Diaspora engleză la Paris în secolul XIX (THACKERAY 1862)

<
Foştii elevi îşi amintesc, poate, cum împrejurări dureroase l-au obligat pe piosul Enea (1) să-şi părăsească ţara şi cum el şi grupul lui de troieni, toţi oameni aleşi, au pus bazele unei noi Troie (2), pe locul unde debarcaseră; au ridicat temple zeilor troieni, au construit străzi cărora le-au dat nume troiene, străduindu-se din răsputeri să-şi evoce mult iubitele plaiuri natale. Tot aşa, troienii englezi şi francezi îşi duc Troia lor peste tot. Algerul nu l-am văzut decît de pe mare, dar am vizitat New Orleans şi Leicester Square (3) şi am păzut o Franţă, uşor demodată, întinzîndu-se încă pe malurile fluviului Mississippi şi o Franţă modernă, sordidă, în jurul marelui ''Globe'' al domnului Wyld (4), al cărui sfîrşit, după cum se spune, se apropie. Cafenele franţuzeşti, săli de biliard, estaminets*, chelneri, crupieri, francezi săraci, francezi bogaţi, într-un Paris nou - ce-i drept, ponosit şi murdar -, dar oferind emigrantului săli de domino, chopine**, petit-verre-ul (5) patriei. Troienii englezi, care emigrează în Europa, nu-şi iau Troia lor cu ei? Cunoaşteţi cu toţii cartierele Parisului care mişună de noi, troienii. Din Rue de la Paix (6) pînă la Arc de l'Etoile (7) s-au adunat mii de refugiaţi din Ilionul (8) nostru. la anumite ore, sub arcadele din Rue de Rivoli (9), poţi întîlni  toţi atîţia troieni de-ai noştri cîţi indigeni. Hanurile troiene ''Maurice'', ''Louvre'' etc. forfotesc de atîta lume venită de la Troia. Avem mulţi doctori şi farmacişti anglo-troieni, care ne prescriu pilulele şi dozele lui Pergamus. Mergem la doamna Guerre sau la buna doamnă Colombin şi cumpărăm sandvişuri, bere blondă şi vin de Xeres (10) ca la Troia şi minunatale brioşe ca acasă. Trăim ani de zile fără să vorbim o altă limbă în afară de cea maternă; facem excepţie doar ca servitorii noştri, pe care îi instruim după modelul troian cum să pregătească pîine prăjită pentru micul dejun, bread-sauce*** pentru carne de pasăre şi potîrnichi, carne de vacă conservată etc. Avem temple unde ne închinăm după ritul troian. Ce privelişte frumoasă se poate admira pe Champs Elysees (11) şi în cartierul St. Honore (12)! Procesiuni de familii engleze, părinţi şi copii, sănătoşi şi voinici, cu obrajii îmbujoraţi, îndreptîndu-se spre bisericile lor, în mîini cu cărţile de rugăciuni aurite, ca să cînte pe pămînt străin cîntecele sacre ale Sionului lor. Sînt încredinţat că majoritatea englezilor din Paris nu întreţin legături cu francezii mai presus de rangul de chelner sau de vînzător. Nu demult, l-am auzit pe un francez la Folkestone, adresîndu-se chelnerilor în engleză şi făcînd pe interpretul pentru cei din grupul lui. Vorbea destul de bine şi de repede. Era de un comic irezistibil, mă întreb cum de am rămas serioşi. Dar cînd noi, dumneata şi cu mine, dragă prietene, vorbim franţuzeşte, cred că sîntem la fel de ridicoli. Ridicoli? De ce nu? Tinere, nu te descuraja! Courage, mon jeune ami!* Aminteşte-ţi că troienii sînt cuceritori. Cînd Enea a debarcat la Cartagina, mă încumet să afirm că vorbea cartagineza cu un ridicol accent troian; cu toate acestea, sărmana Didona s-a îndrăgostit nebuneşte de el. Băiete, ia exemplu de la fiul lui Anchise. Lasă gramatica sau pronunţia şi încearcă să-ţi cucereşti iubita vorbindu-i deschis şi spunîndu-i ce gîndeşti.
(...)

*  Cafenea mică unde se servesc şi mîncăruri (fr.).
** Sticlă de jumătate de litru, în care se serveşte vin la masă (fr.).
*** Sos din miez  de pîine, lapte, ceapă şi mirodenii, servit la friptură de pasăre (fr.).
* Curaj, tinere prieten! (fr.)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 291-292.

NOTE M.T.
(1) Enea = Aeneas (latină). Unul din ginerii lui Priam, regele Troiei, care, după distrugerea cetăţii de către coaliţia oraşelor-state greceşti, a condus grupul de supravieţuitori în regiunea italiană Latium, unde fondează oraşul Alba Longa. (http://www.samaelwings.com/grecorom/a.html#Aeneas)
(2) Troia = Oraş antic, situat pe coasta asiatică a strâmtorii Dardanele, a cărei cucerire de către coaliţia oraşelor-state greceşti, este descrisă în poemul Iliada de către legendarul poet grec Homer.(http://www.varchive.org/nldag/idtroy.htm)
(3) Leicester Square = Piaţă din Londra apărută în secolul XVII şi purtând numele unui nobil. (http://www.british-history.ac.uk/report.aspx?compid=41120)
(4) Marele glob al lui Wyld = O sferă de 18,39 m în diametru, construită de cartograful și fostul deputat liberal James Wyld și expusă în Leicester Square în 1851-1852. (http://goshandgolly.wordpress.com/2011/03/09/wylds-great-globe-1851-ad/)
(5) Petit-verre (franceză) = Pahar mic. (https://translate.google.com/#fr/ro/petit-verre)
(6) Rue de la Paix = „Strada păcii”. Stradă situată în centrul Parisului.
(7) Arc de Triomphe de l'Étoile = „Arcul de triumf al stelei”. Monument cu dimensiunile 50m/45m/22m, situat la capătul vestic al bulevardului Champs Elysees. Construcția sa a  început în 1806, în timpul domniei împăratului Napoleon I, și s-a terminat în 1836, în timpul domniei regelui Ludovic Filip d”Orleans. Inscripțiile și basoreliefurile sale glorifică eroii din marile bătălii ale Franței. (http://www.arcdetriompheparis.com/history)
(8) Ilion = Nume grecesc al Troiei antice.
(9) Rue de Rivoli = Stradă din Paris, situată în apropierea fluviului Sena. Poartă numele lacalităţii italiene unde generalul Napoleon Bonaparte a repurtat o mare victorie împotriva austriecilor. (http://www.ibiblio.org/wm/paris/hist/rivoli.html)
(10) Xeres (Jerez) de la Frontera = Oraş din regiunea spaniolă Anadaluzia. Pronunţia englezească este ''Sherry''. Aici se produce un vestit vin tare din struguri albi. (http://www.sherrynotes.com/sherry-types/)
(11) Champs Elysees (franceză) = ''Câmpiile Elizee''. Celebru bulevard din Paris. Construcţia sa a început în 1616. (http://www.insecula.com/salle/MS01196.html/)
(12) Saint Honore = Cartier format pe axa străzii cu acelaşi nume, pe care era situată biserica medievală Sf. Honoriu. (http://www.nytimes.com/2002/05/12/magazine/one-street-at-a-time-rue-st-honore.html?pagewanted=all&src=pm)

„„Fata cinstită” de Carlo Goldoni” (SGARCEA 1993)

 Val Sgarcea, „Fata cinstită” de Carlo Goldoni, „Tomis”, Constanța, octombrie 1993

Premiera Dramaticului constănțean încheie o stagiune nu prea bogată în evenimente, deși acelea care au fost (patru la număr) - sunt remarcabile. După ce în martie trecut aproape șocase „publicul de bine” cu „Rinocerii” de Eugen Ionescu, regizorul Laurian Oniga s-a ambiționat să monteze o piesă din repertoriul clasic. A ales din Goldoni „Fata cinstită”, text mai puțin reprezentativ pentru marele venețian. Textul original n-a suferit imixtiuni, dar s-a renunțat la unele pasaje. S-au păstrat dialoguri, intrigă, atmosferă, în schimb, scriitura lui Goldoni a fost supusă presiunii unui al doilea strat (l-am numi metatext) aparținător regizorului, care, construindu-și cu migală întregul eșafodaj, a răsturnat story-ul inițial, supunându-l unei abile situări în realitatea imediată.

La prima vedere, nimic mai simplu: într-un studio tv se repetă pentru filmări piesa cu pricina. Interpreții sunt agresați de personaje viu mișcătoare prin cadru - sufleur, tehnicieni, băgători de seamă. O senzație stranie de apăsare se insinuează cu încetul. Asistăm la „altă revoluție în direct”. Voci, șoapte, sunete, zgomote de tot felul și din tot locul, strigăte ori comenzi ferme formează, labirintic, un univers sonor stresant, năucitor mai ales pentru cei concentrați asupra situațiilor tipice comediei dell arte pe care trebuie s-o întruchipeze: asta li s-a dat, asta joacă. Pentru ca unitatea să fie asigurată, regizorul a dozat savant ritmul reprezentației. Derularea e vioaie, halucinantă uneori. Senzația de improvizație abia se instalează, că și cedează locul rigurozității. Inconfortului îi ripostează limpezimea ideilor. Sunt scene de un dinamism... până mai ieri de nebănuit la trupa constănțeană, care alternează cu altele de lirism discret, învăluitor, elaborate cu migală. În totul funcționează măsura. Chiar și în secvențele tipice, unde burlescul e la el acasă, e preferată găselnița inteligentă, de efect vizual în detrimentul „băgării deștelor în ochi”, modalitate atât de dragă șușaniștilor ori impostorilor hămesiți de melancolii. O răfuială cu conceptele, cu alte cuvinte, chiar în planul expresivității. Cursa întinsă spectatorului e una la îndemâna oricui: sentimentul de „călduț”, de ceva „deja vu” îți e spulberat de îndată ce descoperi că, dincolo de costumele rozbonbon, de feericul (și fericitul!) decor al Veneției, de intrigile amoroase specifice lumii gondolierilor, ceva colcăie implacabil, gata să explodeze. Dintr-o comedie oarecare, te trezești, în final, în plină dramă: unul dintre personaje moare. Dar n-o face oricum. Aici se situează o întreagă filosofie a reprezentației: mortul a fost un om ca oricare. Adică, unul din artiști. Adică, unul din cei (...), uitați de societate (..). Un saltimbanc, acolo. Secvența e antologică, de o teatralitate impresionantă: toți cei de față descoperă că se poate muri adevărat chiar și pe scenă. Ritual? Provocare? Trezire la realitate? Încă un joc pe care hazardul îl pregătește, cum are obiceiul, în derâdere? Acest final deschis seamănă, cumva, cu moartea însăși: poate fi în atâtea feluri. Liantul piesei: nevoia de cinste. Sau, mai explicit, dorința supraomenească de a demonstra că într-o lume murdară, murdară, există exemplare care nu pot fi cumpărate. Iubirea? Cel mai puternic zid de apărare contra mizeriilor lumii din afară și din noi.

Realizatorii au aruncat în luptă un întreg arsenal de mijloace artistice: scene vivante, quiproquo-uri, gaguri, efecte speciale. Toate subordonate unității stilistice.

Un efort considerabil a fost dispus în lucrul cu echipa. Nu există vedete, ci doar partituri pe care actorii s-a străduit să le susțină cât mai bine în favoarea ansamblului. Revelații interpretative - doi tineri încă nepuși în valoare.  Gabriela Beiu (Bettina) își dozează și concentrează efortul. Încrâncenarea cu care își apără virtutea pare a o ilumina în multe din secvențe. Actrița are mobilitate și simțul (...). (...) încă și mai tânărul Radu Niculescu (Pasqualino) interpretează bine rolul timidului îndrăgostit. Stăpân pe nuanțe și concentrat, știe, în plus, să-și utilizeze calitățile fizice. Foarte izbutită șarja întâlnirii sentimental lacrimogene dintre cei doi. Iulian Enache (Ottavio) a renunțat la bățoșeniile de până acum, fiind reactiv, aplicat, parcimonios în mijloace, deseori fluid. Elena Gurgulescu (Beatrice) e o prezență agreabilă, fină întruchipare a soției înșelate și înșelătoare, plonjând cu nonșalanță în ludic. Lucian Iancu (Pantalone) joacă firesc, integrându-se în atmosferă și dominând ca un virtual „meseriaș”. Carmen Enea-Tomescu (Catte) e șarmantă, dar cu unele risipiri de... grații. Liviu Manolache (Lello) e viguros, plin de har și fantezie. Emil Bârlădeanu (Menego) e corect. Prizonierul unei maniere, din păcate, Eugen Mazilu (Arlechino). Roluri episodice, dincolo de tipologii (ori inventate de regizor) susțin: Valentina Bucur-Caracașian, Maria Nestor, Cristina Oprean, Tatiana Oprea și Mirela Klein.

Decorul funcțional, impresionant prin varietate și implicare în „senzori” (Sică Rusescu) înlesnește conturarea unei montări cu siguranță pregătită a demonstra că provincia nu e sortită zădărniciei. Lucru pe care ni-l dorim de mult: nasc și la Pontul Euxin artiști autentici. Cu condiția să fie diriguiți de mari regizori, ca în cazul de față.