„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

„Scriitorul sau persoana autorului” (ȘTEFĂNESCU )

 Em. Ștefănescu, Pretexte. Scriitorul sau persoana autorului, „Tomis”, Constanța

Deși concepțiile cu privire la scriitori și la arta literară s-au modificat necontenit și chiar s-au schimbat profund în câteva rânduri, scriitorul a continuat să fie considerat în postura sa reală, concretă, biopsihică și istorică. pentru cei mai mulți cititori el este un om „în carne și oase”. O bună parte a istoriei și criticii literare - și nu cea mai neînsemnată - se străduiește încă să reconstituie condițiile vieții reale și caracteristicile vieții biologice și spirituale ale autorilor literari, cu credința că astfel se ajunge mai ușor și mai eficient la cunoașterea operelor lor.

În istoria esteticii și a ideilor literare, pot fi descoperite, totuși, unele cazuri când caracterul indecompozabil al unității dintre „scriitor” și „om” a provocat îndoieli. Pot fi semnalate teorii mai vechi și mai noi privitoare la artist în genere și la geneza operei de artă, care pun sub semnul întrebării identificarea totală a artistului cu persoana sa fizică.

Una dintre ele este cea a „inspirației” și a rolului pe care-l joacă ea în procesul elaborării operei de artă. Această teorie a fost expusă pentru întâia oară, în termeni logico-mitologici, de Platon în celebrul său dialog Ion. Din cele spuse de Platon reiese că o operă de artă nu se creează prin „meșteșug”, oricât de bine ar stăpâni autorul tehnica alcătuirii ei; opera de artă este provocată de o „virtute divină” asemănătoare efectului pietrei de Magnezia, adică magnetismului, muze. Ea se manifestă printr-o stare de delir similară celei în care cad corybanții când dansează în cinstea zeiței Cibele sau bachantele când sunt cuprinse de frenezia dionisiacă.

Platon separa „poetul”, a cărui esență o socotea ideală, de „om”. În procesul elaborării operei de artă el corela trei factori: zeul, adevăratul creator al operelor, poetul, ce transportă „cântecele” zeului în lumea profană, și omul, prin gura căruia cântecele erau date muritorilor. Acesta din urmă - omul - reprezenta un factor strict mediator, o condiție indispensabilă prin care logosul să poată fi tradus în limbaj uman, fără primejdie pentru  existența omenească.

Desigur,  estetica modernă nu mai acordă credit teoriei platoniciene a inspirației, în special de când, datorită mai cu seamă progreselor făcute de psihanaliză, mecanismele psihologice ale creației artistice au putut fi investigate mai profund, dar ideea că artistul ca om nu poartă răspunderea totală a creației sale s-a menținut, în forme voalate, la unii esteticieni și teoreticieni ai artei, iar, odată cu aceasta, și presentimentul că artistul și omul în care el se întruchipează nu coincid perfect, prin urmare trebuie disociați.

Deseori artiștii înșiși, cei obișnuiți să reflecteze asupra propriei condiții și a artei lor, au fost mai conștienți decât teoreticienii de antinomia dramatică în care se aflau implicați prin firea lucrurilor, iar unii dintre ei au simțit în mod violent  nevoia de a se disocia ca artiști de persoana lor umană. Cazul cel mai cunoscut și mai edificator este cel al lui Flaubert, dar și la noi Eminescu distingea, pe linia  romantismului, între persoana umană, căreia îi sunt hărăzite „toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ” și spiritul artistului, a cărui „lumină” se revarsă asupra oamenilor.

În estetica secolului XX, ideea că „omul” și „artistul” sunt două realități distincte, chiar dacă pe plan empiric se între pătrund și se confundă, mijește pe neașteptate din teoriile cel mai noi despre artă. Ea poate fi descoperită, printre altele, în cartea lui G. Picon, L ecrivain et son ombre, în considerațiile privind sinceritatea scriitorilor. Nici Montaigne, nici cardinalul de Retz, nici Rousseau, nici Chautebriand, nici Stendhal și nici Gide, susține esteticianul francez, n-au fost în realitate, ca oameni, așa cum apar în memoriile și confidențele lor: „o forță misterioasă le-a deviat mâna”. Forța aceasta misterioasă este a operei care, avându-și propria sa structură și fiind o „realitate nouă”  se impune artistului ca un obiect pe care el trebuie doar să-l desfacă din neguri și să-l dezvăluie. De aceea scriitorul nu-și poate realiza intenția de a se exprima pe sine ca om, dea-și transmite gândirea, idealul, gustul; opera ascultă de legile ei interne, fiind un obiect „ce se dezvăluie făcându-se”. Dar făcându-l totodată și pe scriitor, adică acea imagine umană refractată, deviată, modificată, ce nu coincide cu cea a persoanei autorului. Care din cei doi trebuie socotit atunci cu adevărat „scriitorul”? Spre care trebuie să se îndrepte prețuirea, admirația și lauda noastră - ca și critica sau chiar dezaprobarea?