Elite versus mase în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Deci, triumful burgheziei asupra sistemului monarhic  avînd drept scop să mărească în ochii poporului numărul privilegiaților, triumful poporului asupra burgheziei va fi efectul  inevitabil al acestei schimbări. Dacă se va întîmpla această perturbare, ea va avea ca mijloc dreptul de vot acordat fără măsură tuturor. Cine votează, discută. Putere discutată nu există. Vă puteți imagina o societate fără guvern? Nu. Ei bine, cine spune guvern, spune forță. Forța trebuie să se întemeieze pe lucruri judecate. Iată rațiunile care m-au făcut să gîndesc că principiul elecțiunii este unul dintre cele mai funeste pentru existența guvernelor moderne. Sigur, cred că mi-am dovedit îndeajuns dragostea pentru cei săraci și pentru cei care suferă, n-aș putea fi învinuit că le vreau răul; dar, cu toată admirația pe care le-o port pentru calea grea pe care au pășit, sublimi prin răbdarea și resemnarea lor, îi declar incapabili să participe la guvernarea țării. Ei îmi par a fi minorii unei națiuni și trebuie ținuți sub tutelă. Altfel, după mine, domnilor, cuvîntul elecțiune  va aduce aceleași  stricăciuni ca și cuvintele conștiință și libertate, rău înțelese, rău definite și aruncate mulțimilor ca simboluri de revoltă și ordine de distrugere. Conducerea maselor mi se pare așadar un lucru drept și necesar pentru menținea societății.
- Acest sistem dezminte atît de total convingerile noastre actuale, încît cred că avem dreptul să vă cerem să ne explicați argumentele dumneavoastră, spuse Genestas, întrerupîndu-l pe medic.
(...)
- Dacă cer legi energice pentru a ține în frâu mulțimile ignorante, continuă medicul după o scurtă pauză, în schimb, doresc ca sistemul să aibă o rețea elastică și binevoitoare pentru a îngădui oricărui om din popor - care ar avea voință și s-ar simți capabil - de a se ridica spre păturile superioare. Orice putere tinde să se mențină. Pentru a dura, astăzi ca și odinioară, guvernele trebuie să atragă de partea lor bărbații puternici, recrutîndu-i de pretudindeni pentru avea apărători și a răpi maselor elementele energice care le agită. Deschizînd ambiției publice căi anevoioase și totodată lesnicioasă - anevoioase pentru veleitățile incomplete, lesnicioase pentru voințele reale - un stat poate preveni tulburările la care duc piedicile care se pun mersului ascendent al adevăratelor spirite superioare spre nivelul lor.
Cei patruzeci de ani de frământări* au convins pe oamenii de bun-simț că superioritățile sunt urmare a ordinii sociale. Acestea se împart în trei categorii și sînt incontestabile: superioritate de gândire, superioritate politică, superioritate de avere. Cu alte cuvinte: arta, puterea și banii - sau: principiul, mijlocul și rezultatul. Făcînd tabula rasa, presupunînd că unitățile sociale ar fi perfect egale, nașterile în aceeași proporție și dînd fiecărei familii o bucată egală de pămînt, după o vreme veți regăsi actualele inegalități de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritataea de avere, de gîndire și de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulțimile îl vor considera întotdeauna o nedreptate, văzînd niște privilegii în drepturile cele mai cinstit dobîndite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă și cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase de pe urma lor, căci aceștia trebuie să aibă instinctul conservării lor și să prevadă primejdiile. Ei sînt mai interesați ca mulțimile să stea liniștite decît mulțimile înseși. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situîndu-vă pe acest punct de vedere atunci cînd judecați societatea, dacă o veți privi în totalitatea ei, veți recunoaște împreună cu mine că dreptul de elecțiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligență și veți recunoaște de asemeni că mandatarii lor nu pot avea decît atribuții extrem restrînse.
Legislatorul, domnilor, trebuie să fie superior vremii sale. El constată tendința erorilor generale și precizează direcțiile în care înclină ideile unei națiuni; el va lucra așadar mai mult pentru viitor decît pentru prezent, mai mult pentru generația care crește decît pentru cea care dispare. Dacă însă apelați la mulțime pentru a făuri legea, poate oare mulțimea să fie superioară ei înșeși? Nu. Cu cît adunarea va reprezenta cu mai multă fidelitate opiniile mulțimii, cu-atît mai puțin se va bucura ea de înțelegerea guvernului, cu-atît mai puțin înalte vor fi vederile ei, cu atît mai puțin precisă și mai confuză legislația ei, căci gloata este, mai ales în Franța, și va fi întotdeauna, ceea ce este o gloată. Legea înseamnă supunere față de reguli; orice regulă se opune deprinderilor naturale, intereselor individului; va face mulțimea legi împotriva ei înșiși? Nu. Ades, tendința legilor trebuie să fie în rațiune inversă cu tendința moravurilor. A modela legile după moravurile generale ar însemna să se dea, în Spania, prime de încurajare intoleranței religioase și lenei; în Anglia, spiritului mercantil; în Italia, dragostei pentu artele menite a exprima societatea, dar care nu pot fi toată societatea; în Germania, titlurilor nobiliare; în Franța, spiritului de superficialitate, modei ideilor, ușurinței cu care ne separăn în clici care ne-au devorat întotdeauna, Ce s-a întîmplat în ultimii patruzeci și mai bine de ani, de cînd colegiile electorale se amestecă în fabricarea legilor? Avem patruzeci de mii de legi! Un popor cu patruzeci de mii legi nu are nici una. Cinci sute de capete mediocre - căci într-un secol nu pot fi mai mult de o sută de inteligențe mari - pot avea tăria de a se înălța pînă la aceste considerații? Nu. Oameni originari din cinci sute de localități diferite nu vor înțelege niciodată în același chip spiritul legii - iar legea trebuie să fie una.
Dar merg mai departe. Mai curînd sau mai tîrziu, o adunare cade sub sceptrul unui om și, în loc să avem niște dinastii regale, avem schimbătoarele și costisitoarele dinastii ale primilor miniștri. La căpătul oricărei deliberări se află Mirabeau**, Danton***, Robespierre**** sau Napoleon*****; niște proconsuli****** sau un împărat. În adevăr, e necesară o anumită cantitate de forță pentru a ridica o anumită greutate; această forță poate fi distribuită pe un număr mai mare sau mai mic de pîrghii; dar, în definitiv, forța trebuie să fie proporțională cu greutatea; în cazul nostru, greutatea este poporul ignorant și năpăstuit care formează talpa oricărei societăți. Puterea, reprezintă prin natura ei, are nevoie de o mare concentrare pentru a opune rezistență egală mișcării populare. Iată aplicarea principiului pe care adineauri l-am dezvoltat vorbindu-vă de restricția privilegiului guvernamental. Dacă admiteți oameni de talent, ei se supun acestei legi naturale și îi supun țara; dacă adunați oameni mediocri, vor fi învinși mai devreme sau mai tîrziu, de spiritul superior: deputatul talentat simte rațiunea de stat, deputatul mediocru face tranzacții cu forța. Pe scurt, o adunare cedează unei idei, precum Convenția******* în timpul Terorii********; sau unei puteri, precum Corpul Legislativ********* sub Napoleon; unui sistem sau, ca astăzi, banilor. Adunarea republicană pe care o vizează unii oameni bine-intenționați, este imposibilă; cei ce o doresc sunt niște naivi desăvîrșiți sau niște viitori tirani.
O adunare deliberantă care discută primejdiile ce amenință o națiune, în loc s-o îndemne la acțiune, nu vi s-ar părea ridiculă? Poporul are mandatari însărcinați să acorde sau să refuze impozitele - și asta e drept, și a existat întotdeauna, sub tiranul cel mai crud și sub principele cel mai blînd. Banul este insesizabil; de altfel, impozitul are margini naturale dincolo de care o națiune se revoltă pentru a-l refuza sau se culcă pentru a muri. Dacă acest corp electiv schimbător ca și necesitățile înseși, ca ideile pe care le reprezintă, refuză să admită supunerea față de o lege rea, totul e bine. Dar să presupui că cinci sute de oameni, veniți din toate colțurile unui imperiu, vor face o lege bună, nu-i o glumă proastă pe care, mai curînd sau mai tîrziu, popoarele o vor plăti? Atunci își schimbă tiranii, asta-i tot. Puterea, legea, trebuie deci să fie opera unui singur om care, prin forța lucrurilor, este silit să supună neîncetat acțiunile sale aprobării generale.
Dar modificările aduse exercițiului puterii, fie a unuia singur, fie a mai multor, fie a mai multor, nu se pot găsi decît în instituțiile religioase ale unui popor. Religia este singurul antidot cu adevărat eficace al abuzurilor puterii supreme. Dacă o națiune pierde sentimentul religios, ea devine sedițioasă din principiu, iar principele devine tiran din necesitate. Camerele - care se situează între suveran și supuși - nu sînt decît paleative ale acestor două tendințe. Adunările, potrivit cu ceea ce vă spuneam, devin complice fie ale insurecției, fie ale tiraniei. Cu toate astea, stăpînirea unei singure persoane  - spre care înclin - nu reprezintă binele absolut, căci rezultatele politicii vor depinde în veci de moravuri și credințe. Dacă o națiune e îmbătrînită, dacă filozofismul și spiritul de discuție au corupt-o pînă în măduva oaselor, atunci se va îndrepta spre despotism, în ciuda libertății formale; tot astfel după cum popoarele înțelepte știu aproape întotdeauna să descopere libertatea sub formele despotismului.
Din toate acestea rezultă necesitatea unei mari restricții în drepturile electorale, necesitatea unui guvern tare, necesitatea unei religii puternice care să facă din bogătaș un prieten al săracului și să poruncească săracului o resemnare totală. În sfîrșit, este cu adevărat urgent ca puterea adunărilor să se limiteze la chestiunea impozitului și la aceea a înregistrării legilor, răpindu-li-se dreptul de a le fabrica.
Multe capete gîndesc altfel, știu. Astăzi, ca și pe vremuri,există spirite înfocate care caută mai-binele și care ar dori ca societatea să fie mai înțelept întocmită decît este. Dar inovațiile care urmăresc să opereze prefaceri sociale au nevoie de o sancțiune universală. Novatorii să aibă răbdare. Cînd măsor timpul care a fost necesar pentru statornicirea creștinismului, revoluție morală care trebuie să fie pașnică, mă cutremur la nenorocirea unei revoluții în ordinea materială  și conchid pentru menținere a instituțiilor existente. Fiecare cu gîndul său, a spus creștinismul; fiecare cu ogorul său, a spus legea modernă. Fiecare cu gîndul său înseamnă consfințirea drepturilor inteligenței; fiecare cu ogorul său înseamnă consfințirea proprietății bazate pe efortul muncii. Aceasta-i societatea noastră. Natura statornicește viața omenească pe sentimentul conservării individuale, viața socială se întemeiază pe interesul personal. Acestea sînt, pentru mine, adevăratele principii politice. Zdrobind aceste două sentimente egoiste sub ideea unei vieți viitoare, religia modifică duritatea contactelor sociale. Astfel , Dumnezeu temperează suferințele pe care le produc ciocnirile de interese, prin sentimentul religios care ridică la rangul de virtute uitarea-de-sine, după cum, prin legi necunoscute, a moderat ciocnirile în mecanismul lumilor. Creștinismul spune săracului să-l suporte pe bogat și bogatului să ușureze suferințele săracului; pentru mine, aceste puține cuvinte cuprind esența tuturor legilor divine și umane.
- Eu, nefiind bărbat de stat, spuse notarul, văd într-un suveran lichidatorul unei societăți care trebuie să rămînă în permanentă stare de lichidare; el transmite succesorului său un activ egal cu cel pe care l-a primit.
- Eu nu sunt un om de stat, replică Benassis cu vioiciune, întrerupîndu-l pe notar. Pentru a îmbunătăți starea unei comune, a unui canton sau a unui arondisment se cere numai bun-simț; celui ce conduce un departament i se cere și talent; dar aceste patru sfere administrative oferă orizonturi mărginite, pe care vederile de rînd pot ușor să le cuprindă; interesele lor se leagă prin fire vizibile de marea mișcare a statului. În regiunea superioară, toate se măresc, privirea bărbatului de stat trebuie să domine punctul de vedere în care se află. Acolo unde - pentru a face mult bine într-un arondisment, într-un canton sau într-o comună - nu e necesar să poți prevedea rezultatele politicii pe o perioadă de numai zece ani, cînd e vorba de o națiune, trebuie să-i poți presimți destinele și să le măsori pe o perioadă de un secol. Geniul unui Colbert**********, al unui Sully***********, nu înseamnă nimic dacă nu se sprijină pe voința care i-a făcut pe Napoleon și pe Cromwell************. Un mare ministru, domnilor, este o mare idee scrisă pe toții anii secolului, a cărei splendoare și prosperitate a fost de el pregătită. Pentru el, virtutea cea mai necesară este perseverența. De altfel, în toate cele omenești, oare nu perseverența este expresia cea mai înaltă a forței? De cîtăva vreme, întîlnim prea mulți bărbați care au idei de miniștri în loc să aibă idei naționale, ca să nu admirăm pe adevăratul om de stat, pe cel ce ne oferă cea mai imensă poezie omenească. A privi mereu dincolo de clipa prezentă și a păși înaintea destinului, a te situa deasupra puterii și a rămîne acolo numai prin sentimentul utilității, fără a-ți face iluzii cu privire la forțele tale; a te despuia de pasiuni și chiar de orice simplă ambiție pentru a rămîne stăpîn pe facultățile tale, pentru a prevedea, a voi și a acționa fără încetare; a fi drept și absolut, a păstra ordinea în general, a-ți sili inima să tacă și a nu asculta de glasul inteligenței; a nu fi nici bănuitor, nici încrezător; nici sceptic, nici credul; nici recunoscător, nici ingrat; nici în urmă cu un eveniment, nici surprins de o idee; în sfîrșit, a trăi prin sentimentul maselor  și a le domina întotdeauna întinzîndu-ți aripile spiritului, volumul glasului și penetrația privirii tale; a vedea nu detaliile, ci consecințele tuturor lucrurilor - nu însemnează toate acestea a fi ceva mai mult decît un om? Iată de ce numele marilor și distinșilor părinți ai națiunilor trebuie să fie mereu populare.
(...)
- Domnilor, n-ați spus nimic despre armată! strigă Genestas. Organizarea militară  îmi pare a fi adevăratul model al oricărei societăți civile, spada este tutoarea poporului.
- Căpitane, spuse rîzînd judecătorul de pace, un avocat bătrîn zicea că imperiile încep cu spada și sfîrșesc cu pana de scris. Noi am ajuns la pana de scris.
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 154-161.

NOTĂ M.T.
* În 1789 a început prima revoluție franceză, urmată de proclamarea republicii în 1792 și proclamarea imperiului în 1804, în paralel cu războaiele cu coalițiile europene succesive,  și revenirea dinastiei regale de Bourbon în perioada (1814/1815-1830).
** Honore Riquetti, conte de Mirabeau (1749-1791 Paris) = Personalitate a Adunării Naționale, în timpul revoluției franceze. (http://www.britannica.com/biography/Honore-Gabriel-Riqueti-comte-de-Mirabeau)
*** Georges Danton (1759-1794 Paris) = Fondator al clubului politic revoluționar al Cordelierilor. Deputat al Convenției Naționale (20 septembrie 1792 - 5 aprilie 1794). Ministru al justiției (10 august 1792 - 7 octombrie 1792). Liderul Comitetului Salvării Publice (6 aprilie 1793 - 27 iulie 1793). Ghilotinat în Timpul Terorii iacobinilor. (http://www.britannica.com/biography/Georges-Danton)
**** Maximilien Robespierre (1758-1794) = Avocat. Lider al clubului politic revoluționar al Iacobinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice a care instituit regimul Terorii (iulie 1793-27 iulie 1794). Ghilotinat de politicieni moderați, care au instituit regimul Directoratului (1794-1799). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
***** Napoleon Bonaparte (1769-1821) = General francez. Prim-Consul al Republicii Franceze (1799-1804). Împărat al Franței (1804-1814/1815). (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxvii-napoleon-bonaparte-creatorul-propagandei-de-stat-de-calin-hentea-11591927)
****** PROCÓNSUL, proconsuli, s. m. Magistrat roman care, după încheierea consulatului, era însărcinat cu guvernarea unei provincii. – Din lat., fr.proconsul. Sursa: DEX '09 (2009) 
******* Convenția Națională = Adunarea Constituantă din Franța din perioada 21 septembrie 1792 - 26 octombrie 1795. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sfar-itul-monarhiei-franceze)
******** Teroarea = Regim politic din Franța revoluționară din perioada 5 septembrie 1793 - 28 iulie 1794, când puterea a fost exercitată de extremiștii iacobini conduși de M. Robespierre. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/maximilien-robespierre-1758-1794-revolu-ionarul-contrarevolu-ionar)
********* Corpul Legislativ = Una din cele patru adunări legislative instituite de Constituția din 13 decembrie 1799, care legitima lovitura de stat  din 10 noiembrie 1799 a generalului Napoleon Bonaparte. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/napoleon-bonaparte-constitu-ia-anului-viii)
********** Jean Colbert (1619-1683) = Reprezentant al școlii mercantiliste de economie. Controlor general al finanțelor din 1665. Creatorul puterii economice a Franței în timpul domniei regelui Ludovic al XIV. (http://www.britannica.com/biography/Jean-Baptiste-Colbert)
***********  Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641) = Ministru protestant al regelui Henric IV al Franței. (http://www.chateausully.fr/en/duke-of-sully)
************ Oliver Cromwell (1599 -1658) = Comandant al armatei Parlamentului în războiul civil cîștigat împotriva regele Carol I Stuart. Lord-Protector al Angliei (1649-1658). (http://www.evz.ro/cromwell-erou-revolutionar-sau-criminal-de-razboi-819357.html)

Actorul de teatru intre talent si Conservator in secolul XX (PETRESCU 1933)

<
(...)
Am avut totdeauna convingerea - si azi mai inradacinata ca oricind - ca ``meseria``, ``mestesugul`` sunt protivnice artei. In cronicele mele de teatru, de pilda, am cerut adesea, gindind ca numai astfel se va regenera arta actoriceasca la noi, ca directorii de teatru sa incerce sa-si recruteze interpretii principali nu dintre conservatoarele, cit mai ales atragind in lumea rampei dintre personalitatile care si in alte regiuni si-au dovedit capacitatea de creatie. Sa aduca pe scena complexe de experienta  din viata reala, asa cum au procedat citiva mari regizori straini. Cum se gindeste, cum se iubeste, cum se sufera nu se poate invata in orele de curs si nici atestat prin certificat de absolvire. Elementele modeste, educate cu ingrijire si  discernamint, isi pot valorifica prin lectii insusirile de rind, obtinind acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intrati intr-o scoala, fie ea militara, liceu, de bele-arte sau de silvicultura, sa termine aproape toti, promovind an cu an, automat si cu rabdare. Dar teatrul nu poate fi decit, intens, al personalitatilor puternice si al dislocarilor de constiinta (restul e distractie si ``institutie culturala`` de provincie). Nu are deci nici o valabilitate obiectia care mi s-a adus: ca in arta e de la sine inteles ca firile exceptionale n-au nevoie de Conservator, insa aceasta scoala este absolut necesara pentru temperamentele modeste. Acest raspuns inseamna, cred, o contradictie in esenta. Caci arta nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare si casa sa furnizeze scenelor periferice copii dupa actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structura exceptionala. Din pacate, e stiut ca tocmai acestea sint excluse initial prin insusi caracterul Conservatorului. In definitiv, dupa ce criterii isi aleg profesorii acestor scoli elevii? Mai intai ``dupa fizic``. Exista aberatia ``fizicului in teatru``, inteles ca fizic frumos. Cind arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton*, Othello**, Holofern***, diform pentru Richard III****, Smerdiacoff*****, si bufonii din toate piesele, tinar si frumos pentru Romeo******, potrivit si nervos pentru amantul ``modern``, burtos pentru comic, cind, in sfirsit, arta cere in fizicul actorului tot atita variatia cita a creat viata, comisia profesorilor admite cu preferinta un fel de tip care ``are fizic``, adica nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urit, nici alb, nici negru, in sfirsit ceva desavirsit mediocru, incolor si neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugereaza nimicsi pe care oricind l-ai lua mai curind drept functionar comercial decit slujitor al artei.
Alta aberatie este aceea a ``vocii``. Atiti tineri fara ocupatie devin actori pentru ca au voce, cind ar trebui tocmai pentru acest motiv sa fie eliminati de la clasele de drama si comedie. O ``voce muzicala``, cu o sonoritate independenta de continutul frazei, e totdeauna patogonomonic,o dovada de lipsa de inteligenta, de absenta a temperamentului si a virilitatii. Tenorii au o reputatie bine stabilita de saracie cu duhul, iar pina la inceputul veacului trecut, cintaretii alesi pentru anumite mari cariere muzicale erau castrati, pentru ca vocile lor sa devina si mai frumoase. Autentica frumusete a glasului e insa cu totul de ordin interior. Ea implica o corespondenta (si de aici neregularitatea ei) cu insesi strafundurile emotivitatii. O femeie - observati in jurul dumneavoastra - are voce frumoasa cind vorbeste cu cel pe care-l iubeste si voce urita, alba, cind porunceste servitoarei sa aduca apa sau sa spele vasele.
Adaugati in aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecata a talentului. talentul se descopera, conform celor stiute, in modul urmator: in fata comisiei asezate la o masa lunga, un baietan sau o fata sufocata de trac spune fie Latina ginta*******, fie Dusmancele********, si dupa asta domnii examinatori descopera talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere********* aflau de ce sufera un bolnav, pipaind piciorul patului.
In modul acesta clasele se populeaza cu numerosi elevi, dintre cari unii inca ar mai avea sansa, datorita neprevazutului dezvoltarii ulterioare, sa poata crea in arta daca n-ar fi obligati de maestrii lor sa-i imite, dupa geniala metoda didactica: ``fa ca mine``.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu,  Bucuresti, 1983, p. 5-7.

NOTE M.T.
* George Danton (1759-1794) = Lider revoluționar francez și personajul principal al dramei cu același nume de Camil Petrescu, publicată în 1926.  ((http://www.crispedia.ro/Danton__de_Camil_Petrescu__comentariu_literar__rezumat_literar__aprecieri_critice_0
** Othello = Personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de W. Shakespeare în 1603 (http://www.sparknotes.com/shakespeare/othello/context.html)
*** Holofern = General asirian care amenința poporul evreu, salvat de Dumnezeu prin Iudita, conform Cărții Iuditei din Vechiul Testament. (http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp?cap=16)
**** Richard III = Rege al Angliei în perioada 1483-1485 și personaj principal al tragediei cu același nume scrisă de W. Shakespeare (http://www.sparknotes.com/shakespeare/richardiii/context.html)
***** Smerdiacoff = Personaj al romanului Frații Karamazov publicat de scriitorul rus F. Dostoievski în 1879-1880 (http://sites.utoronto.ca/tsq/DS/07/099.shtml)
****** Romeo = Personajul principal masculin al tragediei Romeo și Julieta a lui W. Shakespeare (http://www.humanitas.ro/humanitas/romeo-%C5%9Fi-julieta)
******* Latina ginta = Cântecul gintei latine este o poezie scrisă de V. Alecsandri în 1878. (https://www.facebook.com/permalink.php?id=130605936974539&story_fbid=362359747132489)
******** Dusmancele = Poezie a lui G. Coșbuc (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/george-cosbuc-8zudtpu/dusmancele-7zuddnt.html#.VJ3UAsgKA)
********* Moliere / Jean Baptiste Poquelin (1622-1673) = Actor și dramaturg francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/388302/Moliere)

Interviu cu Marin Preda (ARION 1979)

 

George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

(...)

M. P. - Între primul volum al Moromeților și ultima carte, Delirul, este străbătut drumul de la `boicotarea istoriei` la asumarea ei. (...)

- Chiar în Moromeții volumul I  timpul se confundă cu istoria. (...) Moromeții volumul I este doar o oază între 2 furtuni: războiul din 1914, a doua  - războiul din 1939. Această oază reprezintă pentru erou timpul lui de fericire pe Pămînt, care, este amenințată, dar el reușește să amîne amenințară. (...)

- Secolul nostru este caracterizat prin apariția maselor, care vor să facă istorie. Și în secolul anterior popoarele făceau istoria, însă exponenții evenimentelor nu veneau din straturile cele mai adînci ale maselor.

G. A. - Cum vi s-a relevat istoria pentru prima oară?

M. P. -În timpul războiului. Firește că eu îmi trăiam tinerețea cu încredere și seninătate, așa cum se vede în Delirul.

G. A. - Ați asistat la o întîmplare atroce în care vi s-a dezvăluit mecanismul puterii, modul în care acesta poate umili un  om, transformîndu-l din cea mai nobilă ființă într-o făptură oarecare?

M. P. - Cînd am văzut oameni amestecați cu moloz în urma unui bombardament asupra capitalei. În timp ce-mi făceam serviciul militar, în 43. Vedeam cum camarazi de-ai mei erau luați, dezbrăcați în fața bateriei și bătuți cu centura.

G. A. - Cum pot oameni stăpîni istoria, cum pot să afle care e  calea cea mai bună ca să nu devină victimele ei?

M. P. - În Delirul am încercat să răspund la aceast întreb., prin destinul lui  Paul Ștefan, care spre sf. este lovit. Tolstoi spunea că scopurile istoriei nu sînt totdeauan sesizabile pt. cei care sînt angajați în conflict. Dacă ne gîndim la ultimul război, putem să spunem că Tolstoi avea drep. Am trăit acest război dezlănțuit de Hitler și pt. mine nat. lui barbară, demențială nu e încă clară. Teza mea care a stat la baza interpretării istoriei în Delirul, este că istoria poate fi și bolnavă. Și firește că duce în fruntea even. indivizi bolnavi care dau naș. la even.sîngeroase. (...) Nu H. se ducea la trusturi să facă o plecăciune, ci, dimpotrivă, trusturile făceau acest lucru în fața lui H., după ce acestea îl susținuseră să ia puterea. (...) Firește că trusturile nu crîcneau și că afacerile lor mergeau bine sub H.

G. A. - Scriitorul trebuie să `presimtă` evenimentele sociale, politice, istorice sau doar trebuie să le înregistreze conștiincios?

M. P. - Exemplul dat în acest sens este Kafka, scriitorul care a intuit evenimentele printr-o viziune de coșmar a timpului liniștit în care trăia. (...) Am discutat chestiunea asta în Imposibila întorcere, cînd am relatat despre neliniștea unor oameni care se închinau în fața unui cioban bîlbîit la Maglavit. În acest timp Camil Petrescu, obsedat de demonul său literar, scria cărți care nu aveau nici o legătură cu această nelininiște a maselor. Îmi amntesc de un fapt interesant pe care l-am citit în presa din 44, după bombardamentele americane, cînd România se afla în pragul dezastrului militar că piesei Mioara a lui C. P. i s-a dat, în sfârșit, aprobarea să fie pusă în scenă. Sigur, C. P. și-a făcut datoria scriind o carte bună despre primul război, dar se pare că această experiență a produs la el o ciudată ignorare a istoriei. Mulți ani mai tîrziu, după război, conștiința lui s-a mai limpezit și avut marea ambiție de a scrie romanul revoluției de la 48. Rezultatele însă, în ciuda efortului colosal, nu dovedesc că autorul Mioarei, în afara admirația pentru Bălcescu, avea o idee a lui, proprie, despre istorie.

- E curios că opera lui C. P. poate crea această impresie, mă refer mereu la istorie, cînd te gîndești că el a scris Danton. (...) Între scriitorii români din generația lui, el s-a ocupat cel mai mult, dar nu de istorie pe care o trăia, adică de cel de al doilea război mondial, care a înjosit cel mai mult omul.

G. A. - Vă rog să numiți un erou din istoria României și un altul din istoria altor popoare, pe care îi îndrăgiți!

- De la români, firește, Bălcescu. De la străini, Napoleon, personaj încă fascinant în zilele noastre.

- (...) Hitler mai ales, personaj infam, care era cît pe aci să ducă civilizația noastră la prăbușire. El a înșelat pînă într-atît pe mulți prin viclenia sa, încît destui nu și-au dat seama la timp de natura barbară a geniului său.

- Mă interesează secolul XX. (...)

G. A. - Cît trebuie să dea istoria unui scriitor?

M. P. - Cît mai puține enigme. Cu alte cuvinte, să fie mai previzibilă.

G. A. - Dar un scriitor cît trebuie să dea istoriei?

M. P. - Cred că scritorul nu are nimic de oferit istoriei, ci semenilor săi.

-În civilizația noastră procesele se accelerează foarte mult și ne impun tuturor o cursă  în care trebuie să participăm. (...)

-După părerea mea, toți marii scriitori sînt și conștiințe mari. Sigur că unii sînt mai obsedați de soarta umanității, cum a fost Camus, cum este Malraux. Dar Dostoievski nu este cea mai obsedantă conștiință? N-a spus el că o umanitate care se sprijină pe moartea unui copil nu merită să trăiască? Dar Tolstoi? N-a spus el că fără lumină în conștiință, viața este urîtă, îngrozitoare? Dar Caragiale? N-a scris el Cănuță, om sucit care arată cutremurarea conștiinței față de făpturile umile? Dar Sadoveanu, la care omul simplu al Moldovei e prezentat în mari pagini de lirism și umanitate cutremurată?

G. A. - Credeți actuală viziunea asupra poporului român socotit senin-contemplativ?

M. P. - Poporul român are secretele lui. (...) A folosit răbdarea, abilitatea, a sfîșiat falsele prietenii, a întors armele împtoriva dușmanului adevărat care îl silise să-i urmeze carul de război. Și a încercat să-și păstreze seninătatea. Și să-și găsească timp și pentru contemplare și jocul inteligent. Popor vechi, dar nu bătrîn.

G. A. - Cinematograful, tv, presa fac o concurență tot mai vizibilă literaturii?

M. P. - Cel mai interesant este că un film bun după o carte duce cititorul în librărie să cumpere acea carte. Există între arte elemente care le fac să se potențeze reciproc. (...)

G. A. - Ați folosit în Delirul mijl. de rel .aparținînd cărților documentare. 

M. P. - (...) Consider că documentul și nu tv sau cinematograful și anume documentul autentic, uman și istoric, este cel care poate concura opera de ficțiune.(...) Tocmai citesc acum o astfel de  carte - Kaput- a lui Curzio Malaparte. Carte pasionantă, un reportaj.

G. A. - E vorba tot mai puțin de natură în romanele contemporane. (...)

M. P. - E rău. Natura e mama noastră. De aceea, Sadoveanu rămîne un mare scriitor.

G. A. - Sîntem înconjurați din ce în ce mai mult de emblemele civilizației tehnice. (...)

M. P. - Tehnicizarea trebuie să fie excesivă pentru a se ajunge la simplitate. Un erou de-al meu din Marele singuratic dă acest exemplu: cu un avion vechi faci zeci de ore pînă la Calcutta. Cu un Concorde 2-3 ore. Și totuși Concorde  din punct de vedere tehnic este o monstruozitate. (...)

G. A. - Înțeleg prin tehnicizare (...) în care relația om-mașină e mai importantă decît relația între oameni.

G. A. - De pildă, chiar automobilul. (...)

M. P. - (...) Bine s-a spus că automobilul face pe om mai liber. (...) Toată lupta noastră e pentru câștigarea timpului liber. (...)

M. P. - (...): românii sînt cititori admirabili și în fața standului de noutăți din librării este totdeauna înghesuială. Și politica statului și partidului nostru încurajează gustul pentru cultură, menținînd prețul cărților la un nivel accesibil. (...)