A încetat din viaţă un cunoscut regizor constănţean

Cuget Liber 12 decembrie 2013

Andrei Călăraşu, regizor: „Vreau să ştie lumea ce actori mari am avut!“ Adevărul 23 noiembrie 2013

10 curiozităţi despre statueta Oscar

Cuget Liber 27 aprilie 2013

Umor

Regizorul şi directorul de teatru Louis Jouvet (1887-1951), intrrând la operă, se întâlni pe scară cu o actriţă mai mult mediocră decât talentată, care suia treptele pozând zâmbitoare la braţul unui bogătaş.
- Arătaţi minunat! - spuse el salutând-o. Tot aşa aţi parcurs şi drumul artei?
- Nu! Am mers singură.
- Frumos din partea dvs. că nu daţi vina pe nimeni...


SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucureşti, februarie 2013

„Lincoln” – Spielberg, regizorul oficial al Istoriei Americane

Film Reporter 29 ianuarie 2013

Edvins Snore, The Soviet Story

O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)

<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>

SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.

NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)

„Teatrul - arta comunicării” (TAVITIAN 2003)

Virgil Mocanu, Teatrul - arta comunicării, Constanța, 2003,

Actuala stagiune a Dramaticului constănțean a fost marcată de instituționalizarea unui benefic program de educație estetică a elevilor, prin teatru, al cărui germene ideatic ființa de mai multă vreme, dar n-a putut beneficia de condițiile favorabile rodirii. Despre felul în care a prins viață o generoasă inițiativă, am stat de vorbă cu Anaid Tavitian, secretar literar la Teatrul Dramatic „Ovidius” din municipiul pontic.

-Precizați mobilul acestei inițiative care vă aparține în exclusivitate și mărturisiți-ne cum a fost ea primită de factorii de decizie ai școlii constănțene.

A. T. - Am asistat uneori, în sala de spectacole a teatrului nostru, la manifestări dintre cele mai reprobabile ale unor liceeni veniți în mod organizat, cu școala, pentru a asista la reprezentații din repertoriul instituției noastre. Am reținut cu neplăcută surprindere limbajul lor sumar, stereotip, vulgar, purtând amprenta unei comunicări deficitare. M-am gândit că acești tineri beltenebroși, teribiliști, ostentativ neconformiști, nu sunt iremediabil scăpați din frânele factorilor educaționali, că ei sunt încă posibil de modelat, în sensul că, dacă prezintă carențe de gust, de pricepere, de afecțiune pentru Muza Thaliei, noi dispunem de mijloacele necesare pentru a-i forma ca spectatori de teatru și a-i educa în spiritul respectului, înțelegerii și apropierii față de una dintre cele mai vechi și prodigioase arte ale comunicării - teatrul. Prezentând conducerii Inspectoratului Școlar Județean intențiile noastre, am găsit multă înțelegere și un sprijin necondiționat la doamnele inspector general, profesor Paloma Petrescu, și inspector general adjunct, Lucreția Șirinian.

-Proiectul „Teatrul și școala”, pe care l-ați întocmit, are, din câte cunosc, mai multe dimensiuni. Vă rog să stăruiți asupra acestora.

A. T. - Prima dimensiune constă în prezentarea, la sediul instituției noastre profesioniste de spectacol, a unor reprezentanți cu piese din dramaturgia națională și universală, aflate în repertoriul stagiunii curente și consonante cu cerințele programelor școlare. A doua dimensiune o reprezintă spectacolele lecturii, care se apropie mult de teatrul radiofonic, întrucât cel mai relevant element este vocea actorului. Personal, înaintea acestora, procedez la o trecere în revistă a liniilor de forță ale textului dramatic, făcând precizările de rigoare despre locul operei respective în creația autorului și locul scriitorului în literatura românească de gen. Ofer detalii despre timpul, spațiul, durata și alte circumstanțe favorizante ale acțiunii dramatice, solicitând elevilor să urmărească atent și felul în care actorii, interpreți ai unor roluri diferite, comunică și se comunică. Până la ora discuției noastre, am oferit spectacole-lectură îndeosebi la Liceul „Mihai Eminescu”, Liceul „Lucian Blaga”, Liceul de Telecomunicații, Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu”, Colegiul „Carol” din Constanța, precum și la Liceul „Lazăr Edeleanu” din Năvodari, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, Liceul „Callatis” din Mangalia, exploatând valențele de fond și artistice ale piesei Gaițele de Alexandru Kirițescu (în variantă integrală, cu intrări și ieșiri din scenă, dispunând și de banda sonoră cu efectele secundare), ale dipticului cehovian alcătuit din Ursul și Cerere în căsătorie, ale farsei caragialești O soacră (Soacra mea, Fifina), ale comediei într-un act Conu Leonida față cu reacțiunea și ale variantei muzicale Înșir-te mărgărite.

Cea de a treia dimensiune a proiectului „Teatrul și școala” vizează întâlnirile dintre realizatorii spectacolelor de teatru, elevii și profesorii spectatori, cu prilejul cărora ascultăm opiniile pertinente enunțate și încercăm să le stârnim interesul și curiozitatea, pornind de la lucrurile inedite din textele dramatice cum sunt, de exemplu, elementele de industrie ale spectacolelor, întrucât un spectator primește doar produsul finit, dar în spatele unei reprezentări scenice se află o muncă titanică, implicând un mare volum, investiții uriașe de talent și pasiune. De asemenea, pentru a putea pătrunde intimitatea acestui laborator de creație dramatică - teatrul, am invitat frecvent elevi din gimnazii și din licee să viziteze instituția noastră, să cunoască mecanica de scenă, să participe la repetițiile generale, la repetițiile la masă, pentru ca să constate drumul sinuos, uneori îndelung, al pregătirilor unui spectacol.

-Ce idei v-au călăuzit, întreprinzând demersurile enunțate?

A. T. - Mai întâi aceea că școala și teatrul au o misiune comună - îndrumarea cu mijloace specifice a tinerei generații spre o lume a frumosului, a echilibrului și a înțelepciunii. Teatrul creează momente unice de bucurie a spiritului, de reconfort, de evadare din realitatea inconfortabilă, din contingent și plasarea în acea sferă a ficțiunii ideale, în limitele căreia omul se simte înnobilat sufletește și superior moralicește. Teatrul favorizează nu numai deprinderi, convingeri și sentimente estetice, ci, pe temeiul acestora, metamorfoze benefice în plan etic. Prezentându-le elevilor spectacole-lectură, aducându-i în „cutia italiană” de la sediu, discutând cu ei despre rostul și finalitatea lucrării dramatice, se anulează, dispare distanța dintre rampă și sală. Tinerii din școli ajung mai aproape de actori, de munca lor, de strădaniile lor, îi înțeleg mai bine, îi răsplătesc cu aplauze călduroase și din convingere, probând că și-au însușit mesajul transmis. Astfel, teatrul devine pentru ei o necesitate imperioasă și ca model, ca artă a comunicării neechivoce, de o mare precizie, claritate și percutanță, fiindcă în mesajele venite dinspre luminile rampei elevii găsesc numeroase răspunsuri la întrebările care îi frământă.

-Cum a privit presa constănțeană proiectul în derulare „Teatrul și școala”?

A. T. - Pornind de la considerentul că, în lume, teatrul, ca disciplină de studiu, se face în colegii și în universități, deprinzându-i pe tineri să comunice mai ușor, să scape de inhibiții, să-și dezvolte mobilitatea intelectuală și sentimentul solidarității, să se miște elegant, să capete plăcerea rostirii inteligibile, cursive, coerente, plastice pe alocuri, media constănțeană, fără excepție, a agreat programul nostru, detaliindu-l, explicându-l, urmărindu-l pe secvențe de referință și stimulându-ne astfel capacitatea de acțiune.

Intenționăm să alcătuim un dosar de presă pe care-l vom înainta la Ministerul Educației și Cercetării, cu solicitarea expresă ca forul diriguitor al învățământului național să includă, cât mai curând posibil, teatrul ca materie opțională de studiu în învățământul preuniversitar.

-În perspectiva noului an școlar, 2003-2004, proiectul în discuție al Teatrului Dramatic „Ovidius” va căpăta o nouă dimensiune?

A. T. - Ne aflăm în stadiul unor discuții sincere, deschise, cu conducerile multor școli, organizăm sondaje și teste menite să detecteze gusturile și preferințele elevilor în materie de teatru, ne vom adânci, la rândul nostru, în studiul programelor școlare de limba și literatura română, în scopul de a afla ce și cum trebuie făcut pentru ca teatrul să pătrundă tot mai adânc în viața școlii. Preconizăm, în acest sens, înființarea în diferite instituții școlare a unor „Cluburi ale prietenilor teatrului”, care, printre altele, vor avea misiunea să recruteze, din rândurile elevilor, interpreți pentru spectacolele-lectură. Vom aborda multe alte lucrări dramatice, urmând ca pe cele de mare întindere să le scenarizăm pe secvențe-cheie. ne va fi alături, în continuare, regizorul nostru, Gavril Borodan, care a montat toate spectacolele-lectură de până acum.

„Empty Space Theater” (TAVITIAN 199 )

Anaid Tavitian, Empty Space Theater, „Tomis”, Constanța, 199?

Dacă anul trecut, în luna martie, Teatrul Dramatic „Metamorfoze” Constanța și orașul Constanța au fost gazdele oamenilor de teatru din Țara Soarelui Răsare, anul acesta oaspete ne-a fost Empty Space Theatre din Londra. Înființat în 1985 de Andrew Holmes, actualul regizor artistic, teatrul londonez a întreprins primul turneu internațional în 1991. De atunci Empty Space a prezentat spectacole în toate colțurile Regatului Unit și în trei continente.

Distins cu premiul Pringe First, pentru activitate remarcabilă, la Festivalul de la Edinburgh, Empty Space prezintă spectacole novatoare, într-un decor esențializat, în cele mai înalte standarde ale măiestriei artistice. În centrul operei lor se află arta de a povesti.

Cazul straniu al doctorului Jekyll și al domnului Hyde este spectacolul pe care Empty Space l-a prezentat în turneul său în România, în orașele București, Constanța și Galați (în cadrul Festivalului Festingal).

Spectacolul este o adaptare după povestirea lui Robert Louis Stevenson, semnată de Robin Brook. Regia îi aparține lui A. Holmes. În distribuție actorii: Andrew Wheaton, Adam Fahey, Simon Walter, Steph Bramwel. Scenografia: Anna Georgiadou, iar muzica este compusă de Richard Heacock.

Fiecare dintre creatorii acestui spectacol, regizori, actori, scenografi, autorii adaptării, compozitor au o carte de vizită ce vorbește despre o importantă carieră artistică: A. Holmes, directorul artistic al companiei, a regizat toate cele 14 producții ale Empty Space și a realizat scenariul pentru primele șapte. A pus în scenă Dr. Jekyll and Mr. Hyde și la New Repertory din Boston, SUA.; R. Brook a debutat cu o piesă pentru radio la BBC și a scris scenariul pentru (...) Empty Space; de asemenea, a adaptat Orlando, romanul Virginiei Woolf, pentru Red Shift; S. Bramwell este absolventă a Darinton College of Arts. A jucat nu numai în spectacole ale Empty Space, ci și ale Cheek by Jowl, Harrogate, The Finborough; de asemenea, a jucat multe roluri la televiziune; Adam Fahey este nu numai actor, dar și regizor și scenarist; a mai jucat pe scena King s Head Theatre; a fost co-scenarist al spectacolului The Dinner Party și a regizat spectacole la Red Alert Theatre Company și Dark Half Theatre Company; S. Walter a mai jucat pe scenele de la Donmar Warehouse, Cheek by Jowl, Bristol Old Vic și în turneul mondial al spectacolului Furtuna regizat de Silviu Purcărete în Anglia; de asemenea, a înregistrat multe programe radio pentru BBC; A. Wheaton a mai jucat la Young Vic, Theatre Royal, Adelphi și Rites of Passage; scenografa A. Georgiadou a lucrat cu Empty Space la patru spectacole; în Grecia a realizat decorurile pentru spectacole ale Theatre Semeo și ale Teatrului Național din Salonic; a mai colaborat cu canalul de televiziune ET1; R. Heacock a compus muzica pentru toate producțiile Empty Space începând din 1989; a mai scris partituri pentru Royal National Theatre, Vanessa Ford Productions, Show of Hands și Canalul patru de televiziune.

Nu putem încheia această prezentare a Empty Space și a creatorilor săi fără să nu cităm fragmente din cronici apărute pe marginea spectacolului Dr. Jekyll and Mr. Hyde în publicații precum The Times și The Independent: „Adaptarea lui Robin Brook vede dihotomia orașului lui Stevenson ca o metaforă pentru dublul naturii umane: <Omul nu este cu adevărat unul, ci cu adevărat doi.>” (Martin Hoyle, The Times) „Această producție hipnotică izbutește să reevoce povestirea în termeni bogați, distinct teatrali... Plină de imagini de neuitat, piesa își face complimentul de a-ți exersa singur imaginația mai degrabă decât a-ți oferi totul pe tavă”. (Paul Taylor, The Independent)

„Unde ni sunt dramaturgii?” (SGARCEA 1994)

Val. Sgarcea, Unde ni sunt dramaturgii?, „Tomis”, Constanța, ug. 1994, p. 10

Dezbateri asupra lipsei quasitotale a textelor autohtone dramatice contemporane din repertoriul de zi al teatrelor ar fi oricând binevenite. S-ar limpezi  dileme, s-ar clarifica poziții. „Tirania regizorilor” - despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, după anii 60, când experimentele unor Peter Brook și Jerzy Grotowsky aruncau mănușa în ograda autorilor trăgând spuza pe turta teatralității, pare a căpăta sensuri și forme noi în România posttotalitară. Mai întâi, e vorba de un refuz programatic, parțial justificat al creatorilor la scenă, o defulare s-ar zice, la gândul că P. Everac, D. Iacoban, Tărchilă, V. Stoenescu și alți „abonați permanenți” ai stagiunilor de până la 1990 ar mai avea ceva de zis. Saturația de contrafaceri, atât de evidentă, i-a determinat pe secretarii literari și directorii de scenă să alerge grabnic spre ceea ce până atunci nu puteau accede ori, dacă da, numai în urma unor tribulații de tot felul menite a încălzi „inimi responsabile”, oricum, încadrându-se în procentul „admis de sus”: texte din dramaturgia universală.

Țâfna răsfățaților autori enumerați aici e, oarecum justificată: „Noi, acum, ce ne facem?” Nu pot fi contestate reușite ale dramaturgiei din anii socialismului. Horia Lovinescu rămâne, oricând, o certitudine. cel puțin cu „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, text sortit a aștepta ani în șir aprobări spre a fi reprezentat și care ar merita, azi, să figureze în orice antologie.

Schematismul, situațiile  confuze, lipsa unor mize majore, a verosimilității, dialogul tern ori diluat cu bună știință a „ultimelor indicații din domeniu”, iată hibele de fond ale unei dramaturgii pe care o află regizorii într-un moment ferice, în care și-ar fi dorit o reală vigoare a formelor de expresie. Unde să găsești un Strindberg, când te împiedici de „Un fluture pe lampă”?

Într-un ritm năucitor, conflictelor din uzină, în care secretarul BOB era concomitent moașă comunală și „Deus ex machina”, le-au luat locul (e drept, uneori fără discernământ) cele mai felurite situații. Naturalizate ori nu. Un proces oarecum similar eforturilor romantice din perioada lui Facca și Bălăceanu. Care, însă , aveau operă de pionierat și, în plus, nu se ploconeau mamei Europe.

„Răzbunarea” regizorilor a oscilat între Feydeau, Shakespeare, Mrozek, Ionesco. Fiecare după putință. S-au inițiat concursuri de dramaturgie. UNITER e o instituție care și-a onorat programul, în ciuda ghinioanelor specifice tranziției: piesa anului reprezintă, dacă nu un etalon, cel puțin o realitate de domeniul evidenței.

În materie de text dramatic, lucrurile par simple doar la prima vedere și doar pentru cei care, fatalmente, subestimează genul. Numai că, practic, lucrurile stau exact invers: scena ucide în doi timpi și trei mișcări (citește două părți și o pauză). Dacă „teatrul e mai tare decât viața”, societatea actuală bâjbâind în forme aleatorii, de unde, atunci texte pe măsura frământărilor? Totul ar trăda conjuncturalul într-o eră în care socialul însuți nu-și pare ajunge sineși de la o zi la alta. Ca să nu mai vorbim de presiunea politicului, în capcana căruia un autor ar cădea lesne. Și încă lamentabil.

„Teatrul ca literatură” după expresia consacrată  a lui Marian Popescu e, în clipa de față, o noțiune riscantă. Astfel stând lucrurile, ce anume hrănește imaginea des invocată de realizatori? De unde începe și unde ia sfârșit rostul cuvântului în textul dramatic? Dar în economia un ei reprezentații?

Câțiva regizori s-au gândit, în urmă, să-l joace pe Matei Vișniec, recentul debutant pe o scenă pariziană. Cu un deceniu în urmă, el reprezenta, e drept, o alternativă. Un text („Buzunarul cu pâine”, o fabulă extrem de îndrăzneață la adresa terorii comuniste, publicat în SLAST în iunie 1986)  l-a jucat, eclectic, subsemnatul pe cont propriu (și cu ceva „plăceri” ulterioare) la Sala Studio a Teatrului Dramatic din Constanța, un alt mai târziu. După ce, în 1985, Centrul Teatral „Thepsis” din Timișoara reprezentase, cu aceleași riscuri, „Sufleurul fricii”. O încercare imediat ulterioară a făcut, în 1987, regizorul Nic. Scarlat de la „Nottara”. În decurs de câteva zile însă până la deschiderea stagiunii și debutul său pe o scenă profesionistă, autorul s-a trezit... franțuzit. Definitiv, se pare. Azi, Vișniec este un autor cantonat, tematic, într-un univers concentraționar deja vu. Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Radu Iftimovici, Răzvan Petrescu, Alina Mungiu, Marcel Tohatan sunt nume vehiculate în dramaturgia actuală autohtonă. Dar rigorile genului sufocă bunele intenții. Pare că afirmația călinesciană - poet la 20 de ani, prozator la 30, dramaturg la 40 - ține cu tot dinadinsul a-și proba veridicitatea mai ales acum, când bâjbâim cu frenezie într-o realitate care ține cu tot dinadinsul să se miște vertiginos. Cu atât mai mult, în întreprinderi spectaculare care nu presupun doar creații - chiar dacă meritorii - izolate ci, înainte de toate, eforturi financiare. Curajul celor îndrituiți a hotărî repertoriul nostru cel de toate zilele. Hazardul, cel lucrător în toate.

Dacă în proză au fost optzeciștii, în poezie postmoderniștii, dramaturgii au izbutit să rămână, ca și-n alte dăți, cazuri izolate. Ori, mai simplu, navigator în derivă pe o are plină cu sirene. Când lumea aceasta se va așeza pe un făgaș (nu altul decât cel al normalității), când formele vor fi una cu fondul, conflictele (sperăm altele!) vor izbucni firesc trăgând, poate, după ele creații care să le obiectiveze. Până atunci... o scurtă tăcere. În teatru, tăcerea spune multe. Încercări: e și bine și nici nu-i rău. Castelele de nisip nu pot rezista. Un dramaturg se naște din scrâșnet, obidă, zvâcniri. Unde ni sunt, deci, dramaturgii?!...

„„Fata cinstită” de Carlo Goldoni” (SGARCEA 1993)

 Val Sgarcea, „Fata cinstită” de Carlo Goldoni, „Tomis”, Constanța, octombrie 1993

Premiera Dramaticului constănțean încheie o stagiune nu prea bogată în evenimente, deși acelea care au fost (patru la număr) - sunt remarcabile. După ce în martie trecut aproape șocase „publicul de bine” cu „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regizorul Laurian Oniga s-a ambiționat să monteze o piesă din repertoriul clasic. A ales din Goldoni „Fata cinstită”, text mai puțin reprezentativ pentru marele venețian. Textul original n-a suferit imixtiuni, dar s-a renunțat la unele pasaje. S-au păstrat dialoguri, intrigă, atmosferă, în schimb, scriitura lui Goldoni a fost supusă presiunii unui al doilea strat (l-am numi metatext) aparținător regizorului, care, construindu-și cu migală întregul eșafodaj, a răsturnat story-ul inițial, supunându-l unei abile situări în realitatea imediată.

La prima vedere, nimic mai simplu: într-un studio tv se repetă pentru filmări piesa cu pricina. Interpreții sunt agresați de personaje viu mișcătoare prin cadru - sufleur, tehnicieni, băgători de seamă. O senzație stranie de apăsare se insinuează cu încetul. Asistăm la „altă revoluție în direct”. Voci, șoapte, sunete, zgomote de tot felul și din tot locul, strigăte ori comenzi ferme formează, labirintic, un univers sonor stresant, năucitor mai ales pentru cei concentrați asupra situațiilor tipice comediei dell arte pe care trebuie s-o întruchipeze: asta li s-a dat, asta joacă. Pentru ca unitatea să fie asigurată, regizorul a dozat savant ritmul reprezentației. Derularea e vioaie, halucinantă uneori. Senzația de improvizație abia se instalează, că și cedează locul rigurozității. Inconfortului îi ripostează limpezimea ideilor. Sunt scene de un dinamism... până mai ieri de nebănuit la trupa constănțeană, care alternează cu altele de lirism discret, învăluitor, elaborate cu migală. În totul funcționează măsura. Chiar și în secvențele tipice, unde burlescul e la el acasă, e preferată găselnița inteligentă, de efect vizual în detrimentul „băgării deștelor în ochi”, modalitate atât de dragă șușaniștilor ori impostorilor hămesiți de melancolii. O răfuială cu conceptele, cu alte cuvinte, chiar în planul expresivității. Cursa întinsă spectatorului e una la îndemâna oricui: sentimentul de „călduț”, de ceva „deja vu” îți e spulberat de îndată ce descoperi că, dincolo de costumele rozbonbon, de feericul (și fericitul!) decor al Veneției, de intrigile amoroase specifice lumii gondolierilor, ceva colcăie implacabil, gata să explodeze. Dintr-o comedie oarecare, te trezești, în final, în plină dramă: unul dintre personaje moare. Dar n-o face oricum. Aici se situează o întreagă filosofie a reprezentației: mortul a fost un om ca oricare. Adică, unul din artiști. Adică, unul din cei (...), uitați de societate (..). Un saltimbanc, acolo. Secvența e antologică, de o teatralitate impresionantă: toți cei de față descoperă că se poate muri adevărat chiar și pe scenă. Ritual? Provocare? Trezire la realitate? Încă un joc pe care hazardul îl pregătește, cum are obiceiul, în derâdere? Acest final deschis seamănă, cumva, cu moartea însăși: poate fi în atâtea feluri. Liantul piesei: nevoia de cinste. Sau, mai explicit, dorința supraomenească de a demonstra că într-o lume murdară, murdară, există exemplare care nu pot fi cumpărate. Iubirea? Cel mai puternic zid de apărare contra mizeriilor lumii din afară și din noi.

Realizatorii au aruncat în luptă un întreg arsenal de mijloace artistice: scene vivante, quiproquo-uri, gaguri, efecte speciale. Toate subordonate unității stilistice.

Un efort considerabil a fost dispus în lucrul cu echipa. Nu există vedete, ci doar partituri pe care actorii s-a străduit să le susțină cât mai bine în favoarea ansamblului. Revelații interpretative - doi tineri încă nepuși în valoare.  Gabriela Beiu (Bettina) își dozează și concentrează efortul. Încrâncenarea cu care își apără virtutea pare a o ilumina în multe din secvențe. Actrița are mobilitate și simțul (...). (...) încă și mai tânărul Radu Niculescu (Pasqualino) interpretează bine rolul timidului îndrăgostit. Stăpân pe nuanțe și concentrat, știe, în plus, să-și utilizeze calitățile fizice. Foarte izbutită șarja întâlnirii sentimental lacrimogene dintre cei doi. Iulian Enache (Ottavio) a renunțat la bățoșeniile de până acum, fiind reactiv, aplicat, parcimonios în mijloace, deseori fluid. Elena Gurgulescu (Beatrice) e o prezență agreabilă, fină întruchipare a soției înșelate și înșelătoare, plonjând cu nonșalanță în ludic. Lucian Iancu (Pantalone) joacă firesc, integrându-se în atmosferă și dominând ca un virtual „meseriaș”. Carmen Enea-Tomescu (Catte) e șarmantă, dar cu unele risipiri de... grații. Liviu Manolache (Lello) e viguros, plin de har și fantezie. Emil Bârlădeanu (Menego) e corect. Prizonierul unei maniere, din păcate, Eugen Mazilu (Arlechino). Roluri episodice, dincolo de tipologii (ori inventate de regizor) susțin: Valentina Bucur-Caracașian, Maria Nestor, Cristina Oprean, Tatiana Oprea și Mirela Klein.

Decorul funcțional, impresionant prin varietate și implicare în „senzori” (Sică Rusescu) înlesnește conturarea unei montări cu siguranță pregătită a demonstra că provincia nu e sortită zădărniciei. Lucru pe care ni-l dorim de mult: nasc și la Pontul Euxin artiști autentici. Cu condiția să fie diriguiți de mari regizori, ca în cazul de față.

„Periscop” (ROȘCA 1991)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1991, aprilie

*

O inițiativă demnă de semnalat, surprinzătoare pentru aceste vremuri, când organizatorii se întrec în „competiții” de genul „Miss Alimentara”, „Miss Ciamurlia”, „Regina frumuseții din Cooperație” etc. Compozitorul Adrian Doxan și Clubul Elevilor din Constanța propun un festival interjudețean de muzică ușoară pentru elevi în vârstă de 10-19 ani, a cărui primă ediție se va desfășura în perioada 25-26 mai 1991. Între sponsorii care și-au anunțat intenția de a contribui la reușita acestui concurs al celor mai tinere talente, amintim Inspectoratul Școlar Județean Constanța, cotidianul „Cuget Liber”, „Radio Constanța, Sindicatul Învățământului Preuniversitar, societatea „Atractiv T. A.”, societatea „Coral Mod” din Mangalia. Lista rămâne însă deschisă pentru toate instituțiile și societățile interesate, care își pot anunța intenția de sponsorizare la Sindicatul Liber al Salariaților din Învățământ sau direct la CEC, contul 451102211!

* 

Se pare că reputatul regizor Dan Alecsandrescu și-a propus o întrecere cu sine însuși, atunci când a pornit de la Târgu Mureș spre Constanța pentru a pregăti la Teatrul Dramatic două premiere în paralel! Astfel că, în prezent, întregul colectiv repetă la „Părinții teribili” de Jean Cocteau și „Ghebosul” de Slawomir Mrozek (în premieră absolută pe scenele noastre). Ambele spectacole vor vedea lumina rampei pentru întâia oară în cursul lunii mai.

*

O veste care ne umple inimile de bucurie: în curând vom uita de toate necazurile, soarele va străluci și pe strada noastră, fiindcă vom avea, în sfârșit, Coca Cola! Renumita firmă a hotărât acordarea exclusivității desfacerii produselor sale pe Litoral societății „Vin-Vico” pentru a le arăta de ce este în stare celor de la Pepsi. Să vezi trai pe noi! Făcând abstracție de entuziasmul dezlănțuit al populației, tragem totuși un semnal de alarmă: de ce se tergiversează atât contractul cu firma de automobile Rolls Royce?

*

Răspândită în întreaga lume, recunoscută de ONU pentru popularitatea sa în rândul a peste 1900 de grupuri etnice, pentru particularitățile sale ca mișcare spirituală și culturală, Mișcarea Bahai și-a găsit adepți și la Constanța, unde recent a fost înființată cea de a zecea sucursală din România. 

*

Orchestra Simfonică, cea mai tânără instituție culturală a Constanței, având la pupitru pe maestrul Radu Ciornei se pregătește pentru un turneu concertistic prin Spania, unde va cânta alături de corul „Madrigal”. Turneul include spectacole în orașele Madrid, Granada, Vigo, Toledo, Gijon etc. Urăm talentaților noștri artiști mult succes!

*

Între numeroasele firme înființate de curând la Constanța, două ne-au reținut atenția. Barul și berăria „Atlantic”, al cărui patron a avut atenția de a readuce în atenție o unitate demolată de fostul regim, și cochetul restaurant „Potcoava de aur” situat pe strada Onești, probabil cel mai bine aprovizionat local particular la această oră de pe întreg litoralul românesc.

*

Editura Pontica din Constanța a scos prima carte: „Cântecul sirenelor” de Maria Corti. Romanul deschide seria Biblioteca Italiană. Atenție bibliofili!

Biografie a actorului Alexandru Ciprian (1925 București -)

 Alexandru Ciprian s-a născut la 24 mai 1925 la București. A urmat Conservatorul de Artă Dramatică, clasa de actorie și regie condusă de Victor Ion Popa. Activitatea sa artistică s-a desfășurat în București între 1945-1981 la Teatrul Național, Teatrul Tineretului și Teatrul Nottara, după care s-a refugiat în Germania de Vest (1981). În 1986, s-a stabilit definitiv la New York. Între 1983-1984 a fost colaborator extern la radio Vocea Americii din Washington D. C. pentru reportaje și interviuri. Sub îndrumarea marilor regizori Ion Sava, Ion Șahighian, I. A. Maican sau a italianului Fernando Criciatti, a jucat roluri principale în piesele: „Arleziana” de A. Daudet, „Frenezie” de Chapuis, împreună cu Aura Buzescu, apoi în „Bădăranii” de Goldoni, cu George Calboreanu, Alexandru Giugaru și Eugenia Popovici ori în „Vinovați fără vină” de Ostrovski, în regia Luciei Sturdza Bulandra, ca și în alte piese din repertoriul clasic și modern. La Teatrul Tineretului, A. C. s-a dedicat regiei. A fost asistent la institutul de teatru, clasa Ion Șahighian. În paralel cu activitatea regizorală, a interpretat roluri principale în „Viforul” de Delavrancea, în rotație cu marele actor A. Critico și a pus în scenă, societar al Teatrului Național, în „Hoții” de Schiller, în „Britannicus” de Racine și în alte drame. Transferat la Teatrul Nottara, a jucat roluri principale și a pus în scenă cel mai valoros spectacol al său, „Don Quijote” după Cervantes. A. C. a activat 36 de ani în teatru ca actor și regizor până în 1981, numai în București. După prezența activă la Teatrul Nottara, au început restricțiile, rezumându-se la spectacole de poezie și muzică. I s-a ridicat dreptul de a colabora la radio și televiziune și în final a fost obligat să lucreze numai cu amatori. Prezentând la cinematografie un scenariu după piesa tatălui său „Omul cu mârțoaga”, care i s-a aprobat inițial, semnând chiar un contract pentru realizarea filmului. A. C. își vede propunerea trecută în rezervă fără termen. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească rost în viață în altă parte a lumii.

„Argument” („TOMIS” 198?)

 V. S., Argument, „Tomis”, Constanța, 198?

Ultimii ani au marcat și pentru tineretul constănțean o efervescență a artei interpretative,  festivalul național „Cântarea României” reprezentând un prilej minunat de afirmare a talentelor autentice. După nici doi ani și jumătate de la înființare, prin muncă susținută, sub îndrumarea perseverentului și avizatului săi inițiator, prof. G. Eugen Doinaru, Studioul artei tinere „Eveniment” se poate mândri cu succese definitorii. Afluență mereu crescândă a membrilor în raport cu creșterea exigențelor a dus la necesitatea înființării unor secții cu spectacole de sine stătătoare prezentate public sau în competiții naționale.

Secția teatru-poezie s-a impus cu necesitate, tinerii afirmându-și platforma artistică prin recitaluri sau dramatizări originale. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate Cei doi realizatori (de multe ori și interpreți) - profesorii Valentin Sgarcea și Mircea Pânzaru - au pus bazele unei orientări stilistice proprii, munca asupra textului literar desfășurându-se într-o perfectă armonie, efectul scenic scontat găsindu-și de fiecare dată drumul spre spectatorul de teatru. Slujind verbul, adaptându-l vizual, regizorii și interpreții  tind, deja, spre realizări de anvergură, după ce, în urma unor îndelungate căutări, au obținut premii în competiții de ținută (Festivalul de poezie „Nichita Stănescu” - Ploiești, 1984; Festivalul de umor Bistrița Năsăud - 1985; Festivalul de poezie „Lucian Blaga” - Sebeș-Alba, 1985)

Succeselor regizorale li se adaugă, firesc, și cele individuale, parte din ele datorate lui M. Pânzaru.

Intențiile mărturisite ale îndrumătorului grupării de la „Eveniment” se întâlnesc cu aspirațiile realizatorilor: înființarea studioului artei tinere. O sarcină asumată care obligă. Dragostea de frumos își va găsi, astfel, împlinirea, slujind arta socialistă, marea ei deschidere actuală. Studioul, dornic să-și împrospăteze forțele, are ușile deschise oricărui tânăr dotat, aspirant la arta scenică. Proiectele sunt ambițioase: „11 elegii” de N. Stănescu, un recital Eminescu, o dramatizare a unei povestiri de I. Groșan, un text satiric, precum și texte originale

„„Capul de rățoi” de George Ciprian” (TUDOR 1983)

 Carmen Tudor, „Capul de rățoi” de George Ciprian, „Tomis”, Constanța, 1983?

O posibilă versiune scenică, de o reconfortantă modernitate, ne propune tânărul regizor Dominic Dembinski care, împreună cu actorii constănțeni, se apleacă asupra acestui text mai puțin jucat de la o vreme, cu dorința de a scoate la iveală un nou nivel de sens și a-i demonstra perenitatea, o dată mai mult. Efortului regizorului se concentrează mai cu seamă în direcția relevării acelor elemente care să pună în valoare politicul. Căci, la urma urmei, ce este „Capul de rățoi”? Ciriviș, inițiatorul și mentorul bizarei asociații, explică, la un moment dat, motivele care l-au făcut ca, după șase de pribegie pe toate meridianele, după ce ridicase toate „perdeluțele vieții” să se întoarcă acasă, la prietenii de altădată și să pună la cale o faptă ca asta. „Pretutindeni, mărturisește el, oamenii sunt aceiași... Actele vieții lor se învârt în jurul acelorași osii. Dorul de a evada din cătușele logicii, setea de a face echilibristică pe muchia de cuțit care desparte întunericul de lumină, rațiunea de nebunie, nu le-am întâlnit nicăieri... Setea de a cădea în gol și de a prinde pământul iar cu picioarele, acrobația aceasta minunată, n-o cunoaștem decât noi. Noi patru”. Dar fronda „celor patru” nu se limitează doar la confruntarea conformismului, la farse ori șotii nevinovate, de băiețandri în vacanță, ci vizează, mai ales, sfidarea autorității burgheze, a legilor strâmbe și viciate, care sufocă spiritul și libertatea. Întâmplarea cu bogatul și bărbosul domn Dacian este, de altfel, declanșatoarea unor acțiuni care vor proiecta „Capul de rățoi” pe orbite neașteptate. Dar ce finalitate poate avea revolta individului într-o societate în care banul și cultul puterii, convenționalismul și ipocrizia reprezintă fetișuri sacre? Regizorul spectacolului constănțean sugerează, cu finețe și intuiție, două căi posibile. Atâta vreme cât, ne lasă el să înțelegem, el, protestul, are ca țintă dărâmarea acestor fetișuri, tribunii vor fi, desigur, ținta constrângerilor de tot felul exercitate de autoritatea socială, dar, în același timp, se vor bucura de adeziunea spontană și entuziastă a maselor. De îndată însă ce această nobilă idee este subordonată interesului, iar „protectorii” se grăbesc să tragă foloase de pe urma ei, „asociația” riscă să se transformă în sectă fanatică, trăind de pe urma exploatării (sentimentale ori ba) a credulității și fervoarei prozeliților.

Dominic Dembinski caută să construiască spectacolul nu atât pe datele de farsă și de comic ale textului, cât pe subtextul grav și existențial, reflectând cu grijă conturul problematic. El decupează mai ales pe fondul de un alb coroziv (scenografia  Eugenia Tărășescu Jianu) cu acele gesturi și mișcări care să dea materialitatea strigătului, fiorului protestatar, dar și avertismentului. Așa se face că montarea impune mai cu seamă prin calitatea imaginii scenice, prin plasticitate și, în bună măsură, prin modul în care au fost subliniate ideile și nuanțate ideile.

Sub raportul interpretării, spectacolul este, însă, mai puțin, împlinit. Ce-i drept, actorii dovedesc o excelentă formă fizică, dovedind un bun și constant exercițiu și o apetență reală pentru jocul modern, cu tușe expresioniste sau suprarealiste. Există însă o lipsă de interiorizare care, la un moment dat, obosește un ton exterior și cumva expozitiv, care nu îngăduie a se vorbi decât ca o excepție sau două, o trăire adânc filtrată...

Iancu Lucian se străduie, evident, să facă din Ciriviș un personaj simpatic și cuceritor, detașându-se prin finețea cu care știe să asocieze candorii - gestul meditativ, ritmului sprințar - leneșe prăvăliri, răsfățului dionisiac - calmul olimpian.

Vasile Cojocaru siluetează un Macferlan boem, cu elanuri și naivități deopotrivă,  Eugen Mazilu încearcă să coloreze portretul micului proprietar Bălălău cu avânturi bonome de aventură, cu efuziuni libertine pigmentate de reticențe ce țin de condiția lui de... familist, în timp ce Liviu Manolache apasă cu șăgălnicie resorturi ce țin de proaspăta tinerețe a iluziilor unui personaj nu foarte ferm desenat.

În rolul inspectorului, Virgil Andriescu etalează o detașare care permite să scoată în evidență duritatea, de fond, a personajului.

În apariții de mai mică sau mare pondere, notabili ni s-au părut a fi Ileana Ploscaru, creionând cu umor profilul proprietăresei, Jean Ionescu, Emil Sassu, Constantin Guțu, Mirela Atanasiu, luminoasă și vioaie, Valentina Bucur Caracașian.

Afirmând, în primul rând,  capacitatea creatoare a unui regizor tânăr, continuând pledoaria (repertorială) pentru dramaturgia românească, această premieră, în ciuda unor neîmpliniri și note ezitante, sporește speranța într-o stagiune cu un cât mai ridicat nivel, care să mărească deschiderea dramaticului constănțean spre exigență și valoare națională.

Premiera piesei „Hop, Signor” de M. Ghelderode la Teatrul Dramatic din Constanța la 25 februarie 1982 (CHEHIAIAN 1982)

 Carmen Chehiaian, ?, „Tomis”, Constanța, martie 1982 

Or, spectacolul ar fi câștigat în tensiune și dramatism dacă prim-planul ar fi fost ocupat, nu numai... la propriu, de povestea disc-jockey-ului, de singurătatea alienarea și zbuciumul acestui slujbaș al muzicii. Altfel, acesta rămâne doar maestrul de ceremonii, neobosit, puțin cinic, puțin blazat, puțin lehămetit, puțin din toate.

Actorul Vasile Cojocaru ne-a oferit un frumos recital, deși un recital într-o singură cheie. El a mizat, ca și regizorul, pe un joc detașat, lucid, sobru. Da, dar în acest fel ceva din esența, din sufletul personajului a rămas neatins. A fost, mai degrabă, evocat un fenomen și nu omenească. Emoția spectatorului a fost, cumva, blocată de galopul asurzitor al muzicii. Nici măcar „Concursul secolului” nu ne-a putut convinge definitiv de alienarea sutelor de mii de tineri ascultători „intoxicați” zi de zi și în proporție de masă, de muzica-drog, de muzica-iluzie etc. Maria nestor a încercat, e drept, să dea contur unui caz de tânăr sedus de acest miraj, fără rezultate pe deplin notabile, totuși. Eugen Mazilu a plăsmuit un personaj destul de simpatic, ros de ambiții mărunte și speranțe iluzorii. Longin Mărtoiu și Ana Mirena își intersectează și ei, din când în când, privirile, replicile, pașii cu cei de mai sus, încercând (și chiar reușind) să se integreze ritmului general al spectacolului.

Un spectacol care, deși a presupus o uriașă risipă de energie, nu a reușit să pună total în valoare, așa cum așteptam, posibilitățile multiple ale unor actori. (...)

Anecdotica e un pretext pentru a pune în mișcare și dialog aceste simboluri. Și, vrând să le evidențieze cât mai apăsat, dramaturgul le înconjoară cu un apăsat halou. De aceea, Marguerite nu putea fi decât gingașă și nefericită, Signor - bătrân, urât și caraghios ca un albatros care coboară din înălțimi pe pământ și tot atât expus batjocurii mulțimii ș.a.m.d. Dar, pentru ca să nu credem cumva e vorba doar de o dramă de alcov, dramaturgul aduce în scenă și Inchiziția, teroarea ei neagră mai bine zis, substanțializând astfel protecția socială a intrigii. Piesa a fost scrisă în 1938, deci, se poate presupune că filipica la adresa Inchiziției trebuie citită și ca o demascare a noii Inchiziții hitleriste.

Regizorul Gheorghe Jora a vădit o grijă de artizan în transpunerea scenică a dramei lui Jureal, zis Signor. Este meritoriu efortul depus pentru prospectarea generosului filon liric, romantic și grotesc, pe alocuri expresionist ori tenebros, al textului. Regizorul n-a avut însă puterea să opereze nici o reducție. Rezultatul e un spectacol de atmosferă și nu unul de idei. Căci se portretizează fără a se interioriza; (...).

Larose, călăul cu trandafiri la butonieră, găsește în Virgil Andriescu un interpret receptiv mai ales la poza romantică și la crezul justițiar, la dedesubtul malefic și oracular.

Ghelderode pune mare preț pe pitorescul și comentariul piticilor, bufonilor ori cerșetorilor, întrucât statutul lor social le permitea adesea să ia în derâdere, în gura mare, lucruri despre care nici în șoaptă nu se vorbea. Or, V. C. și E. M. prind cum nu se poate mai bine această idee și-i dau viață cu inteligență și vigoare. Ei fac din Meche și Suif purtătorii de cuvânt ai mulțimii care, sfidând Inchiziția, judecă totul cu nemilos realism.

Cuplul nobililor, în schimb, a funcționat fără vlagă, Longin Mărtoiu și Titus Gurgulescu fiind expozitivi și neconvingători, cheltuindu-și energia în dueluri mimate stângaci și în plimbări prudente de colo-colo în costume cu sclipici.

Scenografia semnată de Dan Jitianu și Daniela Codarcea se impune printr-o plăcută armonie cromatică.

„Stagiunea teatrală la timpul prezent” („TOMIS” 1973)

 ?, Stagiunea teatrală la timpul prezent, „Tomis”, Constanța, 10 noiembrie 1973

Închiderea festivă a manifestării de mare amploare „Pontica - dialog cultural cu viața” a coincis cu premiera piesei „Răzvan și Vidra” de B. P. Hasdeu, în regia lui Mihai Dimiu și scenografia Elenei Forțu. prezentarea acestui spectacol marchează totodată și deschiderea noii stagiuni teatrale constănțene. În locul articolului festiv ori al salutului lapidar, am preferat modalitatea, și ea discutabilă, poate, a anchetei, la care am invitat să răspundă regizori și actori ai teatrului de dramă și comedie din Constanța.
1. Care a fost, din punctul dumneavoastră de vedere, evenimentul teatral al stagiunii 1972-1973? 
2. Vă satisface modul în care a fost organizată stagiunea estivală?
3. Cu ce gânduri începeți această nouă stagiune?  

Jean Ionescu, directorul Teatrului dramatic din Constanța

1) Pentru colectivul teatrului nostru, cât și din relația cu publicul constănțean, am reținut din multiplele manifestări pe care le-am prezentat, ca evenimente teatrale (în ordinea desfășurării) premiera Mascarada după Lermontov, premiera pe țară cu piesa Între noi doi n-a mai fost decât tăcere de Lia Crișan și de asemenea pe plan național, confruntarea oferită la Bacău prin Gala recitalurilor, premiile (3 din 7) cucerite de actrițele Ileana Ploscaru, Agatha Nicolau și Ana Mirena, cu recitalurile de teatru și poezie create în studioul teatrului nostru.

Sigur, stagiunea noastră a cuprins mai multe titluri de spectacole, un număr important de reprezentanții atât în sediu cât și în deplasările făcute în cuprinsul județului și în afara lui. Dacă am declara că suntem deplin satisfăcuți de stagiunea teatrală, cred că am greși; în artă, în general, nu poate funcționa automulțumirea, iar colectivul nostru este foarte conștient că are încă mult de și permanent de muncit pentru calitatea artistică ce se impune din evoluția rapidă și trepidantă a vieții noastre cotidiene.

În același timp, referindu-mă la relația cu publicul, în special cu tinerele generații de spectatori, trebuie să spunem că nu am reușit să stabilim încă un dialog cu privire la gândurile noastre de creație și dorințele lor, poate și fin vina noastră, dar cred că și din aceea a unor factori responsabili implicați în procesul complex de pregătire, educație și cultură a acestui tineret.

2) Stagiunea estivală, care consider că trebuie să devină eveniment în fiecare sezon, cred că ar necesita o mai profundă gândire, în special pe planul selectării manifestărilor. Sigur că stagiunea trecută a cuprins evenimente inedite și în privința calității și ca amploare artistică, susținute de bine cunoscute colective artistice ce face faima artei românești peste hotare. Totodată aș menționa că au existat și nenumărate spectacole insignifiante din punct de vedere artistic.

În ceea ce ne privește, în stagiunea estivală trecută am fost (...). (...)

3) (...) (...)  duce la alte evenimente de importanță națională - Congresul al XI lea al PCR și a 30 a aniversare a eliberării țării noastre, evenimente ce trebuie să se reflecte în manifestări artistice deosebite ale artei teatrale, constituind un prilej de exprimare a muncii noastre față de partidul și poporul nostru, dorind să-i slujim deopotrivă cu devotament.

Romeo Profit, secretar literar

1) Evenimentele pot fi judecate și într-un sens larg - pe plan național de pildă - și în sensul strict al desfășurării activității artistice a instituției. Aspirăm la ambele sensuri prin Hai la nouri de vânzare - idee și dăruire în realizarea ideii - și spectacolul lui Ion Maximilian cu piesa de debut a Liei Crișan Între noi doi n-a fost decât tăcere. 

Dar raportându-ne la stagiune mai în amănunt, îmbucurătoare sunt și notele de inedit sau calitate pe plan repertorial, și reluarea spectacolului antic sub cerul liber, și permanentizarea ideii de studio cu laboriosul experiment condus de tânărul colaborator Andrei Belgrader la piesa Neînțelegerea, și mai multe valoroase realizări actoricești de la Io, Mircea voievod la Ifigenia în Taurida (prima și ultima premieră a stagiunii), inclusiv afirmările din fragmentele prezentate în ciclul experimental de istorie a teatrului.

2) E greu să exprim o opinie favorabilă, dar nici să critici numai nu este normal, câtă vreme au fost asemenea spectacole de înaltă măiestrie, ca cele ale corului Madrigal sau ale Operei Române, asemenea efluvii de viață ca prezențele la festivalurile folclorice sau o ținută meritorie în general a instituțiilor constănțene.

Dacă lipsei de selecție - evidente încă - i s-ar substitui un riguros organizator care să invite ceea ce este de autentică valoare artistică, după principiul „non multa, sed multum”, am înfrumuseța într-adevăr litoralul și prin contribuția instituțiilor de spectacole.

3) Oficial - am spune - gândurile acestei noi stagiuni s-au materializat printr-un plan de repertoriu și de acțiuni. Dar limitele de cuprindere ale noului an teatral mai păstrează încă loc inițiativelor...

Ion Maximilian

1) Premiera pe țară a unei piese contemporane originale „Între noi doi n-a fost decât tăcere” - s-a lansat astfel un nou dramaturg (Lia Crișan), s-a reafirmat o nouă tematică plină de actualitate și s-au confirmat cel puțin doi protagoniști (Ileana Ploscaru și Virgil Andriescu), precum și un alt gen de actori de calitate ai teatrului. Din păcate, evenimentul n-a beneficiat (din vina noastră) de popularizarea necesară.

2) Stagiunea de vară în actuala ei formă de organizare este sufocantă de cantitate în detrimentul calității: sute de spectacole, de manifestări, de serbări, de vizite, de întâlniri nu lasă să se vadă ceea ce ar putea sclipi în soarele și luna de mare. Noi, cei de la teatru, ne-am întrebat chiar dacă nu suntem o prezență de prisos atunci când aproape orice trupă, de orice calibru are acces și regim preferențial. 

3) O onorabilă și entuziastă cinstire a evenimentului 23 August 1974, cu o piesă de prima linie (n-aveam însă certitudinea titlului ei). Un Shakespeare (după ani de pauză): „Nevestele vesele din Windsor”.  

  

Ileana Ploscaru

1) Există oare actor să spună despre o stagiune că l-a satisfăcut sau că a răspuns așteptărilor lui? Și asta nu pentru că a jucat sau nu a jucat. Ci cât a realizat, cât s-a realizat, ce a creat nou, în ce măsură și-a dezvăluit noi valențe artistice, noi probabilități etc.

Dumneavoastră mă obligați să trag linie și să fac bilanțul stagiunii trecute. Ce s-ar putea spune? Că am jucat - e drept! Că am jucat roluri frumoase! Dar în adâncul sufletului nu pot să nu mă întreb: asta e toc ce pot da la „vârsta asta de teatru”?!! Și câte alte întrebări - pe care le păstrez numai pentru mine.

2) Caragiale considera teatrul „un factor foarte însemnat al culturii publice”.

Stagiunea estivală ar trebui și ar putea aduce un aport serios în această privință. Dar părerea mea este că până acum criteriul de alegere a repertoriului estival lasă de dorit. Nu există o selectare a spectacolelor. Ar trebui să existe o comisie care să aprecieze valoric calitatea acestora. Ar trebui ca stagiunea estivală - în ce ne privește - să reprezinte un festival al teatrului românesc. O adevărată demonstrație de valoare artistică a acestuia. Până acum multe teatre ce vin la stagiunea estivală s-au gândit numai la realizarea planului. Mai intervine din când în când concurența acelorași titluri! Ca să nu mai vorbesc de spectacolele improvizate cu orchestre și cântăreți...

Multe spectacole de gust îndoielnic și lipsite de valoare artistică înseamnă jignirea publicului și chiar alterarea gustului său.

Unde sunt spectacolele ce ne reprezintă arta teatrală peste hotare? Aș fi fericită să asist la „parada” celor mai bune spectacole ale stagiunii din întreaga țară  pe scenele stagiunii estivale.         

3) Gânduri multe, preocupări și o muncă intensă. Iată ce înseamnă pentru mine stagiunea 1973-1974. Nu pot să-mi dezvălui aici toate gândurile. Pot să spun că am doar enorm de lucru. Sper că la sfârșitul stagiunii sau poate la începutul celei viitoare, să se vadă roadele muncii ce-mi stă înainte.

Agatha Nicolau

1) Exigența și poate nevoia de certitudine mă fac să nu-mi fie prea aproape termenul de eveniment. Eveniment - întâmplare remarcabilă, așa scrie în dicționare. De ce întâmplare? întâmplarea, fie ea și remarcabilă, nu-i pe măsura responsabilității pe care noi actorii o avem în a da viață ideilor majore care animă întregul nostru popor azi. De aceea, socotesc necesar spectacolul bun, fără rezerve și am să vorbesc despre satisfacțiile pe care mi le-a adus stagiunea trecută. Distincțiile pe care le-a acordat juriul Galei recitalurilor dramatice de la Bacău, spectacolelor Hai la nouri de vânzare, în care am fost și eu „implicată”, și Nu, eu nu regret nimic, precum și căldura cu care aceste spectacole au fost primite de întreaga presă de specialitate a țării sunt o satisfacție. Prezența mea ca interpretă într-o tragedie antică și  acestei tragedii în repertoriu, studioul nostru care trăiește și fierbe, toate acestea sunt satisfacții care nu sunt deloc întâmplătoare - iar dacă vreți, sunt evenimente. 

2) Mi se pare că viciul nu este de gândire, ci de aplicare a gândurilor care ne animă în stagiunea estivală. Sunt prea frumoase locurile în care trăim și muncim, marea, nisipul și soarele se scaldă într-o baie de perfecțiune încât n-avem voie să nu selectăm mult mai riguros noi și celelalte teatre, să nu ne pregătim mai din vreme și mai serios pentru a întregi bucuria omului care se întâlnește cu marea. Litoralul trebui să găzduiască numai spectacole cu adevărat reprezentative și de calitate. Și în această direcție mai sunt multe de făcut.

3) Am avut fericirea să încep stagiunea jucând Vidra în recenta premieră a Teatrului, Răzvan și Vidra. M-am despărțit cu tristețe - sentiment firesc la un actor - de o perioadă de lucru interesantă și solicitantă (...).  

Teatrul Liric Constanța la „Pontica 72” (STRAHILEVICI 1972)

 Arcadie Strahilevici, ?, „Litoral”, Constanța, 15 iunie - 15 septembrie 1972

Colectiv artistic de prestigiu în ansamblul vieții culturale a Constanței, Teatrul Liric va fi prezent în cadrul marilor manifestări „Pontica 72” cu o serie de acțiuni proprii  despre care ne-a vorbit directorul instituției, C. Ghinea:

- În primul rând, trebuie amintit spectacolul combinat pe care îl vom prezenta în fața publicului spectator, format din baletul „Marinarul visător” (muzica - Laurențiu Profeta, libretul - Nicolae Itu) și actul V din opera „Ovidiu” de C. Nottara, acesta din urmă fiind o primă audiție realizată de regizorul Gheorghe Bărbulescu, conducerea muzicală aparținând dirijorului Silviu Panțiru.

- Avem informații că se lucrează intens la un spectacol de muzică de cor, în cadrul căruia principala contribuție aparține ansamblului coral al Teatrului Liric.

- Este vorba de un spectacol cu totul deosebit pentru că va cuprinde piese corale în primă audiție, fapt ce a impus o pregătire asiduă, desfășurată sub conducerea compozitorului și dirijorului Boris Cobasnian. Se vor cânta următoarele lucrări: „Mărăcinul” de Ion Dumitrescu, „Bate, vântule” de Dumitru Botez, „Dorul meu te cheamă” de Mircea Neagu și două lucrări scrise special pentru „Pontica 72”, „Peste mări și zări” de L. Profeta și „Vânt de dor” de B. Cobasnian.

Desigur, odată intrată în repertoriul nostru, aceste lucrări urmează a fi prezentate nu numai cu ocazia manifestărilor „Pontica 72”, ci chiar și mai târziu, după 5 noiembrie, când se va inaugura stagiunea 1972-1973 la Teatrul Liric. Tocmai de aceea intenționăm să pregătim cât mai bine participarea noastră l apropiatul eveniment cultural pe care îl va trăi județul Constanța, dorința noastră fiind de a corespunde tuturor exigențelor artistice ale publicului.

„Drama și teatrul religios în evul mediu” (SADOVEANU 1942)

Ion Marin Sadoveanu, Drama și teatrul religios în evul mediu, Editura Enciclopedică Română, București, 1972 (1942), 143 p.

5 George Banu, Prefață: Misterul medieval - un precursor neașteptat

31 Nota editorului

35 Drama și teatrul religios în evul mediu
37 Zarea
43 Trecutul și noile împrejurări
51 Începuturile
59 Dezvoltarea celulei dramatice
75 În drum spre marile mistere
93 Apele mari: misterele
110 Poeții
119 Teatrul
123 Locul
125 Scena
128 Costumele
129 Actorii

137 Bibliografie

139 Indice de autori, actori, regizori și lucrări anonime