De la România regală la ţara tovarăşilor: 6 martie 1945, ziua instaurării comunismului. Guvernul lui Petru Groza

Digi24 6 martie 2014

Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 16 septembrie 1944

''România Liberă'', Bucureşti, 23 august 1994

(”Fan-Page Corneliu Coposu”)

Stelian Ţurlea, Iuliu Maniu, trădat de spionajul britanic, 

''ZIARUL FINANCIAR / ZIARUL DE DUMINICĂ'', Bucureşti, 14 ianuarie 2011

Crina Cosoveanu, Cum a întors România armele?

''REVISTA 22''; Bucureşti, 23 decembrie 2008

„Un întemeietor al viitorului european al românilor” (DELUREANU 1993)

 Ștefan Delureanu, Un întemeietor al viitorului european al românilor, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1993

Aureolat ca o geneză, anul ai cărui zori au fost prevestiți sub impactul miracolului din 1989 are ca protagonist Europa. O Europă care va înceta să mai fie a celor Douăsprezece întrucât tinde să redevină Europă și acea parte în care a fost răsturnat comunismul, pe alocuri doar în forme contradictorii peste mai stăruie penumbre și tenebre, De restaurat în unitatea spiritului ei, mărgăritar al globului, minte privilegiată a unui vast corp sustras în sfârșit fărâmițării, exacerbării devastatoare a naționalismelor și localismelor pentru o uniune a patriilor care să nu le estompeze diversitatea, ci dimpotrivă să le-o ocrotească și să le-o exalte. Pentru că nu e vorba precum insinuează echivoce refrene pentru auzuri neformate de a pune în cauză statul național, așa cum a emers el din vocații, evoluții și tradiții ce nu pot fi despărțite de istoria cea mai bună a comunității care l-a elevat, de a se alimenta procese separatiste destinate oricum falimentului.

Așa cum ideea de România a creat precondițiile construirii statului național român unitar, materializarea unei intuiții culturale a unor precursori devenită în timp aspirație corală programatică, fără a diminua ori sărăci în vreun fel, ideea de Europa lansează criteriile și premisele unei asocieri salutare și pe tărâmul securității statelor. Procesul inserării românești în Europa unită, al unei deveniri ca parte a ei, apare ca unul de accelerat cu devoțiune din toate puterile.

Ecloziunea proiectului de unitate europeană și-a avut artizanii și promotorii săi, stegarii și pionii, insuficient cunoscuți sau ignorați cu desăvârșire, cu demersurile, dăruirile, impulsurile și actele lor. Din ele și-au extras seva inițiativele și finalizările parlamentelor și guvernelor. Trecerea la ele n-ar fi fost posibilă fără suflul vitalizant, de cele mai multe neelevat, care a unit fire și curente în mișcări de opinie  și mișcările în confluențe, permițând ca marile planuri să fie definite onomastic în modul chiar dacă ele n-au fost totdeauna sau exclusiv opera acelora al căror nume îl poartă. 

Între precursorii, arhitecții și constructorii Europei distanța de timp este enormă. Finalitate a unei evoluții, Europa unită e o entitate în curs de edificare ca operă a contemporanilor și a posterității imediate.

În anii patruzeci proliferează grupuri și curente federaliste, dezvoltate rapid în mișcarea pentru Statele Unite ale Europei, expresii ale unor orientări politice liberale, conservatoare, democrat-creștine, socialiste. Multitudinea de inițiative ale elitelor e întâmpinată în ansamblu cu simpatie de destinatarii la care mesajul poate ajunge. În 1947 se constituie un Comitet internațional de coordonare, în 1949 se naște Consiliul Europei.  

De la iluminiști la decembriștii anului 1989, europeismul a avut la noi interpreți reprezentativi, promotori, purtători de stindard, apostoli. În etapa premergătoare primei încorporări în act a ideii și ulterior a filonului federalist a fost reprezentat de spirite precum Grigore Gafencu și George Ciorănescu, care l-au înnobilat printr-o angajantă reflecție și statornică militanță, marcând faze și episoade ale gestației Europei unite printr-o prezență activă și multiformă care le dă dreptul să se prenumere între protagoniștii ei români.

În demersul de substanță și în prestația ultimului a prevalat acea inspirație ce a avut în Luigi Sturzo pe cel mai eficace teoretician și a făcut din democrația-creștină o relevantă componentă a panoramei politice europene și latino-americane.

Constrâns să se expatrieze, ilustrul fondator al Partidului Popular Italian a menținut contacte cu exponenții grupărilor similare, inclusiv cu partidele țărănești din Europa centrală, între care se afla la loc de frunte puternica forță creată în România de Iuliu Maniu. S-a instituit în acel scop la Paris un secretariat internațional. După eclipsa determinată de totalitarismul nazifascist, acesta avea să promoveze o intensă activizare în rândul Noilor Echipe Internaționale, cărora li s-a afiliat cu fervoare și George Ciorănescu.   

Creștin prin universalitatea crezului și rigoarea unei conduite care au modelat din el pe paladinul persecutaților, un cavaler al ofrandei de sine pentru acel bine comun prefixat ca țel fundamental de democrație creștină, dimensiunea religioasă a ființei sale nu s-a exprimat prin observare mașinalizată de prescripții, afișare de confesionalitate nudă, ortodoxia lui însemnând reverență pentru un patrimoniu comunicare în comunitatea ecleziastică străbună, prezență în act în adunarea comărturisitorilor.

Singur non-catolic și non-protestant în reuniuni semnificative ale democrației postbelice, aconfesionalitatea i-a permis ca printr-un pluralism de maximă deschidere să se insereze în mișcarea federalistă respectivă, angajându-se cu excepțional simț istoric și integră responsabilitate în miezul programului de restaurare a societății civile europene grav tulburate de totalitarismele de dreapta și de stânga și contribuind printr-un aport calificant în valide valorizări în câmpul etno-politic a atributelor orientări democrat-creștine, de nepropus model în poligeneza unei lumi traumatizate ca acea românească: adresarea la valorile creștine semnificând aici înainte de toate adeziune etnoconfesionale la o etică politică și socială, căutare precumpănitoare de fervori spirituale, morale și civile, laice în măsură să restituie comunității conotatele și dimensiunile identității sale.

În plină eră a unei răsturnări fără pereche în omenire, George Ciorănescu s-a aflat între fondatorii ferventei organizații federaliste democrat-creștine a Noilor Echipe Internaționale cu ținta edificării Europei unite, ca președinte al secției sale românești, Cel dintâi congres al ei s-a ținut în 1948 la Fiuggi. În același an, el a participat la Congresul Europei de la Haga, care a adoptat rezoluții determinante pentru punerea bazelor primelor structuri și organisme ale uniunii. Noile Echipe Internaționale erau una din mișcările federaliste majore. Activitatea politică diplomatică desfășurată, cu prudența și ritmurile specifice, a fost secondată, solicitată și stimulată prin intervențiile și cooperarea organizată a reprezentanțelor popoarelor inițiatoare și aderate pe parcurs. Între ele s-a remarcat în exil și cea românească, strânsă în jurul personalității dinamice a lui George Ciorănescu, desemnat să prezinte la Congresul NEI de la Hofgastein (1949) raportul despre „Protecția socială a tineretului european”, să colaboreze la definirea Cartei acestuia.

În rechizitoriul la adresa sistemelor totalitare care exploatau și mutilau entuziasmele generației vârstei celei mai pure, dimensionând enorma a guvernelor democrației, raportorul propunea remedii care să înlăture rigorile unei stări de lucruri ce compromitea viitorul națiunilor. Soluțiile pentru salvarea fizică și redarea echilibrului spiritual, a încrederii și speranței unui tineret grav frustrat, dar conștient că instituțiile trebuie transformate și animate „pentru a servi omul și nu pentru a nu-l aservi” rămân de aceeași palpitantă actualitate ca atunci când ai revendica adânc cutremurat pentru tineri nu numai „ocrotirea societății, dar și un rol mai activ și răspunderi mai mari în cea mai spectaculoase dintre luptele pe care omenirea trebuie să le ducă împotriva tiraniei.”   

„Creștinii în spatele cortinei de fier”, un amplu studiu realizat în 1952 a constituit substanța altui remarcabil raport prezentat la Freibourg la cel de-al șaselea Congres Internațional al NEI. Înfățișând cu o riguroasă documentare aspecte ale degradării caracterului umanist, liberal-democratic de matrice occidentală a educației, ale pervertirii culturii prin obsesia împotriva credinței și a ordinii morale, cu exemplificări ale rezistenței împotriva comunismului a cărei istorie rămâne încă de scris, Ciorănescu chema lumea liberă să utilizeze larg informațiile și datele privind oprimarea și formele de înjosire practicate în Europa aservită, îndemnându-i pe intelectuali să-și revizuiască eventualele atitudini de neutralism nepăsător, reprobabil, să respingă înrolarea facilă în direcții de natură să-i facă să abdice de la magisterul lor nobil, să nu cauționeze prin prestigiul lor pe sterilizatorii de conștiințe devenind astfel copărtași la un asasinat moral.  

Preocupat în special de exterminarea masivă, premeditată a țărănimii, el reclama urgenta intervenție umanitară a forurilor guvernamentale democratice pentru „eliberarea sclavilor albi ai zilelor noastre” și avertiza cu severitate persoanele cu funcții administrative de decizie sau execuție că vor răspunde într-o zi pentru crimele dispuse ori săvârșite. Occidentul era declarat dator să refuze recunoașterea ca definitivă a aservirii sovietice în jumătatea de est a Europei, eliberarea ei urmând să devină o idee forță, formulată și reformulată până la împlinire. Păstrând speranța că ea nu putea întârzia să se producă, George Ciorănescu considera necesar ca, în acord și cu sprijinul partidelor democrației creștine occidentale, să se redacteze tempestiv planuri de reconvertire și reconstrucție a țărilor ocupate, să se formeze experți și militanți sindicali instruiți în problemele moderne ale muncii, care să se poată opune cu succes cadrelor comuniste, să se aplice un vast program de redresare morală și economică în cadrul Europei unite de mâine, inspirat de umanismul creștin, un ansamblu de propuneri de și de măsuri fundamentale pe baza Dreptului nepieritor, primite în totalitate ca rezoluții ale Congresului.    

Participant la o multitudine de reuniuni de studii, mese rotunde și conferințe internaționale democrat-creștine și federaliste, el primea în 1954 recunoașterea de a fi ales președinte al secției de politică culturală pentru unitatea Europei a Noilor Echipe Internaționale și ca deputat al tineretului în primul parlament european. În 1955, ca membru al biroului executiv al „Consiliului tineretului liber din Europa centrală și de răsărit”, reconstituia la Paris succesiunea de avataruri infinite ale ființei umane în comunism, de la stadiul primei copilării până la adolescență și maturitate, identificând în aiuritoarea mistificare permanentă, în disimularea adevărului menite să răpească subiecților posibilitatea instituirii de comparații, în pervertirea intelectului, atrofierea simțului moral și omogenizarea conștiințelor, elemente ale celui mai criminal atentat la care ea fusese supusă vreodată în istorie.   

În bătălia pentru salvarea tineretului privită ca bătălie pentru salvarea viitorului ca și în altele ale democrației creștine, el a fost întâlnit ca participant de seamă și protagonist la reuniuni importante desfășurate la Tutzing (1955), Strasbourg (1958), unde a rostit la adunarea națiunilor captive o comunicare despre colonialismul sovietic, Lucerna și Paris (1961), tratând prevalent teme privind problemele și progresele unității europene.

În 1977, la Conferința pentru Europa reunită la Versailles în perspectiva primelor alegeri prin sufragiu universal pentru parlamentul european, a făcut, între altele, propunerea ca refugiaților din partea ei aservită să li se acorde cu prioritate pașapoarte europene și drept de vot. Construirea unității europene considerată ca deschizătoare de eră nouă, avea să se regăsească constant în centrul problematicii mișcării federaliste, în manifestările actele și inițiativele căreia, în final, ca secretar național, George Ciorănescu va fi prezent până la moarte. Devenit un for european ce nu se mai limita la un rol consultativ, parlamentul trebuia, în viziunea sa, să-și demonstreze virtuțile construind cu curaj o Europă stabilă și pacifică. evitând birocratismul și supercentralizarea, eliberând-o din stagnare și rutină, respingând tratarea tehnicistă a așteptărilor cetățenilor și imaginând soluții moderne, îndrăznețe, pe măsura timpului trăit. Elementul fundamental, definitoriu, al politicii externe a Europei unite nu putea deveni pentru el altul decât doctrina drepturilor omului, de codificat într-un tratat internațional cu forță obligatorie.

Percepția europeist-federalistă a lui George Ciorănescu imaginativă de soluții de eficace modernitate anticipatoare, restauratoare ale dreptului violat, inclusiv pentru neamul din care provenea, i-a permis să întrevadă din anii redactării primelor eseuri și studii reunite în 1985 în sinteza Basarabia. Disputed Land betwen East and West perspectiva întoarcerii pământurilor strămoșești înstrăinate la răsărit, într-o Europă unificată, recuprinse în ansamblul unei Românii ajunse în sfârșit la unitate politică după recrearea spațiului organic al unei unice culturi.   

În secolul ce-i apărea istoricului lucid și avizat ca acela al demontării marilor imperii și al triumfului universal al ordinii democratice disoluția așteptată a celui sovietic care crea și premisele rezolvării problemei Basarabiei, l-a făcut să prevadă că ea „poate deveni parte integrantă a continentului european în momentul în care evoluția internă a Uniunii Sovietice și situația internațională vor favoriza înfăptuirea treptată a autodeterminării independenței și în cele din urmă a unirii ei cu o Românie aparținând Federației Democratice Europene.

În prezentul etern al istoriei noastre morale, ținuta europeanului George Ciorănescu emerge între acele distinse de o rară, pură exemplaritate, demonstrată și în anii uriașei rătăciri în care, într-o jumătate de lume, ființa umană era degradată, stingându-se programatic în  cel mai abject dintre abatoarele subistoriei. Ieșit din țara în care ideea unității europene a avut un statornic, impresionant curs, George Ciorănescu a fost un nobil purtător de stindard. În procesul de recuperare și redefinire a identității sale, România e datoare să onoreze în el un precursor al resurecției ei și a Europei.  

Corespondența unionistului ardelean V. Goldiș (1862-1934) din anii 1888-1934 (TOMIS 1993)

 Diana Anna Maria, Vasile Goldiș. Corespondență, „Tomis”, Constanța, martie 1993

Vastă și multilaterală, importanta și bogata corespondență întreținută de Vasile Goldiș cu un număr mare de persoane de toate profesiunile și din toate structurile sociale, îmbogățește cunoștințele, completează aria de cuprindere a problemelor de toate felurile în perioada cuprinsă între 1888-1934.
În acest pim volum, Goldiș discută pe cale epistolară cu 79 de persoane din toate categoriile sociale, de diferite profesiuni, oameni de știință, profesori, scriitori, publiciști, artiști, clerici, oameni politici, poeți, medici, avocați, țărani, economiști, între care: G. Barițiu, I. I. C. Brătianu, I. L. caragiale, G. Coșbuc,  O. Goga, N. Iorga, Iuliu Maniu, Aurel Vlaicu, Iosif Vulcan, A. D. Xenopol, o multitudine de probleme dintr-o multitudine de domenii: culturale, social-economice, politice, artistice, administrative,  împărtășindu-le propriile păreri, oferindu-le sfaturi pentru buna lor rezolvare, condamnînd stări de lucruri necorespunzătoare, luînd măsuri pentru îndreptarea lor, atenuînd adversități și răutăți. Aceste scrisori ce poartă semnătura Goldiș sînt izvoare de primă mînă pentru reconstituirea activității sale în beneficiul țării și al poporului, rolul său important sau hotărîtor în marile probleme naționale și național -culturale, în postura sa de profesor, președinte al „Astrei”, ca ministru al învățămîntului, culturii și cultelor, ca personalitate. Aproape toate scrisorile sînt inedite și cupiind informații prețioase asupra cadrului politico-național, cultural-artistic și istoric românesc de la sfîrșitul secolului XIX și pînă în deceniul al treilea al secolului XX.
Goldiș s-a aflat în fruntea luptei ardelenilor pentru libertate și unitate națională în primele două decenii ale secolului XX. El și-a dat seama că trebuie schimbată tactica de luptă pentru a se crea o opoziție românească puternică și respectată. În acest sens îi scria la 1 martie 1900 medicului Aurel Halic din Lipova, prezentându-i pe larg concepțiile sale revoluționare referitoare la la programul național și tactica activistă. „Conceptul autonomiei Transilvaniei trebuie extins asupra tuturor românilor din monarhia austro-ungară, fără a-l lega în continuare de un teritoriu istoric. Activismul nu se rezumă doar la participarea la alegeri sau câștigarea unor locuri în parlament.”
În concepția sa, întreaga activitate politică a românilor din Ardeal și Ungaria trebuia condusă de Partidul Național Român în strînsă colaborare cu secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria, ca reprezentant legitim al intereselor și idealurilor națiunii române. Acest lucru se observă și în bogata corespondență purtată cu doctorul Ioan Micu din Orăștie, împuternicit de PNR să ia legătura cu guvernul maghiar condus de Istvan Tisza. Corespondența sa subliniază ideea unității naționale. În scrisoarea din 16 noiembrie 1910 către Micu, el specifică că unitatea partidului este prima condiție a unei lupte politice serioase. Conducerea societății românești este concepută de Goldiș pe baza gîndirii colective. Ilustrativă în acest sens este scrisoarea trimisă lui Ioan Lupaș, unde afirmă că „un singur om nici nu poate fi capabil a da soluții pentru toate problemele, căci ar trebui să fie atotștiutor”. Într-un mare număr de scrisori trimise colaboratorilor politici de la Beiuș, Chișineu-Criș, Orăștie, Sibiu, Făgăraș, Goldiș îi îndeamnă și sfătuiește să-și intensifice activitatea în rîndurile maselor. Ideea aceasta a strînsei și indisolubilei legături cu poporul reiese cu pregnanță și din corespondența purtată cu Octavian Goga. Deși Goldiș a desfășurat o intensă, dîrză și permanentă luptă pentru drepturile poporului român din Transilvania, el n-a manifestat niciodată aversiune față de alte naționalități  și popoare. La 20 iulie 1910, el îi scria lui Micu: „Eu doresc ca românii și ungurii să trăiască în bună înțelegere”.
Din dorința fierbinte de a mobiliza toate forțele spiritualității românești în lupta pentru marele ideal de libertate și unitate națională, Goldiș a stabilit legături directe cu aproape toți scriitorii de seamă ai epocii, majoritatea lor devenind colaboratori ai prestigiosului ziar „Românul” din Arad. Prin prezența activă în publicistica ardeleană a majorității covîrșitoare a celor mai valoroși și cunoscuți scriitori români ca: I. L. Caragiale, G. Coșbuc, M. Sadoveanu, O. Goga, L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Al. Brătescu Voinești, N. Iorga, L. Blaga, Petru Pipoș și mulți alții, Goldiș urmărea să ilustreze, o dată în plus, unitatea de spirit a poporului român, să cultive conștiința națională a poporului nostru, a ideii unității naționale indisolubile a neamului trăitor în toate ținuturile locuite de români.
În ansamblul său, vasta și variata corespondență a lui Goldiș vine și ea - alături de activitatea și opera sa - să întregească personalitatea marelui luptător social-politic, cărturar și bărbat de stat. Numele său va rămâne înscris în Panteonul marilor personalități ale neamului, legat fiind de actul desăvîrșirii unității naționale a a statului român prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, precum și de strădania permanentă de ridicare și luminare a poporului român, cu interesele căruia s-a identificat și pentru binele căruia a luptat.

Muzeul de artă din Constanța („Tomis” 1992)

FLORICA CRUCERU, Redescoperirea muzeelor, „Tomis”, Constanța, XXVII, 266, mai 1992, p. 11, 15.

Cînd în primăvara anului 1961, Vasile Canarache organiza secția de artă în Muzeul de arheologie a Dobrogei, ce avea să devină, în toamna aceluiași an, instituție independentă cu caracter juridic, repunea, de fapt, urbea constănțeană în drepturile ei firești de a dispune de un asemenea lăcaș de cultură, de care fusese frustrată aproape 20 de ani. Căci, rod al expoziției jubiliare din 1928, care sărbătoarea 509 de ani de administrație românească în Dobrogea, pinacoteca municipiului a funcționat pe lîngă biblioteca orașului, cu intermitențe, între anii 1928-1943.
De altfel, activitatea de tezaurizare a artei sub patronaj oficial s-a născut relativ târziu în Dobrogea, deși preocuparea de a se înființa muzee, biblioteci și o pinacotecă a existat, consemnată de la finele veacului trecut în presă, exprimată mai pertinent la începutul și în deceniul al treilea al secolului nostru. Dar încă din 1883, exprimînd dorința legitimă și înflăcărată a locuitorilor Dobrogei, un semnatar ce voia să rămînă anonim, scria într-una din publicațiile locale: „... de 15 ani nu putem avea o instituție care să aprindă și să întîrzie flacăra sfîntă a culturii naționale în primul port maritim al țării!”
Au existat în presa vremii pledoarii convingătoare, apeluri patetice la o conștiință a particularității locului, a căror cunoaștere, pe verticala timpului, reprezenta un act patriotic necesar. pentru început, aceste intervenții se refereau la un muzeu de antichități. Prima sugestie privind înființarea unei pinacoteci apare formulată într-un articol din 1915, care inserează propunerea ca acesta să ființeze într-un „salon al cazinoului comunal, ca mai târziu, când primăria va dispune de fonduri, să construiască un muzeu sub numele de Pinacoteca Comunei Constanța”. Această idee avea să revină peste câțiva ani, (nefinalizată, probabil, datorită urmărilor primului război mondial) și tot mai insistentă în deceniul al treilea. Astfel, în 1928, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului Dobrogei, presa locală notează hotărârea de a se ridica un palat comunal, inițiativă a Comitetului de organizare a serbărilor, în acord cu Ministerul Artelor și Cultelor. După cum reiese din conținutul articolului, noul palat, cu o destinație complexă, urma să aibă „un teatru, o bibliotecă și un muzeu”. Este posibil ca în vederea dotării acestuia, să se fi reținut și majoritatea operelor de artă, ca și alte obiecte incluse expoziției jubiliare, care rămîn atunci în grija primăriei. Cu ocazia predării acestui inventar, aflăm că el conținea și „tablouri”, alături de „colecțiuni de minereuri din carierele Dobrogei, colecțiuni de esență lemnoasă, obiecte de artă populară, arheologie” etc. Acesta este nucleul cu care abia în 1930 se va constitui, în aripa dreaptă a Primăriei, muzeul municipiului.
Date certe privind colecția de artă, oferită spre vizionarea celor interesați, se înregistrează prin documente de presă din 1935. În toamna acestui an, biblioteca și pinacoteca și-au găsit locul, organizîndu-se, potrivit dorinței testamentare a juristului I. N. Roman (decedat în 1932) în casa acestuia, ce urma să fie donată primăriei. De organizarea pinacotecii, grupată în 3 din cele 6 camere ale imobilului situat în actualu bd. Tomis nr. 24, s-a ocupat pictorul dobrogean Gh. Sârbu (1883-1955), ajutat de bibliotecara Viorica Ionescu, care devine custodele pinacotecii.
Pentru a defini conținutul acestui nucleu muzeal, fondul documentar de tablouri, aflat în depozitele muzeului de artă, este elocvent. El grupează opere semnate de artiști locali sau stabiliți temporar aici: Stavru Tarasov, Gh. Sârbu, Nicolae Tahtunov, Mario Ledda, Eugenia Andreescu, Florian Doboșariu, Geo Cardaș, Vasile Pavlov ș. a. Existența acestor lucrări în pinacotecă trebuie raportată la exzpozițiile personale organizate în deceniile al treilea și al patrulea ale veacului, dar în cea mai mare măsură expoziției Semicentenarului și celei organizate de artiștii dobrogeni în 1938. Din aceeași colecție fac parte lucrările datorate lui: Tache Papatriandafil, Hrandt Avachian, Constantin Arephi, Kimon Loghi, Dumitru Ghiață, Ion Theodorescu Sion, Jean Al. Steriadi, Petrescu Dragoe, Vasile Popescu, Alexandru Padina, Rodica Maniu ș. a., unii artiști de prestigiu, mulți dintre ei  participanți la expoziția Semicentenarului Dobrogei, după cum reiese din catalogul acestei manifestări. Acest fond depășește, însă, prin semnatari expoziția amintită; de aceea, trebuie relevat faptul că încă de la începutul veacului, sporadic și uneori ipotetic, dar cu certitudine după 1920, primăria Constanței achiziționează sau primește opere de pictură din expozițiile organizate succesiv, în sălile Cazinoului, prin donații, alteori prin înțelegere, lucrările reprezentând contravaloarea chiriei sălii concesionate. Și tot aici este inclusă colecția de la Balcic, adusă în anii premergători începutului războiului al doilea mondial. Reprezentativ, într-o oarecare măsură, pentru ceea ce istoriografia de artă a numit „Școala de la Balcic”, acest lot cuprinde opere datorate unor artiști cu nume prestigioase ale picturii românești din perioada interbelică: Nicolae Tonizta, Nicolae Dărăscu, Paul Miracovici, Petre Iorgulescu, Samuel Mutzner, Cecilia Cuțescu Storck, Alexandru Satmari și mulți alții.

„Operațiunea „Autonomous”” (PORTER 1989)

Ivor Porter, Operațiunea „Autonomous”, trad. (London 1989) G. Potra și D. Rădulescu, Humanitas, București, 1991, 336 p.

2 Ivor Porter a copilărit în Lake District, în nord-vestul Angliei, și a studiat la Universitatea din Leeds. În 1946 a intrat în diplomație, lucrând la ambasadele Marii Britanii din Africa de Vest, India, SUA , Franța și Cipru. A fost ambasadorul Marii Britanii la Conferința pentru Dezarmare de la Geneva. După ce s-a pensionat, a început să scrie scenarii pentru BBC și o lucrare care s-a bucurat de mare succes - Operațiunea „Autonomous”.

La București, Ivor Porter a sosit pentru prima oară în 1939, ca să predea limba engleză la universitate. După izbucnirea războiului și intrarea României în tabăra Axei, a fost nevoit să plece. Dar avea să revină aici în 1943, ca membru în operațiunea „Autonomous”, pentru a-și aduce contribuția la răsturnarea regimului antonescian și instaurarea unui guvern de orientare pro-Aliată.

Cuprins

Partea întâi: martie 1939 - februarie 1941

9 I. București - Ghidul unui puritan

16 II. Conversații și urși

26 III. Dictatura regală

45 IV. Hitler și România

56 V. Războiul ciudat din România

68 VI. Dezmembrarea României

79 VII. Rebeliunea Gărzii de Fier

Partea a doua: februarie 1941 - decembrie 1943

95 VIII. Căderea rețelei române

105 IX. Restabilirea legăturilor radio

116 X. Maniu și Puterile Aliate

132 XI. „Autonomous” intră în acțiune

Partea a treia: decembrie  1943 - martie 1944

147 XII. Capturarea

151 XIII. Ne întoarcem la București

156 XIV. Antonescu protejează „Autonomous”

163 XV. Interogatoriul german

171 XVI. Antonescu spune „NU” Gestapo-ului

Partea a patra: martie 1944 - iunie 1944

180 XVII. Negocieri de armistițiu

191 XVIII. Antonescu spune „NU” Puterilor Aliate

203 XIX. Bomba lui Molotov

215 XX. Planuri de evadare

Partea a cincea: iunie 1944 - august 1944

224 XXI. Ultimele pregătiri pentru lovitură

233 XXII. Ultima vizită a lui Antonescu la Fuhrer

243 XXIII. Lovitura: Tempo I

262 XXIV. Lovitura: Tempo II

Partea a șasea: august 1944 - decembrie 1947

275 XXV. Subteranele Băncii

284 XXVI. Euforia de după lovitură

295 XXVII. Consecințele loviturii

315 Epilog

324 Note

331 Bibliografie selectivă

Interviu cu Dinu Săraru (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

D. S. -(...) Am fost cuprins de tânăr de febra acestei revoluții. Să nu ți se pară curios, dar prin 1945 am participat la schimbarea primarului din raionul Horezu. Aveam 13 ani. (...)

-Poate pentru că eram fiul unu învățător care fusese ilegalist.

-(...) Din vremea aceea și pînă am terminat Clipa, pe care o aștept să apară, am tot visat să scriu un roman în care să vorbesc despre activiști.

-(...) A. Păunescu este indiscutabil un catalizator de energii artistice și unul din cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut în ceea ce privește promovarea talentelor, în ciuda crustei sale de om imposibil.

- Revoluția e atît de cuceritoare, chiar în perioada ei de copilărie, cînd poate fi sîngeroasă, încît peste vreme nu se reține decît partea ei frumoasă. Chiar și Bălcescu s-a bătut pentru a apuca o bucată din plușul de pe tronul regelui Louis-Philippe.

- M-au interesat în acest roman [Clipa] suferințele unui om care se afla pe baricadele revoluției și care a trebuit să îndure nedreptatea întîmplătoare a revoluției. (...) Maniu a fost unul dintre cei mai lași politicieni ai istoriei noastre moderne. Însă după ce a fost condamnat de tribunalul poporului el putea să aibă sentimentul că este un martir sau un erou. Dar ce tragedie trăia Lucrețiu Pătrășcanu? A fost o perioadă dramatică în istoria noastră cînd s–au făcut și erori, care, sigur, și-a pus pecetea pe epoca respectivă. Dar marele sens al revoluției noastre nu a fost alterat. Revoluția nu ține seama de un singur destin, ea se face cu destinele unui popor întreg.

- Care credeți că e sensul revoluției noastre?

- Fericirea omului. Dacă studiem cu atenție cuvîntările tov. N. Ceaușescu va trebui să observăm insistența, nu numai teoretică, programatică a acestui mare om pentru ideea de fericire a omului în România. (...) Fericirea e o stare gravă. Ea implică gravitate în fiecare, gest, act, cuvânt. Acest sfînt care e Bălcescu nu putea să devină sfânt dacă n-ar fi făcut ca toată biografia lui să fie egală cu ideea de sacrificiu pentru fericire. (...) Se manifestă o tendință spre bombasticism în presa noastră.

- Aș vrea să vă reamintesc un vers al lui Miron Radu Paraschivescu: „Nu cred în libertate cît nu-i a tuturor...”. (...)

- Setea de libertate nu se poate satura decît printr-o înțelegere extraordinară de angajată a necesității. (...) Libertatea fundamentală care s-a cîștigat este aceea de a ne dicta noi înșine destinul în acest moment, inclusiv privațiunile. (...) Există chiar niște riscuri ale democrației.

- (...) Am stat de vorbă mai demult cu copiii unui ministru pe care tatăl lor îi trimitea la școală cu mașina. I-am întrebat: „Cum o să vă duceți la școală cînd tatăl vostu nu va mai fi ministru?” Era o zi friguroasă și ei s-au și văzut în situația de a merge prin ger pe jos. „Cum așa?”, m-au întrebat ei. Le-am răspuns: „Așa cum merg la școală copiii lui Nicolae  al Getii de la mine din Slătioara.” (...) De la această concepție am pornit atunci cînd am scris în Flacăra o tabletă întitulată Exploatarea scaunului de către om, care mi-a adus o mulțime de scrisori. Descriam acolo o formă de „exploatare” în socialism. (...) Democrația trebuie să ne învețe că egalitatea se desfășoară între cetățeni egali nu între funcții.

- Cu cîteva fericite excepții, apar încă multe cărți lipsite de semnfiicații social-pol majore, care macină un cotidian domestic fără priză la actualitate. Război și pace  evocă starea de spirit a unei societăți în istorie. Nu numai un bal la familia Rostovilor. Alți scriitori trec dincolo de realitate și fabulează. Mai există și ipostaza scriitorului care ciupește istor. Stă pe marginea drumului pe care merge istoria și în reportajul lui pedestru vede doar piciorul soldatului căruia i s-a desfăcut moletiera.

-Tot făcîndu-se  ierarhizări din afara fenomenului literar, fără piedestal, scriitorimea s-a dezobișnuit de ideea că, dacă scriitorul are dreptul să scrie și să publice, și cititorul are dreptul să citească și să nu-i placă.

G. A. -O tristă realitate a vieții noastre literare o constituie „bisericuțele literare”.

D. S. - E una din dramele momentului nostru literar. Și eu am făcut politică de grup și eu am făcut erori, dar tot atunci am participat și la opera de promovare a celei mai bun generații de poeți actuale, pe vremea Luceafărului lui E. Barbu.

-(...) N-am fost laș, de pildă, cînd am participat la publicarea piesei lui M. Sorescu, Iona. Și nu era prea ușor să nu fii laș, cînd au fost atîția.(..) Am fost mai curînd oportunist, ceea ce e și mai îngrozitor. De pildă, atunci cînd n-am făcut praf niște piese fără cap și fără coadă și am închis ochii pe principiul „să trăim cu toții bine”. Atunci s-a spus: „S-a intelectualizat și Săraru! Nu mai e un primitiv.” Penibilă intelectualizare! Istoria culturii e dură. Ea operează numai cu da și nu. Nu reține decît pe da.

- (...) Uneori apar dueluri în presă cu cele mai modeste motive, subiectiviste, carieriste, de orgoliu. N-am mai asistat de mult la o înfruntare serioasă de idei. Parcă am avea vocația ciupelii.

- Cel mai interesant moment pentru literatură este momentul actual. Există apoi o extraordinară apetență pentru literatatura inspirată din viața politică. Ar fi dealtfel absurd ca o societate prin excelență politică cum este societatea noastră, să nu poată determina o literatură și o artă profund politică. Ele trebuie să contribuie la purificarea vieții noastre spirituale. (...) Cu o carte ca Răscoala rămîne Rebreanu în istoria literaturii nostre, nu cu Adam și Eva.

- (...) Am slăbiciunea lucrurilor concrete. Am să m-apuc odată să fac la margine de drum, în satul meu, Slătioara, o fîntînă.”

„Ideea de patrie în literatura română” (HANTA 1976)

Al. Hanta, Ideea de patrie în literatura română, Minerva, București, 1976

Introducere
1.Conceptul de patrie. Conținutul, implicațiile și evoluția lui
2.Patriotismul - componentă esențială a literaturii de pretutindeni și dintotdeauna
3.Specificul fundamental patriotic al literaturii române

Capitolul I
1.Romantismul și trezirea sentimentului național. Consecințe asupra literaturii. Descoperirea creației populare
2.Sentimentul patriei în poezia folclorică

Capitolul II
1.Contribuția literaturii române vechi la întemeierea scrisului românesc și la asigurarea unității noastre spirituale
2.Literatura religioasă și cea cronicărească. Puncte de contact și diferențieri specifice. Conștiința responsabilității față de țară, prezent și viitorime. Umanismul. Grigore Ureche, Constantin Cantacuzino stolnicul, Miron Costin, I. Neculce, D. Cantemir. Promovarea ideii de latinitate, unitate etnică și teritorială. Cristalizarea principiilor unei istoriografii militante
3.Lauda țării în primele texte versificate

Capitolul III
1.Școala ardeleană: apariție, idealuri, realizări. Ivirea scriitorului tribun, angajat total în apărarea drepturilor poporului său. Considerarea culturii și literaturii ca mijloace de stimulare și promovare a conștiinței naționale
2.Traducerea de cărți „în limba românească pentru folosul tuturor românilor”
3.Caracterul patriotic al începuturilor poeziei române moderne. Nașterea școlii, teatrului și presei în limba națională, crearea asociațiilor cultural-literare. Unitatea de gândire și acțiune a oamenilor de cultură în promovarea idealurilor naționale

Capitolul IV
1.Pașoptismul - ideologie națională și literară. Trăsături distinctive
2.Literatura Unirii
3.Poezia ruinelor
4.Exaltarea frumuseții și bogățiilor patriei
5.Trecutul istoric și rolul său în mobilizarea energiilor patriei
6.Problematica patriotică în începuturile dramaturgiei noastre
7.Concluzii

Capitolul V
1.Patriotismul în gândirea literară din perioada marilor clasici. „Convorbiri literare”
2.Titu Maiorescu
3.Mihai Eminescu
4.I. L. Caragiale
5.Ion Creangă
6.I. Slavici
7.I. Negruzzi
8.Alte manifestări

Capitolul VI
1.Idei și tendințe literare la sfârșitul secolului XIX. Maturizarea și diversificarea idealurilor patriotice
2.„Contemporanul” - prima alternativă a conceptului junimist de artă și literatură
3.C. Dobrogeanu-Gherea
4.Patriotismul în literatura de la „Contemporanul” 
5.Al. Macedonski. „Literatorul”. Începuturile și afirmarea simbolismului românesc. Trăsături autohtone. Preocupări patriotice în activitatea literară a reprezentanților săi
6.La granița dintre două secole. Sămănătorismul, „Sămănătorul”. Alte publicații sămănătoriste. Atributele patriotismului promovat (înălțimi și limite)
7.Poporanimsul. „Evenimentul literar”. „Viața românească”. Ideologie și realizări practice.
8.Caracterul patriotic al literaturii epocii: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, A, Vlahuță, O. Goga, Panait Cerna, N. Iorga, Spiridon Popescu, Alexandru Davila, Barbu Delavrancea, E. Gârleanu, Jean Bart, Duiliu Zamfirescu

Capitolul VII
1.Literatura română interbelică. Realități politice și orientări literare
2.Presa democratică - organ de difuzare a noilor concepții ideologice
3.Reformularea ideii specificității naționale. Dezbateri în jurul problemei. „Viața românească” și programul său după război
4.„Sburătorul”. E. Lovinescu
5.Gândirea și „Gândirismul”
6.Avangardismul
7.Patriotismul creației literare (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu)

Capitolul VIII 
1.Victoria insurecției naționale revoluționare din August 1944 și consecințele ei asupra culturii și literaturii noastre. Literatura și rezistența antifascistă din timpul dictaturii și războiului
2.Presa și contribuția ei la înfăptuirea idealurilor revoluționare și patriotice ale epocii contemporane. 
3.Literatura română în anii revoluției democrat-populare și ai construcției socialiste. Esența revoluționară și patriotică a realizărilor ei. Patriotismul socialist
4.Imaginea patriei în poezia contemporană: problematică, realizări, reprezentanți, perspective
5.Caracterul patriotic al prozei și dramaturgiei contemporane
6.Concluzii

„ În culisele unei decizii „controversate"” (19**?2***)

 ?, În culisele unei decizii „controversate", 19**?20**?

Gheorghe I. Brătianu identifica printre cele două “poziții-cheie" - respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice - şi Crimeea, care, prin “porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici". Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor partidelor politice: „În Transnistria, la Odessa și în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviației ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele amenințate de o debarcare. (...) Transnistria şi Crimeea au reprezentat și reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre “est şi gajul nostru politic". În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria:,,Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezența sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicație cu Europa Centrală și Baltică, dar și un punct strategic, de dominare a libertății Dunării, a strâmtorilor și a Balcanilor. (...) Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic și un pas de siguranță atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră și Asia Mică. Portul român Constanța poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori și o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol".

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflectă nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-al III-lea Reich, ci și o realitate geopolitică și geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi “mult mai periculoasă decât Rusia”*. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiției care “să facă trăsătura de unire între noi şi germani” pentru a se „trage o linie de despărțire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi și masa slavă". Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, la 22 iunie 1941, liderului național-țărănist luliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de amenințarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniți pe țara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi.” Campania din Basarabia şi Bucovina de Nord a durat 35 de zile** şi a reprezentat “o probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”***.

 Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roşii, exigențele războiului de coaliție şi schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Mareşalul Ion Antonescu scria, într-o scrisoare adresată, în august 1943, liderului liberal Dinu Brătianu, cu referire la decizia de înaintare a trupelor române dincolo de Nistru, următoarele: „L-am trecut din proprie voință, fiindcă aşa îmi impuneau atât teama de consecințele politice care ar fi putut decurge din oprirea la Nistru, cât şi interesele de ordin economic şi militar.”

La 5 septembrie 1941, în ședința Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se bateau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (...) Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Și după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (...) Ar însemna să dezonorez şi Armata, și poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemților apoi: la revedere! (...) Se înşeală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”

Evoluţia operaţiilor militare în Basarabia şi după trecerea Nistrului au confirmat faptul că Armata Roșie era pregătită pentru un război ofensiv „contra Germaniei şi Europei”, după cum observa Mareşalul în aceeași ședință. Schimbarea de direcție a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului și la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un brat către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două brațe germane (cel care pleacă din Sudeți prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic - n. n.), ceea ce ar fi (...) dus la înghițirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii (...) victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa și deci să ne prindă aceste două brațe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german".*

 

*Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediția Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum 10&Europa Nova, 1995, p. 210. Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuți, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu și expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmă temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanțe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că “pentru Bucovina de nord s-ar putea să existe mai mulți optanţi". La 16 iulie 1941, Hitler declara:,,Relațiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt și să ne facă, în consecință, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunavointa altor popoare. Relațiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu" (Apud Eugen Preda, Miza petrolului..., p. 85). O hartă a planului lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herța). Transnistria şi Volânia Orientală, se găsește în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul Izvestia din 4 mai 1990. Într- un raport al Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană și Pactul Molotov - Ribbentrop, se menționa faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte deși „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunțarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene și recunoașterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean" (Apud Academia Română/Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spațiul sovietic..., p. 75-76). Ofiţerii de informații români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a NSDAP, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experți care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze și datorită pretențiilor absurde și exorbitante ale naționaliştilor ucrainieni grupați in UPA. La 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu spijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare. Referindu-se la importanța geopolitică a Transnistriei pentru România, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, la 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dåra de populații germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dără de populații germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi subjugat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa" (Apud loan Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti, 1993. p. 257). La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupația germană, elementele ucrainene sunt protejate iar toate organizațiile ucrainene paramilitare „Sici" din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiția Orientală în Galiția Occidentală, au fost încorporate in jandarmerie şi poliție. „De asemenea - scria Kurt Welkisch, numerosi naționaliști ucraineni din Galiția Orientală, refugiati in zona germană, au fost numiți primari și funcționari administrativi în Galiția Occidentală". (Apud Vitalie Väratec, Preliminarii..., p. 222). Informații extrem de importante despre raporturile dintre minoritatea ucraineană și autoritățile statului român se pot citi în Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu (1941-1944), vol. I, Editura Prut Internațional, Chişinău, 2004, p. 106-108 şi Idem, vol. II, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2007, p. 93–103 și p. 118-125.

 

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în fața lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziția Guvernului român privind trecerea Nistrului și problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acțiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificațiile sovietice făcute la granița noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populația noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru rațiuni politice, pentru ca prin această prezență să garanteze mai bine soluțiile păcii la graniţele de mâine ale Țării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova și până la ultimele distrugeri.” Şeful diplomației româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la “soluționarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluțiunile ce se vor da fie la împărțirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influență”. Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că “târguiri internaționale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face" iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate - afirma ministrul de externe român - să existe nici o compensație între drepturile de la Răsărit și între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nici o ipoteză de discuție măcar în această privință, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe".

Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea “masă a păcii", unde spera că vor fi reconsiderate interesele și aspirațiile poporului român iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări (...) Am obținut cât se poate obține în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile și loialitatea noastrăvor fi răsplătite». (...) Experiența catastrofală a lugoslaviei și Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeași politică va realiza și mărirea ei", afirma Mareşalul Ion Antonescu, la 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului national-țărănist Iuliu Maniu.

Trecerea Nistrului și prelungirea războiului aveau să genereze o puternică fractură în sânul societatea românească și să constituie motive de permanentă divergență între Conducătorul Statului și liderii partidelor „istorice". Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941)* pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînțelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Schimbul de opinii și răspunsurile extrem de dure ale Mareşalului Antonescu reflectă faptul că cele două părți se aflau, după evenimentele din vara și toamna anului 1940, pe poziții și viziuni ireconciliabile. Nimic, dar absolut nimic nu avea să modifice raporturile celor două părţi, iar evenimentele petrecute la 23 august 1944 sunt o consecință a acestei imposibile înțelegeri. Partidul Național Țărănesc şi cel Național Liberal, dar mai ales Iuliu Maniu, aveau să facă obiectul unei atenții speciale din partea Special Operations Executive al Marii Britanii. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o rezistență pasivă și chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru Special Operations Executive, “omul tuturor speranțelor" iar mai apoi „al marilor deziluzii"

 

* Valoarea protestatară prin acţiunea celor două partide se reducea la acțiunea unor fițuici-manifeste pe care la trimeteau la Preşedenția Consiliului de Miniştri spre a le putea specula mai târziu ca «acte istorice... Dar care era atunci importanța ce o dădeau acestor «scrisorele»? Dacă am căuta să facem un tablou al victemelor celor două partide în raport cu măsurile represive de razboi, nu am avea cu ce să-l completăm. În schimb însă, putem scrie registre întregi cu numele organizațiilor bancare şi industriale care au profitat de pe urma «Românizării», camuflajul întreprinderilor evreieşti, afacerile cu germanii şi îmbogățiții de război din cele două partide...", mărturisea Eugen Cristescu la procesul din mai 1946 (Apud Horia Brestoiu, O istorie mai puțin obişnuită, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 141).

 

 

În vara şi toamna anului 1940, când poziția Marii Britanii, în Sud-Estul Europei, era puternic subminată, Iuliu Maniu era văzut ca omul providențial (“Maniu sau nimic!"), astfel încât se şi întocmise un plan pentru scoaterea acestuia din țară. Deşi ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, avea să telegrafieze Cabinetului britanic, că Maniu era complet lipsit de inspirație și prea obsedat de problemele constituționale şi legale şi de tipul de negocieri-cerşeală practicate în imperiul austro-ungar, SOE dorea să-l evacueze în Orientul Mijlociu. Activitatea subversivă pe care ar fi putut-o organiza în interiorul țării, cu o mai mare eficiență de acolo, era principalul obiectiv al serviciului secret britanic. În depoziția pe care a făcut-o în fața anchetatorilor sovietici, între 1 şi 6 august 1946, fostul adjunct al şefului Secției Contraspionaj a Abwehr-ului din România, căpitanul Alfred Petermann, mărturisea, cu referire la relațiile dintre liderul național- țărănist şi Intelligence Service, următoarele: „După informațiile noastre detaliate, pe care le-am înaintat la Berlin, privind rezultatele anchetei în cazul De Chastelain şi al acoliților lui, şeful Secției 3 a Abwehrului, colonelul Bentivegny, a propus să se ceară autorităților române arestarea imediată a lui Maniu, ca agent dovedit al serviciilor britanice.”

Răspunsul autorităților române a fost stupefiant pentru partea germană:,, (...) nu ne îndoim că Maniu este agent al Intelligence Service-ului, dar nu poate fi arestat, pentru că se bucură de o mare popularitate în rândul poporului român şi arestarea sa poate avea consecințe nedorite pentru guvernul român”. Rămâne extrem de interesant faptul că britanicii nu l-au considerat niciodată pe Iuliu Maniu ca fiind mai mult decât un conducător al unei organizații de rezistență, şi nu conducător al unui guvern român în exil. După ruperea relațiilor diplomatice româno-britanice, la 15 februarie 1941, ca urmare a folosirii României ca bază militară germană fără nici un cuvânt de dezacord din partea Guvernului român, rezidenții SOE s-au refugiat la Istanbul. Vechea capitală a Imperiului Otoman avea să devină cartierul general al Secției a III-a a SOE pentru România, care coordona acțiunile de spionaj și război psihologic din spațiul românesc. Locotenent-colonelul de rezervă A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) a fost rezidentul britanic care a coordonat activitatea agenților secreti britanici din rândul cetăţenilor români*. În ciuda loviturii pe care Serviciul Special de Informații a administrat-o Special Operations Executive, respectiv arestarea grupului de spionaj Rică Georgescu - Ion Popovici, Opoziția din România se va afla într-un contact permanent cu spionajul britanic, sub discreta supraveghere a autorităților statului. Această strânsă legătură cu serviciul secret britanic avea să-i influenţeze pe liderii celor două partide în relația cu conducătorul Statului şi în perceperea politicii acestuia.

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret" alimentate de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major. Protecția celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat ce au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes național major, respectiv ieșirea din război în condiții onorabile şi reîntregirea țării. Evoluția operaţiunilor militare, marile jocuri" inițiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînțelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eșecul unui asemenea efort.