Dan Gulea, În sala de așteptare, „Tomis”, aprilie 2008, pp. 42-43
Prin umorul combinat cu o anumită severitate, Nicolae Manolescu pare să afirme acea poziție relaxată, sigură, a unui gânditor care a văzut și a auzit multe; în ciuda aerului său deschis, al glisării savante printre teme ale eseului, concepția critică arată mai degrabă o gândire conservatoare, care nu renunță de bună voie la o configurație, la anumite clasamente; reeditările din ultimii ani, Andersen cel crud (2006), antologie din volumul Temelor, cu o prefață de Andrei Terian, și mai ales Lista lui Manolescu (2001), o altă antologie, însă din cronici literare, grupată pe secțiuni (poezie; proză, teatru; critică, eseu), arată o concepție rigidă, subliniată și de coordonarea unor manuale școlare (la editura Sigma, în 2006 și 2007, împreună cu George Ardeleanu, Matei Cerkez, Dumitrița Stoica și Ioana Triculescu) sau a unor antologii de „concepte operaționale pentru bacalaureat și admitere” (2005, 2006, la editura Paralela 45, alături de Gheorghe Crăciu, Mirela Moț și Florin Șindrilaru), unde mai pot fi întâlnite anumite aspecte de canon.
Termenul cel mai nefericit este, de departe, cel de literatură postbelică, sub umbrela căruia se ascund ultimii 60 și ceva de ani, care poate fi redimensionat prin limita superioară a lui decembrie 1989, pornind de la epuizarea „obsedantului deceniu”; un termen care acoperă deci o realitate variabilă de la 30 la 60 de an, supus unor criterii istorice, politice. Poate că cel care a lansat acest termen în istoria literaturi române este Crohmălnicenau, cu istoria sa interbelică, dar termenul de postbelic se întâlnește în reevaluările anilor 50. În opera lui Nicolae Manolescu, termenul este un echivalent sau mai degrabă un derivat din cel de contemporan, dacă ne uităm pe debutul editorial, în colaborare cu mult mai cunoscutul, illo tempore, Dumitru Micu: Literatura română de azi (1944-1964) - Poezie, Proză, Dramaturgie, titlu reluat peste un deceniu într-o ediție actualizată, Prelegeri de literatură română contemporană, autori și opere, 1944-1974, destinată în special studenților. Pe de altă parte, termenul de postbelic apare constant în manualele școlare ce produceau manualul unic, un manual menținut până prin 1995-1996, al cărui autor era, pentru ultima clasă, a XII a, Nicolae Manolescu.
Deși a contribuit activ la formarea unei generații... bucureștene, prin coordonarea „Cenaclului de luni” (concurent al „Junimii” lui Crohmălniceanu), afirmând în mai multe rânduri preferința sa pentru, de exemplu, Mircea Cărtărescu, „cel mai important scriitor contemporan”, începutul anilor 90 îl găsește pe profesorul Manolescu în campanii electorale, moment în care tema actualității literare este înlocuită de cea a actualității politice: Lista... se oprește în 1993. După acest an, paralel cu alte activități sociale și politice, este vremea reeditărilor, dar și a primelor monografii, semnă că activitatea critică pare a fi încheiată (Laszlo Alexandru, 2003 - teză de doctorat susținută în 2003; Mihai Vakulovski, 2000; Mircea Mihăeș, 2003).
Așteptata Istorie critică a literaturii române se pare că operează din nou cu conceptul de contemporan, autorul ei declarând că „este un singur volum și cuprinde istoria literaturii române de la origini și până în prezent. Nu conține numai opere și tomi, dar și receptarea critică a ceea ce s-a scris, și de aceea se numește Istoria critică a literaturii române. (...) primul autor tratat este Neacșu autorul scrisorii din secolul XVI, primul document scris descoperit, în limba română (...) autorii români care au publicat până în anul 1900 sunt tratați în monografii, în timp ce scriitorii contemporani sunt tratați într-un singur capitol, din punctul de vedere al tendințelor și al genurilor, deoarece operele lor nu sunt finalizate.” (Mediafax, 4 ian. 2008)
Adversarii lui Nicolae Manolescu i-au reproșat de cele ma multe ori o inabilitate conceptuală, dublată de o superficialitate; un bun cunoscător al operei lui Manolescu afirmă, cu privire la rândurile Despre poezie (1987): „în două capitole ne sunt prezentate analize paralele ale unor poeți-pereche, reprezentativi pentru modernism, respectiv pentru postmodernism, dar adunați sub aceeași cupolă a postmodernismului: Șt. Aug. Doinaș, și Geo Dumitrescu, respectiv Nichita Stănescu și Marin Sorescu. <Aventura> postmodernă a criticului este de altfel ipoteza cea mai contestată de către exegeți.” (Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 121) Apoi, ne aducem aminte, în Istoria critică..., vol. I, Nicolae Manolescu spunea despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir că a fost tipărită „îndată ce a fost redactată, în 1705” (Minerva, 1990, p. 77) Opera a fost editată, în realitate, pentru prima dată în 1883, sub egida Academiei Române. Declarația citată anterior pare să se înscrie în aceeași dorință de a epata, proxima ediție din Istoria... urmând să înceapă cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, primul text în limba română. Și în acest domeniu lucrurile par să se fi schimbat, după cum a anunțat o conferință „Cuvântul” din dec. 2006, susținută de Dan Horia Mazilu și Ovidiu Pecican (Ce e nou în literatura română veche); acesta din urmă arată că există „cronici din vremea lui Vlad Țepeș, dat și urme ale unei cronistici prealabile epocii lui. Există apoi o scriere care probabil aparține vremii domnitorului, dar care a fost formulată în ambianța ramurii dinastice opuse Drăculeștilor. Acolo s-a scris un pamflet împotriva lui Țepeș, care pe urmă a stat la baza povestirilor rău-voitoare la adresa lui. Pe acestea le știm, apoi, foarte bine din versiunile germană și slavonă. Cercetările în această direcție, începute încă de supă al Doilea Război Mondial, au fost adâncite de Ștefan Andreescu și de mine. Nu putem spune că le-am găsit, pentru că n-am făcut săpături și au apărut dintr-un mormânt, ci ele sunt straturi textuale. S-a mai descoperit și așa-numita legendă a <descălecatului pravovslavnicilor creștini> și care este un strat textual găsit la începutul letopisețului cantacuzinesc și care, după toate aparențele, datează chiar din secolul XIV. A fost, probabil, scris în ambianța Curții de la Argeș, poate chiar a lui Basarab I sau Nicolae Alexandru I.” („Adevărul literar și artistic”, 13 dec. 2006).
Precaritățile imputate de-a lungul lui Nicolae Manolescu pot avea și acum, în așteptarea tomului de 2000 de pagini, o bază reală de justificare (Nichita Stănescu și Marin Sorescu, postmoderni, Istoria ieroglifică publicată de Cantemir, Scrisoarea lui Neacșu, primul text în limba română). Criticul, de regulă, nu se revizuiește, acceptă, de exemplu, beneficiile pe care le poate aduce un concept monden, precum cel de contemporan; pentru modelul uman și intelectual pe care îl reprezintă, sper să accepte schimbarea.
