Biografie cronologică a poetului G. Coșbuc (1866-1918) (MUNTEANU 1982)

<
1866
La 20 septembrie/3 octombrie s-a născut G. C. în comuna Hordou, jud. Năsăud.
1873-1876
C. urmează școala primară în satele Hordou, Salva, Telciu, clasa IV terminînd-o la Năsăud.
1876-1884
Își face studiile liceale la Năsăud.
1881-1884
G. C. activează în societatea de lectură a elevilor "Virtus romana rediviva", citind în ședințele ei peste 150 de poezii, dintre care aproape 50 îi sînt cuprinse în revista manuscrisă a societății, "Musa someșană". În clasa VII e ales vicepreședinte, iar într-a președinte al societății.
1884
C. trece examenul de maturitate.
Se înscrie la Facultatea de Filozofie din Cluj.
Își face debutul literar cu anecdota Filosofii și Plugarii în ziarul "Tribuna" din Sibiu, semnată C. Boșcu.
1886
G. C. șe retrage de la Universitate, din cauza lipsurilor materiale.
1887
Intră în redacția ziarului "Tribuna", la invitația directorului acesteia, Ioan Slavici.
1889
Publică în "Tribuna" poezia Nunta Zamfirei cu care atrage atenția marelui critic Titu Maiorescu, la chemarea căruia G. C. se stabilește la București.
1890
E numit "desemnător-ajutor" în Ministerul Cultelor.
1891-1893
Lucrează ca redactor la publicația "Lumea ilustrată" a lui Ignatz Hertz, silit de nevoile traiului să îndeplinească o muncă ce satisfăcea doar interesele bănești ale patronului. Aici publică și poezii originale.
1893
Tipărește primul volum de poezii, Balade și idile.
1894-1896
Scoate revista "Vatra", în colaborare cu I. Slavici și I. L. Caragiale.
Aici apare poezia Noi vrem pămînt!
1895
Căsătoria lui G. C. cu Elena Sfetea.
Nașterea unicului său fiu, Alexandru (11 august).
1896
Apare al doilea volum de poezii, Fire de tort.
Tipărește traducerea operelor Mazepa de Byron și Georgicele și Eneida de Vergiliu.
1897
Conduce revista "Foaia interesantă".
Intră în colectivul de redacție al revistei pentru popor "Albina".
Publică în traducere Sakuntala de Kalidassa și Antologie sanscrită.
1899
Tipărește Războiul nostru pentru neatîrnare și Povestea unei coroane de oțel, în care evocă momentele din războiul de independență.
1900
C. este ales membru corespondent al Academiei Române.
1901
În colaborare cu A. Vlahuță conduce revista "Sămănătorul", la care înmănunchează talentele literare ale timpului, și se pun în valoare, într-o formă nouă, bunele tradiții literare ale secolului trecut.
1902
Publică al treilea volum de poezii, Ziarul unui pierde-vară.
Face o călătorie de studii în Italia, spre o mai adîncă documentare în vederea traducerii epopeii Divina comedie de Dante.
E numit referendar la Casa Școalelor.
1903
G. C. și Vlahuță se retrag de la conducerea revistei "Sămănătorul".
1904
Publică culegerea de poezii patriotice Cîntece de vitejie.
1906
Editează revista "Viața literară", în colaborare cu Ilarie Chendi
și Ion Gorun.
1910
Apare traducerea dramei Don Carlos de Schiller.
1912
Face o nouă călătorie de studii în Italia în scopul strîngerii materialului informativ și documentar pentru studiul asupra lui Dante.
1915
Are loc accidentul mortal al fiului lui C., Alexandru, a cărui dispariție a avut ca efect încătușarea forței creatoare a poetului.
1916
Este ales membru activ al Academiei Române.
1918, 9 mai
Moare poetul G. C. Este înmormîntat la Cimitirul Bellu.
1925-1927-1931
Apare traducerea celor trei părți ale Divinei Comedii.
>

Sursa
George Coșbuc, Poezii, ed. II, edit. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 77, București, 1982, pp. 186-188 (Petru Munteanu, Tablou biobliografic).

Interviu cu P. M. Gorcea („Calende” 2002)

Mircea Bîrsilă, Petre Mihai Gorcea: Orele de curs, ore de libertate spirituală, „Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 7-17.

Opera invitatului:
Nesomnul capodoperelor, Cartea Românească, București,1976, 256 p.
Structură și mit în proza contemporană, Cartea Românească, București,1982, 252 p.
Steaua din oglinda visului, Cartea Românească, București,1983, 306 p. (Premiul pentru critică al revistei „Argeș”, 1983)
Mateiu I. Caragiale, Cuget, simțire și credință, București, 1995, 120 p.
Eminescu, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, ed . II 1998, 184 p.
Eminescu, vol. I, ed. III adăugită, Paralela 45, Pitești, 2001.
Ediții și texte literare cu comentariu la Casa Editorială Cuget, simțire și credință: Mihai Eminescu, ed . I 1993, ed. II 1994; Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, ed. I 1993 și ed. II 1994; Marin Preda, 1993; Mihail Sadoveanu, 1993.
Studii, articole, eseuri și cronici literare publicate în revistele: „Gazeta literară”, „România literară”, „Argeș”, „Calende”, „Luceafărul”, „Dreptatea”, „Cuget, simțire și credință”.
S-a născut la 28 ianuarie 1942, în Timișoara.

A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea
M. B. Sunteți de acord, Domnule Profesor, să încercați să vă autodefiniți printr-o formulă succintă?
P. M. G. Cred că, la cei 60 de ani ai mei, pot să o fac cu o marjă minimă de eroare: am fost și sunt un om al cărții.
M. B. Pasiunea pentru carte - o pasiune de excepție - este o moștenire familială sau, dimpotrivă, înseamnă o surprinzătoare schimbare de macaz?
P. M. G. Pentru mine, carte a însemnat cu mult mai mult decât o pasiune, fie ea și de excepție - a fost cu adevărat ceea ce anticii numeau destin , o forță care a acționat în chip surprinzător, ca o chemare irezistibilă, la nivelul ființei interioare. Sunt cel dintâi intelectual din familia mea. (...) Dacă ar fi fost să-i fi urmat, aș fi devenit și eu meșteșugar, câștigându-mi existența prin lucru și abilitate manuală. Am rămas de la dânșii cu un cult al lucrului bine făcut, dar nu voi proclama niciodată, în chip ipocrit,  că aș avea vreo nostalgie pentru lumea lor artizanală.
Totuși, unul dintre acești meșteșugari din Timișoara copilăriei mele mi-a pus cartea în mână, cu mult înainte de a împlini eu vârsta școlară: este vorba de bunicul matern, de meserie tipograf. Avea un respect enorm pentru pagina tipărită și lua în mână cartea cu infinită delicatețe, ca într-un ritual.
(...)
P. M. G. Îmi vine greu să rezum la esențial amintirile contradictorii din vremea copilăriei mele. A fost o epocă sumbră? Fără doar și poate, inclusiv pentru familia mea. (...) Am fost un copil care trăia la maximum fascinația școlii, cu acea uimire naivă - am aflat aceasta mai târziu, de la Aristotel - stă la baza filosofiei și, deci, a culturii în genere.
M. B. Aș dori să insistați puțin asupra cestor aspecte sumbre, despre care, până acum, nu v-am auzit vorbind niciodată.
P. M. G. (...) Doi dintre unchii mei au murit pe frontul sovietic, alți trei s-au refugiat, la sfârșitul războiului, în țările apusene, lăsându-și familiile dezmembrate și niciodată apoi reîntregite, un alt unchi, Grigore Dorogan, s-a spânzurat în primele zile ale dictaturii comuniste. Doi tineri (un băiat și o fată) din ramura germană a familiei mele (bunica maternă era născută Weber) au fost, la vârsta de 18 ani, deportați în URSS, ca prizonieri de război (deși nu participaseră la nici o luptă și erau cetățeni ai României, țară la ora aceea aliată cu „marea prietenă de la răsărit”!!) - au fost „ridicați” în 1945 și s-au întors după opt ani de muncă grea, în 1953, amândoi bolnavi pentru tot restul vieții. Cum cele mai multe dintre rudele mele își construiseră sau își cumpăraseră case modeste, cu câte 3-4 camere, acestea au fost „naționalizate” și, în  cel mai bun caz, au rămas să locuiască în ele în calitate de... chiriași. În fine, tatăl meu a fost exclus din PCR în 1952, sub bănuiala că ar fi colaborat cu legionarii (bănuială doar, căci dacă a fi fost certitudine, l-ar fi așteptat temnița) - după această excludere, a fost „mutat” din serviciu în serviciu, până a ajuns la liman într-o uzină bucureșteană.
M. B. Și copilul care erați atunci...?
P. M. G. Copilul de atunci a auzit multe, a înregistrat și a păstrat în memoria sa, dar, de înțeles, toate acestea le-a înțeles mai târziu, la vremea studenției. „El” era, repet, fascinat de școală și atras ca un magnet de lumea culturii...
M. B. A fost cultura, în principiu, un refugiu? Un scut indispensabil?
P. M. G. Nu numai, ci mai mult decât atât: o chemare, o vocație. Și pot să spun că,deși sunt încă departe de a-mi încheia socotelile cu viața, mă consider un om realizat, căci, în ciuda tuturor greutăților, mi-am urmat chemarea.
M. B. Totuși, epoca dv. de formare coincide cu perioada proletcultistă...
P. M. G. Am devenit elev în clasa întâi în toamna lui 1948, ceea ce înseamnă că am făcut parte din prima generație care a „beneficiat” integral de „reforma” comunistă a învățământului. Am luat bacalaureatul la Sfântul Sava, în 1959, evident, în tenebroasa epocă a proletcultismului. dar eu n-am avut de unde să știu asta, căci nu aveam acces la nici uun fel de informație care să contrabalanseze pe cea proletcultistă din manuale. Și totuși, a existat ceva neprevăzut de oficialități: manualele, majoritatea traduse din rusă, cuprindeau nenumărate inepții ideologice, dar profesorii de la clasă erau formați în școala românească de dinainte de instaurarea dictaturii comuniste. Spre cinstea lor, unii dintre profesorii mei predau cu totul altceva decât scria în acele manuale, fără s-o facă în chip ostentativ, și „ascultau” (la verificare) ceea ce predau ei și nu litera manualului.  De la dânșii am înțeles că, pentru un adevărat Profesor, ora de clasă poate fi o „oră de libertate” spirituală, chiar și sub cele mai aspre dictaturi. Mai târziu, eu însumi am transformat orele mele de curs în ore de libertate spirituală - a fost și  una din principalele pârghii psihice ale supraviețuii în cele câteva decenii de regim totalitar pe care l-am parcurs prin forța împrejurărilor. Cenzura comunistă nu s-a putut exercita asupra cuvântului nescris și netipărit al cursului.
M. B. Era pe vremea când mulți dintre autorii foarte importanți se aflau la index; au fost arse biblioteci întregi...
P. M. G. Așa este, dar copilul de atunci nu știa nimic din toate acestea - le-a aflat mai târziu, pe vremea studenției. Proletcultismul a adus două rele imense: a încercat să distrugă numeroase valori de primă mărime și să impună o lectură vulgar-sociologizantă, „marxistă”, a întregii literaturi rămase neatinsă. Nu mă pot lăuda că nu aș fi fost deloc influențat de acel mod de lectură - dimpotrivă, adolescentul neexperimentat de atunci a fost o pradă relativ ușoară pentru o asemenea falsă înțelegere. Dar nu m-am închistat niciodată în lozinci și formulele gata făcute și acest lucru m-a salvat  realmente, căci am fost deschis totdeauna spre o înțelegere multiplă și nuanțată. Totuși, m-am debarasat greu și târziu de obișnuințele căpătate în anii interpretărilor sociologist-vulgare.
Și apoi au fost clasicii. Aceștia nu au fost interziși - ba, dimpotrivă, datorită dezideratului „culturii de masă”, au fost traduși masiv și editați la un preț convenabil. Cum nu am moștenit nici o carte, strângeam restul de bănuți de la cumpărarea pâinii sau a laptelui și reușeam, într-o săptămână,  să cumpăr un volum din BPT sau din „clasicii universali” - așa a început edificarea bibliotecii personale, pe care o consider cea mai importantă realizare materială a vieții mele, mai importantă decât apartamentul sau automobilul...

Biblioteca personală: cea mai importantă realizare materială a vieții mele
(...)
P. M. G. Anii studenției mele (1959-1964) și cei imediat următori au marcat o cotitură esențială în viața culturală din România. Au fost ani extrem de importanți pentru formația mea, ani decisivi, în care, brusc, am avut revelația adevăratei fețe a comunismului. (...) În anii imediat următori lui 1960 a început să devină destul de clar falimentul comunismului de tip terorist, inițiat de Lenin și legat, pe atunci, numai de numele lui Stalin. Teroarea socială fusese dublată de acea teroare culturală care s-a numit proletcultism și s-a manifestat prin izolare în raport cu reala evoluție a culturii mondiale și prin răstălmăcire grosolană a fenomenelor culturale din trecut. Pe la 1960 s-a închegat o intelectualitate, formată nu numai din „foști”, ci și din oameni ai generațiilor noi, intelectualitate al cărei nivel informațional depășea limitele impuse de terorismul proletcultist de până atunci și, drept urmare, nu mai credea în dogmele marxist-leniniste, nu mai aprecia pseudovalorile proletcultismului (în poezie A. Toma sau M. Beniuc) și nu mai era de acord cu ostracizarea realelor valori ale culturii din vremurile apropiate, în special a celor din epoca interbelică. Această intelectualitate, de compoziție eterogenă, niciodată grupată într-un partid politic de opoziție, căci așa ceva era imposibil într-o dictatură comunistă, a presat în permanență, atât pe plan social, cât și, mai ales, pe plan cultural, asupra lumii activiștilor dogmatici și a acoliților lor. Organele de represiune ale statului au continuat să funcționeze, cenzura nu a fost niciodată desființată în realitate, dar valorile cultural reale trebuiau respectate, ca și oamenii care erau purtătorii lor. Timp de aproape trei decenii, până la prăbușirea subită a sistemului, istoria comunismului a fost o neîncetată luptă între o conducere opresivă și bine organizată, dar de un slab nivel al informației culturale, și o intelectualitate neorganizată, eterogenă, dificil de delimitat și acționând mai mult spontan, prudent, acoperit - dar având de partea ei... dreptatea. La suprafață, această mișcare s-a tradus, în câmpul culturii române, în special prin ceea ce s-a numit „revalorificarea moștenirii literare”, dar a fost departe de a se reduce numai la atât. Și este bine să evităm și o altă confuzie: această mișcare a început cu câțiva ani înainte de venirea lui Ceaușescu la utere și nu s-a datorat nici unui dictator comunist - dimpotrivă, Ceaușescu a luptat, prin tot felul de revoluții „culturale”, împotriva acestui fenomen, fiind el însuși, ca și consoarta sa, un om de o foarte joasă condiție intelectuală, iar în ultimii săi ani represiunea antiintelectuală a luat forme specifice și uneori halucinante.
(...)

Eminescu a constituit pentru mine o preocupare axială, încă din anii studenției
MB Ați debutat editorial destul de târziu (la 35 de ani). Întârzierea a fost determinată de factori de sorginte politico-socio-culturale sau doar de anumite exigențe strict personale?
PMG Am debutat editorial târziu din motive conjuncturale, dar și pentru că atunci am considerat că sunt temeinic pregătit să o fac. Între 1968 și 1971 m-am bucurat de a doua studenție, ca doctorand cu „scutire de producție”. Am citit enorm în acea perioadă.
MB Volumul de debut (Nesomnul capodoperelor) cuprinde trei eseuri - despre Sadoveanu, Arghezi și Rebreanu. Acele pagini sunt ultimul cuvânt al criticului literar P. M. G. despre respectivii scriitori?
PMG Nu, voi relua textele, amplificându-le, într-un viitor... apropiat.
MB De unde vine titlul acesta poetic al volumului de debut? De la titlul ultimului eseu?
PMG Volumul a fost scris la îndemnul stăruitor al regretatului poet și editor Mircea Ciobanu, fost coleg de promoție la facultate și bun prieten (chiar dacă drumurile noastre se intersectau rar...). Volumul lui de debut în poezie s-a numit Nesomnul cuvintelor - în semn de omagiu și de „frăție” intelectuală, mi-am intitulat propriul volum de debut Nesomnul capodoperelor. Îl consider unul dintre cei mai nedreptățiți poeți ai mult lăudatei și recent hulitei generații 60 - singurul care formează un pol opus, dar valoric egal, lui N. Stănescu. Consider că este de datoria mea să scriu despre M. Ciobanu, pe care îl consider un mare poet religios - și, acum, chiar în timpul discuției noastre, mă săgetează ideea de a scrie o carte în care să-l pun în paralel cu N. Stănescu  - în fond, îi admir pe amândoi, deopotrivă. Desigur, voi scrie în același viitor .. apropiat, dar după ce isprăvesc ampla mea lucrare despre Eminescu.
MB Se gândea studentul PMG, în acei ani, că într-o zi va ajunge unul dintre cei mai de seamă eminescologi și, respectiv, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului?
PMG Eminescu a constituit, pentru mine, o preocupare axială, încă din anii studenției. Când a aflat că subiectul tezei mele de licență este Luceafărul, N. Manolescu, pe atunci asistent în primul său an de carieră universitară, a exclamat: „Păcat! Despre Eminescu s-a spus totul - ar fi fost interesant să scrii despre alții...” Ca student eram de părere contrară - și așa am rămas și astăzi.Sunt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat - și nu la modul superficial-declarativ - rămâne fascinat pentru întreaga sa viață.

Cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele
MB Există o relație specială între cartea de debut și următoarea (Steaua din oglinda visului)? Din punctul meu de vedere Steaua... este una dintre cele mai interesante (și complexe) lecturi al căror obiect a fost celebrul poem Luceafărul. (...) A fost această carte o „victimă” a lipsei de interes pentru Eminescu în acei ani? Nu cumva însăși receptarea așa numitei critici universitare se afla, pe atunci, într-un moment de eclipsă?
PMG Fiecare carte își are destinul său - poate că volumul acesta ar fi trebui reeditat imediat după revoluție, dar nu am făcut-o pentru că am inclus-o în volumul III, programat pentu anul viitor, al exegezei Eminescu ce apare la editura Paralela 45. Totuși, cartea s-a bucurat de aprecierea de excepție a lui N. Steinhardt în revista „Astra” - cea mai frumoasă primire de care a avut parte vreuna din cărțile mele.
MB La apariția acestei cărți, Marin Mincu a reacționat cu înverșunare...
PMG N-aș vrea să vorbesc despre aceste insanități, dar, cu toată părerea de rău, sunt dator,din moment ce planează asupra mea, să mânjesc oleacă de hârtie cu ele. Pe la începutul toamnei 1983 am primit de la editura Cartea Românească vestea că volumul este gata tipărit, dar că s-a ivit o problemă gravă, pentru care sunt invitat la o ședință de redacție. Anume, criticul literar Ion Negoițescu, pe care îl citasem în lucrare, „fugise” în RFG și cenzura interzicea apariția numelui său pe orice pagină tipărită în țară... Ce era de făcut? Redactorii, a căror bunăvoință și onestitate consider că era în afară de orice discuție, mi-au explicat că, în cazul în care tirajul nu va ajunge în librării, editura (singura care nu era de stat, fiind proprietatea Uniunii Scriitorilor) va avea grave pierderi, mai ales că mai erau câteva cărți într-o situație similară. Am consimțit, nu fără ezitări, să renunțăm la fila ce cuprinde nota cu numele incriminat de cenzură - cum toate notele lămuritoare erau plasate la finele volumului, a dispărut astfel din tot tirajul fila penultimă, adică paginile 315-316, cuprinzând notele 28-62. Oricine poate verifica acest lucru, în orice bibliotecă publică sau particulară - va găsi cartea mea cu paginile și notele respective lipsă. În cele 35 de note mă refeream la un număr de cel puțin 40 de autori, indicând titlul și pagina citatului - trei dintre aceste note cuprindeau numele lui M. Mincu. În recenzia sa asupra cărții, Al. Piru și-a exprimat nedumerirea în legătură cu notele lipsă. După 6 luni, revista „Luceafărul” a publicat un articol vehement al lui M. Mincu, în care mă acuza de plagiat. Mi s-a refuzat orice drept al replică (refuz direct la „Luceafărul”, blocaj al cenzurii la revista „Argeș”). După revoluție, M. Mincu și-a strîns articolele într-un volum, inclusiv pamfletul cu pricina - în 2000, l-a mai reprodus o dată, considerându-l, probabil, una dintre operele sale fundamentale. Refuză orice discuție lămuritoare cu mine. În volumul II a l studiului Eminescu,volum ce va apărea anul următor, vo i relua Steaua din oglinda visului și voi reintroduce toate notele de pe fila sacrificată în 1983, inclusiv cele trei note care fac trimitere la M. Mincu, iar într-o anexă la finele aceluiași volum, voi expune mai pe larg, cu unele amănunte care ar îngreuna discuția noastră de acum, întreaga tărășenie.
MB Observ, Domnule Profesor, în lista cărților publicate de dv., un hiat între 1983 și 1995 - un gol de nu mai puțin 12 ani, în plină epocă de maturitate!
PMG Primele trei volume, publicat e până în 1983, aveau un caracter pronunțat eseistic. L afinele celui dintâi volum, scriam următoarele: „Această carte se vrea o invitație la noi și noi interpretări, spre o majoră cultură a lecturii literare în spiritualitatea românească.” Afirmația este valabilă pentru întreaga mea operă critică, iar forma cu adevărat majoră de cultură a lecturii literare o constituie ceea ce aș putea numi critică integrală. În 1983,la apariția eseului Steaua..., am hotârât să sistez șirul de abordări parțiale și să edific o exegeză integrală a lui Eminescu, urmată de una a lui M. Eliade. Atât volumul de muncă necesar pentru așa ceva, cât și precipitarea unor evenimente de altă natură, au dus acest interval, care este și mai mare, dacă îl considerăm întins până la 1998, când am editat primul volum al amplei exegeze despre Eminescu.
MB Mă număr printre cititorii pe care studiul despre proza lui Mateiu Caragiale i-a entuziasmat. Un studiu realizat dintr-un unghi, în întregime, nou. Un studiu esențial - și poate cel mai sclipitor - despre Craii de Curtea Veche, acest roman care se află pe primul loc în discutabilele topuri literare ale romanului nostru. În mod inexplicabil, studiul în discuție (Mateiu I. Caragiale. Eseu, 1995) este încă necunoscut. Vă simți nedreptățit (sau cel puțin mâhnit)?
PMG Repet, fiecare carte își are destinul său. O voi tipări, poate chiar anul acesta, împreună cu un studiu despre I. L. Caragiale. Cred că noutatea formulei mele critice cere un anumit timp pentru  a fi acceptată, atât de publicul mai larg, cât și de „specialiști”. Din păcate, la noi nu există o preocupare metacritică, în ciuda faptului că majoritatea criticilor este alcătuită din universitari. Criticii de succes din ultimele decenii mai practică încă impresionismul de la începutul de secol trecut  - adică un lovinescianism rafinat. În materie de critică a criticii sunt aproape nuli.

Ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu
MB Deși sunteți unul dintree cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut, nu v-ați implicat, totuși, în exercițiul critic de întâmpinare. Vă simțiți  dator, sub acest aspect, față de literatura contemporană? (...)
PMG Cred că ai sesizat una din neputințele mele. (...) Eu sunt un „generos lup singuratic” - și sunt convins că este așezată toată ironia și tot paradoxul pe care îl conține această formulare. Lăsând metafora de o  parte, critica de întâmpinare nu poate fi practicată decât în manieră impresionistă, manieră care nu este convenabilă structurii mele interioare - această strucură lăuntrică mă apropie de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Ioana Em. Petrescu, decât de lovinescianismul rafinat pe care-l practică Eugen Simion sau N. Manolescu. Nu pot să nu observ că , datorită „generozității” acestora din urmă, generozitate motivabilă în anii dictaturii comuniste prin necesitatea apărării scriitorilor de agresiunile ideologiei oficiale și ale organelor de represiune (cenzura), lista autorilor remarcabili s-a umflat așa de mult (cu toate că are, cu siguranță, multe lipsuri și nedreptăți), încât astăzi este extrem de greu pentru un om de cultură medie să diferențieze un poet autentic de un simplu făcător de versuri  - ar fi necesară, cred eu, apariția unui critic de tipul T. Maiorescu, adică apariția unui critic sau a unui grup de critici care să pună mai stringent problema valorilor reale și a descurajării mediocrității, devenită astăzi sufocantă și agresivă. Și ar fi necesară, repet, o meta-critică, o critică ce ar face oarecare ordine în însăși lumea criticii, unde valorile sunt astăzi stabilite arbitrar și pe baza influenței personale.
Consider că este supralicitată, în critica de astăzi, ideea de generație. Așa cum arată și etimologia termenului, putem admite un fel de comunitate a unui grup de scriitori aflați la începutul evoluției lor literare, mai târziu însă traiectoria fiecăruia se diferențiază de cea a confraților, iar marile și autenticele valori sunt unice și irepetabile. Grupurile sunt întotdeauna apanajul mediocrităților și, de multe ori, terenul lor de manifestare agresivă. Fiecare poet, fiecare romancier trebuie discutat în parte, afilierea lui la o generație sau alta purtându-i deforma grav imagina reală.  Dacă există afinități, ele sunt de un alt ordin și nu țin de data nașterii.
MB Ne apropiem de sfârșitul acestei convorbiri și nu ne-ați spus nimc despre cei trei ani petrecuți în Finlanda, ca lector universitar de limba română și nici despre anul în care ați fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Învățământului...
(...)
PMG În cel mult o lună voi preda editurii Paralela 45 volumul II al studiului Eminescu, proiectat în 4 volume (câte unul pe an). Am propus aceleeași edituri o caret intitulată Cei doi Caragiale, care cuprinde un eseu inedit despre I. L. Caragiale și o reeditare a eseului despre M. I. Caragiale. În anii următori, voi finaliza studiul despre M. Eliade, probabil în două volume, și voi da o formă scrisă cursului despre postmodernitate în literatură, curs pe care îl țin de mai mulți ani  (ca și cel despre M. Eliade) la Universitatea din Pitești. (...) Festina lente!
(...)

Atitudini literare (ROȘIORU )

Ion Roșioru, Atitudini literare, „Tomis”, Constanța, 2000

Nici că se putea găsi un titlu cu mai mare valoare diagnostică decât cel sub care Cassian Maria Spiridon își adună eseurile și opiniile critice literare elaborate într-o vreme postdecembristă de reconsiderare, prin excelență, a faptelor de istorie culturală decât inspiratul Atitudini literare, consistentul op critic venind pe lume la Editura „Cartea Românească” din București în 1999. Cartea amintește de un palat poliedric ale cărei, fără de număr, ferestre ar da fiecare spre altă grădină, pe care privitorul, prins înăuntru, o descoperă de fiecare dată sub alte și alte nuanțe. În elaborarea paginilor cărții, autorul cumulează atribuții certe de filozof, istoric, critic, poet, povestitor, portretist, ziditor de reviste, voce justițiară echilibrată, civilitar, chiar și atunci când polemizează, gata oricând de iertare creștinească, niciodată dispus însă să uite ticăloșiile epocii comuniste ori să subscrie la autoculpabilizarea generală la care societatea românească din ultimul deceniu al veacului e invitată, pe toate căile propagandistice posibile. Exegetul ia din mers pulsul istoriei literare și încearcă să arcuiască poduri și curcubeie peste anii de dictatură roșie și să reînnoade spiritul critic în spiritualitatea românească cu cel interbelic sau și mai vechi, fără a fi nici pe departe un paseist sau fără a-și face iluzii futurologice fanteziste. Perspectiva sa istoricistă e tranșantă și pe tot parcursul cărții se va război cu compromisurile făcute de unele personalități literare regimului comunist. Astfel, nu prea are deloc motive să de crezare cenușii pe care și-o presară în cap P. Dimitriu, scriitor cu un talent imens, dar totalmente lipsit de caracter. De ce să uităm că autorul Cronicii de familie publica în 1945 o culegere de articole intitulată Despre viață și cărți., în care societatea burgheză era împroșcată cu toate invectivele realismului socialist, în numele căruia o întreagă cultură a fost deturnată de la rosturile și traiectoria ei estetică? Și oare nu cam același deserviciu i-au adus artei și literaturii noastre „teoreticieni” ca Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner și atâția alții cărora „creatorii” epocii s-au grăbit să le transpună principiile în opere exemplare, întocmai și la timp, aceștia înșirându-se în jalnicul pluton colaboraționist de la A. Toma (Solomon Moscovici) până la bardul de curte ceaușistă A. Păunescu, mulți proțăpindu-se în manuale școlare  pe post de manipulatori manipulând, la rândul lor, gustul și conștiințele generațiilor în devenire. Asemenea condeieri de teapa lui Beniuc, M. Breslașu, Dan Deșliu, N. Tăutu, Maria Banuș etc au fost supradimensionați până a deveni mituri naționale, ei contribuind, conform principiului declanșării reacțiilor în lanț propagandistico-ideologic, la zămislirea altor mituri necesare utopiei comuniste, precum cel al raiului sovietic, al Tătucului mântuitor al popoarelor, al Geniului carpatin care se naște o dată la un mileniu, al omului nou cu vocație stahanovistă, al pământului care poate da zeci și zeci de milioane de tone de cereale la hectar. La legitimarea minciunii fără frontiere, care a fost și rămâne comunismul de pretutindeni, s-au lăsat înhămați, momiți de perspectiva unei glorii sigure și rapide sau de incomensurabile avantaje materiale, autori de primă mână: Sadoveanu, Jebeleanu, Arghezi, Călinescu, Labiș (în fond, un copil), Nichita Stănescu ș. a. Au făcut-o din naivitate, confuzie, cecitate politică? Și totuși există atâția alți autori de valoare care au respins acest pact, acceptând închisorile comuniste, excluderea din viața literară, exilul, prigoana până în ultima zi a vieții lor - cazul lui Lucian Blaga - și toate tracasările la care poliția politică i-a supus, c-o inventivitate diabolică, pe unii dintre cei mai destoinici reprezentanți ai elitei intelectuale românești din veacul al XX lea. E doar unul din aspectele asupra căruia posteritatea ar trebui să mediteze cu maturitate politică și cu responsabilitate, fără mânie și fără părtinire, și mai ales fără scamatoriile și evazionismele prezente în Cartea albă a Securității, încropire derutant-diversionistă, în care foștii torționari roșii încearcă să-și diminueze zelul mârșav cu care i-au urmărit pe acei scriitori cec au refuzat categoric alinierea ideologică.

Despre literatura de sertar, Cassian Maria Spiridon scrie pagini admirabile, întrebându-se, de pe aceeași poziție justițiară și de bună seamă în cunoștință de cauză, cât timp vor mai putea fi ținute sub cheie manuscrisele confiscate de securitate unor Ion Caraion, Gheorghe Ursu, N. Steinhardt, Petre Țuțea etc. Nu lipsesc nici pledoariile pentru reintrarea în circuitul spiritualității românești a unor autor pierduți în diaspora, cum ar fi, de exemplu, avangardistul Gherasim Luca, poet ce și-a pus capăt zilelor aruncându-se în apele Senei. Se impune, apoi, cenzurarea unor mituri și a unor credite de admirație fără rezerve, cel mai adesea datorate snobismului și modelor de a cita la infinit, fără a mai lăsa răgazul necesar pentru a citi. Un astfel de mit, pe care Gheorghe Grigurcu a încercat să-l demonteze spre a-l reasambla după alte criterii, este Nichita Stănescu.

Exegetul nu scapă nici un prilej de a pleda pentru instituționalizarea criticii autoritare în promovarea valorilor literare.

Plecând de la un bine cunoscut articol maiorescian, în care se punea ca ecuație raportul dintre poeți și critici, autorul Atitudinilor literare conclude, ca și părintele criticii românești, o inadvertență a creatorului propriu-zis față de producțiile lirice ale altora, deși după Revoluție mulți poeți îi suplinesc pe criticii demisionari din motive cunoscute și invocate de toată lumea și nu ezită să spere că într-o zi fiecare categorie de literați va da curs doar vocației sale primare, în răspărul, deci, al sintagmei pe cale de mitizare în prezent și anume cea a scriitorului total.

Interesantă și măgulitoare e și perspectiva sociologizant-politică de a defini generația optzeciștilor cu care, că-i place că nu, a respirat același aer istoric, conținând, în procentajele știute, atât ozon, cât și gaze nuizibile. Dacă generația 60 a a făcut racordul la literatura interbelică, reușind ca, prin poeți ca Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ioanid Romanescu ș. a., să obstrucționeze realismul socialist, iar generația 70, generația sandvici (Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Dan Laurențiu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu etc) și-a publicat cu mare ușurință cărțile, atunci generația 80 e respinsă în egală măsură atât de putere, cât și de colegii de breaslă bine „calați” în manuale sau în fotolii convenabile pe la reviste și edituri. E singura generație care și-a manifestat direct și integral refuzul față de ideologia totalitară și față de paranoia ceaușistă, ea trebuind să fie extinsă în afara Cenaclului de luni, condus de N. Manolescu, ori a Numelui poetului, avându-l ca mentor pe Cezar Ivănescu, spre cadre geografice mai puțin instituționalizate. E generația pentru care au fost instituite concursurile de debut editorial și cu care cenzura s-a purtat fără pic de menajamente. Dacă n-ar fi venit Revoluția, pe care în parte au dreptul să și-o aroge, optzeciștii s-ar fi constituit într-o nouă generație pierdută, însă „n-a fost să fie”, cum ar spune Cioran, deși și dintre cei care au defilat sub acest drapel, politica și gazetăria și-au recrutat fiecare ostașii ei.

Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o piesă de rezistență în dosarul pe care literatura nu pregetă să-l completeze, în vederea procesului intentat comunismului și ororilor acestuia în plan cultural și ea îl invită pe literat la reconsiderarea raporturilor sale cu puterea și la o mai responsabilă asumare a propriului destin artistic și cetățenesc spre a-și putea redobândi într-o zi rolul de „simbol al onoarei naționale”.

„Nicolae Iorga” (ȘEICARU 1957)

Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Clio, București, 1990 (Madrid, 1957), 143 p.

 

3 Scurtă notă introductivă

5 [Început de drum]

8 N. Iorga și Titu Maiorescu

16 N. Iorga și „Sămănătorul”

27 N. Iorga și „Poporanismul”

31 N. Iorga și 13 martie 1906

36 Criticismul junimist și tradiționalismul lui N. Iorga

42 Țărănismul conservator al lui N. Iorga

50 Răscoalele din 1907 și N. Iorga

53 N. Iorga începe să se afirme în viața politică

56 N. Iorga om politic

60 N. Iorga în anii războiului

65 N. Iorga președinte al primei Camere a României MAri

82 N. Iorga și C. Stere

85 N. Iorga om politic instabil

88 Scriitorul N. Iorga

94 N. Iorga istoric

98 Gazetarul N. Iorga

108 Pitorescul lui N. Iorga

117 Necunoscutul N. Iorga

125 Ambiția lui N. Iorga de a fi scriitor dramatic

129 Urile lui N. Iorga

134 N. Iorga prim-ministru

138 N. Iorga exemplar unic al culturii românești  

„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

Interviu cu Nicolae Manolescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Să zicem că vorbind despre anistorismul criticului literar N. M. mă fac ecoul unor opinii care circulă pe seama dv. (…)

N. M. -Anistorismul meu este o prejudecată la care, din comoditate intelectuală sau prostie agresivă, mulți nu pot sau nu vor să renunțe. (…) Cărțile mele sînt pline de istorie. Maiorescu, Sadoveanu… (…) Și i-am folosit ca să vorbesc despre condițiile criticii ori a literaturii, despre mine însumi, cel de aici și acum, într-o măsură poate mai mare decît depre ei înșiși, cei de altădată.

-În CONTRADICȚIA LUI MAIORESCU îl prezentați pe marele critic obsedat de dorința de „a inaugura” în cît mai mult domenii: critică, oratorie, ortografie, polemică… În cartea dv. M, oscilează între vocația sa de „constructor” și activitatea de „demolare”  a unor valori care nu mai corespund timpului. (…)

-(…) Eu fac distincție între forma propriu-zisă (care e critica lui M., proza lui S.) și tema interioară, pe care, în cazul cărții despre M., o găsești formulate în motto, un text al lui E. Lovinescu: „În materie de cultură, evoluțiile nu sînt perpetui, nici lineare…`”. (…) Pentru a construi solid în cultură e nevoie de stabilitate. Nimic nu mi se pare mai străin de creație decît spiritul de campanie: (…). În literatură singura planificare posibilă este cea pe termen lung.

- De ce ați scris despre Sadoveanu ca despre un autor, care, pe măsură ce înaintează în vîrstă, se retrage din fața vieții și devine stăpânul unui univers imaginar de natură livrescă?

-Am polemizat cu șabloanele, hiperbolele, lozincile, prejudecățile, manualele și, la urma urmei, cu mine însumi. (…) Nu înțeleg unde au văzut unii recenzenți cărții lipsă de respect, iconoclastie etc. Mă și miră la unii critici frica aceasta față de o părere deschisă. L-am coborît pe S.? Am vrut să-l instalez pe un alt soclu pe care rutina noastră nu l-ar vrea dat jos. (…) Dar de coborît, nu critica îl coboară pe S. (sau oricare alt scriitor), ci politica mortificantă a celor care și-l amintesc doar la aniversări.

- Eu am înțeles altfel SADOVEANU, cartea cea mai plină de istorie pe care ați scris-o… dar nu foarte plină, totuși. Am înțelese-o ca pe o examinare a răspunsului pe care le-a dat marele prozator istoriei atît de frămîntate din prima jumătate a secolului nostru. (…) Mi-au plăcut fraze ca acestea: „Ce straniu și tragic lucru: marele S. visa la o utopie a cărții tocmai într-un timp cînd cărțile lui – și ale lui T. Mann și ale altora la care l-am raportat – erau arse în piața publică ori despicate simbolic cu  toporul  de către cei care, auzind cuvântul cultură, le venea să scoată pistolul.`

- (…) Nu mi-au plăcut paginile în care se teoretizează prea mult, ca de pildă, discuția despre roman din capitolul „De ce nu avem roman”. (...)

-(...) Eu sînt un teoretician care se folosește de analize. Un om care nu se poate decide niciodată între „plăcerea” literaturii și „ideile” pe care literatura i le pune la dispoziție ca să teoretizeze.

-(...) Cum au trăit istoria marii noștri prozatori?

-Romanul nostru interbelic este  adesea, un roman istoric: Ultima noapte de dragoste, …, Pădurea spînzuraților, Răscoala. Fără însă o mare problematizare istorică. (…): Muntele vrăjit a lui T. Mann nu conține, decît în final, imaginea istoriei concrete (primul război mondial), fiind totuși cartea cea mai tulburătoare care s-a scris despre sfîrșitul Europei burghezo-umaniste. În disputa dintre 2 personaje, Settembrini și Naphta, se decide soarta moștenirii europene a 3 secole de umanism. Regăsim idea peste tot la T. M., în conferința despre Goethe sau în proză. Dar Pădurea lui Rebreanu? Imaginea războiului e a Ardealului sub Habsburgi, a conflictului ce se dă în sufletul unui român silit să lupte împotriva românilor, toate acestea se văd, sînt directe și puternice; dar romanul nu trece dincolo de experiența imediată a lui Bologa și nivelul problematic e departe de a fi impresionant. Cum nu e , vai, nici la Camil Petrescu, spirit mai speculativ decît R. Ceea ce lipsește romanului românesc interbelic este teoria: cu alte cuvinte nu istoria ca temă, ci istoricitatea ca idee.

-Cum vi s-a dezvăluit dv. istoria?

-Mi s-a dezvăluit ca o duplicitate. În 1953, cînd am fost primit în UTM, (…). Singura întreb. de care mă temeam era: „De ce port alt nume decît tatăl meu” (Fusesem înfiat.). (…) „Să nu încerci să mă duci că nu ține. Are tac-tu cazan de țuică?” Tata nu avusese niciodată cazan cu țuică, cu atît mai puțin putea să aibă atunci, în locul unde se afla. (...) Aveam 14 ani și trăiam pentru prima oară sentimentul istoriei.

-(…) Fiecare se situează în felul lui în istorie: eu m-am situat scriind. În acest moment a încetat duplicitatea, care era consecința unei neparticipări: scriind, am încetat să mai fiu trăit de un timp, am devenit conștient că-mi trăiesc timpul.

-(…) Să ne amintim cît a zăbovt Lenin în preajma cărților. Esențial este ca lumea cărților să nu te depărteze de lumea reală, ci să te facă s-o înțelegi mai bine. La dv. însă istoria pare mai curînd o experiență cărturărească.

-Nu e o experiență cărturărească, pentru că scrisul e modul meu de a exista. Prin el, am acces la istorie. Înainte de a scrie, mă găseam în preistoria ființei mele. Scrisul m-a socializat, m-a făcut coerent. Esența specific umană fiind una istorică, eu pretind a o fi dobîndit prin scris (alții o dobîndesc prin acțiune). Flacăra are rubrica Faptele și vorbele a lui O. Crohmălniceanu. Titlul (complementaritate, opoziție) mă face să cred că autorul nu se referă în special la scriitori, ci la oameni care uzează întîmplător de cuvinte și se află de aceea cîteodată  în conflict cu faptele lor (e definiția demagogiei).

-Ați scris un eseu frumos și sever despre Procopius din Caesareea, autorul unei istorii secrete, în care prezintă faptele altfel decît în istoria data la iveală. Deci Procopius a mințit? De ce nu-l absolviți? Împrejurările în care a scris l-au silit să adopte o mască. E de admirat  că, pînă la urmă, nu a  acceptat să scrie numai o versiune mincinoasă (acre o fi acea?) și s-a simțit dator să spună și adevărul. Dar scriitorul uzează în chip necesar de cuvinte, și nu doar uneori, ci tot timpul. La el conflictul acesta nu există, căci el e omul cuvintelor: sincer sau demagog exclusiv, criteriul e interior.

-Istoria mincinoasă a lui P. este un panegiric comandat de (și închinat lui) Iustinian, același care devine erou negativ în istoria secretă. M-a deranjat la P. că are două fețe. Un scriitor nu trebuie să aibă decît o singură față.

-Dv. aveți una singură?

-Da.

-Surprinzător răspuns. Nu mă așteptam la el. (…) (…) Ce iubiți dv. mai mult din istoria românilor?

-Revoluțiile. (…) Detest pe conservatori, reacționarismul, istoria devenită muzeu, idolatria. Un personaj istoric este cu atît mai viu cu cît își simte mai devreme și mai radical timpul, cu cît anticipează, cu cît revoluționează. Cîtă revoluție, atîta istorie.

-Bălcescu, un personaj fascinant.

-Intransigența morală. Refuzul tranzacțiilor. Puritatea sufletească. Nimbul eroic.

-Ce personaj din istoria noastră detestați?

- Pe Constantin Cantemir, fiindcă a pus să fie omorît Miron Costin. Unul din marii cărturari ai sec. XVII ucis din porunca unui domn care abia știa să iscălească! A regretat apoi, ni se spune…

-Care e condiția ca un personaj istoric să fie viu în conștiința noastră?

-Condiția este ca să nu–l privim ca pe un obiect de aniversare. (…) Aniversările oficializează. (…) Și, dealtfel, eu nu am ceea ce se cheamă „sentimentul trecutului”. Trecutul e necontenit prezent în mintea mea.

-Ce ați învățat din istoria trăită, din istoria citită?

-Că totul se repetă și că totul e nou. Că toate greșelile sînt justificabile, dar nici una nu se uită. Că toți eroii au momente de slăbiciune și toți lașii momente de eroism, dar că pînă la urmă eroii rămîn eroi și lașii, lași. Că nu noi ne stabilim resposabilitățile, dar că sîntem responsabili de tot ceea ce se întîmplă. Că istoria e o continuă invitație la alegere, dar că nu sîntem totdeauna liberi să alegem.

-Vă invidiez pentru răspunsul ăsta. (…) Mi-ați spus acum cîteva zeci de minute că astăzi ați scrie altfel despre Maiorescu. Înseamnă că peste alți cîțiva ani ați scrie din nou în alt chip.

-Întocmai.

-Înseamnă că toată viața n-ați scrie decît varianta unei singure cărți.

-Idealul meu este să scriu mereu o altă carte despre mereu același autor.

-Spiritul critic pretinde o educație prealabilă și un exercițiu. Criticul este un profesionist: citind într-un anume fel, învață și pe alții să citească. (…) O greșeală este, firește, și aceea inversă de a considera această operație critică drept o instrumentalizare a conștiinței publice: cu alte cuvinte, de a furniza de-a gata explicații bune pt. toți în orice moment. Critica trebuie să stimuleze ideea de creație, care e inițiativă, libertate a omului.

-Istoria poate fi vinovată față de un individ, față de un popor?

-Istoria nu poate fi niciodată vinovată. Ea e așa cum o fac popoarele și indivizii.

-Adică dacă un popor sau un individ pot fi vinovați față de istorie? Tacit povestește despre nebuniile lui Nero. Suetoniu spune că împăratul Caligula ar fi exclamat în setea lui de crime: „Oh, de ce n-are poporul roman decît un singur gît?” Sînt N. și C. vinovați? Sînt romanii vinovați că au acceptat cu lașitate tirania unor demenți? T., în amărăciunea lui patetică, S. în lapidaritatea lui par a-i învinovăți și pe unii pe alții. Dar ei sînt moraliști (mai ales T.) ai istoriei. Întrebarea este dacă noțiunea de vinovăție, așa cum o pui, are vreun sens. Eu cred că nu: în istorie contează doar ce s-a întîmplat și a stabili post festum vinovății e a introduce morala în real. Ceea ce nu înseamnă că indivizii ori popoarele nu sînt responsabili față de istorie. (...): toți sîntem responsabili de tot. Și eu cred că e mai firesc să educăm acest sentiment concret decît să stabilim abstracte vinovății ulterioare.

-Ce preferați: să fiți martor al istoriei sau participant la făurirea ei?

-Interesează ce sîntem, nu ce preferăm să fim. Îmi place să mă cred un martor implicat. (…) Dar de vom mai fi citiți mîine, s-ar putea să ni se recunoască un mic rol (nu vorbesc de mine ca individ, ci de scriitori). (…): știu eu? Fericiți cei care știu.”

Interviu cu Ștefan Augustin Doinaș (ARION 1979)

George Arion, Interviu cu Ștefan Augustin Doinaș, Eminescu, București, 1979

Ș. A. D. - (...) Era o dublă reacție: împotriva poeziei care invadase atunci publicațiile literare, o poezie sentimentalistă, lacrimogenă și belicoasă, numită de Radu Stanca „pășunism”, înfeudată momentului istoric apoi, o reacție împotriva atmosferei generale, create de război: nemții se aflau în țară, tinerii erau duși pe front. Dar nu o conștiință politică ne însuflețea pe noi, cît o conștiință culturală, pornind de la conving. că literatura acelui moment nu avea valoare artistică. Așa se explică întoarcerea noastră spre modelul de artă autentică, pe care le-am găsit în romantismul german, în ceea ce privește balada și în neoclasicismul francez, în ceea ce privește luciditatea actului creator.

- (...) Ne-am declarat lovinescieni și prin Lovinescu, maiorescieni, în ce privește atitudinea noastră față de cultură. (...)

- (...) Fuziunea celor 2 domenii ni s-a relevat în personalitatea lui Goethe, patronul nostru spiritual mereu recomandat de Blaga.

- (...) Aceasta pentru că trecutul nu ni se pare un domeniu care s-a terminat, un fel de magazie a istoriei, plină de recuzită inutilizabilă. Trecutul este o prezență vie, pentru că nu înseamnă cantitate, ci esență, transmisă prin generații, care nu numai că ne justifică, dar ne și modelează. În atenția pe care noi o acordam trecutului exista, implicit, un refuz de a adera la prezent.

- (...) A răspunde unei chemări a prezentului înseamnă, într-o cultură autentică, a implica viitorul.

-Fie că sîntem conștienți sau nu, în cadrul culturii noastre noi ne îndeplinim niște datorii: realizăm un fel de „program biologic” al organizării culturii române, înscris în niște gene, ca în biologie, care se transmit de la o generație la alta. A nu lăsa să se risipească propriul tău talent înseamnă a valorifica o potență spirituală a poporului tău, înseamnă a-ți îndeplini atît o datorie față de tine însuți, cît și față de comunitatea etnică din care faci parte. (...) Nu știu să scriu decît în română și, în momentul în care izbutesc să scriu bine, îmi plătesc o datorie de onoare față de această limbă în care gîndesc, comunic și simt.

- O operă este întotdeauna fructul unei duble determinări: a epocii și a individului care o creează. (...) E ca și cum, odată ajuns în curentul unui rîu, te lași dus de el, pe firul apei sau dimpotrivă, înoți, în direcția în care vrei. Prin această opoziție față de curent, rîul nu-și schimbă cursul: în schimb, cel care înoată nu mai alunecă la vale, ci traversează rîul. Modul specifici în care îl traversează constituie pecetea personalității sale.

- Mitologia reprezintă un tezaur al umanității care întotdeauna va constitui o sursă de inspirație pentru unii creatori, ca sumă de situații fundamentale în conflictul omului cu natura sau cu sine însuși. Dealtfel, în evoluția ei, umanitate își crează noi mituri, dintr-o necesitate elementară de a prinde în expresia verbală situații tipice. (...) Diverse teme, motive, realități poetice apărute în lirica modernă se manifestă ca niște ființe mitologice: Tăcerea și Neantul la Mallarme, „spațiul interior” la Rilke, „eul modern” la G. Benn, increatul la Blaga și I. Barbu, lucrurile și formele geometrice la J. Guillen, necuvintele la N. Stănescu. Cît privește vechile mituri, ele pot fi, și sînt deseori, reactualizate.

- Acești poeți erau puternic influențați de simbolism, expresionism sau ermetism, care, ca o reacție la romantism, au refuzat întoarcerea spre trecut, afirmînd în schimb o puternică ancorare în dramele personale sau colective ale timpului timpului respectiv. Dealtfel, excepții există: Pillat, Voiculescu, Goga, Beniuc.

- Cred că acest pesimism cu privire la viitorul artei, al poeziei, este doar un reflex de apărare, exagerat, al ultimilor romantici, înspăimîntați de marșul spectaculos și, poate, agresiv al civilizației moderne. După ce acest moment de spaimă trece – și el a și trecut : dovadă multe orientări poetice de avangardă – suflete sensibile descoperă poezia științei și tehnicii.

- Rolul educativ al poeziei constă în capacitatea de a sensibiliza pe cititor de diverse aspecte ale lumii înconjurătoare, pe care acesta nu le trece cu vederea, dar le privește în mod stereotip.

-(...) O greșeală orientativă a unor reviste literare, de a permite accesul în paginile lor a unei literaturi patriotarde. Înțelegînd în mod greșit datoria de a răspunde literar unui eveniment social sau politic, revistele se grăbesc să publice simple versificări pe teme patriotice ist.orice Nu se înțelege faptul că în mat. de cultură nu contează cantitatea, ci calitatea. (...) Este greșit să se creadă cu un poet bun poate oricînd să scrie, la comandă, o poezie bună. Un poet bun e acela care nu acceptă o poezie proastă.

-(...) Tipul poetului retras – la propriu vorbind – în „turnul de fildeș” a dispărut. Există doar un tip de scriitor care poate să reacționeze cu întîrziere mai lent, la ceea ce se petrece în jurul său. Socotesc că un asemenea poet merge foarte bine alături de celălalt tip, acela care imediat, spontan, participă la diferite manifestări publice, dornic de a se confrunta nemijlocit cu auditoriul său.

„Ideea de patrie în literatura română” (HANTA 1976)

Al. Hanta, Ideea de patrie în literatura română, Minerva, București, 1976

Introducere
1.Conceptul de patrie. Conținutul, implicațiile și evoluția lui
2.Patriotismul - componentă esențială a literaturii de pretutindeni și dintotdeauna
3.Specificul fundamental patriotic al literaturii române

Capitolul I
1.Romantismul și trezirea sentimentului național. Consecințe asupra literaturii. Descoperirea creației populare
2.Sentimentul patriei în poezia folclorică

Capitolul II
1.Contribuția literaturii române vechi la întemeierea scrisului românesc și la asigurarea unității noastre spirituale
2.Literatura religioasă și cea cronicărească. Puncte de contact și diferențieri specifice. Conștiința responsabilității față de țară, prezent și viitorime. Umanismul. Grigore Ureche, Constantin Cantacuzino stolnicul, Miron Costin, I. Neculce, D. Cantemir. Promovarea ideii de latinitate, unitate etnică și teritorială. Cristalizarea principiilor unei istoriografii militante
3.Lauda țării în primele texte versificate

Capitolul III
1.Școala ardeleană: apariție, idealuri, realizări. Ivirea scriitorului tribun, angajat total în apărarea drepturilor poporului său. Considerarea culturii și literaturii ca mijloace de stimulare și promovare a conștiinței naționale
2.Traducerea de cărți „în limba românească pentru folosul tuturor românilor”
3.Caracterul patriotic al începuturilor poeziei române moderne. Nașterea școlii, teatrului și presei în limba națională, crearea asociațiilor cultural-literare. Unitatea de gândire și acțiune a oamenilor de cultură în promovarea idealurilor naționale

Capitolul IV
1.Pașoptismul - ideologie națională și literară. Trăsături distinctive
2.Literatura Unirii
3.Poezia ruinelor
4.Exaltarea frumuseții și bogățiilor patriei
5.Trecutul istoric și rolul său în mobilizarea energiilor patriei
6.Problematica patriotică în începuturile dramaturgiei noastre
7.Concluzii

Capitolul V
1.Patriotismul în gândirea literară din perioada marilor clasici. „Convorbiri literare”
2.Titu Maiorescu
3.Mihai Eminescu
4.I. L. Caragiale
5.Ion Creangă
6.I. Slavici
7.I. Negruzzi
8.Alte manifestări

Capitolul VI
1.Idei și tendințe literare la sfârșitul secolului XIX. Maturizarea și diversificarea idealurilor patriotice
2.„Contemporanul” - prima alternativă a conceptului junimist de artă și literatură
3.C. Dobrogeanu-Gherea
4.Patriotismul în literatura de la „Contemporanul” 
5.Al. Macedonski. „Literatorul”. Începuturile și afirmarea simbolismului românesc. Trăsături autohtone. Preocupări patriotice în activitatea literară a reprezentanților săi
6.La granița dintre două secole. Sămănătorismul, „Sămănătorul”. Alte publicații sămănătoriste. Atributele patriotismului promovat (înălțimi și limite)
7.Poporanimsul. „Evenimentul literar”. „Viața românească”. Ideologie și realizări practice.
8.Caracterul patriotic al literaturii epocii: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, A, Vlahuță, O. Goga, Panait Cerna, N. Iorga, Spiridon Popescu, Alexandru Davila, Barbu Delavrancea, E. Gârleanu, Jean Bart, Duiliu Zamfirescu

Capitolul VII
1.Literatura română interbelică. Realități politice și orientări literare
2.Presa democratică - organ de difuzare a noilor concepții ideologice
3.Reformularea ideii specificității naționale. Dezbateri în jurul problemei. „Viața românească” și programul său după război
4.„Sburătorul”. E. Lovinescu
5.Gândirea și „Gândirismul”
6.Avangardismul
7.Patriotismul creației literare (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu)

Capitolul VIII 
1.Victoria insurecției naționale revoluționare din August 1944 și consecințele ei asupra culturii și literaturii noastre. Literatura și rezistența antifascistă din timpul dictaturii și războiului
2.Presa și contribuția ei la înfăptuirea idealurilor revoluționare și patriotice ale epocii contemporane. 
3.Literatura română în anii revoluției democrat-populare și ai construcției socialiste. Esența revoluționară și patriotică a realizărilor ei. Patriotismul socialist
4.Imaginea patriei în poezia contemporană: problematică, realizări, reprezentanți, perspective
5.Caracterul patriotic al prozei și dramaturgiei contemporane
6.Concluzii

Românii din Transilvania la începutul domniei împăratului Franz Iosif (1848-1916) (IORGA 1915)

Nicolae Iorga, Istoria Romînilor din Ardeal și Ungaria, II. De la mișcarea lui Horea pînă astăzi, cu o prefață despre epoca mai veche, lecții ținute la Universitatea București, Casa Școalelor, București, 1915

XIII. Era speranțelor: începutul Domniei lui Francisc Iosif I-u
(176) (...) ci teritoriile coloniale bănățene erau puse laolaltă cu teritoriile de regim particular ale Ardealului dominat de „unio trio nationum”; se făcea o singură unitate națională din românii întregii monarhii, căci între cei care iscălesc petiția, pe lângă Șaguna, reprezentant al ortodoxiei din Ardeal, pe lângă cei doi Mocioni, Ioan și Lucian, de origine macedoneană, reprezentanți ai conștiinței românești din regiunile bănățene - cu un caracter aristocratic, care nu strica pe atunci - pe lângă  Popazu, pe lângă Laurian, pe lângă Macedonfi, „funcționar fiscal ardelean”, care făcea și el parte din categoria nemeșilor, pe lângă Constantin Pomuț și colegii săi Ioan de Stoica și Vasile Ciupe, „din Ungaria”, pe lângă Iacob Bologa, ardelan, al cărui nume se întâlnește și pe urmpă în luptele constituționale pe care le vom urmări, întâlnim pe însuși Eudoxiu Hurmuzaki și pe Mihai Botnar, membru al dietei din Cernăuți, reprezentanți ai Bucovinei. Unirea trebuia să se întindă, deci, și asupra micului, dar istoricește  așa de importantului teritoriu bucovinean.
Și mulți din ardelenii așezați în Principate, ca Ioan Maiorescu, visau, ca și sasul Roth, la o Românie unită, supusă, până la Dunăre, Casei de Habsburg. Numai radicalii munteni, ca N. Bălcescu, în ura lor contra conservatorismului „schwarzgelb”, se străduiau din răsputeri să lege relații cu Batthyanyi și Kossuth, să smulgă ungurilor, în vederea unei confederații republicane, părăsirea punctului de vedere al „limbii diplomatice ” maghiare și al „amalgamizării” romînilor în Ungaria (1).
Prin urmare, în vremea aceea cînd se aflau romîni care agitau pentru o unire împotriva Împăratului, era un lucru natural să se prevadă în propuneri ca aceasta că, deși romînii doresc unirea lor într-un corp național cuprinzînd și pe bucovineni, ca și pe bănățeni, ei nu voiesc însă o viață națională independentă, ci dorersc să rămîie supt coroana austriacă, să facă parte integrantă din monarhie, lăsînd să se întrevadă că, dacă ar exista o conștiință românească națională liberă dincolo de Carpați, cine știe ce ar face,  scăpînd de supt tirania moscovită, și romînii de dincoace. Ar fi fost o viitoare recompensă pentrru Austria dacă se arăta generoasă față de romînii dintre hotarele ei.
1.Numai la 14 iulie se ajungea la tratatul dorit de Bălcescu, dar cari nu mai avea ltă importanță decît cea teoretică; Ion Ghica, Amintiri din pribehie, p. 272, 329-31, 346, 362-3.

(191)
Se cerea apoi congresul general romînesc, un singur cap pentru întregimea națiunii, un fel de căpetenie supremă a romînilor, un Voievod al alor, un Senat românesc și, ca în mai 1848,„un singur cap bisericesc”, peste deosebirea confesională, Șaguna avînd, desigur, nădejdea să înghită Biserica unită, suspectată, impopulară și rămasă fără conducător; limba românească în toate lucrurile care ating pe români; adunare națională, reunindu-se în fiecare an; reprezintație proporțională în dieta imperială, „organ național” pe lîngă ministere, un adevărat ambasador al națiunii și, în sfîrșit, Împăratul să facă bine a se intitula „Mare Duce al românilor”.
Deocamdată, o întrebare. Pentru astfel de lucru la care ea nici nu se putuse gîndi, Adunarea de la Sibiu nu dăduse nici un mandat. E limpede. Șaguna însuși n-ar fi cutezat așa demult. Iscălitura lui Hurmuzaki lămurește. Călătoria de la Cernăuți nu rămăsese fără folos. Acestea sunt ideile din foaia Bucovina, ale fraților hurmuzăchești, cele mai solide capete între toți românii mireni supuși Împărăției. Redacția însăși a petiției putea să le aparție lor.
Iată acum și răspunsul pe care l-a dat Împăratul Francisc-Iosif. Îl reproducem textual: „Primesc cu bucurie asigurarea despre credința și alipirea curagioasei națiuni romîne și recunosc cu gratitudine jertfele grele pe care le-a adus pentru tronul meu și monarhia unitară în contra unui partid fără scrupule (ruchlos)...” - nu voia să zică: unei națiuni, fiindcă el totuși dorea, și cît se poate de repede, împăcarea cu ungurii cuminți, pe care de atunci tot îi caută - cari a aprins războiul civil și prin cerbicia sa îl face să dureze. Petiția fidelei mele națiuni române voi dispune să fie luată în chibzuire amănunțită și să fie rezolvată în cel mai scurt timp spre mulțămirea lor.”
Șaguna vizită cu mulțămiri - desigur superflue - și pe fostul Împărat, cari așteptîndu-se așa de puțin la aceasta, fu foarte mișcat; el avu și onoarea unei invitații la masa imperială. La Franscisc-Iosif el avu două audiențe, cea dintîi numai el singur, și avea motiv să fie mulțumit de rezultatul lor. Mai ales că nu prevedea viitorul (1).
Îndată după aceasta s-a și dat Constituția generală pentru toate statele Împărăției, Constituția austriacă de la 4 mart, supt care a fremătat de indignare tot neamul unguresc. Ardealul era unit cu comitatele exterioare, cu egala îndreptățire a tuturor naționalităților și limbilor din acea țară, în toate raporturile publice cetățenești.”
Dar, în sfîrșit, tot era ceva. în cazul acesta națiunea romînă se putea manifesta. Romînii au prmit lucvrul cu mulțămire, dar nu fără rezerve, mai ales în ce privește restituirea unui „teritoriu săsesc” în care erau cuprinși și foarte mulți români, ceea ce aduse o foarte largă expunere istorică prin noile petiții din 12 și 23 mart (2).
1.Popea, loc. cit., p. 247.
2. Ibid., p. 264. Plîngeri contra calomniilor săsești care atribuiau romînilor jafuri făcute de unguri, în scrisoarea lui Șaguna către Puchner ibid., p. 270.

(192) Cine ar fi putut să fie mulțămit de astfel de concesii? Dar bănățenii au adus, într-o nouă petiție, din 26 iunie, iscălită de Petru Mocioni, Ioan Dobran și Petru Cermeni, formularea exactă a punctului de vedere românesc, explicînd pe larg și elocvent valoarea acestei națiuni (1). Contra unei întinderi prea mari a hotarelor Voievodinei create pentru sârbi, se protestase încă din april (2).
La 2 mart 1849 apare proclamația rebelilor către romîni: „Nefericiți Valahi! Voi, care ați fost sclavi supt romani și care ați fost sclavi și după aceea, și pe care maghiarii v-au făcut oameni... Nu vă lăsați pradă chinurilor sîngeroase ale ucigașilor, hoților,  aventurierilor care-și zic tribuni, prefecți sau centurioni...”, li se striga, sfătuindu-i să lase armele, căci altfel vor vedea ei ce înseamnă puterea națiunii maghiare în Ardeal (3).
Peste cîteva zile, la 19 april, Francisc-Iosif era declarat depus, cu un teribil act de acuzație. Și îndată se trimetea cunoscutul Dragoș ca să momească pe cîte unul din șefii revoluției romînești din Munții Apuseni: se știe că mizerabilul s-a luat bine pe lîngă energicul tînăr Buteanu, care a doua zi după aceasta a fost spînzurat, supt masca unor negociațiuni. În același timp intraseră ungurii în Abrud, trecînd supt sabie pe toți cari și-i credeau dușmani. Peste cîteva zile, ei erau siliți a pleca, și lupta continuă mai departe, în defavorul lor.
Față de această schimbare  a lucrărilor s-a ivit și o idee mai îndrăzneață: Dacă s-ar uni toate națiunile „necompromise” și ar cere să aibă privilegii, și singura care n-ar avea privilegii, ar fi națiunea maghiară, fiindcă nu le merită? Atunci, la 26 april, s-a făcut marea petiție din partea romînilor, a croaților, a slovacilor împreună, fără a se ajunge la o înțelegere deplină între naționalități pentru lupta laolaltă împotriva dușmanului comun, pentru recăpătarea unei situațiuni de drept, care acordată unora, nu poate să strice altora, ci ar servi ca un îndemn pentru dînșii (4). Se protesta călduros contra păstrării unei Ungarii în care rasa maghiară e o inferioritate numerică, cerîndu-se teritorii naționale deosebite de „Maghiaria” în hotarele ei firești.
1. Ibid., p. 258, p. 331-4.
2. Ibid., p. 287-8
3. Păcățianu, loc. cit., 1
4. Ibid.

(193) Și atunci, în iunie, Împăratul face o nouă declarație: „Făgăduiesc romînilor constituțiuni organice potrivite cu trebuințele adevărate ale acestui popor  și în consonanță cu unitatea monarhiei” (1). Sunt aici formule vagi de cancelarie, dar pentru oricine înțelege frazele cum trebuie, aceasta nu înseamnă decît primirea propunerilor lui Șaguna. Iar în iulie, după ce s dovedise că romînii au oamenii lor cari pot fi întrebuințați 92), Împăratul, cu cîteva zile înainte de convenția lui Bălcescu cu Battyanyi - totdeauna trebuie să punem alături aceste lucruri: ce dădea Împăratul și ce dădeau ceilalți - în iulie, spunea din gura sa împărătească: „Puteți fi sigur că dorințele cuminți și drepte ale romînilor vor fi îndeplinite ” (3).

Vom vedea întrucît s-a realizat această solemnă promisiuhe împărătească.

1. Popea, loc. cit., p. 334

2. Ibid., p. 334 (18 iulie).

3. Ibid., p. 341. Explicațiile lui Bach, car epromitea baze noi, p. 341-3. Obiecțiile deputăției la 30 iulie, p. 343-7.