La Atena era un obicei ca la spectacolele lirice actorii să cînte imnuri care glorificau pe marii comandanți de oști. După o astfel de reprezentație, cineva l-a întrebat pe Temistocle: „Dintre toți cîntăreții pe care i-am auzit, care este, după dv, cel cu vocea cea mai frumoasă?” - „Acela care m-a proslăvit pe mine”, a răspuns prompt strategul.
SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, 197?.
NOTĂ M.T.
* Temistocle (524 î.H.- 459 î.H.) = Politician și comandant militar atenian. (https://adriangrom.wordpress.com/2011/06/22/temistocle/)
Se afișează postările cu eticheta actor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta actor. Afișați toate postările
sâmbătă, 20 iulie 2019
joi, 24 decembrie 2015
Personajul negativ în teatrul italian amator și teatrul francez profesionist din secolul XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Am auzit odată pe un confrate întru tagma povestitorilor vorbind la Napoli unei adunări de haimanale, de gură-cască și de pierde-vară de pe țărmul mării, și acest confrate tuna și fulgera cu atîta foc împotriva nemernicilor, ale căror odioase fapte le descria și le născocea în același timp, încît auditorul nu mai putu să se stăpînească, așa că izbucni împeună cu preotul într-un urlet de înjurături și de blesteme împotriva fictivului monstru al povestirii; iar cînd pălăria făcu ocolul mulțimii, gologanii curseră gîrlă, odată cu un torent de furtunoase aplauze de simpatie.
Pe de altă parte, în micile teatre pariziene aveți să auziți nu numai voci din public strigînd: „Ah, gredin! Ah, monstre!” (1) și blestemând din loji pe tiranul din piesă, dar chiar actorii înșiși refuzînd în mod categoric să joace roluri de ticăloși, preferînd să apară, pentru un salariu mai mic, în adevărata lor față de francezi leali. Am pus cele două exemple alături ca să vă puteți da seama că nu din motive mercantile dorește autorul de față să vă prezintă în adevăra lor lumină eroii lui negativi și să-i ciomăgească; ci pentru că îi urăște din toată inima și pentru că nu-și poate stăpîni în nici un fel ura aceasta, care trebuie să-și găsească ieșirea printr-o batjocură plină de răutate.
(1) Ah, ticălosul! Ah, monstrul! (fr.).
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitoulul, București, 1992, p. 82.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „ Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Am auzit odată pe un confrate întru tagma povestitorilor vorbind la Napoli unei adunări de haimanale, de gură-cască și de pierde-vară de pe țărmul mării, și acest confrate tuna și fulgera cu atîta foc împotriva nemernicilor, ale căror odioase fapte le descria și le născocea în același timp, încît auditorul nu mai putu să se stăpînească, așa că izbucni împeună cu preotul într-un urlet de înjurături și de blesteme împotriva fictivului monstru al povestirii; iar cînd pălăria făcu ocolul mulțimii, gologanii curseră gîrlă, odată cu un torent de furtunoase aplauze de simpatie.
Pe de altă parte, în micile teatre pariziene aveți să auziți nu numai voci din public strigînd: „Ah, gredin! Ah, monstre!” (1) și blestemând din loji pe tiranul din piesă, dar chiar actorii înșiși refuzînd în mod categoric să joace roluri de ticăloși, preferînd să apară, pentru un salariu mai mic, în adevărata lor față de francezi leali. Am pus cele două exemple alături ca să vă puteți da seama că nu din motive mercantile dorește autorul de față să vă prezintă în adevăra lor lumină eroii lui negativi și să-i ciomăgească; ci pentru că îi urăște din toată inima și pentru că nu-și poate stăpîni în nici un fel ura aceasta, care trebuie să-și găsească ieșirea printr-o batjocură plină de răutate.
(1) Ah, ticălosul! Ah, monstrul! (fr.).
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitoulul, București, 1992, p. 82.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „ Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
duminică, 20 decembrie 2015
„Șef” de pension de băieți în Londra de la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Cuff, dimpotrivă, era indiscutabilul șef și dandy* al pensionului „Swishtail”. El era acela care introducea vin pe ascuns în școală. El era acela care se bătea cu toți băieții din oraș. Sîmbăta i se trimitea întotdeauna poneiul de acasă. Își ținea în cameră o pereche de cizme cu turetcile sumese, cu care obișnuia să meargă la vînătoare în zilele de sărbătoare. Avea ceas de aur și priza tabac, întocmai ca și doctorul. Fusese la Operă și cunoscuse prea bine meritele celor mai cunoscuți actori, preferîndu-l pe domnul Kean** domnului Kemble***. Putea să recite patruzeci de versuri latinești pe oră. Știa să facă poezii pe franțuzește. Dar ce nu știa ele, sau ce nu putea el să facă? Se spunea că însuși doctorului Swisthail îi era frică de el.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 42.
NOTE M. T.
* Dandy era, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, un bărbat care punea accent pe aspectul fizic, limbaj rafinat și hobby-uri, mergând până la un cult al sinelui și încercînd să imite stilul aristocrat de viață, deși provenea din clasa de mijloc.(http://homepages.ihug.co.nz/~awoodley/regency/dandy.html)
** Edmund Kean (1787-1833) a fost un celebru actor englez, care a jucat și la New York și Paris. (Wikipedia)
*** Charles Kemble (1775-1854) a fost un actor englez, provenind dintr-o mare familie de artiști. (Wikipedia)
**** Mariana Răileanu, „Bâlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Cuff, dimpotrivă, era indiscutabilul șef și dandy* al pensionului „Swishtail”. El era acela care introducea vin pe ascuns în școală. El era acela care se bătea cu toți băieții din oraș. Sîmbăta i se trimitea întotdeauna poneiul de acasă. Își ținea în cameră o pereche de cizme cu turetcile sumese, cu care obișnuia să meargă la vînătoare în zilele de sărbătoare. Avea ceas de aur și priza tabac, întocmai ca și doctorul. Fusese la Operă și cunoscuse prea bine meritele celor mai cunoscuți actori, preferîndu-l pe domnul Kean** domnului Kemble***. Putea să recite patruzeci de versuri latinești pe oră. Știa să facă poezii pe franțuzește. Dar ce nu știa ele, sau ce nu putea el să facă? Se spunea că însuși doctorului Swisthail îi era frică de el.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 42.
NOTE M. T.
* Dandy era, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, un bărbat care punea accent pe aspectul fizic, limbaj rafinat și hobby-uri, mergând până la un cult al sinelui și încercînd să imite stilul aristocrat de viață, deși provenea din clasa de mijloc.(http://homepages.ihug.co.nz/~awoodley/regency/dandy.html)
** Edmund Kean (1787-1833) a fost un celebru actor englez, care a jucat și la New York și Paris. (Wikipedia)
*** Charles Kemble (1775-1854) a fost un actor englez, provenind dintr-o mare familie de artiști. (Wikipedia)
**** Mariana Răileanu, „Bâlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
miercuri, 10 iunie 2015
Regizorul român A. Șerban despre actorii americani, japonezi, englezi, francezi și români (TOMIS 1996?2003)
<
(...)
Unde s-a simțit cel mai bine, unde a lucrat cel mai lejer?: „Peste tot unde merg încerc să mă simt bine, dar pot să spun, evident, că există o diferență. Actorii americani, de exemplu, sunt extrem de deschiși, foarte disciplinați, de fapt cei mai disciplinați dintre toți actorii pe care îi știu, în afară de cei japonezi, care au o disciplină ce mă înfioară. Fac totul aproape ca pe bandă. Cu actori englezi, de asemeni, e plăcut, pentru că ei se aruncă într-un exercițiu imposibil, ceva care pare ilogic sau poate chiar ridicol. Intră în joc cu umor, cu forță, cu inteligență. Ceea ce au ei superior celor americani, prin tradiția foarte lungă, este că la un moment dat intervine intelectul și spune „asta-i un non-sens, asta nu pot să fac”. Actorii americani au inteligența dezvoltată, dar de la un punct nu mai știu ce este just și ce nu. Cu actorii francezi și nemți e mai dificil. Dacă nu înțeleg exact ce au de făcut, sunt ca paralizați, nu pot face nimic. Ei trebuie să analizeze, să înțeleagă condițiile sociale, politice și psihologice ale momentului în care a fost scrisă. Cel mai teamă mi-a fost, însă, când m-am dus să lucrez la Comedia Franceză. Dacă acei actori știu să facă ceva, atunci știu să facă Moliere, asta-i sigur. Nu trebuie să vină un român care trăiește la New York să-i învețe pe ei cum să joace Moliere. Am avut o șansă unică pentru că erau atât de plictisiți de cum se jucase Moliere până atunci, încât erau într-adevăr dispuși să încerce și altceva. Au fost minunați, dar a fost o excepție. Talent există și în România din plin. Dar e atât de confuz acest cuvânt... Actorul român e foarte empiric, confuz, primitiv ca atitudine. Exist mult talent, dar și foarte multă inerție, atât de multă inconștiență față de ceea ce el poate face cu acest talent, cum să lucreze și cum să aibă această disciplină, rigoare, încât rezultatele sunt confuze.
(...)
>
SURSA
Andrei Șerban: „Când fac un spectacol, merg la risc absolut”, „Tomis”, Constanța, 1996?2003
(...)
Unde s-a simțit cel mai bine, unde a lucrat cel mai lejer?: „Peste tot unde merg încerc să mă simt bine, dar pot să spun, evident, că există o diferență. Actorii americani, de exemplu, sunt extrem de deschiși, foarte disciplinați, de fapt cei mai disciplinați dintre toți actorii pe care îi știu, în afară de cei japonezi, care au o disciplină ce mă înfioară. Fac totul aproape ca pe bandă. Cu actori englezi, de asemeni, e plăcut, pentru că ei se aruncă într-un exercițiu imposibil, ceva care pare ilogic sau poate chiar ridicol. Intră în joc cu umor, cu forță, cu inteligență. Ceea ce au ei superior celor americani, prin tradiția foarte lungă, este că la un moment dat intervine intelectul și spune „asta-i un non-sens, asta nu pot să fac”. Actorii americani au inteligența dezvoltată, dar de la un punct nu mai știu ce este just și ce nu. Cu actorii francezi și nemți e mai dificil. Dacă nu înțeleg exact ce au de făcut, sunt ca paralizați, nu pot face nimic. Ei trebuie să analizeze, să înțeleagă condițiile sociale, politice și psihologice ale momentului în care a fost scrisă. Cel mai teamă mi-a fost, însă, când m-am dus să lucrez la Comedia Franceză. Dacă acei actori știu să facă ceva, atunci știu să facă Moliere, asta-i sigur. Nu trebuie să vină un român care trăiește la New York să-i învețe pe ei cum să joace Moliere. Am avut o șansă unică pentru că erau atât de plictisiți de cum se jucase Moliere până atunci, încât erau într-adevăr dispuși să încerce și altceva. Au fost minunați, dar a fost o excepție. Talent există și în România din plin. Dar e atât de confuz acest cuvânt... Actorul român e foarte empiric, confuz, primitiv ca atitudine. Exist mult talent, dar și foarte multă inerție, atât de multă inconștiență față de ceea ce el poate face cu acest talent, cum să lucreze și cum să aibă această disciplină, rigoare, încât rezultatele sunt confuze.
(...)
>
SURSA
Andrei Șerban: „Când fac un spectacol, merg la risc absolut”, „Tomis”, Constanța, 1996?2003
sâmbătă, 27 decembrie 2014
Actorul de teatru intre talent si Conservator in secolul XX (PETRESCU 1933)
<
(...)
Am avut totdeauna convingerea - si azi mai inradacinata ca oricind - ca ``meseria``, ``mestesugul`` sunt protivnice artei. In cronicele mele de teatru, de pilda, am cerut adesea, gindind ca numai astfel se va regenera arta actoriceasca la noi, ca directorii de teatru sa incerce sa-si recruteze interpretii principali nu dintre conservatoarele, cit mai ales atragind in lumea rampei dintre personalitatile care si in alte regiuni si-au dovedit capacitatea de creatie. Sa aduca pe scena complexe de experienta din viata reala, asa cum au procedat citiva mari regizori straini. Cum se gindeste, cum se iubeste, cum se sufera nu se poate invata in orele de curs si nici atestat prin certificat de absolvire. Elementele modeste, educate cu ingrijire si discernamint, isi pot valorifica prin lectii insusirile de rind, obtinind acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intrati intr-o scoala, fie ea militara, liceu, de bele-arte sau de silvicultura, sa termine aproape toti, promovind an cu an, automat si cu rabdare. Dar teatrul nu poate fi decit, intens, al personalitatilor puternice si al dislocarilor de constiinta (restul e distractie si ``institutie culturala`` de provincie). Nu are deci nici o valabilitate obiectia care mi s-a adus: ca in arta e de la sine inteles ca firile exceptionale n-au nevoie de Conservator, insa aceasta scoala este absolut necesara pentru temperamentele modeste. Acest raspuns inseamna, cred, o contradictie in esenta. Caci arta nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare si casa sa furnizeze scenelor periferice copii dupa actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structura exceptionala. Din pacate, e stiut ca tocmai acestea sint excluse initial prin insusi caracterul Conservatorului. In definitiv, dupa ce criterii isi aleg profesorii acestor scoli elevii? Mai intai ``dupa fizic``. Exista aberatia ``fizicului in teatru``, inteles ca fizic frumos. Cind arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton*, Othello**, Holofern***, diform pentru Richard III****, Smerdiacoff*****, si bufonii din toate piesele, tinar si frumos pentru Romeo******, potrivit si nervos pentru amantul ``modern``, burtos pentru comic, cind, in sfirsit, arta cere in fizicul actorului tot atita variatia cita a creat viata, comisia profesorilor admite cu preferinta un fel de tip care ``are fizic``, adica nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urit, nici alb, nici negru, in sfirsit ceva desavirsit mediocru, incolor si neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugereaza nimicsi pe care oricind l-ai lua mai curind drept functionar comercial decit slujitor al artei.
Alta aberatie este aceea a ``vocii``. Atiti tineri fara ocupatie devin actori pentru ca au voce, cind ar trebui tocmai pentru acest motiv sa fie eliminati de la clasele de drama si comedie. O ``voce muzicala``, cu o sonoritate independenta de continutul frazei, e totdeauna patogonomonic,o dovada de lipsa de inteligenta, de absenta a temperamentului si a virilitatii. Tenorii au o reputatie bine stabilita de saracie cu duhul, iar pina la inceputul veacului trecut, cintaretii alesi pentru anumite mari cariere muzicale erau castrati, pentru ca vocile lor sa devina si mai frumoase. Autentica frumusete a glasului e insa cu totul de ordin interior. Ea implica o corespondenta (si de aici neregularitatea ei) cu insesi strafundurile emotivitatii. O femeie - observati in jurul dumneavoastra - are voce frumoasa cind vorbeste cu cel pe care-l iubeste si voce urita, alba, cind porunceste servitoarei sa aduca apa sau sa spele vasele.
Adaugati in aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecata a talentului. talentul se descopera, conform celor stiute, in modul urmator: in fata comisiei asezate la o masa lunga, un baietan sau o fata sufocata de trac spune fie Latina ginta*******, fie Dusmancele********, si dupa asta domnii examinatori descopera talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere********* aflau de ce sufera un bolnav, pipaind piciorul patului.
In modul acesta clasele se populeaza cu numerosi elevi, dintre cari unii inca ar mai avea sansa, datorita neprevazutului dezvoltarii ulterioare, sa poata crea in arta daca n-ar fi obligati de maestrii lor sa-i imite, dupa geniala metoda didactica: ``fa ca mine``.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 5-7.
NOTE M.T.
* George Danton (1759-1794) = Lider revoluționar francez și personajul principal al dramei cu același nume de Camil Petrescu, publicată în 1926. ((http://www.crispedia.ro/Danton__de_Camil_Petrescu__comentariu_literar__rezumat_literar__aprecieri_critice_0
** Othello = Personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de W. Shakespeare în 1603 (http://www.sparknotes.com/shakespeare/othello/context.html)
*** Holofern = General asirian care amenința poporul evreu, salvat de Dumnezeu prin Iudita, conform Cărții Iuditei din Vechiul Testament. (http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp?cap=16)
**** Richard III = Rege al Angliei în perioada 1483-1485 și personaj principal al tragediei cu același nume scrisă de W. Shakespeare (http://www.sparknotes.com/shakespeare/richardiii/context.html)
***** Smerdiacoff = Personaj al romanului Frații Karamazov publicat de scriitorul rus F. Dostoievski în 1879-1880 (http://sites.utoronto.ca/tsq/DS/07/099.shtml)
****** Romeo = Personajul principal masculin al tragediei Romeo și Julieta a lui W. Shakespeare (http://www.humanitas.ro/humanitas/romeo-%C5%9Fi-julieta)
******* Latina ginta = Cântecul gintei latine este o poezie scrisă de V. Alecsandri în 1878. (https://www.facebook.com/permalink.php?id=130605936974539&story_fbid=362359747132489)
******** Dusmancele = Poezie a lui G. Coșbuc (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/george-cosbuc-8zudtpu/dusmancele-7zuddnt.html#.VJ3UAsgKA)
********* Moliere / Jean Baptiste Poquelin (1622-1673) = Actor și dramaturg francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/388302/Moliere)
(...)
Am avut totdeauna convingerea - si azi mai inradacinata ca oricind - ca ``meseria``, ``mestesugul`` sunt protivnice artei. In cronicele mele de teatru, de pilda, am cerut adesea, gindind ca numai astfel se va regenera arta actoriceasca la noi, ca directorii de teatru sa incerce sa-si recruteze interpretii principali nu dintre conservatoarele, cit mai ales atragind in lumea rampei dintre personalitatile care si in alte regiuni si-au dovedit capacitatea de creatie. Sa aduca pe scena complexe de experienta din viata reala, asa cum au procedat citiva mari regizori straini. Cum se gindeste, cum se iubeste, cum se sufera nu se poate invata in orele de curs si nici atestat prin certificat de absolvire. Elementele modeste, educate cu ingrijire si discernamint, isi pot valorifica prin lectii insusirile de rind, obtinind acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intrati intr-o scoala, fie ea militara, liceu, de bele-arte sau de silvicultura, sa termine aproape toti, promovind an cu an, automat si cu rabdare. Dar teatrul nu poate fi decit, intens, al personalitatilor puternice si al dislocarilor de constiinta (restul e distractie si ``institutie culturala`` de provincie). Nu are deci nici o valabilitate obiectia care mi s-a adus: ca in arta e de la sine inteles ca firile exceptionale n-au nevoie de Conservator, insa aceasta scoala este absolut necesara pentru temperamentele modeste. Acest raspuns inseamna, cred, o contradictie in esenta. Caci arta nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare si casa sa furnizeze scenelor periferice copii dupa actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structura exceptionala. Din pacate, e stiut ca tocmai acestea sint excluse initial prin insusi caracterul Conservatorului. In definitiv, dupa ce criterii isi aleg profesorii acestor scoli elevii? Mai intai ``dupa fizic``. Exista aberatia ``fizicului in teatru``, inteles ca fizic frumos. Cind arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton*, Othello**, Holofern***, diform pentru Richard III****, Smerdiacoff*****, si bufonii din toate piesele, tinar si frumos pentru Romeo******, potrivit si nervos pentru amantul ``modern``, burtos pentru comic, cind, in sfirsit, arta cere in fizicul actorului tot atita variatia cita a creat viata, comisia profesorilor admite cu preferinta un fel de tip care ``are fizic``, adica nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urit, nici alb, nici negru, in sfirsit ceva desavirsit mediocru, incolor si neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugereaza nimicsi pe care oricind l-ai lua mai curind drept functionar comercial decit slujitor al artei.
Alta aberatie este aceea a ``vocii``. Atiti tineri fara ocupatie devin actori pentru ca au voce, cind ar trebui tocmai pentru acest motiv sa fie eliminati de la clasele de drama si comedie. O ``voce muzicala``, cu o sonoritate independenta de continutul frazei, e totdeauna patogonomonic,o dovada de lipsa de inteligenta, de absenta a temperamentului si a virilitatii. Tenorii au o reputatie bine stabilita de saracie cu duhul, iar pina la inceputul veacului trecut, cintaretii alesi pentru anumite mari cariere muzicale erau castrati, pentru ca vocile lor sa devina si mai frumoase. Autentica frumusete a glasului e insa cu totul de ordin interior. Ea implica o corespondenta (si de aici neregularitatea ei) cu insesi strafundurile emotivitatii. O femeie - observati in jurul dumneavoastra - are voce frumoasa cind vorbeste cu cel pe care-l iubeste si voce urita, alba, cind porunceste servitoarei sa aduca apa sau sa spele vasele.
Adaugati in aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecata a talentului. talentul se descopera, conform celor stiute, in modul urmator: in fata comisiei asezate la o masa lunga, un baietan sau o fata sufocata de trac spune fie Latina ginta*******, fie Dusmancele********, si dupa asta domnii examinatori descopera talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere********* aflau de ce sufera un bolnav, pipaind piciorul patului.
In modul acesta clasele se populeaza cu numerosi elevi, dintre cari unii inca ar mai avea sansa, datorita neprevazutului dezvoltarii ulterioare, sa poata crea in arta daca n-ar fi obligati de maestrii lor sa-i imite, dupa geniala metoda didactica: ``fa ca mine``.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 5-7.
NOTE M.T.
* George Danton (1759-1794) = Lider revoluționar francez și personajul principal al dramei cu același nume de Camil Petrescu, publicată în 1926. ((http://www.crispedia.ro/Danton__de_Camil_Petrescu__comentariu_literar__rezumat_literar__aprecieri_critice_0
** Othello = Personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de W. Shakespeare în 1603 (http://www.sparknotes.com/shakespeare/othello/context.html)
*** Holofern = General asirian care amenința poporul evreu, salvat de Dumnezeu prin Iudita, conform Cărții Iuditei din Vechiul Testament. (http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp?cap=16)
**** Richard III = Rege al Angliei în perioada 1483-1485 și personaj principal al tragediei cu același nume scrisă de W. Shakespeare (http://www.sparknotes.com/shakespeare/richardiii/context.html)
***** Smerdiacoff = Personaj al romanului Frații Karamazov publicat de scriitorul rus F. Dostoievski în 1879-1880 (http://sites.utoronto.ca/tsq/DS/07/099.shtml)
****** Romeo = Personajul principal masculin al tragediei Romeo și Julieta a lui W. Shakespeare (http://www.humanitas.ro/humanitas/romeo-%C5%9Fi-julieta)
******* Latina ginta = Cântecul gintei latine este o poezie scrisă de V. Alecsandri în 1878. (https://www.facebook.com/permalink.php?id=130605936974539&story_fbid=362359747132489)
******** Dusmancele = Poezie a lui G. Coșbuc (http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/george-cosbuc-8zudtpu/dusmancele-7zuddnt.html#.VJ3UAsgKA)
********* Moliere / Jean Baptiste Poquelin (1622-1673) = Actor și dramaturg francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/388302/Moliere)
luni, 15 decembrie 2014
Caracterul marii actrite de teatru Elvira Popescu (1894-1993) (PETRESCU 1933)
<
(...) In timp ce colega facea glume cu o invidie vulgara (glume care intilnind acelasi fond de invidie vulgara la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miti Marculeanu a scos de sub masa un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se da de baut la rate) si ne-a invitat net: ``Iesiti afara, ca vreau sa ma...`` Si spune cuvintul pe nume, asa cum eu nici intre prieteni la vespasiana nu-l pot spune. E adevarat ca si marea comediana, intr-o alta imprejurare, tot la acest teatru, ba cind afara de noi mai era in cabina ei directoriala si Miti Marculeanu - venita aici de la ea, ca in salonul de musafiri al cabinelor - ne invitase afara pe toti imi amintesc ca aproape cu aceeasi fraza. Dar gestul ei se integra unuui alt fel decit aceluia al unei actrite imitatoare... Pe ea o stiam, e drept, familiara, si amatoare de expresii neocolite, dar mai stiam si cit de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, in care jucase totul, cariera si mijloace materiale; stiam ca de multe ori punea in situatii disperate pe directorul teatrului, anuntind ca nu joaca din motive ridicule (ca sa fac o escapada sentimentala, intr-un rind invocase o indispozitie strict femeiasca), dar mai stiam ca, fara urma de rivalitate, isi sprijinea camaradele, le obtinea roluri, ca un mic roi de fete se folosea de garderoba ei, de la ciorapii de matase pian la mantoul de blana, ca intr-un rind, ca acei comandanti de vas care se salveaza la urma, desi nu era obligata, nici macar moralmente, acceptase sa nu fie platita ea, ca sa-si primeasca salariul actorii din trupa - desi circula pe seama ei anecdota ca in ziua in cind un extrem de inalt personagiu nu i-a trimis cadoul, care ar fi trebuit s-o maguleasca pe stralucita comediana, ea il silise cu ajutorul unei fotografii dedicate sa se execute numaidecit. Ceea ce n-a impiedicat-o o data sa-si vinza casa pe aproape nimic, daca nu chiar pe nimic, unei rude sarace.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 61-62.
(...) In timp ce colega facea glume cu o invidie vulgara (glume care intilnind acelasi fond de invidie vulgara la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miti Marculeanu a scos de sub masa un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se da de baut la rate) si ne-a invitat net: ``Iesiti afara, ca vreau sa ma...`` Si spune cuvintul pe nume, asa cum eu nici intre prieteni la vespasiana nu-l pot spune. E adevarat ca si marea comediana, intr-o alta imprejurare, tot la acest teatru, ba cind afara de noi mai era in cabina ei directoriala si Miti Marculeanu - venita aici de la ea, ca in salonul de musafiri al cabinelor - ne invitase afara pe toti imi amintesc ca aproape cu aceeasi fraza. Dar gestul ei se integra unuui alt fel decit aceluia al unei actrite imitatoare... Pe ea o stiam, e drept, familiara, si amatoare de expresii neocolite, dar mai stiam si cit de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, in care jucase totul, cariera si mijloace materiale; stiam ca de multe ori punea in situatii disperate pe directorul teatrului, anuntind ca nu joaca din motive ridicule (ca sa fac o escapada sentimentala, intr-un rind invocase o indispozitie strict femeiasca), dar mai stiam ca, fara urma de rivalitate, isi sprijinea camaradele, le obtinea roluri, ca un mic roi de fete se folosea de garderoba ei, de la ciorapii de matase pian la mantoul de blana, ca intr-un rind, ca acei comandanti de vas care se salveaza la urma, desi nu era obligata, nici macar moralmente, acceptase sa nu fie platita ea, ca sa-si primeasca salariul actorii din trupa - desi circula pe seama ei anecdota ca in ziua in cind un extrem de inalt personagiu nu i-a trimis cadoul, care ar fi trebuit s-o maguleasca pe stralucita comediana, ea il silise cu ajutorul unei fotografii dedicate sa se execute numaidecit. Ceea ce n-a impiedicat-o o data sa-si vinza casa pe aproape nimic, daca nu chiar pe nimic, unei rude sarace.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 61-62.
marți, 31 decembrie 2013
sâmbătă, 23 noiembrie 2013
marți, 6 august 2013
Dramaturgul irlandez G. B. Shaw (1856-1950) despre el însuși
„Nu am dușmani sub vîrsta de 10 ani.”
„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”
„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”
„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”
„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”
„Nu îndrăznesc să mă consider cel mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162
„Nu am urmărit stilul niciodată în viața mea; stilul este un fel de melodie care pătrunde în frazele mele singură. Dacă un scriitor spune ceea ce trebuie să spună în maniera cea mai adecvată și eficace de care este capabil, stilul va avea grijă de el însuși, dacă are un stil. Dar eu mi-am impus o condiție în tinerețe. M-am hotărît că nu voi scrie nimic ce nu va fi inteligibil unui străin care utilizează un dicționar, ca franceza lui Voltaire; de aceea am evitat idiomul. (Mai tîrziu am început să caut idiomul, cu cea mai expresivă formă a limbii.”
„Am urmat întotdeauna tradiția clasică, recunoscînd că personajele de pe scenă trebuie să fie înzestrate de către autor cu o autocunoaștere conștientă și cu putere de exprimare și... să fie eliberate de inhibiții, care le-ar transforma în viața reală în niște monștri geniali. Forța de a face aceasta este cea care mă deosebește pe mine (sau pe Shakespeare) de un gramofon sau un aparat de fotografiat.”
„Dacă vrei să mă flatezi, nu spune că ți-am salvat sufletul cu filosofia mea. Spune-mi că, la fel cu Shakespeare, Moliere, Scott, Dumas și Dickens, am creat o galerie de personaje care sînt pentru tine mai reale decît propriile tale rude și pe care le vor menține în viață, timp de secole de-a rîndul, ca chevaux de bataille, generații succesive de actori și de actrițe în Pygmalion drept exemplu.”
„Shaw Bernard: modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut.”
„Nu îndrăznesc să mă consider cel mai bun dramaturg de limbă engleză, dar cred că sînt unul din primii zece și deci pot fi clasat ca unul din primii o sută.”
Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.¬e&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148, 151, 153, 162
miercuri, 31 iulie 2013
31 iulie
A fost odată...
31 iulie
1784 - A murit filosoful şi scriitorul francez Denis Diderot.
1914 - S-a născut actorul francez Louis de Funès. Într-un sondaj de opinie din 1968, a fost votat cel mai popular actor francez. Majoritatea filmelor sale au fost de succes; deşi de Funès putea interpreta şi roluri serioase cu o subtilitate suficientă, era renumit mai ales pentru grimasele şi expresiile faciale exagerate (d. 27 ianuarie 1983).
1938 - S-a născut actorul Nicu Constantin. A jucat în peste 30 de filme de scurt şi lung metraj, 600 de emisiuni de radio şi peste 300 de televiziune. În 2005, în cadrul Galei UNITER, a primit premiul special pentru teatru de revistă, iar un an mai târziu, premiul UNITER pentru întreaga activitate (d. 15 septembrie 2009).
1944 - A murit Antoine de Saint-Exupéry, romancier, eseist şi reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist. S-a făcut cunoscut unui cerc larg de cititori în special datorită povestirii „Micul Prinţ”, una dintre cele mai răspândite cărţi din lume, tradusă în circa 110 limbi (n. 29 iunie 1900).
1957 - A intrat în funcţiune primul reactor atomic românesc.
2006 - Fidel Castro i-a cedat puterea fratelui său, Raul Castro.
sâmbătă, 27 aprilie 2013
sâmbătă, 6 aprilie 2013
Umor
La un restaurant actorul francez Harry Baur (1880-1943) comandase o supă. Chelnerul veni cu farfuria plină.
- Nu! strigă actorul când chelnerul se afla încî departe. Nu e destul de caldă!
Chelnerul se retrase şi, după un moment, reapăru cu altă farfurie de supă.
- Nu! repetă Baur. Nu e destul de caldă.
Chestia se repetă de trei ori. În cele din urmă, exasperat, chelnerul protestă:
- În definitiv, nu ştiu când o să consideraţi că e destul de caldă?
- Când n-o să mai poţi ţine degetul în ea.
SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Ancedote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, februarie 2013
- Nu! strigă actorul când chelnerul se afla încî departe. Nu e destul de caldă!
Chelnerul se retrase şi, după un moment, reapăru cu altă farfurie de supă.
- Nu! repetă Baur. Nu e destul de caldă.
Chestia se repetă de trei ori. În cele din urmă, exasperat, chelnerul protestă:
- În definitiv, nu ştiu când o să consideraţi că e destul de caldă?
- Când n-o să mai poţi ţine degetul în ea.
SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Ancedote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, februarie 2013
duminică, 24 martie 2013
miercuri, 26 decembrie 2012
sâmbătă, 13 octombrie 2012
Hoinarii din Australia secolului XIX (FRANKLIN 1901)
<
(…)
O ajutam pe bunica să-și facă socotelile și să scrie scrisori de afaceri și mă ocupam de hoinarii care veneau cu cerșitul. La Caddagat nu i se refuza niciodată cuiva un blid de mîncare. Asta făcea necesară cumpărarea unei tone de făină în plus pe an și a aproape încă o tonă de zahăr, ca să nu mai vorbim de ceaiul, cartofii, carnea de vită și altele care se ducea în felul ăsta. Asta fără să punem la socoteală consumul de alimente al celorlalte categorii de călători, de care era plină casa tot anul. Să-i fi pus pe aceștia să plătească pentru casă și masă, familia Bossier ar fi făcut cu siguranță avere. Eu stăteam de vorbă cu circa cincizeci hoinari pe săptămână și rareori îi vedeam pe unul de două ori. Erau o armată întreagă, ce mai! Suflete fără speranță, fără casă, fără țel, fără rușine, vagabondînd de la nord la sud și de la est la vest - cîte unii de atît amar de vreme, că-și pierduseră orice ambiție bărbătească și nici nu-și mai doreau altceva.
(…)
O ajutam pe bunica să-și facă socotelile și să scrie scrisori de afaceri și mă ocupam de hoinarii care veneau cu cerșitul. La Caddagat nu i se refuza niciodată cuiva un blid de mîncare. Asta făcea necesară cumpărarea unei tone de făină în plus pe an și a aproape încă o tonă de zahăr, ca să nu mai vorbim de ceaiul, cartofii, carnea de vită și altele care se ducea în felul ăsta. Asta fără să punem la socoteală consumul de alimente al celorlalte categorii de călători, de care era plină casa tot anul. Să-i fi pus pe aceștia să plătească pentru casă și masă, familia Bossier ar fi făcut cu siguranță avere. Eu stăteam de vorbă cu circa cincizeci hoinari pe săptămână și rareori îi vedeam pe unul de două ori. Erau o armată întreagă, ce mai! Suflete fără speranță, fără casă, fără țel, fără rușine, vagabondînd de la nord la sud și de la est la vest - cîte unii de atît amar de vreme, că-și pierduseră orice ambiție bărbătească și nici nu-și mai doreau altceva.
Erau barbate de toate formaturile, mărimile, vîrstele și
felurile – băiețandrul obraznic în floarea tinereții, care prin felul său de a
cerși îți arată că umilința situației nu l-a uzat încă, sărmani moșnegi cu un
picior în groapă cărora nu le mai rămăsese nici o bucurie pe lume, în afară de
bere și de tutun. Erau bărbați zdraveni, în floarea vîrstei, care dorerau cu
adevărat să muncească, după cum cereau, și chiulangii netrebnici care trăgeau
speranța că nu li se dădea de lucru. Mai erau bolnavii, cei cu școală,
ignoranții, schilozii, orbii, cei ticăloși, cei onești, nebunii, sănătoșii. Cîte
unii, în stilul cerșetorilor de profesie, invocau asupra mea binecuvîntarea
cerului; alții erau posomorîțî și ursuzi iar unii atât de nerușinați și de nerecunoscători
, încît spuneau că dîndu-le de mîncare nu-mi făceam decît datoria, căci squatter-ii trăiesc de pe urma hoinarilor, fiindcă dacă nu
monopolizau ei tot pămîntul, ar fi avut și aceștia din belșug. O parte din
ultimii citați – aveau în ochi o sclipire care te făcea să te cutremuri
uitîndu-te la ei și, în timp ce-și învîrteau spasmodic vîna de bou sau își exersau
pumnii, vorbeau ațîțat despre „dărîmarea afurisitelor de îngrădituri” sau de izgonirea din țară a tuturor squatter-ilor* și împărțirea pămîntului
la oameni – arătînd limpede că, deoarece ei eșuaseră, dintr-un motiv sau altul,
îi înnebunea să vadă că alții au reușit.
De ce se întîmpla acest lucru într-o țară atît de mare,
de tînără și resurse nelimitate? Îmi dădea de furcă această întrebare. Legiuitorii
noștri nu sînt în stare sau nu au dorința de a privi lucrurile de față. Nu-și
dau osteneala să fie adevărați patrioți și oameni de stat. Australia poate să
dea la iveală scriitori, oratori, financiari, cîntăreți, muzicieni, actori și
atleți cu nimic mai prejos decît al oricărei națiuni de pe pămîntul acesta. De
ce nu e în stare să nască fii adevărați, bărbați! care să aibă atîta suflet, minte,
credință, evlavie și patriotism încît să se ridice și să scuture lanțul care ne
împresoară tot mai mult cu fiecare zi?
(...)
>
(...)
>
SURSA
Miles
Franklin, Cariera mea
strălucită**, ed. Univers, București, 1991, pp. 125-126.
NOTE M. T.
* Squatter (eng.) = Persoană care stă ghemuită. În Australia, termenul definea pe colonistul care ocupa fără titlu legal un teren nealocat de autorități sau pe crescătorul de oi și bovine. (http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/squatter)
** Colțul Colecționarului - “Strălucita mea carieră” de Miles Franklin -
23 iulie 2010 (http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/stralucita-mea-cariera-de-miles-franklin/)
NOTE M. T.
* Squatter (eng.) = Persoană care stă ghemuită. În Australia, termenul definea pe colonistul care ocupa fără titlu legal un teren nealocat de autorități sau pe crescătorul de oi și bovine. (http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/squatter)
** Colțul Colecționarului - “Strălucita mea carieră” de Miles Franklin -
23 iulie 2010 (http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/stralucita-mea-cariera-de-miles-franklin/)
duminică, 27 noiembrie 2011
Un student provincial în Parisul monden al secolelor XVIII-XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Cu toate astea, la început am învățat cu rîvnă, am urmat regulat cursurile; mă apucasem de carte pe viață și pe moarte, renunțînd la distracții, atît de mult îmi stîrniseră imaginația comorile științei, de care capitala era plină. N-a trecut mult și legături nechibzuite - ale căror primejdii se ascundeau sub vălul prieteniei nebunesc de încrezătoare care-i seduce pe toți tinerii - mă aruncară în lumea distracțiilor pariziene. Teatrele, actorii - pentru care mă împătimisem - începută a mă demoraliza. Spectacolele unei capitale sînt cît se poate de funest pentru tineri, căci le produc emoții vii, împotriva cărora luptă aproape întotdeauna zadarnic: iată de ce consider că societatea, cu legile ei, este complicea tulburărilor pe care le comit. Legislația noastră, ca să spun așa, închide ochii în fața patimilor care-l frămîntă pe tînărul între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. La Paris, totul îl asaltează, poftele lui sînt necontenit ațîțate; religia îi predică binele, legile i-l poruncesc, în timp ce realitatea și moravurile îl împing spre rău; pînă și bărbatul cel mai cumsecade și femeia cea mai pioasă își bat joc de castitate. În sfîrșit, acest mare oraș pare că și-a menit să încurajeze viciul, căci piedicile pe care le așează în calea tînărului ce ar voi să-și o facă o situație în mod cinstit sînt încă și mai numeroase decît capcanele care se întind neîncetat patimilor sale pentru a-l ușura de bani. Multă vreme am frecventat, seară de seară, teatrele, deprinzîndu-mă încet-încet cu lenea. Începusem a-mi neglija îndatoririle, adeseori amînam pe a doua zi chiar și cele mai urgente ocupații; curînd, în loc de a mă instrui, mă limitam la lucrările strict necesare pentru obținerea examenelor pe care trebuia să le trec ca să devin doctor. La cursuri, nici nu mai eram atent la profesorii care, după impresia mea, spuneau verzi și uscate. Îmi sfărîmam idolii, deveneam parizian. pe scurt, duceam un trai nesigur de tînăr provincial care, aruncat în capital, mai păstrează cîteva sentimente autentice, mai crede în unele reguli de morală, dar care se corupe prin puterea exemplelor nefaste, deși încearcă să se ferească de ele.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 195-196.
(...)
Cu toate astea, la început am învățat cu rîvnă, am urmat regulat cursurile; mă apucasem de carte pe viață și pe moarte, renunțînd la distracții, atît de mult îmi stîrniseră imaginația comorile științei, de care capitala era plină. N-a trecut mult și legături nechibzuite - ale căror primejdii se ascundeau sub vălul prieteniei nebunesc de încrezătoare care-i seduce pe toți tinerii - mă aruncară în lumea distracțiilor pariziene. Teatrele, actorii - pentru care mă împătimisem - începută a mă demoraliza. Spectacolele unei capitale sînt cît se poate de funest pentru tineri, căci le produc emoții vii, împotriva cărora luptă aproape întotdeauna zadarnic: iată de ce consider că societatea, cu legile ei, este complicea tulburărilor pe care le comit. Legislația noastră, ca să spun așa, închide ochii în fața patimilor care-l frămîntă pe tînărul între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. La Paris, totul îl asaltează, poftele lui sînt necontenit ațîțate; religia îi predică binele, legile i-l poruncesc, în timp ce realitatea și moravurile îl împing spre rău; pînă și bărbatul cel mai cumsecade și femeia cea mai pioasă își bat joc de castitate. În sfîrșit, acest mare oraș pare că și-a menit să încurajeze viciul, căci piedicile pe care le așează în calea tînărului ce ar voi să-și o facă o situație în mod cinstit sînt încă și mai numeroase decît capcanele care se întind neîncetat patimilor sale pentru a-l ușura de bani. Multă vreme am frecventat, seară de seară, teatrele, deprinzîndu-mă încet-încet cu lenea. Începusem a-mi neglija îndatoririle, adeseori amînam pe a doua zi chiar și cele mai urgente ocupații; curînd, în loc de a mă instrui, mă limitam la lucrările strict necesare pentru obținerea examenelor pe care trebuia să le trec ca să devin doctor. La cursuri, nici nu mai eram atent la profesorii care, după impresia mea, spuneau verzi și uscate. Îmi sfărîmam idolii, deveneam parizian. pe scurt, duceam un trai nesigur de tînăr provincial care, aruncat în capital, mai păstrează cîteva sentimente autentice, mai crede în unele reguli de morală, dar care se corupe prin puterea exemplelor nefaste, deși încearcă să se ferească de ele.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 195-196.
joi, 30 mai 2002
„Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU 2002)
Alina Spînu, Commedia dell` arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, mai
Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit pe data de 15 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul originar al commediei dell` arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și totodată a actorului Mălăele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre în text, să-i activeze sensurile latente sau chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, cât și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a reușit performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar mai fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din niște banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.
În ceea ce privește prezența publicului în sală nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului) s-a dovedit receptiv la invitațiile actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti cu acest prilej o veche și adevărată veche românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru, de preferință un teatru made in Constanța, vom reuși să fim mai deconectați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.
marți, 30 aprilie 2002
„Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană” (SPÎNU)
Alina Spînu, Commedia dell`arte la Constanța prin filieră bucureșteană, „Tomis”, Constanța, 2002, aprilie
Teatrul Dramatic din Constanța a găzduit la 25 aprilie 2002 reprezentația clasicei piese a lui Moliere Scapino, în regia lui Horațiu Mălăiele. Așa cum era de așteptat, punerea în scenă a piesei într-o variantă modernă, care însă a păstrat farmecul original al commediei dell`arte, a fost contaminată de imensa plăcere a regizorului și actorului Mălăiele de a improviza. O singură sintagmă ar putea rezuma experiența teatrală care le-a fost oferită constănțenilor: teatru interactiv. Bariera dintre public și actori a fost anihilată, dându-le posibilitatea acestora din urmă să intre text, să-i activeze sensurile latente și chiar să ajute la „scrierea” piesei prin viu grai, să devină co-autori cu Moliere. Actualizarea textului clasic al farsei comice a dramaturgului francez a fost posibilă în mare parte datorită spontaneității și spiritului ludic extrem de dezvoltat al actorilor. În capul listei revine Mălăiele (Scapino), care prin gestica și mimica sa contorsionată și expresivă, dar și prin tonalitățile schimbătoare ale vocii, a realizat performanța unui one man show, gata să se adapteze la orice situație și la orice tip de cultură. Urmează și ceilalți actori, fără de care schimbul năucitor de replici, de multe ori redundant, mimând desfășurarea repetițiilor pentru spectacol, nu ar fi avut loc: Valentin Teodosiu (Argonte), Mircea Constantinescu (Geronte), George Alexandru (Sylvestro). Aducerea artei mai aproape de realitățile contemporane, de evenimentele socio-politice care ne hăituiesc zi de zi a fost atent semnificată, atât la nivelul costumelor actorilor, constituite din haine lejere de casă, doar cămașa cu volane ample a lui Sylvestro amintind în treacăt de epoca farsei comice, cât și la nivelul decorului, neschimbat pe tot parcursul piesei și alcătuit din banale panouri căptușite cu pânză gri. Aparenta neglijență a acestor detalii semnificative ale unei reprezentații teatrale a ascuns, de fapt, intenția regizorală, de a-l transforma pe Moliere într-un contemporan al nostru, într-un balcanic sadea.
În ceea ce privește prezența publicului în sală, nu ne putem plânge. Cei care s-au decis în ultimul moment să-și petreacă o seară de început de săptămână râzând cu poftă, au avut surpriza de a nu mai găsi locuri decât pe treptele sălii de spectacol. Chiar și așa, publicul constănțean, în mare parte tânăr (nelipsind totuși fragmentul reprezentativ al snobilor orașului), s-a dovedit receptiv la invitația actorilor de a facilita comunicarea teatrală și a intuit punctele de rezistență ale piesei. Aș reaminti vechea și adevărat vorbă românească: obișnuința este a doua natură. Poate că obișnuindu-ne să mergem la teatru made in Constanta vom reuși să fim mai decontractați, mai puțin frustrați de grijile cotidiene și, nu în ultimul rând... mai puțin teatrali.
duminică, 2 septembrie 2001
„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)
V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001
În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.
Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.
duminică, 30 iulie 2000
„Teatrul estival” (RIEGLER 2000)
Gabriela Riegler, Scena. Teatrul estival, „Tomis”, Constanța, 2000, iulie
DISTRACȚIE TOTALĂ LA CALLATIS 2000. Cu siguranță, cei aflați pe litoral își vor aminti de această vară ca de una ceva mai specială, grație inițiativei atât a Primăriei orașului Mangalia, cât și a lui Cornel Diaconu, directorul companiei Aldaco Film, cea care a produs pentru prima dată un festival de reală anvergură, numit Callatis 2000.
O gabară de 1000 de metri pătrați a devenit, la Mangalia, o frumoasă „scenă pe ape”, spațiu destinat desfășurării diverselor show-uri gândite de organizatori în perioada 1 iulie - 1 septembrie. Printre acestea amintim: Hitul verii, o întâlnire a celor mai cunoscute trupe pop ale momentului, Se caută o vedetă, Steaua de mare, un spectacol asemănător cu ceea ce a însemnat cândva „Cerbul de Aur” brașovean, Noaptea vedetelor, în care se pare că va fi prezent și Chris Norman, ori Miss România Internațional, o seară a frumoaselor românce ce trăiesc dincolo de granițele țării. Nici filmul nu a fost uitat, celei de a șaptea arte fiindu-i dedicate noaptea intitulată Un secol de comedie.
TEATRU LA MALUL MĂRII... Printre „ramificațiile” diverse ale festivalului, la loc de cinste figurează și Gala tânărului actor, ce se va desfășura în perioada 24-26 august la Mangalia. Întâlnire anuală benefică atât pentru directorii de teatre din întreaga țară (care pot opta astfel pentru anumiți actori, angajându-i), cât și pentru tinerii absolvenți, ce au o șansă în plus de a se face cunoscuți, manifestarea se înscrie în rândul celor care pot funcționa, așadar, ca un soi de piață de... produse artistice.
La preselecția bucureșteană din luna iulie s-au prezentat la cele două secțiuni - Individual și Grup - nu mai puțin de 70 de candidați, cifră record, după cum ne mărturisea directorul Galei, regizorul Cornel Todea, vicepreședintele UNITER, cifră care vine să confirme interesul crescând față de proiect. Urmărindu-i pe concurenți, constați cu stupoare că mulți dintre ei, deși tineri, par lipsiți de umor și originalitate. Dacă textele nu au noimă și sunt ori prost alese ori prost „lipite” în suiviul lor, dacă cei care le dau glas nu fac decât vreo doi pași pe scenă, imobili aproape în „tirada” lor, atunci este evident că mulți dintre cei care s-au înscris la Individual au nevoie de un ochi din afară. De un regizor, de un om care să-i sfătuiască, în cazul în care nu au nasul deja prea sus ca să accepte o consiliere. La secțiunea Grup lucrurile au stat mult mai bine. Nu ne rămâne decât să așteptăm gala finală, care, date fiind schimbările survenite - atât de loc, ca și perioada de desfășurare (să nu uităm că până acum evenimentul era programat la început de septembrie), când mai toată lumea, adică potențialul public, se va fi întors deja din vacanță) - se va derula în condiții mai civilizate.
„Costineștiul își pierde farmecul pe care îl avea - sublinia dl. Todea - adică un soi de nostalgie după un teritoriu rezervat mării și zgomotului mării, care a fost invadat de zgomotul tarabelor, de infernul de pe aleile stațiunii, cu mașinile <mișunând peste pietoni>. fără clemență, și cu concurența dezlănțuită - pe timpul momentul de teatru - a decibelilor de la discoteci, care se asocia cu zgomotul trenului, a cărui frecvență fiind suportabilă, ne făcea plăcere.”
Tema din acest an rămâne, ca și sezonul trecut, Alteritatea, fiind una permisivă, deschisă către ideea acceptării dialogului și toleranței.
LA FINAL DE STAGIUNE. În această vară teatrele bucureștene și-au închis porțile aproape la unison, dat fiind, într-o oarecare măsură, și Campionatul european de fotbal, care s-ar fi dovedit un eveniment mult mai atractiv decât o piesă de teatru. Pe ici, pe colo câte un spectacol (vezi Hamlet-ul lui Ciulei programat cu reprezentații de tip calup) ori vreun turneu, cum a fost de pildă cel al Teatrului din Timișoara, cu o montare (Lorenzaccio în viziunea lui Victor Ioan Frunză) în chiar ziua în care echipa României avea de disputat un meci. Nu vreau să vă spun ce s-a întâmplat la pauză, când mulți și-au luat tălpășița. În provincie vacanța a venit un pic mai târziu. Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, de exemplu, a ținut să încheie stagiunea cu prezentarea, în avanpremieră, a spectacolului lui Petre Bokor Schimb urgent... Trei surori. Plecat în Canada acum un sfert de secol, acesta revine din 1990 cu regularitate în România pentru a lucra pe diverse scene. De această dată a optat pentru textul dramaturgului Nagie Jackson, de numai 36 de ani, actor la Boston, piesă ce se constituie într-o fină analiză a schimbărilor survenite în Rusia anilor 91-92.
Reflecția asupra unei societăți supuse rigorilor de tot soiul în drumul ei spre capitalism, cu toate inconveniențele presupuse de o metamorfoză a mentalităților, spectacolul dezvăluie, spre deliciul publicului, lumea din spatele cortinei, viața unui teatru în interiorul său. Jucată acum și pe Broadway, piesa de dovedește cu priză la diverse tipuri de spectatori, care-și vor recunoaște aici propriile situații de viață.
Un spectacol curat, rotund, ceva mai încărcat, de umor în actul secund. Impecabil în concepția-i clasică, Bokor își dovedește din nou capacitatea de a lucra cu actorii, mulți nereușind încă să atingă performanța.
În septembrie, la București de această dată, va fi reluată activitatea Studioului de teatru pe care instituția ploieșteană și al său director, Lucian Sabados, l-au deschis și dotat la „Hanul cu tei”. Un spațiu de aproape 80 de locuri, inaugurat la începutul acestei veri cu piesa Cafeaua domnului ministru. Din toamnă, aici se vor juca, de două ori pe săptămână, spectacole gen studio, cu doi, trei actori, iar textele vor fi obligatoriu contemporane.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)