În sala de așteptare (GULEA 2008)

 Dan Gulea, În sala de așteptare, „Tomis”, aprilie 2008, pp. 42-43

Prin umorul combinat cu o anumită severitate, Nicolae Manolescu pare să afirme acea poziție relaxată, sigură, a unui gânditor care a văzut și a auzit multe; în ciuda aerului său deschis, al glisării savante printre teme ale eseului, concepția critică arată mai degrabă o gândire conservatoare, care nu renunță de bună voie la o configurație, la anumite clasamente; reeditările din ultimii ani, Andersen cel crud (2006), antologie din volumul Temelor, cu o prefață de Andrei Terian, și mai ales Lista lui Manolescu (2001), o altă antologie, însă din cronici literare, grupată pe secțiuni (poezie; proză, teatru; critică, eseu), arată o concepție rigidă, subliniată și de coordonarea unor manuale școlare (la editura Sigma, în 2006 și 2007, împreună cu George Ardeleanu, Matei Cerkez, Dumitrița Stoica și Ioana Triculescu) sau a unor antologii de „concepte operaționale pentru bacalaureat și admitere” (2005, 2006, la editura Paralela 45, alături de Gheorghe Crăciu, Mirela Moț și Florin Șindrilaru), unde mai pot fi întâlnite anumite aspecte de canon.

Termenul cel mai nefericit este, de departe, cel de literatură postbelică, sub umbrela căruia se ascund ultimii 60 și ceva de ani, care poate fi redimensionat prin limita superioară a lui decembrie 1989, pornind de la epuizarea „obsedantului deceniu”; un termen care acoperă deci o realitate variabilă de la 30 la 60 de an, supus unor criterii istorice, politice. Poate că cel care a lansat acest termen în istoria literaturi române este Crohmălnicenau, cu istoria sa interbelică, dar termenul de postbelic se întâlnește în reevaluările anilor 50. În opera lui Nicolae Manolescu, termenul este un echivalent sau mai degrabă un derivat din cel de contemporan, dacă ne uităm pe debutul editorial, în colaborare cu mult mai cunoscutul, illo tempore, Dumitru Micu: Literatura română de azi (1944-1964) - Poezie, Proză, Dramaturgie, titlu reluat peste un deceniu într-o ediție actualizată, Prelegeri de literatură română contemporană, autori și opere, 1944-1974, destinată în special studenților. Pe de altă parte, termenul de postbelic apare constant în manualele școlare ce produceau manualul unic, un manual menținut până prin 1995-1996, al cărui autor era, pentru ultima clasă, a XII a, Nicolae Manolescu.

Deși a contribuit activ la formarea unei generații... bucureștene, prin coordonarea „Cenaclului de luni” (concurent al „Junimii” lui Crohmălniceanu), afirmând în mai multe rânduri preferința sa pentru, de exemplu, Mircea Cărtărescu, „cel mai important scriitor contemporan”, începutul anilor 90 îl găsește pe profesorul Manolescu în campanii electorale, moment în care tema actualității literare este înlocuită de cea a actualității politice: Lista... se oprește în 1993. După acest an, paralel cu alte activități sociale și politice, este vremea reeditărilor, dar și a primelor monografii, semnă că activitatea critică pare a fi încheiată (Laszlo Alexandru, 2003 - teză de doctorat susținută în 2003; Mihai Vakulovski, 2000; Mircea Mihăeș, 2003).

Așteptata Istorie critică a literaturii române se pare că operează din nou cu conceptul de contemporan, autorul ei declarând că „este un singur volum și cuprinde istoria literaturii române de la origini și până în prezent. Nu conține numai opere și tomi, dar și receptarea critică a ceea ce s-a scris, și de aceea se numește Istoria critică a literaturii române. (...) primul autor tratat este Neacșu autorul scrisorii din secolul XVI, primul document scris descoperit, în limba română (...) autorii români care au publicat până în anul 1900 sunt tratați în monografii, în timp ce scriitorii contemporani sunt tratați într-un singur capitol, din punctul de vedere al tendințelor și al genurilor, deoarece operele lor nu sunt finalizate.” (Mediafax, 4 ian. 2008)

Adversarii lui Nicolae Manolescu i-au reproșat de cele ma multe ori o inabilitate conceptuală, dublată de o superficialitate; un bun cunoscător al operei lui Manolescu afirmă, cu privire la rândurile Despre poezie (1987): „în două capitole ne sunt prezentate analize paralele ale unor poeți-pereche, reprezentativi pentru modernism, respectiv pentru postmodernism, dar adunați sub aceeași cupolă a postmodernismului: Șt. Aug. Doinaș, și Geo Dumitrescu, respectiv Nichita Stănescu și Marin Sorescu. <Aventura> postmodernă a criticului este de altfel ipoteza cea mai contestată de către exegeți.” (Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 121) Apoi, ne aducem aminte, în Istoria critică..., vol. I, Nicolae Manolescu spunea despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir că a fost tipărită „îndată ce a fost redactată, în 1705” (Minerva, 1990, p. 77) Opera a fost editată, în realitate, pentru prima dată în 1883, sub egida Academiei Române. Declarația citată anterior pare să se înscrie în aceeași dorință de a epata, proxima ediție din Istoria... urmând să înceapă cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, primul text în limba română. Și în acest domeniu lucrurile par să se fi schimbat, după cum a anunțat o conferință „Cuvântul” din dec. 2006, susținută de Dan Horia Mazilu și Ovidiu Pecican (Ce e nou în literatura română veche); acesta din urmă arată că există „cronici din vremea lui Vlad Țepeș, dat și urme ale unei cronistici prealabile epocii lui. Există apoi o scriere care probabil aparține vremii domnitorului, dar care a fost formulată în ambianța ramurii dinastice opuse Drăculeștilor. Acolo s-a scris un pamflet împotriva lui Țepeș, care pe urmă a stat la baza povestirilor rău-voitoare la adresa lui. Pe acestea le știm, apoi, foarte bine din versiunile germană și slavonă. Cercetările în această direcție, începute încă de supă al Doilea Război Mondial, au fost adâncite de Ștefan Andreescu și de mine. Nu putem spune că le-am găsit, pentru că n-am făcut săpături și au apărut dintr-un mormânt, ci ele sunt straturi textuale. S-a mai descoperit și așa-numita legendă a <descălecatului pravovslavnicilor creștini> și care este un strat textual găsit la începutul letopisețului cantacuzinesc și care, după toate aparențele, datează chiar din secolul XIV. A fost, probabil, scris în ambianța Curții de la Argeș, poate chiar a lui Basarab I sau Nicolae Alexandru I.” („Adevărul literar și artistic”, 13 dec. 2006).

Precaritățile imputate de-a lungul lui Nicolae Manolescu pot avea și acum, în așteptarea tomului de 2000 de pagini, o bază reală de justificare (Nichita Stănescu și Marin Sorescu, postmoderni, Istoria ieroglifică publicată de Cantemir, Scrisoarea lui Neacșu, primul text în limba română). Criticul, de regulă, nu se revizuiește, acceptă, de exemplu, beneficiile pe care le poate aduce un concept monden, precum cel de contemporan; pentru modelul uman și intelectual pe care îl reprezintă, sper să accepte schimbarea.

Critica poeziei contemporane (CĂLINESCU 2001)

 Patrick Călinescu, Eirein vs. Poiein, „Agora”, Constanța

Totul se rezumă la genul etimologiei cuvintelor. Chiar și această diferență fundamentală în științele umaniste.

În axiologia și praxiologia poetică (în demersul teoretic și practic prezent în contextul poetic) e cu atât mai importantă. pentru cei interesați voi răspunde implicitului lor de ce? prin explicit...

pentru că de ea depinde însăși natura poeziei, așa cum poeții și-o dezvăluie lor și lumii care-i potențează pe poeți.

Voi continua mai puțin ermetic, dar la fel de abstractizant.

Fac următoarele asocieri: axiologia poetică trebuie să țină de eirein, iar praxiologia poetică - de poiein. Etimologic și logic așa și este. Textual, lucrurile nu stau deloc astfel. În această dichotomizare (iată un sinonim savant al genului!) ar fi rezistat la orice critică așa cum am construit-o acum aș fi stat liniștit. Și înt-o asemenea stare aș fi putut să-mi îndrept discursul nemulțumirilor mele împotriva poeților care, probabil, instinctual, fără insight științific, au simplificat și mai mult asocierea de mai sus, transformând-o dintr-o ecuație nereușită despre condiția poeziei (contemporane în acest caz) într-un modus vivendi rudimentar și a-poetic.

Bun, dar nu pot sta liniștiti atât timp cât acest binom nu se vrea de-construit cinstit derridean. Dar, fără îndoială, există un anumit grad de rezistență la de-construirea sa necesar pe care l-aș numi diferența diferenței. Pe scurt, așa. Iar pe lung, îmi plac aceste simetrii logice, dar a-morfologice și în afară de jocul de cuvinte de pe rândul de sus: al poeziei contemporane.

Ajung, după un ocol relativ mare, acolo unde am vrut să ajung: la cât  de nemulțumit sunt de felul în care se scrie astăzi poezie. Dacă aș fi  un lector neavizat, așa spune pur și simplu : nu-mi place cum se scrie poezie acum! Dar, pentru că sunt un lector avizat, mă întreb și m-am întrebat de nenumărate ori până în acest punct al prezentului de ce nu-mi place felul în care se scrie poezie acum.

O explicație reducționistă ar suna aproximativ așa: pentru că nu s eține seama , pe de o parte, de lipsa de fundament logică a axiologiei poetice/eirein vs. praxiologie poetică/poiein, iar pe de altă parte, pentru că falsul pe care această ecuație l-a legitimat pervers prin necunoaștere: poeții l-au transformat în al lor modus  vivendi.

Și astfel instituția confuziei s-a instalat perfect în mentalul colectiv al poeților de astăzi, pervertindu-le imaginația, propensiunea poetică și, în ultimă instanță, talentul.

Mă gândesc, de aceea, că poeții contemporani ar putea să se implice într-un concert academic mai susținut de propria lor voință estetică. Dar această ideea nu este /era decât o sugestie...

Iar o explicație mai largă ar suna cam așa: iar pe de a treia parte, pentru că nu aici ar fi trebuit să intervină atotputernicia de-construcției diferenței diferenței poeziei contemporane! Dacă am folosit un astfel de grup nominal, anormal prin proliferarea perversă a genitivului, înseamnă că nu-mi place deloc poezia actuală. Revin: binomul eirein/poiein, fundamental, dar problematic prin însăși complexitatea sa, a fost, prin necunoaștere, inversat, adică de-construit în cea mai bună „tradiție” derrideană. Recunosc: subiectul de-construcției este un succes, dar obiectul ei este un eșec. De aceea nu pot admite ca eirein să fie termenul prim al binomului, și nu poiein!

În loc de concluzie, dar totuși: Poezia nu trebuie spusă, ci făcută. Nu retorică, ci poetică. iar poeți, în consecință, ar trebui să spună mai puțin și să facă mai mult, să retorizeze mai puțin și să poetizeze mai mult: să fie poeții poeziilo rlor...