Texte ale rezistenței: Ioan Vieru către Liviu Antonesei („Tomis”)

<
Dragă Liviu*, cînd am scris despre cartea ta de poeme Pharmakon**, am vrut înainte de toate să precizeze exact punctul meu de vedere asupra condiției tale literare. Era atît de noapte iar drumurile noastre duceau, mai repede sau mai încet, după firea fiecăruia, la zidul de execuție. „Amfiteatrul” tinereții noastre se scufundase precum „Titanicul”.
Însă atitudinea mea față de cartea Pharmakon a fost extrem de grăbită (fapt pentru care am scris recenzia atît de telegrafică, și simt nevoia unui adaos) de conspirația tăcerii organizată sistematic împotriva ta, de așa ziși „colegi de breaslă”, care întrebați de mine ce mai faci, mă suspectau ca pe un bolnav de ciumă. Dacă i-aș fi întrebat mai insistent despre Dan Petrescu*** am iminenta impresie că ar fi telefonat urgent la salvarea (securității).
Dragul meu, te admir că astăzi nu pozezi în victimă, ci pur și simplu îți vezi de treburile tale, de viața spiritului, rămînînd cinstit și nemulțumit de rău ca întotdeauna. Acea dizidență trebuie continuată oarecum toată viața.
>

SURSA
Poeme de LIVIU ANTONESEI (însoțite de o mărturise a lui Ioan Vieru), „Tomis”, Constanța, 199?

NOTE M.T.
* Liviu Antonesei (1953 Vlădeni / Iași - ) = Scriitor român contenporan. Licențiat în psihologie -sociologie al Universității Iași. (http://antonesei.revistatimpul.ro/?page_id=2)
** Pharmakon, Cartea Românească, 1989 = http://antonesei.timpul.ro/2010/03/20/%E2%80%9Egeneratia-80-e-acum-un-fapt-de-istorie-literara%E2%80%9D/
*** Dan Petrescu (1949 București - ) = Scriitor român contemporan. Absolvent al Facultății de Filologie al Universității Iași. (http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/)

Viaţa furtunoasă a trubadurului care a compus 400 de şlagăre, printre care şi „Iubesc femeia“ (ADEVĂRUL 25.11.2015)

 Dana Mihai, Viaţa furtunoasă a trubadurului care a compus 400 de şlagăre, printre care şi „Iubesc femeia“. Boem şi excentric, s-a fotografiat gol, cu un ceas la brâu, „Adevărul”, București, 25 noiembrie 2015 - actualizare 6 august 2022

60 de ani direct la ţintă » Alin Moldoveanu merge pe un drum care a avut zeci de repere strălucitoare

GAZETA SPORTURILOR, București, 1 august 2012

„Teatrul - arta comunicării” (TAVITIAN 2003)

Virgil Mocanu, Teatrul - arta comunicării, Constanța, 2003,

Actuala stagiune a Dramaticului constănțean a fost marcată de instituționalizarea unui benefic program de educație estetică a elevilor, prin teatru, al cărui germene ideatic ființa de mai multă vreme, dar n-a putut beneficia de condițiile favorabile rodirii. Despre felul în care a prins viață o generoasă inițiativă, am stat de vorbă cu Anaid Tavitian, secretar literar la Teatrul Dramatic „Ovidius” din municipiul pontic.

-Precizați mobilul acestei inițiative care vă aparține în exclusivitate și mărturisiți-ne cum a fost ea primită de factorii de decizie ai școlii constănțene.

A. T. - Am asistat uneori, în sala de spectacole a teatrului nostru, la manifestări dintre cele mai reprobabile ale unor liceeni veniți în mod organizat, cu școala, pentru a asista la reprezentații din repertoriul instituției noastre. Am reținut cu neplăcută surprindere limbajul lor sumar, stereotip, vulgar, purtând amprenta unei comunicări deficitare. M-am gândit că acești tineri beltenebroși, teribiliști, ostentativ neconformiști, nu sunt iremediabil scăpați din frânele factorilor educaționali, că ei sunt încă posibil de modelat, în sensul că, dacă prezintă carențe de gust, de pricepere, de afecțiune pentru Muza Thaliei, noi dispunem de mijloacele necesare pentru a-i forma ca spectatori de teatru și a-i educa în spiritul respectului, înțelegerii și apropierii față de una dintre cele mai vechi și prodigioase arte ale comunicării - teatrul. Prezentând conducerii Inspectoratului Școlar Județean intențiile noastre, am găsit multă înțelegere și un sprijin necondiționat la doamnele inspector general, profesor Paloma Petrescu, și inspector general adjunct, Lucreția Șirinian.

-Proiectul „Teatrul și școala”, pe care l-ați întocmit, are, din câte cunosc, mai multe dimensiuni. Vă rog să stăruiți asupra acestora.

A. T. - Prima dimensiune constă în prezentarea, la sediul instituției noastre profesioniste de spectacol, a unor reprezentanți cu piese din dramaturgia națională și universală, aflate în repertoriul stagiunii curente și consonante cu cerințele programelor școlare. A doua dimensiune o reprezintă spectacolele lecturii, care se apropie mult de teatrul radiofonic, întrucât cel mai relevant element este vocea actorului. Personal, înaintea acestora, procedez la o trecere în revistă a liniilor de forță ale textului dramatic, făcând precizările de rigoare despre locul operei respective în creația autorului și locul scriitorului în literatura românească de gen. Ofer detalii despre timpul, spațiul, durata și alte circumstanțe favorizante ale acțiunii dramatice, solicitând elevilor să urmărească atent și felul în care actorii, interpreți ai unor roluri diferite, comunică și se comunică. Până la ora discuției noastre, am oferit spectacole-lectură îndeosebi la Liceul „Mihai Eminescu”, Liceul „Lucian Blaga”, Liceul de Telecomunicații, Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu”, Colegiul „Carol” din Constanța, precum și la Liceul „Lazăr Edeleanu” din Năvodari, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, Liceul „Callatis” din Mangalia, exploatând valențele de fond și artistice ale piesei Gaițele de Alexandru Kirițescu (în variantă integrală, cu intrări și ieșiri din scenă, dispunând și de banda sonoră cu efectele secundare), ale dipticului cehovian alcătuit din Ursul și Cerere în căsătorie, ale farsei caragialești O soacră (Soacra mea, Fifina), ale comediei într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea și ale variantei muzicale Înșir-te mărgărite.

Cea de a treia dimensiune a proiectului „Teatrul și școala” vizează întâlnirile dintre realizatorii spectacolelor de teatru, elevii și profesorii spectatori, cu prilejul cărora ascultăm opiniile pertinente enunțate și încercăm să le stârnim interesul și curiozitatea, pornind de la lucrurile inedite din textele dramatice cum sunt, de exemplu, elementele de industrie ale spectacolelor, întrucât un spectator primește doar produsul finit, dar în spatele unei reprezentări scenice se află o muncă titanică, implicând un mare volum, investiții uriașe de talent și pasiune. De asemenea, pentru a putea pătrunde intimitatea acestui laborator de creație dramatică - teatrul, am invitat frecvent elevi din gimnazii și din licee să viziteze instituția noastră, să cunoască mecanica de scenă, să participe la repetițiile generale, la repetițiile la masă, pentru ca să constate drumul sinuos, uneori îndelung, al pregătirilor unui spectacol.

-Ce idei v-au călăuzit, întreprinzând demersurile enunțate?

A. T. - Mai întâi aceea că școala și teatrul au o misiune comună - îndrumarea cu mijloace specifice a tinerei generații spre o lume a frumosului, a echilibrului și a înțelepciunii. Teatrul creează momente unice de bucurie a spiritului, de reconfort, de evadare din realitatea inconfortabilă, din contingent și plasarea în acea sferă a ficțiunii ideale, în limitele căreia omul se simte înnobilat sufletește și superior moralicește. Teatrul favorizează nu numai deprinderi, convingeri și sentimente estetice, ci, pe temeiul acestora, metamorfoze benefice în plan etic. Prezentându-le elevilor spectacole-lectură, aducându-i în „cutia italiană” de la sediu, discutând cu ei despre rostul și finalitatea lucrării dramatice, se anulează, dispare distanța dintre rampă și sală. Tinerii din școli ajung mai aproape de actori, de munca lor, de strădaniile lor, îi înțeleg mai bine, îi răsplătesc cu aplauze călduroase și din convingere, probând că și-au însușit mesajul transmis. Astfel, teatrul devine pentru ei o necesitate imperioasă și ca model, ca artă a comunicării neechivoce, de o mare precizie, claritate și percutanță, fiindcă în mesajele venite dinspre luminile rampei elevii găsesc numeroase răspunsuri la întrebările care îi frământă.

-Cum a privit presa constănțeană proiectul în derulare „Teatrul și școala”?

A. T. - Pornind de la considerentul că, în lume, teatrul, ca disciplină de studiu, se face în colegii și în universități, deprinzându-i pe tineri să comunice mai ușor, să scape de inhibiții, să-și dezvolte mobilitatea intelectuală și sentimentul solidarității, să se miște elegant, să capete plăcerea rostirii inteligibile, cursive, coerente, plastice pe alocuri, media constănțeană, fără excepție, a agreat programul nostru, detaliindu-l, explicându-l, urmărindu-l pe secvențe de referință și stimulându-ne astfel capacitatea de acțiune.

Intenționăm să alcătuim un dosar de presă pe care-l vom înainta la Ministerul Educației și Cercetării, cu solicitarea expresă ca forul diriguitor al învățământului național să includă, cât mai curând posibil, teatrul ca materie opțională de studiu în învățământul preuniversitar.

-În perspectiva noului an școlar, 2003-2004, proiectul în discuție al Teatrului Dramatic „Ovidius” va căpăta o nouă dimensiune?

A. T. - Ne aflăm în stadiul unor discuții sincere, deschise, cu conducerile multor școli, organizăm sondaje și teste menite să detecteze gusturile și preferințele elevilor în materie de teatru, ne vom adânci, la rândul nostru, în studiul programelor școlare de limba și literatura română, în scopul de a afla ce și cum trebuie făcut pentru ca teatrul să pătrundă tot mai adânc în viața școlii. Preconizăm, în acest sens, înființarea în diferite instituții școlare a unor „Cluburi ale prietenilor teatrului”, care, printre altele, vor avea misiunea să recruteze, din rândurile elevilor, interpreți pentru spectacolele-lectură. Vom aborda multe alte lucrări dramatice, urmând ca pe cele de mare întindere să le scenarizăm pe secvențe-cheie. ne va fi alături, în continuare, regizorul nostru, Gavril Borodan, care a montat toate spectacolele-lectură de până acum.

„Lev Troțki la Constanța” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Costanța, aug. 2003, p. 94-95.

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. Era cunoscut și sub numel Lvov, Ivanovski, Neofit, Tahotski, Antid și Troțki. Pseudonimul Troțki l-a luat de la numele unui gardian de la închisoarea din Odessa. Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

Troțki avea să ajungă al doilea om al revoluției bolșevice, după Lenin, oratorul revoluției și creatorul Armatei Roșii. Era un rafinat, poliglot, cu o vastă cultură, a pus un diagnostic realităților românești, care parcă este valabil și astăzi.

A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”.

Descrie viața de lux, splendoare și risipă, a guvernanților și funcționărimii, care „trăiesc peste mijloacele proprii, toți au datorii, dar pe stradă arată ca niște gentlemani ireproșabili, dichisiți și lipsiți de griji, care sărută mâna damelor ca și cum nimic rău nu s-ar petrece în țara lor și viața toată ar fi un șir de gesturi grațioase”.

La Belle Epoque nu se terminase, va dura până în 1916...

Este lăudabil că Troțki a intuit drama românilor dinainte de Marea Unire. Scrie că România face parte din „Martilorogiul națiunilor scindate violent. (....) În Basarabia, pe de o parte, și Transilvania și Bucovina, pe de alta, trăiește jumătate din națiunea română.”

Drumul de la București la Constanța l-a parcurs cu un tren expres în cinci ore, pe o căldură infernală. Era luna august. A purtat discuții politice cu călătorii. Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

În vagonul restaurant, călători eleganți și veseli. Remarcă ofițerii cu „cizme lăcuite, cu talii extrem de înguste (nici doamnele nu au asemenea talii) și cu maniere franțuzești.” În centrul unui grup era o damă elegantă, metresa unui senator. „Costumul ei franțuzesc foarte scump, inelele, coșulețul cu briliante și un lănțișor de aur de trei metri vorbesc cât se poate despre volumul încăpător al bugetului român de stat.”

La Constanța admiră Cazinoul „imens, bine luminat, elegant.” Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. „Ne plimbăm pe strada principală, luminată feeric de felinar electrice înalte. În piața unde cânta o orchestră și se plimba lume elegantă, se află monumentul lui Ovidiu.” Sigur că Racovski nu i-a relatat prietenului său că la dezvelirea statuii lui Ovidiu, Remus Opreanu, prefectul județului Constanța, fost procuror general la Curtea de Apel București și viitor judecător la Înalta Curte de Casațiune și Justiție, a rostit un discurs în limba latină. Constanța intra în circuitul european.

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. I-a plăcut Simion Petrescu, publicist, fost primar al Mangaliei; citează opiniile lui Petrescu  despre femei: „Iată ce va distruge România! (...) nici latifundiile, nici militarismul, ci femeia! Vă întreb: oare poate fi ordine într-o țară, unde există asemenea belșug de femei frumoase, adică minunate în adevăratul sens al cuvântului, monsieur! (...) Fiecare politician, avocat tinde să aibă cea mai frumoasă femeie. Și iată unde este izvorul prăpădului: toți cheltuiesc de două ori mai mult decât câștigă. Drept rezultat, haosul total al statului. Iată cheia politicii românești: femeile duc țara noastă la catastrofă.”

Troțki consemnează opiniile lui Petrescu despre politicieni: „La noi nu există disciplină. La noi orice parvenit vrea să fie șef de partid, ministru, prefect. Șeful nostru local este un ramolit. Prefectul nostru - un intrigant incapabil.”

Constanța, Dobrogea îi apar ca un nou Turn Babel în care etniile conviețuiesc în pace. Constanța are 25.000 de locuitori de cel puțin 25 de naționalități. La fel în întreaga Dobroge. Troțki consideră și-ar putea încerca forțele specialiștii în esperanto.

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizit la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia.

Moravurile le pune sub influența lui I. L. Caragiale și a Scrisorii pierdute. Pe Caragiale îl compară cu Gogol, iar Scrisoarea pierdută cu Revizorul. „Generala lipsită de principii, prolixitatea fără idei, viclenia vioaie și șantajul fără limite, iată părțile componente ale atmosferei moral politice a României conducătoare așa cum apare în fața noastră în piesa O scrisoare pierdută.” „Toate cel trei partide românești sunt umbrite de spiritul lui Cațavencu și Farfuridi”. Am impresia că C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a informat pe oaspetele său că I. L. Caragiale a scris și drama Năpasta.

Cel mai antipatic dintre politicieni îi este Take Ionescu. Troțki își exprimă nedumerirea când află că însuși Caragiale a aderat la „takiști”, din oportunism.

Troțki scrie că Petre Carp, șeful Conservatorilor, i-ar fi spus lui Caragiale: „Mi-a fost dat să te văd și pe tine Caragiale în rolul lui Cațavencu!”

- Ce vorbești, a răspuns marele Caragiale, eu sunt Cațavencu? Nu, glumești! Cațavencu e marele meu șef, Take Ionescu. Eu sunt Farfuridi.”

Troțki scrie că Caragiale povestea acest dialog  adăugând: „Până acum am crezut că în România mai este un om înțelept: Carp. Dar se vede că și el ia în serios politica.”

Desprfe politicinaul constănțean reprezentat de Petrescu notează: „Dacă îl translăm din limba lui Caragiale într-o limbă internațională, vom spune că Simion reprezintă o îmbinare fericită, armonică în stilul ei, de Figaro, Falstaff și Tartarin, Tartarin în primul rând. Nu e lipsit de agerime, e jovial, superificial, dar și nițel șiret, știe cum se aranjează ploile.”

Opinia lui Troțki despre corupția la români e tranșantă: „E puțin probabil să existe altă țară în lume în care corupția politică, de toat genurile și formele, să joace un asemenea rol ca în viața României. Instrumentul principal al corupției este bugetul de stat extrem de disproporționat.”

Interesant că nu se face nici o referire la justiția română. România era un stat de drept. Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni.Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.

Literatură și Filosofie (IBRAM & IONESCU 1998)

 Nuredin Ibram & Celia M. Ionescu (ed.), Literatură și Filosofie, Ovidius University Press, Constanța, 1998, 123 p.

3 Prefață - Nuredin Ibram
Apariția acestei lucrări a fost posibilă datorită interesului deosebit pe care studenții de la Studii Aprofundate, promoția 1997-1998, specializarea Literatură română contemporană, l-au acordat cunoașterii și înțelegerii tendințelor din cultura și mai ales filosofia românească. (...)

5 Nuredin Ibram - Paralelă între maximele celor șapte înțelepți ai lumii eline și aforismele populare românești

16 Celia M. Ionescu - Schițe pentru un portret

30 Mihaela Marin - Tânăra generație interbelică

53 Mihaela Drăguș - Reînvierea tradiției ortodoxe în perioada interbelică

65 Andaluzia Poșircă - „Dualitatea” eliadiană

83 Olga Ștefan - Concepția filosofică a lui Camil Petrescu și reflectarea ei în opera literară

101 Andreea Hațieganu - Scurtă încercare de revalorizare a conceptului de „mister” în filosofia blagiană

112 Manuela Aura Lungu - Literatură și filosofie - Emil Cioran

„Salonul de iarnă” (Ș. E. VALET 1997)

 Ș. E. VALET, Salonul de iarnă, „Tomis”, Constanța, martie 1997

În plină lună a lui Făurar, galeriile „Amfora” au găzduit „Salonul de iarnă” - tradiționalul raport de activitate anuală, individuală și colectivă - și Asociației artiștilor plastici neprofesioniști „Amfora”, pe anul trecut. Parafrazându-l pe Corneliu Baba, putem spune că un salon de iarnă nu trebuie să scuture peste privitor excedente de zăpadă, dar se poate constitui într-un reper al activității artistului plastic, un revelator al căilor de exprimare străbătute de fiecare, o cronică a nivelului mai înalt ori nu atins de plastician în lungul drumului individual prin realitatea transpusă artistic în grafică, ulei, măști, ceramică și sculptură, machete. Translând, ca toate cele în această perioadă, de la amatorism la neprofesionism, termenul poate fi discutat prin prisma celor spuse de Ion Frunzetti, precum „că istoria adevărată a artei universale este cea a artei de amatori, în sensul mare al cuvântului - de iubitori - în vreme ce doar coregrafia moartă a activităților artistice, naționale ori particulare, ce n-au tins ori n-au ajuns să capete valoare universală, se ocupă de obicei de totalitatea profesioniștilor „cu patalama” al acesteia și nu doar de aceia care s-au păstrat amatori - adică îndrăgitori - până la capăt”.

Îmbogățindu-se structural cu studenți ai Universității „Spiru Haret” și elevi ori absolvenți ai Școlii de Arte, membrii Asociației „Amfora” și-au îndoit efortul personal și colectiv de ridicare a ștachetei, impresia privitorului fiind că acest salon este mult mai unitar în plan formal și calitativ decât precedentele. Vernisând evenimentul, dr. Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanța,  observa efortul artiștilor de clarificare a demersului plastic, de depășire a greutăților tehnice ale limbajului, e îmbogățire a mijloacelor de expresie plastică. În plan conceptual, depășirea exprimărilor „fotografice” este de dorit, excursul artiștilor îndreptându-se cu precădere spre găsirea metaforei proprii prin care să comunice emoția, starea, sentimentul.

Cu toată foarte bogata participare - expunând peste patruzeci de plasticieni - cel mai relevant aspect ce-i apare privitorului este gradul de utilitate stilistică al expoziției, gândul ducând spre manifestare de grup. Etalează lucrări în ulei Costin Antonescu, Gh. Caraiman, Nicolae Crăcan, Gh. Dragomir, Ecaterina Hălmăgeanu, Doina Misian, Aurel Parasca, Maricica Petrov, Costin Petrescu, Traian Pihion, Ion Popescu, Gabriel Stratulat, Paul Teodorescu, Viorel Ungureanu ș. a. Grafica, expusă în galeria „Amforeta”, este onorată de Eugenia Coman, Gabriela Dima, Maria Goșoiu, Daiana Matieș, Jeni Mazilu, C. D. Mazilu, Tita Pletea, Constantin Toma, Sorana Văsoiu ș. a. V. Ungureanu expune și măști, Veniamin Mârza - ceramică și sculptură mică, C. Antonescu - machete analitice ale locuirii tradiționale dobrogene. 

Într-o viitoare cronică a Asociației „Amfora” - aflată pe locul doi într-un top național al artiștilor neprofesioniști - actualul Salon de iarnă se constituie într-un moment de revelație plastică și într-un punct de răscruce organizatorică.

„Unde ni sunt dramaturgii?” (SGARCEA 1994)

Val. Sgarcea, Unde ni sunt dramaturgii?, „Tomis”, Constanța, ug. 1994, p. 10

Dezbateri asupra lipsei quasitotale a textelor autohtone dramatice contemporane din repertoriul de zi al teatrelor ar fi oricând binevenite. S-ar limpezi  dileme, s-ar clarifica poziții. „Tirania regizorilor” - despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, după anii 60, când experimentele unor Peter Brook și Jerzy Grotowsky aruncau mănușa în ograda autorilor trăgând spuza pe turta teatralității, pare a căpăta sensuri și forme noi în România posttotalitară. Mai întâi, e vorba de un refuz programatic, parțial justificat al creatorilor la scenă, o defulare s-ar zice, la gândul că P. Everac, D. Iacoban, Tărchilă, V. Stoenescu și alți „abonați permanenți” ai stagiunilor de până la 1990 ar mai avea ceva de zis. Saturația de contrafaceri, atât de evidentă, i-a determinat pe secretarii literari și directorii de scenă să alerge grabnic spre ceea ce până atunci nu puteau accede ori, dacă da, numai în urma unor tribulații de tot felul menite a încălzi „inimi responsabile”, oricum, încadrându-se în procentul „admis de sus”: texte din dramaturgia universală.

Țâfna răsfățaților autori enumerați aici e, oarecum justificată: „Noi, acum, ce ne facem?” Nu pot fi contestate reușite ale dramaturgiei din anii socialismului. Horia Lovinescu rămâne, oricând, o certitudine. cel puțin cu „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, text sortit a aștepta ani în șir aprobări spre a fi reprezentat și care ar merita, azi, să figureze în orice antologie.

Schematismul, situațiile  confuze, lipsa unor mize majore, a verosimilității, dialogul tern ori diluat cu bună știință a „ultimelor indicații din domeniu”, iată hibele de fond ale unei dramaturgii pe care o află regizorii într-un moment ferice, în care și-ar fi dorit o reală vigoare a formelor de expresie. Unde să găsești un Strindberg, când te împiedici de „Un fluture pe lampă”?

Într-un ritm năucitor, conflictelor din uzină, în care secretarul BOB era concomitent moașă comunală și „Deus ex machina”, le-au luat locul (e drept, uneori fără discernământ) cele mai felurite situații. Naturalizate ori nu. Un proces oarecum similar eforturilor romantice din perioada lui Facca și Bălăceanu. Care, însă , aveau operă de pionierat și, în plus, nu se ploconeau mamei Europe.

„Răzbunarea” regizorilor a oscilat între Feydeau, Shakespeare, Mrozek, Ionesco. Fiecare după putință. S-au inițiat concursuri de dramaturgie. UNITER e o instituție care și-a onorat programul, în ciuda ghinioanelor specifice tranziției: piesa anului reprezintă, dacă nu un etalon, cel puțin o realitate de domeniul evidenței.

În materie de text dramatic, lucrurile par simple doar la prima vedere și doar pentru cei care, fatalmente, subestimează genul. Numai că, practic, lucrurile stau exact invers: scena ucide în doi timpi și trei mișcări (citește două părți și o pauză). Dacă „teatrul e mai tare decât viața”, societatea actuală bâjbâind în forme aleatorii, de unde, atunci texte pe măsura frământărilor? Totul ar trăda conjuncturalul într-o eră în care socialul însuți nu-și pare ajunge sineși de la o zi la alta. Ca să nu mai vorbim de presiunea politicului, în capcana căruia un autor ar cădea lesne. Și încă lamentabil.

„Teatrul ca literatură” după expresia consacrată  a lui Marian Popescu e, în clipa de față, o noțiune riscantă. Astfel stând lucrurile, ce anume hrănește imaginea des invocată de realizatori? De unde începe și unde ia sfârșit rostul cuvântului în textul dramatic? Dar în economia un ei reprezentații?

Câțiva regizori s-au gândit, în urmă, să-l joace pe Matei Vișniec, recentul debutant pe o scenă pariziană. Cu un deceniu în urmă, el reprezenta, e drept, o alternativă. Un text („Buzunarul cu pâine”, o fabulă extrem de îndrăzneață la adresa terorii comuniste, publicat în SLAST în iunie 1986)  l-a jucat, eclectic, subsemnatul pe cont propriu (și cu ceva „plăceri” ulterioare) la Sala Studio a Teatrului Dramatic din Constanța, un alt mai târziu. După ce, în 1985, Centrul Teatral „Thepsis” din Timișoara reprezentase, cu aceleași riscuri, „Sufleurul fricii”. O încercare imediat ulterioară a făcut, în 1987, regizorul Nic. Scarlat de la „Nottara”. În decurs de câteva zile însă până la deschiderea stagiunii și debutul său pe o scenă profesionistă, autorul s-a trezit... franțuzit. Definitiv, se pare. Azi, Vișniec este un autor cantonat, tematic, într-un univers concentraționar deja vu. Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Radu Iftimovici, Răzvan Petrescu, Alina Mungiu, Marcel Tohatan sunt nume vehiculate în dramaturgia actuală autohtonă. Dar rigorile genului sufocă bunele intenții. Pare că afirmația călinesciană - poet la 20 de ani, prozator la 30, dramaturg la 40 - ține cu tot dinadinsul a-și proba veridicitatea mai ales acum, când bâjbâim cu frenezie într-o realitate care ține cu tot dinadinsul să se miște vertiginos. Cu atât mai mult, în întreprinderi spectaculare care nu presupun doar creații - chiar dacă meritorii - izolate ci, înainte de toate, eforturi financiare. Curajul celor îndrituiți a hotărî repertoriul nostru cel de toate zilele. Hazardul, cel lucrător în toate.

Dacă în proză au fost optzeciștii, în poezie postmoderniștii, dramaturgii au izbutit să rămână, ca și-n alte dăți, cazuri izolate. Ori, mai simplu, navigator în derivă pe o are plină cu sirene. Când lumea aceasta se va așeza pe un făgaș (nu altul decât cel al normalității), când formele vor fi una cu fondul, conflictele (sperăm altele!) vor izbucni firesc trăgând, poate, după ele creații care să le obiectiveze. Până atunci... o scurtă tăcere. În teatru, tăcerea spune multe. Încercări: e și bine și nici nu-i rău. Castelele de nisip nu pot rezista. Un dramaturg se naște din scrâșnet, obidă, zvâcniri. Unde ni sunt, deci, dramaturgii?!...

„Flașneta cu iluzii” (TUFIȘ 1993)

 Anca Tufiș, Flașneta cu iluzii, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993

Dacă ar fi să definim cu foarte puține cuvinte coproducția cinematografică româno-moldavă sau moldo-română „Unde fugi maestre?”, în regia lui Bogdan Drăgulescu, după un scenariu de Constantin Munteanu și B. D., am face aceasta răspunzând (nu numai în locul „maestrului”): „Oriunde s-ar putea evita propria umbră”. Și aceasta pentru că, la sfârșitul unei pelicule în care ne aleargă haotic prin cartierele executate la indigo, cu tot cu aleile lor labirintice inundate de gunoaie, prin viața de zi cu zi” a celor greu încercați de adaptarea la „noile realități”, prin Chișinău și București, prin crize de conștiință, ne trezim aruncați într-un carusel de bâlci, în vârtejul căruia figurile umane nu se mai deosebesc de figurile de lemn vopsit, la fel de lipsite de respirație după atâta maraton și la fel de supărate pe Dumnezeu, vinovat, nu se poate desluși clar pentru ce. Poate pentru că în această cursă contra cronometru nimeni n-a reușit să bată recordul. Și pentru că ambiția tânărului regizor de a crea muzică pe sintetizator eșuează (uneori lamentabil) într-un recital de flașnetă. O flașnetă din a cărei cutie mâncată de carii ies anevoie, una după alta, scârțâind din toate încheieturile lor de lemn, iluziile.

Mai întâi iluzia că dacă ești ziarist la noua „Casă a Presei” și scrii „mii de rânduri despre vaci”, acestea drept recunoștință, vor rumega cele 403 poezii patriotice scrise cândva cu oarecare convingere. După aceea, iluzia că totul se poate schimba la comandă, vorba unui zelos redactor: „Trageți tare, da mai moale, că acum suntem în libertate și avem voie”. Iluzia că pomenindu-i până la refuz pe jurnaliștii americani, capitaliștii francezi și chiar pe Saddam Hussein, intrarea în occident se va deschide larg, precum peștera lui Ali Baba atunci când s-a rostit „Sesam”. Iluzia de Cenușăreasă neinvitată la bal a unui personaj masculin, care în toiul nopții așteaptă o zână ce poate transforma dovleacul într-o caleașcă rapidă cu destinația „trecut”, unde va poposi, proaspăt mirosind a „Stalicinaia”, înveșmântat în cele „3 kile de decorații rusești”, pe care și le admiră nostalgic după ce s-au culcat toți ai casei și doar imaginea din oglindă îi mai poate răspunde la marile probleme existențiale: „Dacă ești milos pe lumea asta, n-ajungi nicăierea”. Iluzia că fiind un „cadru” racolat din popor, cu ideologia „lămurită” pentru a face parte dintr-o brigadă artistică mărșăluind prin „întreprinderi și instituții” cu un program temeinic de cântece și versuri patriotice mobilizatoare, ba românești, ba rusești (după conjunctură și public spectator), poți adopta condiția de artist „neproductiv” la „standardele economiei de piață”, lădându-te plătit în „diversificata gamă de produse” a unităților mai sus menționate, spre suprema satisfacție a familiei dezlănțuite într-un slalom uriaș printre oglinzile aburite de emoția sarabandei de lenjerie intimă sau a grămezii de televizoare ce sporesc, în piramidă, imaginea nivelului de trai. Apoi iluzia consacrării în orașul luminilor, care eșuează în „Micul Paris”, unde „Coca Cola se zice tot Coca Cola”, „Eminescu se zice tot Eminescu” și de fapt „fericirea este totul să fie liniște”.

Din tot acest noian de iluzii devin realizabile doar câteva imagini care frizează antologicul, susținute de Mircea Diaconu (recitând poezie revoluționară cu inflexiuni păunesciene sau gafând la fiecare pas cu o înduioșătoare și dezarmantă bună-credință), Mihai Mereuță (nostalgicul ce nu va înțelege în veci mersul istoriei, dar își clădește un viitor solid din calupurile de brânză vândute în piață și kilogramele de versuri care-i vor fi plătite corespunzător în calitate de poet-țăran), Horațiu Mălăele și Petre Nicolae (vajnicii apărători ai „crezului artistic”, înduioșând rusește o bandă de hoți de buzunare la Chișinău și dezlănțuindu-se apoi pe trei voci la București într-o odă a bucuriei de a fi român). Din păcate, scenariștii s-au grăbit să spună totul dintr-o singură suflare (devenită oftat spre final), iar regizorul s-a mulțumit cu încredințarea partiturilor unor voci masculine exersate. Corina Druc ne șoptește la ureche că este doar un element de butaforie. Cele câteva imagini cu încărcătură simbolică, lucrate sârguincios de Petre Petrescu, sunt departe de a ne sădi în suflet o primăvară, așa cum ne-am imaginat-o înaintea vizionării filmului. Aceasta nu pentru că am fi dorit neapărat să ascultăm trilul de privighetoare înainte de termen, ci, mai degrabă, din speranța de a asculta altceva în locul flașnetei mânuite în ritmul caruselului pus în mișcare de același „maestru”.

„Reeducare și prigoană” (SELEJAN 1993)

Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. II. Reeducare și prigoană, Thausib, Sibiu, 1993, 247 p.

Cuprins

1.Sensul unic al culturii
5 Cîteva precizări
14 Intervenția criticilor
38 Alegeri, congrese, decizii hotărîtoare
53 Note și comentarii

2.Contestarea lui Tudor Arghezi
64 Preambul
72 Probe la dosar
79 1947: noi atacuri
96 Episodul „Seringa”
100 Alte probe la dosar
105 Contestarea în congres
107 Apărarea poetului
111 1948: al treilea val: Sorin Toma et Co.
128 Note și comentarii

3.Reeducare și prigoană
132 Maeștri și învățăcei
149 Corigenți și repetenți
151 George Călinescu
177 Al. Philippide
180 Cezar Petrescu
189 Marin Preda
196 Criticare îndrumătorilor
196 Ovid S. Crohmălniceanu și Nina Cassian
208 M. H. Maxy și grupul „Flacăra”
224 N. Moraru și suspendarea revistei „Rampa”
231 Note și comentarii

246 Lista periodicelor consultate (36)
Adevărul, Bilete de papagal, Contemporanul, Dreptatea, Flacăra, Jurnalul de dimineață, Jurnalul literar, Liberalul, Lupta de clasă, Lumea, Națiunea, Orizont, rampa, Revista Fundațiilor Regale, Revista literară, România liberă, Scînteia, Scînteia tineretului, Semnalul, Studentul român, Timpul, Tineretul muncitor, Tinerețea, Torța, Tribuna poporului, Tribuna poporului, Tribuna românească, Ultima oră, Universul, Vestea nouă, Viața, Viața românească, Viața socială CFR, Victoria, Viitorul, Vremea

Muzeul de artă din Constanța („Tomis” 1992)

FLORICA CRUCERU, Redescoperirea muzeelor, „Tomis”, Constanța, XXVII, 266, mai 1992, p. 11, 15.

Cînd în primăvara anului 1961, Vasile Canarache organiza secția de artă în Muzeul de arheologie a Dobrogei, ce avea să devină, în toamna aceluiași an, instituție independentă cu caracter juridic, repunea, de fapt, urbea constănțeană în drepturile ei firești de a dispune de un asemenea lăcaș de cultură, de care fusese frustrată aproape 20 de ani. Căci, rod al expoziției jubiliare din 1928, care sărbătoarea 509 de ani de administrație românească în Dobrogea, pinacoteca municipiului a funcționat pe lîngă biblioteca orașului, cu intermitențe, între anii 1928-1943.
De altfel, activitatea de tezaurizare a artei sub patronaj oficial s-a născut relativ târziu în Dobrogea, deși preocuparea de a se înființa muzee, biblioteci și o pinacotecă a existat, consemnată de la finele veacului trecut în presă, exprimată mai pertinent la începutul și în deceniul al treilea al secolului nostru. Dar încă din 1883, exprimînd dorința legitimă și înflăcărată a locuitorilor Dobrogei, un semnatar ce voia să rămînă anonim, scria într-una din publicațiile locale: „... de 15 ani nu putem avea o instituție care să aprindă și să întîrzie flacăra sfîntă a culturii naționale în primul port maritim al țării!”
Au existat în presa vremii pledoarii convingătoare, apeluri patetice la o conștiință a particularității locului, a căror cunoaștere, pe verticala timpului, reprezenta un act patriotic necesar. pentru început, aceste intervenții se refereau la un muzeu de antichități. Prima sugestie privind înființarea unei pinacoteci apare formulată într-un articol din 1915, care inserează propunerea ca acesta să ființeze într-un „salon al cazinoului comunal, ca mai târziu, când primăria va dispune de fonduri, să construiască un muzeu sub numele de Pinacoteca Comunei Constanța”. Această idee avea să revină peste câțiva ani, (nefinalizată, probabil, datorită urmărilor primului război mondial) și tot mai insistentă în deceniul al treilea. Astfel, în 1928, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului Dobrogei, presa locală notează hotărârea de a se ridica un palat comunal, inițiativă a Comitetului de organizare a serbărilor, în acord cu Ministerul Artelor și Cultelor. După cum reiese din conținutul articolului, noul palat, cu o destinație complexă, urma să aibă „un teatru, o bibliotecă și un muzeu”. Este posibil ca în vederea dotării acestuia, să se fi reținut și majoritatea operelor de artă, ca și alte obiecte incluse expoziției jubiliare, care rămîn atunci în grija primăriei. Cu ocazia predării acestui inventar, aflăm că el conținea și „tablouri”, alături de „colecțiuni de minereuri din carierele Dobrogei, colecțiuni de esență lemnoasă, obiecte de artă populară, arheologie” etc. Acesta este nucleul cu care abia în 1930 se va constitui, în aripa dreaptă a Primăriei, muzeul municipiului.
Date certe privind colecția de artă, oferită spre vizionarea celor interesați, se înregistrează prin documente de presă din 1935. În toamna acestui an, biblioteca și pinacoteca și-au găsit locul, organizîndu-se, potrivit dorinței testamentare a juristului I. N. Roman (decedat în 1932) în casa acestuia, ce urma să fie donată primăriei. De organizarea pinacotecii, grupată în 3 din cele 6 camere ale imobilului situat în actualu bd. Tomis nr. 24, s-a ocupat pictorul dobrogean Gh. Sârbu (1883-1955), ajutat de bibliotecara Viorica Ionescu, care devine custodele pinacotecii.
Pentru a defini conținutul acestui nucleu muzeal, fondul documentar de tablouri, aflat în depozitele muzeului de artă, este elocvent. El grupează opere semnate de artiști locali sau stabiliți temporar aici: Stavru Tarasov, Gh. Sârbu, Nicolae Tahtunov, Mario Ledda, Eugenia Andreescu, Florian Doboșariu, Geo Cardaș, Vasile Pavlov ș. a. Existența acestor lucrări în pinacotecă trebuie raportată la exzpozițiile personale organizate în deceniile al treilea și al patrulea ale veacului, dar în cea mai mare măsură expoziției Semicentenarului și celei organizate de artiștii dobrogeni în 1938. Din aceeași colecție fac parte lucrările datorate lui: Tache Papatriandafil, Hrandt Avachian, Constantin Arephi, Kimon Loghi, Dumitru Ghiață, Ion Theodorescu Sion, Jean Al. Steriadi, Petrescu Dragoe, Vasile Popescu, Alexandru Padina, Rodica Maniu ș. a., unii artiști de prestigiu, mulți dintre ei  participanți la expoziția Semicentenarului Dobrogei, după cum reiese din catalogul acestei manifestări. Acest fond depășește, însă, prin semnatari expoziția amintită; de aceea, trebuie relevat faptul că încă de la începutul veacului, sporadic și uneori ipotetic, dar cu certitudine după 1920, primăria Constanței achiziționează sau primește opere de pictură din expozițiile organizate succesiv, în sălile Cazinoului, prin donații, alteori prin înțelegere, lucrările reprezentând contravaloarea chiriei sălii concesionate. Și tot aici este inclusă colecția de la Balcic, adusă în anii premergători începutului războiului al doilea mondial. Reprezentativ, într-o oarecare măsură, pentru ceea ce istoriografia de artă a numit „Școala de la Balcic”, acest lot cuprinde opere datorate unor artiști cu nume prestigioase ale picturii românești din perioada interbelică: Nicolae Tonizta, Nicolae Dărăscu, Paul Miracovici, Petre Iorgulescu, Samuel Mutzner, Cecilia Cuțescu Storck, Alexandru Satmari și mulți alții.

„Sensuri militante” („TOMIS” 1989)

 Ileana Berlogea, Sensuri militante, „Tomis”, Constanța, 1989

Actualitatea pentru cineaștii noștri a însemnat și înseamnă o emoționantă atenție acordată modului de înțelegere a raporturilor dintre oameni, a răspunderii față de sine și față de ceilalți. Astfel, există și filme documentare realizate recent, precum București, file de epopee - scenariul Lucian Avramescu, regia Virgil Calotescu ori Sub semnul marilor împliniri - scenariul A. I. Zăinescu, regia Al. I. Croitoru, momente smulse direct din marile împliniri care au loc sub ochii noștri, în Capitală sau la sate. Aceeași pătimașă ardere și trăire a noului domină și filmele de ficțiune prezentate în premieră în ultima vreme. Regăsim, în cele mai multe dintre acestea, efortul de a zugrăvi convingător noile relații dintre oameni, cât și o sporită atenție acordată autoperfecționării etice și angajării civice totale. E drept, deși acestea sunt, astăzi, atribute esențiale ale peliculelor semnate de cineaștii noștri de valoare, nu au fost înlăturate cu totul și unele neajunsuri ca schematismul, privirea din afară, superficială, simplificatoare. Sub semnul comediei amuzante se mai strecoară facilitatea și jocul în sine, gluma de dragul glumei, așa cum se întâmplă în filmul Un studio caută o vedetă, în care lumea cinematografiei s-a transformat într-o simplă farsă presărată cu „poante” cunoscute. Până și povestea de dragoste dintre Maria și Albert dintr-o peliculă ca Maria și Marea, este emoționantă prin explorarea unui univers inedit - acela al „lupilor de mare” de astăzi - are unele accente nefirești, insuficiente motivații și inconsecvență în urmărirea stărilor sufletești ale eroilor.

Cu impresionantă gravitate însă s-a apropiat regizorul Andrei Blaier de sfera răspunsurilor etice în cadrul familiei. Dar, paradoxal, regizorului i-a reușit mai bine scenariul filmului Vacanța cea mare, decât vizualizarea propriu-zisă a ideilor propuse.

Nu-i mai puțin adevărat că, aproape în toate premierile filmice 1989 inspirate direct din fapte și evenimente contemporane, există multe și puternice momente bune, reușite. Și mă gândesc la filmul lui Cornel Diaconu, De ce  are vulpea coadă?, ori la Vară cu Mara - scenariul Radu Aneste Petrescu, regia George Cornea, relatând interesante și dinamice aspecte din viața satului românesc de astăzi, transformările radicale pe care le cunoaște acest complex univers uman. Se urmărește cu predilecție relevarea calităților constructive și novatoare ale omului nou, important fiindcă, în mai sensibilă măsură decât în anii trecuți, aceste calități încep a se transforma și în fapt artistic, în acțiune convingătoare, ele nemairămânând atât de explicit doar la nivelul cuvântului și al explicației teoretice.

Dar dimensiunea contemporaneității este recognoscibilă și în unele dintre cele mai bune ecranizări realizate în ultima vreme  și m-aș referi la cele semnate de Șerban Velescu și Dan Pița după proza lui Mihail Sadoveanu sau de Șerban Marinescu după piesa lui Camil Petrescu. Astfel, e vorba de fina distanțare față de lumea evocată în Noiembrie, ultimul bal sau de o actualitate care transpare prin angajarea directă de partea luptătorilor pentru adevăr și justiție socială în filmul Cei care plătesc cu viața. Sunt aceste recente ecranizări opere valide care poartă, inconfundabilă, pecetea zilelor noastre, a concepției revoluționare despre lume și viață, implicând și o privire critică în preluarea și reevaluarea moștenirii noastre culturale, nerămânând astfel simple transpuneri filmice.

Neîmplinirile din unele producții cinematografice nu înseamnă câtuși de puțin negarea împlinirilor conținute, nu odată de importanță și substanță: se impune necesitatea redactării continue a calității scenariilor. Scenarii pe care le dorim mereu mai bune, mai articulate universului contemporan, clocotului viu și fierbinte al structuralelor transformări care au schimbat chipul țării și al oamenilor. După cum, incitante, din această perspectivă, pot fi, mai ales, romanele, nuvelele sau piesele de teatru scrise astăzi, despre oamenii de astăzi și nu doar titlurile din literatura noastră clasică...

Muzică clasică la Constanța în epoca comunistă („TOMIS”)

 *

Sub genericul „Muzica, important mijloc de educație patriotică”, s-a desfășurat în seara de 28 octombrie în sala „Fantasio” din Constanța o manifestare interesantă. Vom remarca pozitivă dezbaterea susținută de compozitorul Laurențiu Profeta, secretar al Uniunii compozitorilor, compozitorul Henri Mălineanu, muzicologul Vasile Tomescu.

Un alt câștig al acestei întâlniri a fost apariția pe scena constănțeană a unor tineri soliști vocali (tenorul Carol Herea, soprana Margareta Niculescu) și instrumentiști (violoniștii Alice Petrescu, Mitică Fieraru și Tănase Garciu, cornistul Mihai Marki și flautistul Gh. Marcovici), care, prin talent, pregătire și calitățile interpretative se anunță nu numai ca tinere, dar și remarcabile speranțe ale artei muzicale românești.

*

Și fiindcă am vorbit de interpretare, vom remarca prezența în programul Ponticii a Teatrului Liric cu concertul oferit în seara de 26 octombrie. Orchestra teatrului, condusă de entuziastul și talentatul tânăr dirijor Tiberiu Popovici, a venit cu un program de zile mari care a cuprins: „Concertul de coarde” de Sigismund Toduță, „Rapsodia a II a” de George Enescu, „Eroii de la Plevna” de Diamandi Gheciu, alături de care a fost cântat - pentru prima oară la Constanța - „Concertul pentru doi flauți și vioară” de J. S. Bach, lucrare frumos și corect tălmăcită ca stil și substanță muzicală de către flautiștii G, Marcovici (laureat al unor concursuri republicane și internaționale) și Petruța Simula, ca și de vilonista Alice Petrescu.

„Întâlniri cu oameni” (ZAMFIRESCU 1989)

 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viața, Eminescu, București, 1989

5 Ateneiștii
Preliminarii
Conferințele Ateneului
În lumea ateneistă. Momente, stări de spirit, figuri
dr. Const. Angelescu
Gh. Adamescu
Ștefan C. Ioan
Radu Rosetti
Costin Petrescu
Ștefan Pop
Ion Petrovici
dr. D. Paulian
Gh. Țițeica
D. Pompei
V. Vâlcovici
Scrutare într-un bilanț

69 Cum i-am cunoscut
Mircea Florian
G. M. Cantacuzino
C. C. Giurescu
Const. Brăiloiu
Ion Marin Sadoveanu
Augustin Z. N. Pop
Nae Ionescu
George Fotino
Zoe Claudian
Șerban Cioculescu
Ion Chiricuță
Din nou în cancelaria de la „Lazăr” (Eftimie Metaxa, Grigore Orășanu, Virgil Hilt, I. Dimitriu-Bârlad, Ion Buricescu)

219 Treceri prin presa vremii
„Articolul de ziar”
Anii de colaborare la „Adevărul”
Sub starea de spirit a războiului. Perioada de la „Jurnalul”
Pledoarie pentru un om și pentru pace. Colaborarea la „Semnalul”
Cuvânt de încheiere

307 Ceea ce știu mai adânc

coperta IV: „Nu sunt un negator propriuz-zis al conceptelor de sincronie și protocronie; nu sunt, însă, nici un entuziast al lor. Atât primul concept, cât și celălalt, îmi par de factură livrescă; mai proprii deci pentru retorici de sistem pentru pătrundere și cuprindere de realități. Important, în viața unei culturi naționale, nu este car această cultură să proclame întreceri sau performanțe, ci să-și urmeze cu continuitate un mers al ei organic. Un mers organic, anume, în acord cu puterile ei de realizare; cu aspirațiile ei posibile; cu valorile acelea putând să-o aducă durabil în prețuirea și agregările lumii.

Rezum, în câteva cuvinte, ceea ce știu mai adânc din tot ce am trăit și am învățat până acum. Aici, pe această latitudine românească de istorie și cultură, se aștern de milenii cuprinsuri întregi de adevăr și umanitate. Regret că nu am decât această singură viață, pe care să i-o fi putut dărui”. Ion Zamfirescu

Interviu cu Nicolae Manolescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. -Să zicem că vorbind despre anistorismul criticului literar N. M. mă fac ecoul unor opinii care circulă pe seama dv. (…)

N. M. -Anistorismul meu este o prejudecată la care, din comoditate intelectuală sau prostie agresivă, mulți nu pot sau nu vor să renunțe. (…) Cărțile mele sînt pline de istorie. Maiorescu, Sadoveanu… (…) Și i-am folosit ca să vorbesc despre condițiile criticii ori a literaturii, despre mine însumi, cel de aici și acum, într-o măsură poate mai mare decît depre ei înșiși, cei de altădată.

-În CONTRADICȚIA LUI MAIORESCU îl prezentați pe marele critic obsedat de dorința de „a inaugura” în cît mai mult domenii: critică, oratorie, ortografie, polemică… În cartea dv. M, oscilează între vocația sa de „constructor” și activitatea de „demolare”  a unor valori care nu mai corespund timpului. (…)

-(…) Eu fac distincție între forma propriu-zisă (care e critica lui M., proza lui S.) și tema interioară, pe care, în cazul cărții despre M., o găsești formulate în motto, un text al lui E. Lovinescu: „În materie de cultură, evoluțiile nu sînt perpetui, nici lineare…`”. (…) Pentru a construi solid în cultură e nevoie de stabilitate. Nimic nu mi se pare mai străin de creație decît spiritul de campanie: (…). În literatură singura planificare posibilă este cea pe termen lung.

- De ce ați scris despre Sadoveanu ca despre un autor, care, pe măsură ce înaintează în vîrstă, se retrage din fața vieții și devine stăpânul unui univers imaginar de natură livrescă?

-Am polemizat cu șabloanele, hiperbolele, lozincile, prejudecățile, manualele și, la urma urmei, cu mine însumi. (…) Nu înțeleg unde au văzut unii recenzenți cărții lipsă de respect, iconoclastie etc. Mă și miră la unii critici frica aceasta față de o părere deschisă. L-am coborît pe S.? Am vrut să-l instalez pe un alt soclu pe care rutina noastră nu l-ar vrea dat jos. (…) Dar de coborît, nu critica îl coboară pe S. (sau oricare alt scriitor), ci politica mortificantă a celor care și-l amintesc doar la aniversări.

- Eu am înțeles altfel SADOVEANU, cartea cea mai plină de istorie pe care ați scris-o… dar nu foarte plină, totuși. Am înțelese-o ca pe o examinare a răspunsului pe care le-a dat marele prozator istoriei atît de frămîntate din prima jumătate a secolului nostru. (…) Mi-au plăcut fraze ca acestea: „Ce straniu și tragic lucru: marele S. visa la o utopie a cărții tocmai într-un timp cînd cărțile lui – și ale lui T. Mann și ale altora la care l-am raportat – erau arse în piața publică ori despicate simbolic cu  toporul  de către cei care, auzind cuvântul cultură, le venea să scoată pistolul.`

- (…) Nu mi-au plăcut paginile în care se teoretizează prea mult, ca de pildă, discuția despre roman din capitolul „De ce nu avem roman”. (...)

-(...) Eu sînt un teoretician care se folosește de analize. Un om care nu se poate decide niciodată între „plăcerea” literaturii și „ideile” pe care literatura i le pune la dispoziție ca să teoretizeze.

-(...) Cum au trăit istoria marii noștri prozatori?

-Romanul nostru interbelic este  adesea, un roman istoric: Ultima noapte de dragoste, …, Pădurea spînzuraților, Răscoala. Fără însă o mare problematizare istorică. (…): Muntele vrăjit a lui T. Mann nu conține, decît în final, imaginea istoriei concrete (primul război mondial), fiind totuși cartea cea mai tulburătoare care s-a scris despre sfîrșitul Europei burghezo-umaniste. În disputa dintre 2 personaje, Settembrini și Naphta, se decide soarta moștenirii europene a 3 secole de umanism. Regăsim idea peste tot la T. M., în conferința despre Goethe sau în proză. Dar Pădurea lui Rebreanu? Imaginea războiului e a Ardealului sub Habsburgi, a conflictului ce se dă în sufletul unui român silit să lupte împotriva românilor, toate acestea se văd, sînt directe și puternice; dar romanul nu trece dincolo de experiența imediată a lui Bologa și nivelul problematic e departe de a fi impresionant. Cum nu e , vai, nici la Camil Petrescu, spirit mai speculativ decît R. Ceea ce lipsește romanului românesc interbelic este teoria: cu alte cuvinte nu istoria ca temă, ci istoricitatea ca idee.

-Cum vi s-a dezvăluit dv. istoria?

-Mi s-a dezvăluit ca o duplicitate. În 1953, cînd am fost primit în UTM, (…). Singura întreb. de care mă temeam era: „De ce port alt nume decît tatăl meu” (Fusesem înfiat.). (…) „Să nu încerci să mă duci că nu ține. Are tac-tu cazan de țuică?” Tata nu avusese niciodată cazan cu țuică, cu atît mai puțin putea să aibă atunci, în locul unde se afla. (...) Aveam 14 ani și trăiam pentru prima oară sentimentul istoriei.

-(…) Fiecare se situează în felul lui în istorie: eu m-am situat scriind. În acest moment a încetat duplicitatea, care era consecința unei neparticipări: scriind, am încetat să mai fiu trăit de un timp, am devenit conștient că-mi trăiesc timpul.

-(…) Să ne amintim cît a zăbovt Lenin în preajma cărților. Esențial este ca lumea cărților să nu te depărteze de lumea reală, ci să te facă s-o înțelegi mai bine. La dv. însă istoria pare mai curînd o experiență cărturărească.

-Nu e o experiență cărturărească, pentru că scrisul e modul meu de a exista. Prin el, am acces la istorie. Înainte de a scrie, mă găseam în preistoria ființei mele. Scrisul m-a socializat, m-a făcut coerent. Esența specific umană fiind una istorică, eu pretind a o fi dobîndit prin scris (alții o dobîndesc prin acțiune). Flacăra are rubrica Faptele și vorbele a lui O. Crohmălniceanu. Titlul (complementaritate, opoziție) mă face să cred că autorul nu se referă în special la scriitori, ci la oameni care uzează întîmplător de cuvinte și se află de aceea cîteodată  în conflict cu faptele lor (e definiția demagogiei).

-Ați scris un eseu frumos și sever despre Procopius din Caesareea, autorul unei istorii secrete, în care prezintă faptele altfel decît în istoria data la iveală. Deci Procopius a mințit? De ce nu-l absolviți? Împrejurările în care a scris l-au silit să adopte o mască. E de admirat  că, pînă la urmă, nu a  acceptat să scrie numai o versiune mincinoasă (acre o fi acea?) și s-a simțit dator să spună și adevărul. Dar scriitorul uzează în chip necesar de cuvinte, și nu doar uneori, ci tot timpul. La el conflictul acesta nu există, căci el e omul cuvintelor: sincer sau demagog exclusiv, criteriul e interior.

-Istoria mincinoasă a lui P. este un panegiric comandat de (și închinat lui) Iustinian, același care devine erou negativ în istoria secretă. M-a deranjat la P. că are două fețe. Un scriitor nu trebuie să aibă decît o singură față.

-Dv. aveți una singură?

-Da.

-Surprinzător răspuns. Nu mă așteptam la el. (…) (…) Ce iubiți dv. mai mult din istoria românilor?

-Revoluțiile. (…) Detest pe conservatori, reacționarismul, istoria devenită muzeu, idolatria. Un personaj istoric este cu atît mai viu cu cît își simte mai devreme și mai radical timpul, cu cît anticipează, cu cît revoluționează. Cîtă revoluție, atîta istorie.

-Bălcescu, un personaj fascinant.

-Intransigența morală. Refuzul tranzacțiilor. Puritatea sufletească. Nimbul eroic.

-Ce personaj din istoria noastră detestați?

- Pe Constantin Cantemir, fiindcă a pus să fie omorît Miron Costin. Unul din marii cărturari ai sec. XVII ucis din porunca unui domn care abia știa să iscălească! A regretat apoi, ni se spune…

-Care e condiția ca un personaj istoric să fie viu în conștiința noastră?

-Condiția este ca să nu–l privim ca pe un obiect de aniversare. (…) Aniversările oficializează. (…) Și, dealtfel, eu nu am ceea ce se cheamă „sentimentul trecutului”. Trecutul e necontenit prezent în mintea mea.

-Ce ați învățat din istoria trăită, din istoria citită?

-Că totul se repetă și că totul e nou. Că toate greșelile sînt justificabile, dar nici una nu se uită. Că toți eroii au momente de slăbiciune și toți lașii momente de eroism, dar că pînă la urmă eroii rămîn eroi și lașii, lași. Că nu noi ne stabilim resposabilitățile, dar că sîntem responsabili de tot ceea ce se întîmplă. Că istoria e o continuă invitație la alegere, dar că nu sîntem totdeauna liberi să alegem.

-Vă invidiez pentru răspunsul ăsta. (…) Mi-ați spus acum cîteva zeci de minute că astăzi ați scrie altfel despre Maiorescu. Înseamnă că peste alți cîțiva ani ați scrie din nou în alt chip.

-Întocmai.

-Înseamnă că toată viața n-ați scrie decît varianta unei singure cărți.

-Idealul meu este să scriu mereu o altă carte despre mereu același autor.

-Spiritul critic pretinde o educație prealabilă și un exercițiu. Criticul este un profesionist: citind într-un anume fel, învață și pe alții să citească. (…) O greșeală este, firește, și aceea inversă de a considera această operație critică drept o instrumentalizare a conștiinței publice: cu alte cuvinte, de a furniza de-a gata explicații bune pt. toți în orice moment. Critica trebuie să stimuleze ideea de creație, care e inițiativă, libertate a omului.

-Istoria poate fi vinovată față de un individ, față de un popor?

-Istoria nu poate fi niciodată vinovată. Ea e așa cum o fac popoarele și indivizii.

-Adică dacă un popor sau un individ pot fi vinovați față de istorie? Tacit povestește despre nebuniile lui Nero. Suetoniu spune că împăratul Caligula ar fi exclamat în setea lui de crime: „Oh, de ce n-are poporul roman decît un singur gît?” Sînt N. și C. vinovați? Sînt romanii vinovați că au acceptat cu lașitate tirania unor demenți? T., în amărăciunea lui patetică, S. în lapidaritatea lui par a-i învinovăți și pe unii pe alții. Dar ei sînt moraliști (mai ales T.) ai istoriei. Întrebarea este dacă noțiunea de vinovăție, așa cum o pui, are vreun sens. Eu cred că nu: în istorie contează doar ce s-a întîmplat și a stabili post festum vinovății e a introduce morala în real. Ceea ce nu înseamnă că indivizii ori popoarele nu sînt responsabili față de istorie. (...): toți sîntem responsabili de tot. Și eu cred că e mai firesc să educăm acest sentiment concret decît să stabilim abstracte vinovății ulterioare.

-Ce preferați: să fiți martor al istoriei sau participant la făurirea ei?

-Interesează ce sîntem, nu ce preferăm să fim. Îmi place să mă cred un martor implicat. (…) Dar de vom mai fi citiți mîine, s-ar putea să ni se recunoască un mic rol (nu vorbesc de mine ca individ, ci de scriitori). (…): știu eu? Fericiți cei care știu.”

Interviu cu Marin Preda (ARION 1979)

 

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

(...)

M. P. - Între primul volum al Moromeților și ultima carte, Delirul, este străbătut drumul de la `boicotarea istoriei` la asumarea ei. (...)

- Chiar în Moromeții volumul I  timpul se confundă cu istoria. (...) Moromeții volumul I este doar o oază între 2 furtuni: războiul din 1914, a doua  - războiul din 1939. Această oază reprezintă pentru erou timpul lui de fericire pe Pămînt, care, este amenințată, dar el reușește să amîne amenințară. (...)

- Secolul nostru este caracterizat prin apariția maselor, care vor să facă istorie. Și în secolul anterior popoarele făceau istoria, însă exponenții evenimentelor nu veneau din straturile cele mai adînci ale maselor.

G. A. - Cum vi s-a relevat istoria pentru prima oară?

M. P. -În timpul războiului. Firește că eu îmi trăiam tinerețea cu încredere și seninătate, așa cum se vede în Delirul.

G. A. - Ați asistat la o întîmplare atroce în care vi s-a dezvăluit mecanismul puterii, modul în care acesta poate umili un  om, transformîndu-l din cea mai nobilă ființă într-o făptură oarecare?

M. P. - Cînd am văzut oameni amestecați cu moloz în urma unui bombardament asupra capitalei. În timp ce-mi făceam serviciul militar, în 43. Vedeam cum camarazi de-ai mei erau luați, dezbrăcați în fața bateriei și bătuți cu centura.

G. A. - Cum pot oameni stăpîni istoria, cum pot să afle care e  calea cea mai bună ca să nu devină victimele ei?

M. P. - În Delirul am încercat să răspund la aceast întreb., prin destinul lui  Paul Ștefan, care spre sf. este lovit. Tolstoi spunea că scopurile istoriei nu sînt totdeauan sesizabile pt. cei care sînt angajați în conflict. Dacă ne gîndim la ultimul război, putem să spunem că Tolstoi avea drep. Am trăit acest război dezlănțuit de Hitler și pt. mine nat. lui barbară, demențială nu e încă clară. Teza mea care a stat la baza interpretării istoriei în Delirul, este că istoria poate fi și bolnavă. Și firește că duce în fruntea even. indivizi bolnavi care dau naș. la even.sîngeroase. (...) Nu H. se ducea la trusturi să facă o plecăciune, ci, dimpotrivă, trusturile făceau acest lucru în fața lui H., după ce acestea îl susținuseră să ia puterea. (...) Firește că trusturile nu crîcneau și că afacerile lor mergeau bine sub H.

G. A. - Scriitorul trebuie să `presimtă` evenimentele sociale, politice, istorice sau doar trebuie să le înregistreze conștiincios?

M. P. - Exemplul dat în acest sens este Kafka, scriitorul care a intuit evenimentele printr-o viziune de coșmar a timpului liniștit în care trăia. (...) Am discutat chestiunea asta în Imposibila întorcere, cînd am relatat despre neliniștea unor oameni care se închinau în fața unui cioban bîlbîit la Maglavit. În acest timp Camil Petrescu, obsedat de demonul său literar, scria cărți care nu aveau nici o legătură cu această nelininiște a maselor. Îmi amntesc de un fapt interesant pe care l-am citit în presa din 44, după bombardamentele americane, cînd România se afla în pragul dezastrului militar că piesei Mioara a lui C. P. i s-a dat, în sfârșit, aprobarea să fie pusă în scenă. Sigur, C. P. și-a făcut datoria scriind o carte bună despre primul război, dar se pare că această experiență a produs la el o ciudată ignorare a istoriei. Mulți ani mai tîrziu, după război, conștiința lui s-a mai limpezit și avut marea ambiție de a scrie romanul revoluției de la 48. Rezultatele însă, în ciuda efortului colosal, nu dovedesc că autorul Mioarei, în afara admirația pentru Bălcescu, avea o idee a lui, proprie, despre istorie.

- E curios că opera lui C. P. poate crea această impresie, mă refer mereu la istorie, cînd te gîndești că el a scris Danton. (...) Între scriitorii români din generația lui, el s-a ocupat cel mai mult, dar nu de istorie pe care o trăia, adică de cel de al doilea război mondial, care a înjosit cel mai mult omul.

G. A. - Vă rog să numiți un erou din istoria României și un altul din istoria altor popoare, pe care îi îndrăgiți!

- De la români, firește, Bălcescu. De la străini, Napoleon, personaj încă fascinant în zilele noastre.

- (...) Hitler mai ales, personaj infam, care era cît pe aci să ducă civilizația noastră la prăbușire. El a înșelat pînă într-atît pe mulți prin viclenia sa, încît destui nu și-au dat seama la timp de natura barbară a geniului său.

- Mă interesează secolul XX. (...)

G. A. - Cît trebuie să dea istoria unui scriitor?

M. P. - Cît mai puține enigme. Cu alte cuvinte, să fie mai previzibilă.

G. A. - Dar un scriitor cît trebuie să dea istoriei?

M. P. - Cred că scritorul nu are nimic de oferit istoriei, ci semenilor săi.

-În civilizația noastră procesele se accelerează foarte mult și ne impun tuturor o cursă  în care trebuie să participăm. (...)

-După părerea mea, toți marii scriitori sînt și conștiințe mari. Sigur că unii sînt mai obsedați de soarta umanității, cum a fost Camus, cum este Malraux. Dar Dostoievski nu este cea mai obsedantă conștiință? N-a spus el că o umanitate care se sprijină pe moartea unui copil nu merită să trăiască? Dar Tolstoi? N-a spus el că fără lumină în conștiință, viața este urîtă, îngrozitoare? Dar Caragiale? N-a scris el Cănuță, om sucit care arată cutremurarea conștiinței față de făpturile umile? Dar Sadoveanu, la care omul simplu al Moldovei e prezentat în mari pagini de lirism și umanitate cutremurată?

G. A. - Credeți actuală viziunea asupra poporului român socotit senin-contemplativ?

M. P. - Poporul român are secretele lui. (...) A folosit răbdarea, abilitatea, a sfîșiat falsele prietenii, a întors armele împtoriva dușmanului adevărat care îl silise să-i urmeze carul de război. Și a încercat să-și păstreze seninătatea. Și să-și găsească timp și pentru contemplare și jocul inteligent. Popor vechi, dar nu bătrîn.

G. A. - Cinematograful, tv, presa fac o concurență tot mai vizibilă literaturii?

M. P. - Cel mai interesant este că un film bun după o carte duce cititorul în librărie să cumpere acea carte. Există între arte elemente care le fac să se potențeze reciproc. (...)

G. A. - Ați folosit în Delirul mijl. de rel .aparținînd cărților documentare. 

M. P. - (...) Consider că documentul și nu tv sau cinematograful și anume documentul autentic, uman și istoric, este cel care poate concura opera de ficțiune.(...) Tocmai citesc acum o astfel de  carte - Kaput- a lui Curzio Malaparte. Carte pasionantă, un reportaj.

G. A. - E vorba tot mai puțin de natură în romanele contemporane. (...)

M. P. - E rău. Natura e mama noastră. De aceea, Sadoveanu rămîne un mare scriitor.

G. A. - Sîntem înconjurați din ce în ce mai mult de emblemele civilizației tehnice. (...)

M. P. - Tehnicizarea trebuie să fie excesivă pentru a se ajunge la simplitate. Un erou de-al meu din Marele singuratic dă acest exemplu: cu un avion vechi faci zeci de ore pînă la Calcutta. Cu un Concorde 2-3 ore. Și totuși Concorde  din punct de vedere tehnic este o monstruozitate. (...)

G. A. - Înțeleg prin tehnicizare (...) în care relația om-mașină e mai importantă decît relația între oameni.

G. A. - De pildă, chiar automobilul. (...)

M. P. - (...) Bine s-a spus că automobilul face pe om mai liber. (...) Toată lupta noastră e pentru câștigarea timpului liber. (...)

M. P. - (...): românii sînt cititori admirabili și în fața standului de noutăți din librării este totdeauna înghesuială. Și politica statului și partidului nostru încurajează gustul pentru cultură, menținînd prețul cărților la un nivel accesibil. (...)

„Bivuac” (ZACIU 1974)

 Mircea Zaciu, Bivuac, Dacia, Cluj-Napoca, 1974, 245 p.

Cuprins
5 Spiritul pașoptist
11 Recitindu-l pe Lovinescu
16 George Călinescu și obsesia Occidentului
21 Alte „obsesiii” călinesciene
26 Ceva despre Camil Petrescu
31 Un film despre Agârbiceanu
36 Bazaconii
42 Pentru o  nouă lectură a lui Slavici
57 Encomion
63 Densușienii
69 Derivă și corectare
74 Simplu sondaj
80 Născut în... „deranjamente”
87 Conversațiuni epistolare
98 Un personaj balzacian: Al. Davilla
108 Lada zburătoare sau goana după „postume”
119 Cenotaf pentru „Junimea”
133 Martha Bibescu
138 Poezie și confesiune
143 Kos Karoly
148 Infernul literar
154 Reversul medaliei
159 Cronica din Bechet
164 Emil Isac sau neînțelegerea
169 Un clasic printre moderni
179 Treptele inițierii
187 Carnet
188 1.Despre „dor”
1922 2.Paradoxul inaccesibilității
196 3.Epistole și epistolieri
200 4.Din nou scrisorile
204 5.Rural-citadin
207 6.O nouă carte despre „avangardă”
211 7.Tradiție și epigonism
215 8.Cuvintele
219 9.Ediția Ion Breazu
222. 10.Librăria
226 11.A privi îndărăt, a privi înainte
228 12.Critică „universitară”?
230 13.Literatura română - o cenușăreasă?
233 14.Criticul tînăr și poezia tînără
240 Pro domo

coperta 4: Ceea ce scriu eu este jurnalul unui personaj care reacționează sentimental la problemele și evenimentele din lumea de azi. Trecutul e și el o enclavă în prezent. Poate constitui viața cărților izvorul unei trăiri asemănătoare cu acea declanșată de viața oamenilor? Care e raportul interpretare - creație? De ce se spune că Giotto și-ar fi descoperit vocația privind tablourile lui Cimabue și nu oile pe care le ducea la păscut? Există și o agresivitate a privirii. La urma urmelor, o stare de veghe.

Bivuac însemna la origine și rond de noapte. Sîntem implicați în această metaforă, cum un coleg de al nostru, mult mai tînăr, a spus-o nu demult. Dar bivuac înseamnă și o exterioritate cu experiențele, exercițiile și rigorile vieții de campament. Criticul trăiește într-un bivuac. E modul său de a trăi sau un destin provizoriu ce-l obligă să rămînă mereu dincoace de ziduri, privind dinafară creația. El o apără, o asediază sau  hărțuiește asemenea unei cetăți. Sau, cum a spus-o mai de mult colegul nostru mult mai bătrîn Costache Negruzzi: „pururea în buza tunului, siliți a bivuaca sub un cort, care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului”.