reluat ziarul, nu citesc niciodată pagina sportivă. Aceste echipe care se aruncă unele împotriva altora ilustrează de minune faptul că mingea e aceea care contează, şi cînd echipele mai mari, cum sînt naţiunile, se aruncă unele asupra altora sau cînd se războiesc clasele sociale nu o fac din raţiuni economice, din motive patriotice, pentru dreptate sau libertate, ci pur şi simplu pentru conflictul în sine, pentru nevoia de a se război. Dar eu nu sînt specialist în sociologia confruntărilor. Şi apoi, nu mă interesează dacă se războiesc sau nu.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, Albatros, 1982, Bucureşti, 53-54.

Evaluarea unui trib de amerindieni de către autoritățile americane în secolul XX (KESEY 1962)

În 1962 scriitorul american Ken Kesey (1935-2001) a publicat romanul său de mare succes One Flew over the Cuckoo”Nest. Cartea este scrisă la persoana I, naratorul fiind un metis, fiu al unui șef de trib amerindian din statul nord-vestic Oregon și al unei femei albe numită Bromden, al cărei nume l-a preluat în societatea americană. Bromden își amintește un episod din copilărie, când reprezentanți ai autorităților americane au venit să evalueze satul tribului, pe al cărui teritoriu se preconiza construirea unui baraj.

<(...)
...și-am cam zece ani și-s în fața colibei, presărând sare pe somoni, înainte să-i întind la uscat pe lesele din spatele casei, cînd văd o mașină cotind-o de pe șosea și apropiindu-se în salturi prin salvie, peste făgașele de căruță, trăgînd după ea nori de pulbere roșie, ca niște vagoane de marfă.
Mă uit cum se opintește automobilul la deal și se oprește puțin mai jos de ograda noastră și colbul continuă să vină peste el, împroșcînd în toate direcțiile și-n cele din urmă așezîndu-se pe tulpinile de salvie și săpunariță dimprejur, făcîndu-le să arate ca niște așchii roșii și fumegînde ale unei dărîmături. Mașina rămîne așa pînă se mai așează colbul, sclipind în soare. Știu că nu pot fi turiști cu aparate de fotografiat. căci ei nu se încumetă niciodată să vină așa de-aproape de sat, pentru că-și închipuie probabil că noi scalpăm și ardem oamenii de vii pe-un rug. N-au habar că unii dintre oamenii noștri-s avocați în Portland, probabil că nici nu m-ar crede de le-aș spune-o. De fapt chiar unul din unchii mei s-a făcut avocat de-adevăratelea, și Tătuca zice că asta numai ca să dovedească ce poate, deși ar fi preferat să prindă și el somonii cu prăjina în prag de toamnă.Tătuca zice că dacă nu iei seama, oamenii te silesc într-un fel sau altul să faci ceea ce socotesc ei că trebuie să faci, ori să te îndărătnicești ca un catîr și să faci toate pe dos, în ciuda lor.
Ușile automobilului se deschid toate deodată și trei oameni coboară din el, doi din față și unul din spate. Urcă poteca spre cătunul nostru și văd acum că primii-s bărbați în costume albastre, iar cel din spate e-o femeie bătrînă cu părul alb îmbrăcată-n haine țepene și groase ca o armură. Tustrei pufăie pe nări și-s leoarcă de sudoare pînă cînd reușesc să iasă din cîmpul de salvie și să intre în ograda noastră desțelenită.
Primul bărbat se oprește și-și rotește privirea peste sat. E mic și-ndesat și are pe cap o pălărie albă de fetru. Clatină din cap spre pîlcul de colibe pescărești dărăpănate și mașini de ocazie și cotețe de pui și motociclete și cîini.
-Ai văzut vreodată, de cînd ești pe lume, așa ceva? Spune, ai mai văzut? Zău așa, ai mai văzut?   
Își scoate pălăria cu obada mare și-și tamponează scăfîrlia ca o minge roșie c-o batistă, grijuliu, ca și cînd s-ar teme să nu-și șifoneze ceva - ori batista, ori smocul de păr umed și ațos.
-Îți poți închipui ce oameni vor să trăiască astfel? Spune, John, îți închipui?
Vorbește tare, nefiind obișnuit cu mugetul cascadei. John e lîngă el, are o mustață deasă și căruntă, urcată pînă sub nas ca să-l apere de mirosului  peștelui  pe care-l pregătesc eu. E leoarcă de sudoare pe obraji și pe grumaz, și se vede transpirația și pe spatele costumului albastru. Ia note într-un carnețel, și se tot răsucește în cerc, uitîndu-se la coliba noastră, la mica grădină, la rochiile de sărbătoare roșii, verzi și galbene ale mamei, atîrnate pe-o frînghie - continuă să se rotească într-un cerc complet și se întoarce cu ochii la mine, mă privește de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată, eu numai la cîțiva pași de el. S-apleacă spre mine, mă măsoară c-un ochi și-și ridică mustața sub nas de parcă eu aș puți și nu peștele.
-Unde crezi că-s părinții lui? întrebă John. În colibă? Ori afară la cascadă? Am putea să discutăm cu omul chestia asta dacă tot sîntem aici.
-Eu unul nu mă vîr în cocioaba aia, zice grăsanul.
-În cocioaba aia, repetă John prin mustață, șade căpetenia tribului, Breckenridge, omul cu care-am venit să tratăm, nobilul conducător al acestor oameni.
-Să tratăm? Nu conta pe mine, nu-i treaba mea. Eu-s plătitt ca să evaluez, nu ca să fraternizez.
Asta-l face pe John să-i răspundă c-un hohot de rîs.
-Adevărat. Dar cineva trebuie să le aducă planurile guvernului.
-De nu știu deja, o s-o afle în curînd.
-Ar fi simplu să intrăm și să vorbim cu el.
-În împuțenia aia? Păi, pun rămășag pe ce vrei că-n cocioaba aia mișună gîndacii. Se zice că dărăpănăturile ăstea de chirpici întotdeauna adăpostesc o-ntreagă civilizație între pereții lor. Și ce zăpușeală, Doamne sfinte, ce să-ți mai spun. Pun rămășag că-i un adevărat cuptor acolo înăuntru. Privește cît e de fript micuțul Hiawatha de colo. Ho-ho. Ars bine pe ambele părți.
Rîde și se tamponează pe creștet și, cînd femeia îl privește, se oprește din rîs. Își drege glasul și scuipă-n drum, apoi se duce și se-așază în leagănul pe care Tătuca mi l-a făcut mie într-un ienupăr, și rămîne să se legene ușor înainte și-napoi, făcîndu-și vînt cu pălăria.
Cuvintele lui mă fac tot mai furios, cu cît mă gîndesc la ele. El și John continuă să discute despre casa noastră și despre sat și proprietăți și cam cît valorează, și-mi dă prin cap că ei vorbesc despre chestiile astea împrejurul meu pentru nu-și închipuie că eu știu englezește. Probabil că vin de undeva din răsărit unde oamenii nu știu nimic despre indieni decît ceea ce văd prin filme. Mă gîndesc cît s-or simți de rușinați cînd vor descoperi că-nțeleg ce și-au vorbit.
Îi mai las să zică o vorbă, două despre căldură și cocioabă, apoi mă scol și-i zic grăsanului în cea mai școlită engleză că locuința noastră de chirpici e mai răcoaroasă decît casele lor de la oraș, cu mult mai răcoroasă. „Știu cu siguranță că-i mai răcoare decît la școala unde mă duc, ori decît în sala de cinema din Cataracte cu reclama ei scrisă cu litere ca niște țurțuri cum c-ar fi răcoare înăuntru!”
Și-s gata să le spun că, dacă binevoiesc să intre, am să-l aduc pe Tătuca de pe parapetul cascadei, cînd bag de seamă că nu m-au auzit. Nici măca nu se uită la mine. Grăsanul se leagă înainte și înapoi, privind  în jos, peste creasta de lavă, spre locul unde stau postați oamenii pe palisadele de deasupra cascadei, niște mogîldețe în cămăși de pled, pierdute în aburul depărtării. Din cînd în cînd vezi cum cîte unul dintre ei năpustește brațul și face un pas înainte ca un spadasin, și-apoi trage afară lancea de patru metri, în furculiță, ca altul de parapet să-i smulgă de pe ea somonul străpuns. Grăsanul se uită la oamenii ce stau pe locurile lor în perdeaua de apă de zece metri și clipește din ochi și mormăie ori de cîte ori careva zvîrle cangea înainte.
Ceilalți doi, John și femeia, au rămas în picoare. Nici unul nu dă semne c-ar fi auzit vreun cuvînt  spus de mine; de fapt, privesc cu toții în altă parte, ca și cînd ar fi dorit ca nici măcar să nu fi fost acolo.
Și totul încremenește și rămîne suspendat astfel vreme de-un minut.
Am sentimentul ciudat că soarele se revarsă și mai fierbinte pe ăștia trei. Toate celelalte arată ca de obicei - puii țopăind pe iarba de pe casele  de chirpici, lăcustele sărind din tufă-n tufă, muștele stîrnite-n norii negri în jurul leselor cu pește de niște copilandri cu mănunchiuri de salvie, toate ca-n orice altă zi de vară. Afară de soarele ce arde  în capul celor trei străini, care se face deodată al naibii de strălucitor, mai ceva ca de obicei, de le pot zări și... cusăturile unde sunt încleiați. Și-aproape că zăresc mașinăria din ei preluînd cuvintele pe care tocmai le-am rostit și-ncercînd să le potrivească ici sau colo, într-un loc sau altul, și cînd constată că acele cuvinte n-au un loc dinainte stabilit unde să se lipească, mașinăria din ei se leapădă de cuvinte de parcă nici n-ar fi fost rostite.
Tustrei rămîn încremeniți în vreme ce se desfășoară toate astea. Chiar și leagănul s-a oprit, pironit într-un unghi mort de razele soarelui, cu grăsanul încremenit în el ca o păpușă de cauciuc. Apoi bibilica lui Tătucu se trezește sus, în crengile ienupărului, observă că-s străini la noi și -ncepe să latre la ei ca un dulău, așa că vraja se destramă.
Grăsanul scoate-un răcnet și sare din leagăn și se retrage cîțiva pași prin colb, cu pălăria ridicată împotriva soarelui, ca să vadă ce-i acolo în ienupăr de face atîta tărăboi. Cînd vede că nu-i decît de o găinușă împestrițată scuipă pe jos și-și pune pălăria pe cap.
-Personal, cred sincer, zice el, că orice sumă am oferi pentru... metropola asta, ar fi prea destul.
-Poate. Dar tot cred c-ar trebui să facem un mic efort și să vorbim cu căpetenia...
Venerabila doamnă îl întrerupe călcînd apăsat înainte:
-Nu.
Ăsta-i primul cuvînt scos de ea.
-Nu, repetă din nou, într-un fel care mi-o remintește pe Sora șefă.
Își ridică sprîncenele și evaluează locul. Ochii i se rostogolesc ca numerele pe ecranul unei socotitoare: se uită la rochiile mamei întinse cu grijă pe frînghie și clatină din cap.
-Nu. Azi nu vorbim cu căpetenia. Nu încă. Socot că... sînt și eu o dată de acord cu Breckenridge. Numai că din alte motive. Ți-amintești din datele pe care le avem că nevasta nu-i indiancă, ci albă? Albă. O femeie de  la oraș. O cheamă Bromden. El i-a luat numele, nu ea pe-al lui. Mda, cred că dacă plecăm acum și ne reîntoarcem în oraș, răspîndind, firește, printre orășeni vestea despre planurile guvernului în hidroenergetic în locul acestei îngrămădiri de cocioabe de lîngă cascadă, și-apoi batem o ofertă la mașină - trimițînd-o ca din greșeală nevestei, înțelegi? Presimt c-atunci misiunea ne va fi mult mai ușoară.
Privește-n depărtare spre oamenii de pe schelele vechi, șubrede și întortocheate care-au crescut și s-au ramificat în toate direcțiile printre stîncile cascadei de sute de ani.
-Pe cînd, dacă ne întîlnim acum cu bărbatul și-i facem din senin o propunere, s-ar putea să nu ne alegem decît cu o doză de încăpățînare prostească de indian Navajo și cu dovezi de iubire pentru - presupun că trebuie să-l numim - propriul cămin.
Dau să le spun că el nu-i indian Navajo, dar mă gîndesc ce rost are, dacă tot nu m-ascultă? Nici nu le pasă din ce trib e el.
Femeia zîmbește și dă din cap spre cei doi bărbați, cîte-un surîs și-o încuviințare din cap spre fiecare, și privirea ei îi trezește la viață și e o pornește bățoasă înapoi spre mașina lor, sporovăind c-o voce vioaie și tînără:
-Cum obișnuia să sublinieze profesorul meu de sociologie: „Există în general în fiece situație o persoană a cărei putere nu-i bine să o subestimezi”.
Și se întoarce la mașina lor și pleacă, iar eu rămîn acolo întrebîndu-mă dacă măcar m-au zărit.
(...)>

<(...) S-a făcut și el mai prudent, asta-i tot. Așa ca Tătuca, atunci cînd și-a dat seama că nu poate birui ceata aia de la oraș care convinsese guvernul să ridice acolo barajul pentru că le aducea bani și un loc de muncă și pentru că-n felul ăsta scăpau și de satul nostru: tribul ăla de indieni pescari n-avea decît să-și ia în spinare colibele puturoase și cele două sute de mii de dolari și să se care în altă parte! Tătuca fusese isteț că semnase hîrtiile; n-avea nimic de cîștigat dacă dădea ofertei lor cu picorul. Guvernul tot ar fi pus laba pe locul nostru, mai curînd sau mai tîrziu; așa măcar tribul era bine plătit. Fusese lucrul cel mai deștept. (...)>

SURSA
Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, traducere de M. Pop-Corniș, editura Alcris, București, 1992, pp. 195-199, 165.

Istorie imediată (SOULET 1994)

Jean Francois Soulet, Istorie imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), pref. F. Constantiniu, Corint / Istorie universală - Microsinteze - 13, București, 2000, 140 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

7 Cuvânt înainte 

8 Capitolul I O istorie veche

I. Învățăturile părinților întemeietori
„Cel care știe pentru că a văzut”
O rigoare metodologică
O concepție aparte despre istorie
Lunga supremație a oralității

II. În serviciul prinților și al patriei
Vremea cronicarilor și a istoriografilor
Istoria imediată după Voltaire
Sprijin al propagandei napoleoniene
... și al patriotismului republican

III. Entuziasmele populare
A înțelege Revoluția Franceză
... înfrângerea din 1870 și Comuna
De la primul la al doilea război mondial

IV. Recunoașterea oficială
Istoria Rezistenței
„Pledoaria” lui Rene Remond
Contribuția jurnaliștilor, antropologilor, sociologilor și geografilor
Introducerea istoriei imediate în licee

42 Capitolul II O istorie cu drepturi depline

I. Două constrângeri
Lipsa de acces în arhivele publice
Contemporaneitatea faptelor studiate

II. ... Două avantaje
Arhivele publice
Anchete, statistici, sondaje
Documente particulare
Presa
Sursele iconografice și audiovizuale
Sursele orale

III. Și câteva principii metodologice de bază
Clara delimitare a câmpului de investigație
Punerea în perspectivă „verticală” a faptelor studiate
Punerea în perspectivă „orizontală”
O multiplă exploatare a singularului

89 Capitolul III O istorie necesară

I. Apelul la societate
Dovezi și ambiguități ale comenzii sociale
Întrebări asupra persecuțiilor suferite de către evrei
Asupra nazismului și petainismului...
... Și războaiele coloniale
Interogații identitare
Vârtejul accelerării istoriei

II. Pași greșiți
Regimul sovietic văzut de manualele școlare franceze
De ce un asemenea „derapaj”?
Lecțiile unei derive

III. Schiță a unui bilanț
În Franța... 
... și în străinătate

135 Bibliografie

coperta IV

Fără pretenția de a oferi formule exacte de încadrare a subiectului, încercarea de definire a istoriei imediate își găsește cea mai fericită formulă în cuvintele cu care autorul încheie prefața volumului său: „prin istorie imediată înțelegem ansamblul părții terminale a istoriei contemporane, incluzând-o atât pe cea a epocii actuale, cât și pe cea a ultimilor treizeci de ani; o istorie care are drept principală caracteristică faptul că a fost trăit de istoric sau de principalii săi martori.”

„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

Sociologia culturii (BONDREA 1981)

 Aurelian Bondrea, Sociologia culturii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981, 330 p.

8 Introducere

7 1. Sociologia - știință a realității sociale. Sociologia culturii - ramură a sociologiei
1.1.Conceptul de sistem social. Câteva noțiuni de bază ale sociologiei
1.2. Conceptul de structură socială
1.3. Relația socială
1.4. Elemente ale structurii sociale. Grup social, clasă socială, pături sociale
1.5. Sociologia culturii - ramură a sociologiei

24 2. Obiectul și sfera sociologiei culturii. Locul și rolul sociologiei culturii în sistemul științelor și disciplinelor culturii
2.1. Sociologia culturii în concepție marxistă. Definirea conceptului de cultură. Raporturile cu celelalte domenii ale culturii
2.2.Contribuții ale antropologiei culturale
2.3.Unele direcții ale sociologiei clasice nemarxiste cu privire la sfera și obiectul sociologiei culturii
2.4. Contribuții românești în abordarea sociologică a culturii

67 3.Structura și funcționalitatea sistemului cultural
3.1. Concepția sociologică marxistă asupra structurii culturii
3.2. Cultura și sistemele sale de referință. Relațiile dintre cultură și diferite componente ale realității sociale
3.3. Acțiunea culturală ca acțiune socială.

102 4. Sferele culturii
4.1. Elemente caracteristice ale conceptului sociologic de sferă a culturii
4.2. Cultura și arta. Politica PCR în domeniul artei
4.3. Cultura și știința. Politica PCR în domeniul științei
4.3. Cultură și învățământ. Politica PCR în domeniul învățământului

140. 5 Dinamica culturii
5.1. Nivelurile analizei sociodinamice a culturii
5.2 Dinamismul cultural în concepția evoluționistă
5.3.. Teorii românești asupra dinamismului cultural
5.4. Principii sociologice marxiste asupra sociodinamicii  culturii

164 6. Difuziunea culturii. Cultura de masă și comunicații de masă
6.1. Cultura de masă. Unele delimitări conceptuale
6.2. Circuitul social al culturii. Modele ale difuziunii culturale
6.3. Structura socială a comunicației de masă
6.4. Funcțiile mijloacelor comunicației de masă
6. 5. Publicul cultural. Rolul mass media în formarea și dezvoltarea opiniei publice

206 7. Revoluția culturală. Politica culturală a Partidului Comunist Român
7.1. Revoluția culturală
7.2. Relația politic-cultural
7.3. Politica culturală
74. Festivalul național al educației și culturii socialiste „Cântarea României”

227 8. Metodologia cercetării sociologice a culturii
8.1. Metodologie, tehnică, procedeu de cercetare
8.2. Sistemul conceptual în cercetarea culturii. Nivelurile teoriei și operaționalizarea
8.3. Tehnici ale cercetării sociologice a culturii. Chestionarul și interviul în cercetarea sociologică a culturii
8.4. Metoda monografiei sociologice
8.5. Analiza de conținut

248 Anexă: Recomandări pentru activitatea în seminarii 
Tema 1. Sociologia - știință a realității sociale

a) Sistemul social. Niveluri ale sistemului social. Infrastructură, structură socială și suprastructură.

b) Clase, grupuri și relații sociale.

c) Conceptul de „formațiune social-economică”.
Tema 2. Locul sociologii culturii în sistemul științelor sociale

a) Sociologia culturii și filosofia culturii.

b) Sociologia culturii și istoria culturii.

c) Sociologia culturii și psihologia culturii.

d) Sociologia culturii și antropologia culturii.
Tema 3. Definiții ale culturii

a) Teorii sociologice ale culturii. Definirea sociologică a conceptului de cultură.

b) Conceptul de cultură a poporului în concepția lui D. Gusti. Concepția școlii sociologice de la București asupra culturii ca acțiune socială.

c) Conceptul de cultură în Programul PCR și în alte documente ale PCR.
Tema 4. Subsistemul artelor - subsistem instituțional al culturii

a) Delimitări conceptuale

b) Rețeaua instituțională a artelor din țara noastră (a creației artistice)

c) Statutul social al artistului în societatea socialistă.

d) Locul și rolul social al artelor (artele plastice, decorative, muzicale, teatrale și literare).

e) Politica PCR în domeniul creației artistice.
Tema 5. Societatea și artele. Probleme sociologice
Tema 6. Societate și cultură. Dezbatere critică, la alegere, a lucrărilor Teoria romanului (G. Lukacs) sau Sociologia literaturii (L. Goldman)
Tema 7. Societatea și artele plastice. Dezbatere critică a lucrării lui P. Francastel, Realitatea figurativă, Meridiane, București, 1974.
Tema 8. Societatea și muzica. Dezbatere critică a lucrării lui Ivo Supici, Musique et societe. Perspectives sur une sociologie de la musique, Institute de Musicologie, Zagreb, 1971.
Societatea și sistemele de valori
Tema 9. Orientări contemporane în sociologia valorilor

Orientări contemporane în sociologia valorilor

a)Orientări obiectiviste și subiectiviste în explicarea valorilor

b)Orientare pragmatiste, existențialiste, funcționaliste, fenomenologice și structuraliste în sociologia valorilor.
Tema 10. Clasificarea generală a valorilor

Clasificarea generală a valorilor

a) Criterii de clasificare a valorilor

b) Valori sociale (economice, juridice, politice, etice, istorice etc).
Tema 11. Socialismul și sistemul său de valori. Umanismul revoluționar

Dinamica culturii

Tema 12.  Istoricitatea culturii

Orientări sociologice cu privire la schimbarea culturală (teoria decalajelor culturale, teoria dezintegrării civilizațiilor, teoria creșterii culturale, teoriile ciclice, morfologice, evoluționiste, difuzioniste etc)
Tema 13. Concepte explicative în analiza sociologică a schimburilor culturale

Mobilitatea culturală și a proceselor de schimbare culturală (aculturație, inculturație, transculturație etc)

Direcții noi în cercetarea difuziunii fenomenului social-cultural

a) Perspectivă social-dinamică a culturii. Cultura mozaicată. Dimensiunile structurilor culturale.

b) Dimensiunile dinamicii culturale. Limitele doctrinei socio-dinamice în explicarea culturii ca fenomen social de comunicație. Analiza critică a lucrării Socio-dinamica culturii de Abraham Moles.
Tema 14. Cultura de masă și comunicațiile de masă
Tema 15. a) Modele sociologice de explicare a comunicațiilor de masă
b) Funcțiile comunicațiilor de masă.
Tema 16. Raporturile sociologice dintre cultură și opinia publică
Tema 17. Metode și tehnici ale cercetării sociologice a culturii
Tema 18. Revoluția culturală. Politica PCR de formare a culturii și conștiinței socialiste. Festivalul național „Cântarea României”
Tema 19. Sferele culturii. Politica PCR de dezvoltare a acestora în RSR

294 Rezumate în limbile engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă

Etica protestantă și spiritul capitalismului (WEBER 1920)

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, trad. I. Lemnij, postf.. I. Mihăilescu, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (germ. 1920), 278 p.

2 Max Weber, economist și sociolog, s-a născut la Erfurt la 21 aprilie 1863 și a murit la Munchen la 14 iunie 1920. Din 1893, profesor la Berlin, din 1894 la Freiburg im Breslau, între 1897 și 1903 la Heidelberg, din 1919 la Munchen. Pornind de la teoriile lui G. Hegel, A. Comte, L. v. Stein, K. Marx, ca și de la cercetările lui W. Dilthey, W. Windelhand, H. Rickert și G. Simmel, M. Weber a elaborat o sinteză a metodelor teoretice și istorice ale științelor sociale, pe care a aplicat-o cu mult succes în sociologie. Sociologia religiei fondată de el (de exemplu prin Die protestantische Ethik unt der Geist des Kapitalsimus - Etica protestantă și spiritul capitalismului) și-a propus să lămurească în locul construcțiilor istorice monocauzale raportul dintre compoenentele spirituale și cele materiale ale procesului istoric și social. În politică s-a manifestat în favoarea unei democrații naționale.

5 Introducere
21 Note

23 I. Problema 

1. Confesiune și stratificare socială

2. „Spiritul” capitalismului 

3. Concepția lui Luther privind vocația. Sarcina cercetării

71 Note

108 II. Etica profesională a protestantismului ascetic

1. Bazele religioase ale ascezei laice

2. Asceza și spiritul capitalist

183 Note

267 Postfață: Protestantism și capitalism - Ioan Mihăilescu

coperta IV

Deși au trecut peste 70 de ani de la moartea sa, Max Weber este considerat unul dintre marii gânditori contemporani, unii exegeți neezitând să-l privească drept cel mai mare sociolog al tuturor timpurilor. Contemporaneitatea lui Weber nu decurge numai din faptul că este cel mai citat sociolog, ci, în primul rând din actualitatea analizelor sale și din permanenta reconsiderare a contribuțiilor sale metodologice și epistemologice. A creat o operă impresionantă, care în România ultimelor decenii a fost cunoscută doar de un număr restrâns de specialiști. La acest fapt au contribuit două situații. Mai întâi, o limitare de ordin editorial: absența traducerilor în limba română a principalelor opere ale sociologului german. În al doilea rând, o limitare de ordin ideologic: Weber a fost considerat unul dintre principalii adversari teoretici și ideologici ai lui Karl Marx. În consecință, opera sa trebuia ținută departe de cei pe care i-ar fi putut influența.

Ioan Mihăilescu

„Politica, o vocație și o profesie” (WEBER 1919)

 Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, trad. (germ. 1919) I. Alexandrescu, Anima, 1992

(2)
Autorul
M. W. (1864-1920) a fost unul dintre întemeietorii sociologiei. Economist, sociolog și politician, a predat la universitățile din Freiburg, Heidelberg și Munchen. „De mai bine de o jumătate de secol, moștenirea weberiană continuă să furnizeze repere mereu pertinente cercetătorilor care nu au renunțat să asocieze viziunea amplă a istoriei comparate cu o analiză fină a instituțiilor și implicația personală cu detașarea metodică.” (Dictionnaire critique de la sociologie, PUF. Paris, 1990). Operele fundamentale ale lui M. W. sînt culegerea de studii privind sociologia religiilor - din care face parte și celebrul studiu Etica protestantă și spiritul capitalismului - și cartea Economie și societate. Lucrările sale, și în special cele două discursuri, Politica, o vocație și o profesie și Științei ca vocație și profesie, precum și studiul mai sus amintit, au fost traduse în numeroase limbi. Prima traducere în limba română din opera lui M. W. apare în cartea de față.

Cartea

În perioada tulburărilor revoluționare din Germania de după primul război mondial, cînd socialiștii și viitorii comuniști încercau să pună mîna pe putere prin mijloace politice și militare (ajungînd pînă la a instaura, pentru scurt timp o „republică sovietică” în Bavaria), M. W., cel mai reputat politolog din acea vreme, ține un discurs în fața studenților, foarte activi în acest mișcări sociale. Discursul conține, concis reprezentate, ideile de bază ale operei weberiene - definirea celor trei tipuri „pure” ale conducerii politice, descrierea celor două tipuri de etică politică, cea a convingerilor și cea a responsabilității etc - dar, în același timp, vrînd să servească drept ghid în viață celor care au intenția să de ocupe de politică, discursul conține și analize detaliate și imparțiale ale vieții politice din diferite timpuri și țări. Avînd dubla valoare de îndreptar pentru viitorii politicieni și de introducere în opera weberiană, scrierea de față este prima lucrarea a lui M. W. tradusă în limba română.

(5) Cuvînt înainte
Ideile scrierii de față au fost prezentate sub forma unei comunicări orale, în iarna revoluției din 1919, la inițiativa Uniunii studențești libere din Munchen, și poartă, de aceea, amprenta nemijlocită a cuvîntului rostit. Conferința, semeni Științei ca vocație, face parte din ciclul care a fost continuat de mai mulți oratori și care avea drept scop să slujească ca îndreptar , în diferite domenii de activitate bazate pe munca intelectuală, tinerilor de curînd demobilizați și profund marcați de experiența războiului și perioadei postbelice. Conferențiarul și-a completat expunerea ulterior, în vederea publicării, și ea a apărut în forma de față pentru prima oară în vara lui 1919.
Heidelberg, august 1926
Marianne Weber

coperta 4
„..statul este acea asociere umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu...., monopolul asupra constrîngerii fizice legitime.”
„Instrumentul specific al constrîngerii legitime, aflat ca tare în mîinile grupărilor umane este ceea ce determină particularitățile tuturor problemelor etice ale politicii.”
„.... toate activitățile etic orientate pot fi puse sub semnul a două precepte fundamental diferite din punct de vedere etic și, indiscutabil, contrare: ele pot fi orientate după o <etică a convingerilor> sau după o <etică a responsabilității>.”

Monografii folclorice

 (30) (...) Monografiile. Partea informativă a atlasului ar putea fi completă cu monografii folclorice elaborate îndeosebi în perioada interbelică de școala filologică a lui Ovid Densusianu și de cea sociologică D. Gusti. Să cităm cele două monografii concepute de Ion Diaconu: Ținutul Vrancei și Folclor din Râmnicul-Sărat. Le-am selectat pe acestea întîi, deoarece autorul, în cele cîteva decenii în contact cu terenul, și-a precizat o concepție monografistă cu următoarele elemente mai mult sau mai puțin originale:

- Avînd în vedere lucrarea profesorului său, autorul Graiului din Țara Hațegului, Diaconu s-a fixat asupra unei zone delimitate istoric și etnografic, Țara Vrancei, pe care, spre deosebire de Densusianu (Hațegul), a urmărit-o îndeaproape vreme îndelungată. În felul acesta, ideea de monografie s-a transformat într-un proiect de atlas (sau album) folcloric. „Ca și în colecțiile noastre anterioare, am aranjat și acum materialul cu indicațiuni bibliografice, spre a putea înjgheba în curînd un atlas folcloric, ori ca să ușureze munca unei colecții critice a întregului nostru nostru folklor” (24).

- În realitatea vie a folclorului există un anume tip de evoluție dialectală, sesizabilă la nivelul biografiei individului reprezentativ. De aceea, monografia folclorică a unui grai dialectal trebuie făcută „într-o durată de om”, urmărindu-se transformările succesive, în vorbire și comportament ale subiectului purtător de valori artistice. (...)

(32) (...) Cealaltă, Folclor din Zona Codrului de D. Pop, înscrie o arie folclorică inedită și compactă din Munții Apuseni.

Am adus în discuție doar cîteva monografii pentru a arăta în ce măsură pot fi utilizate în spiritul dialectologiei folclorice sau reprezintă o direcție a acesteia. Avem în vedere numai pe acelea care își propun delimitarea unei zone pe baza criteriilor lingvistice și folclorice. monografiile pe sate (Monografia comunei ...), mai vechi sau mai noi, sau colecțiile pe județe (Folclor din județul ...), întrucît se întemeiază pe criterii confuze, prezintă un interes secundar, de aceea nu le luăm în discuție.

Grupul timocean dispune de două colecții de bază pentru dialectologia folclorică, ambele fiind realizate în etape concentrate și distincte. Ne referim la culegerea realizată de G. Giulgea și G. Vâlsan, De la românii din Serbia, remarcabilă prin bogăția de texte și prin asemănarea tipologică a acestora cu folclorul nord-dunărean. Cealaltă, realizată recent sub îngrijirea lui Radu Flora, cuprinde trei volume (I. Poezia lirică; II. Descîntece, poezie epică, genuri minore; III. Proza populară), dintre care primul a și apărut la Zrenjanin în 1979.