Islam și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În Evul Mediu, știința grecească a fost conservată și dezvoltată de învățâceii Islamului și Muhammad,* profetul Islamului, care se considera a fi un profet al aceluiași Dumnezeu, dar în aceeași tradiție ca și Moise** și Abraham***. Cultura Islamică a fost profund influențată de Iudeo-Creștinism și de ideile Greco-Romane, totuși constituie o distinctă eco-etică culturală sau istorică.
Coranul**** este mai puțin ambiguu decât Geneza***** în ceea ce privește relația omului cu natura. Explicitează unele teme pe care Geneza doar le sugera în scrierile. Potrivit Coranului, Allah a creat primul bărbat și prima femeie, Adam și soția sa, din lut sau pământ și a suflat peste creația respirația vieții. Toate celelalte lucruri au fost create pentru binele și în folosul omului. Adam și seminția lui sunt special făcuți pentru a fi trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Potrivit Islamului, oamenii sunt în centrul creației și sunt scopul creației. Ca și în Coran este dreptul omului să domine lumea și să subjuge pământul. Într-adevăr, în Coran, nu doar animalele și plantele sunt subordonate omului, ci și râurile, marea și chiar soarele și luna. Dominația omului asupra pământului și a creației este redată în termeni clari.
Rolul umanității poate fi astfel ușor confundat cu tirania. Dominația omului pe pământ ar trebui să fie benefică și nu distructivă. Doctrinele Islamului sunt explicite în ceea ce privește relația omului cu natura, care ar trebui să se bazeze pe simțul administrării și nu al posesiei și dominării.
Creația lui Allah este o operă de artă divină. Întreaga lume și toate părțile sale sunt privite în Islam ca semne ale măririi, bunătății, bogăției Creatorului. A distruge, a deranja sau a sfida natura este un act de blasfemie. Cu toate că oamenii au drept de uzufruct asupra pământului, asta nu înseamnă că pot abuza fără să fie pedepsiți.
Sancțiunile pentru abuzul asupra naturii sunt de două feluri. Pământul este o locuință temporară și Allah premiază sau pedepsește faptele săvârșite asupra pământului în viața viitoare. Potrivit Islamului, omul este făcut din lut, adică din natură, însă valorizează cunoașterea științifică a naturii. Și cu cât învățăm mai mult despre lume, cu atât ne dăm seama că natura este formată din unități integrate și că distrugerea unei părți afectează tot restul.
Tradiția Islamică sprijină, poate chiar mai mult decât cea Iudeo-Creștină, o eco-etică directă biocentrică conservaționistă.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 40-41.

Note M. T.
* Muhammad (570 Mecca/Arabia Saudită - 632 Medina/Arabia Saudită) = Conform credinței islamice, Profetul Muhammad a primit revelațiile lui Allah prin intermediul îngerului Gibril/Gabriel în limba arabă. El a propăvăduit religia islamică printre arabi și a unificat triburile acestora din peninsulă.(www.historia.ro - Mohamed, ultimul profet)
** Moise (sec. XIII î. H.) = Cel mai important profet evreu, care a primit  Tora (Legea sfântă) de la Dumnezeu pe muntele Sinai și căruia îi sunt atribuite primele cinci cărți dn Vechiul Testament. (ziarullumina.ro - Nașterea lui Moise, renaștere a poporului evreu - 2008)
*** Abraham/Avraam/Avram (sec. XVII î. H.) = Profet și primul dintre cei tre patriarhi ai evreilor. (ziarullumina.ro - Avraam, primul patriarh după potop - 2007)
**** Coran ("a recita" în arabă) = Cartea sfântă a islamului, redactată de unul din secretarii lui Muhammad, după moartea acestuia. (www.historia.ro - Coranul și 10 lucruri de referință despre acesta)
***** Geneza ("genesis" în greacă) sau Facerea = Prima carte din Vechiul Testament, în care este descris modul în care Dumnezeu a creat lumea și omul. (www.crestinortodox.ro - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea - 2012)

Istoria informaticii în secolul XX (MILOȘESCU 2000)

(...)
Apariția calculatorului și dezvoltarea tehnicii de calcul au dus la apariția unei noi științe - informatica - știință care, progresiv, a pătruns în toate domeniile vieții cotidiene. Prelucrarea informației este la fel de veche ca și scrierea. Noutatea tehnică a zilelor noastre constă în natura acestei prelucrări. Atunci când scriem pe o foaie de hârtie, înregistrăm o dată. Când adunăm prelucrăm o dată. Ceea ce se schimbă atunci când lucrăm cu un calculator este modul în care sunt înregistrate și prelucrate informațiile. Se poate spune că informatica este prelucrarea datelor prin mijloace electronice.
În dezvoltarea informaticii se pot distinge trei etape:
- Etapa 1946 - 1960,, în care informatica are caracter de noutate. Ea pătrunde în cercetare, învățământ și în final și în administrație.
- Etapa 1960 - 1970, în care informatica pătrunde în întreprinderi. Ea permite prelucrarea unui volum mare de informații, ajutându-i pe manageri să ia decizii rapide, informatica devine un sprijin în conducerea întreprinderii.
- Etapa 1970 până în prezent, în care informatica pătrunde în toate. domeniile de activitate invadând toate aspectele vieții cotidiene. Jocurile electronice, primul om pe Lună, roboții inteligenți, moneda electronică, scannerul medicului, rezervarea unui bilet la tren sau la avion, ... - totul devine informatică. (...) Informatica este prezentă în industre, în ferme, în bănci, în companiile de asigurări, în transporturi, în artă, în cinematografie (...), în științele sociale, în planificarea economiei naționale, în lingvistică, în biblioteci, în medicină, în edituri, în automobil, în casa noastră pentru a juca șah sau bridge, pe masa astrologilor pentru a face horoscoape. Informatica devine o problemă de societate.

Sursa
Mariana Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000, pp. 286-287.

Renașterea perpetuă a civilizației pe Pământ (VERNE 1910)

<
(...)
- Totuși - spuse președintele Mendoza* cu vocea sa subțire și melodioasă - mi s-a spus că popoare astăzi dispărute fără să lase nici o urmă ajunseseră la o civilizație egală sau analogă cu a noastră.
- Care anume? întrebară toți, în același timp.
- Babilonienii**, de pildă.
Fu o explozie de ilaritate. Să-i compari pe babilonieni cu oamenii moderni!
- Egiptenii***, continuă liniștit don Mendoza.
Se rîse cu și mai multă poftă.
- Mai sînt și atlanții****, pe care numai ignoranța noastră îi socotește legendari, urmă președintele. Și să nu uităm că o infinitate de alte omeniri, anterioare chiar atlanților, au putut să se nască, să prospere și să se stingă fără să știm nimic de ele!
(...)
- Scumpul meu președinte, spuse Moreno*****, pe tonul folosit pentru a convinge un copil, îmi închipui că nu vrei să pretinzi că vreunul din aceste popoare vechi ar putea fi comparat cu noi!... Pe plan moral, admit că s-au ridicat la același grad de cultură, dar pe plan material...
- De ce nu? ripostă don Mendoza.
- Pentru că, se grăbi Bathurst****** să explice, invențiile noastre se caracterizează printr-o răspîndire instantanee pe toată suprafața Pămîntului. Dispariția unui popor, sau chiar a unui număr de popoare, ar lăsa neatinsă suma progreselor înfăptuite. Pentru ca roadele efortului uman să se piardă în întregime, ar trebui ca întreaga omenire să dispară dintr-odată. este aceasta o ipoteză admisibilă?...
(...)
- Mai întîi, răspunse președintele fără să se emoționeze, e de crezut că Pămîntul avea odinioară mai puțini  locuitor decît astăzi, așa încît un popor putea foarte bine să posede în exclusivitate știința universală.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Eternul Adam******* - Ion Hobana (editor), Odiseea marțiană. Maeștrii anticipației clasice********, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 863, București, 1975, pp. 137-138.

NOTE M. T.
* Mendoza = Președintele unui tribunal orășenesc mexican.
** Babilon = Oraș apărut în mileniul III î. H. pe malul fluviului Eufrat, pe teritoriul actualului Irak. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/05/21/imperiul-babilonian/)
*** Egiptul antic = Regatul egiptean  antic unitar a apărut în mileniul IV î. H. și a fost cucerit de regatul Persiei în sec. VI î. H.(https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ce-am-mostenit-de-la-egipteni)
**** Atlantida = Distrugerea Atlantidei de către zei cu 9000 de ani înainte a fost menționată de marele filozof grec antic Platon (427 -347 î. H.) în dialogurile Timaeus și Critias. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9678/20/)
***** Moreno = Doctor în științe mexican.
****** Bathurst = Doctor în științe anglo-saxon.
******* (https://ro.wikipedia.org/wiki/Eternul_Adam)
******** (https://ro.wikipedia.org/wiki/Odiseea_mar%C8%9Bian%C4%83)

Arta guvernării prin comitete în lumea anglo-saxonă (SINCLAIR 1973)

<
Totdeauna am fost fascinat* de procedeul guvernării prin comitete și, în perioadele în care gîndirea intelectuală s-a dovedit mai puțin energică, urmăream comportarea socială a membrilor comitetelor. Oameni cu privirile vigilente, oameni adormiți, oameni atenți, oameni ce pur și simplu păreau că sînt așa. oameni mici de statură, în marea lor majoritate adevărați Napoleoni**, cercetînd în jur cu atenție exact pe deasupra scurtimii lor; oameni înalți, tolănindu-se alene, cu aroganță și ca din întîmplare, mai curînd de-a curmezișul fotoliilor decît decent în fotolii. Tot felul de manierisme, subtilități și procedee de a fi membri de comitete, de a reuși sau de a da greș; dar mai presus de toate, arta președintelui de a închide gura celor vorbăreți, fără să ofenseze; de a încuraja pe cei vagi și șovăielnici, dacă-i convenea, pentru a obține avantajul maxim de la adunare, în loc să aibă de-a face cu cel mai mic numitor comun al talentelor prezente. Îmi plac grozav comitetele, mai ales cînd mă aflu la conducere, cînd pot să le iuțesc mersul sau să-l frînez.
Acolo unde nu sînt în prezidiu, ca în Consiliul de Miniștri, de exemplu, încerc să aplic metoda de a influența hotărârile de pe pozițiile mai puțin influente de la marginea mesei cu postav verde. O obiecțiune ridicată cu grijă, la timpul oportun, poate face minuni, chiar într-o adunare incoerentă, cu un președinte potrivnic și aș pretinde chiar că în asemenea situații am avut frecvente succese, ce-i drept, modeste. Dar convin că nu mă pot măsura cu MacDowall, Secretarul Consiliului de Miniștri, care, cu abilitatea lui de a dirija discuțiile colegilor oficiali mai vîrstnici și mai importanți, a împins asemenea știință pînă la niște dimensiuni surprinzătoare, ba chiar încîntătoare. În Consiliul de Miniștri actual cel puțin, el mai curînd decît Primul Ministru e primus inter pares***.
(...)
>

SURSA
Michael Sinclair****, Pactul dolarului*****, trad. C. Popa, ed. Univers / col. Enigma, București, 1974, p. 54.

NOTE M. T.
* Malcolm Mockingham, personajul principal al romanului din domeniu futurologiei scris la persoana întâi, deținea funcția de ministrul de interne al unei imaginare Scoții independente.
** Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/Franța - 1821 insula Sf. Elena/Marea Britanie) = Absolvent al școlii de artilerie regale franceze. General al republicii franceze. Prim-Consul al republicii franceze (1799-18014). Împărat al Franței ca Napoleon I (1804-1814; 1815). Moare în exil într-o insulă britanică din Atlantic. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/napoleon-intre-politica-si-femei)
*** Primus inter pares (latină) = „Primul între egali” sau „primul între cei de același rang”. Titlu neoficial al lui Octavianus Augustus, care, ca Princeps Senatus pe viață (28 î. H. - 14 d. H.), dorea să păstreze aparența continuității republicii romane și să evite să fie asasinat ca tatăl său adoptiv Cezar, bănuit că dorea să reinstaureze monarhia după cinci secole. (https://www.britannica.com/topic/princeps)
**** Michael Shea (pseudonim literar Sinclair) (1938-2009) = Scot who served as 'spin doctor' to the Queen, „Scotsman”,19 october 2009 (http://www.scotsman.com/news/obituaries/michael-shea-1-779536)
***** „Kirkus Reviews” (https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/michael-sinclair/the-dollar-covenant/)

Simbol versus știință în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...) Cunoștințele medicale ale lui lama* erau bineînțeles, foarte reduse. Era convins că bălegarul unui cal negru, amestecat cu pucioasă, băgat într-o piele de șarpe, este un leac sigur contra holerei; în orice caz însă, simbolul îl interesa mult mai mult decît știința. Huree Babu ascultă cu tot respectul cuvenit afirmațiile bătrînului, astfel că lama sfîrși prin a spune despre el că era un vraci foarte curtenitor. Bengalezul modest îi răspunse că el nu era decît un cîrpaci în domeniul misterelor; dar în orice caz , slavă Domnului, era totuși în măsură să-și dea seama de adevăr, atunci cînd se afla în fața unui maestru. El își primise învățătura de la sahibii** care niciodată nu țin socoteala cheltuielilor pe care le fac în curțile lor domnești din Calcutta***; cu toate acestea, recunoștea el singur că mai presus de înțelepciunea pămîntească, există o altă înțelepciune, știința înaltă și unică, izvorîtă din meditație. Kim ridică privirea cu invidie: în fața lor nu mai era același Huree Babu pe care îl cunoștea de mai înainte, cel cu vorba dulceagă, fire exuberantă și neliniștită; nu mai era nerușinatul vânzător de leacuri din noapte trecută. În locul acestuia vedea acum un om cu experiență, cuviincios și prevenitor, un om grav și învățat care asculta cu totă atenția înțelepciunea vorbelor lui lama. Femeia cea bătrînă mărturisi lui Kim fără nici un înconjur, că vorbele pe care le schimbau cei doi  erau mai presus de priceperea. Ea prefera farmecele scrise cu cerneală din gros, care să poată fi spălată în apă și băută, fără să mai vorbească apoi despre ele. Altfel, la ce mai sînt bune zeitățile? (...) Kim se interesa de lucrurile lumești ca și femei aceasta care era gata să le părăsească pe toate, și asculta fiecare cuvînt, cu picioarele încrucișate sub el și acoperite de poala hainei lui largi, în timp ce lama înlătura unul după altul toate argumentele privitoarele la vindecarea trupului cu ajutorul leacurilor înșirate de Huree Babu.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. II, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 124-125.

NOTE M. T.
* LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

• sursa: DEX '09 (2009)
 (http://dexonline.ro:8080/definitie/lama)

** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
*** Calcutta / Kolkata = Mare port de pe coasta de E a Indiei. Capitala coloniei britanice India (1772-1911). Azi capitala statului federal indian Bengalul de Vest. (https://www.britannica.com/place/Kolkata)
**** Raisa Stoleriu, Micul Prieten al Întregii Lumi şi perla coroanei britanice, „Bookblog”, 22 ianuarie 2013 (http://www.bookblog.ro/recenzie/micul-prieten-al-intregii-lumi-si-perla-coroanei-britanice/)

Educație europeană în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...) Va să zică te duci la școală? și ca un M. A.* de la Universitatea din Calcutta**, începu să-i explice avantajele educației. Îi atrase atenția că dacă va merge bine la limba latină și greacă, va putea să cîștige anumite premii; să nu uite nici de bucata Excursion a lui Wordsworth*** (toate acestea erau lucruri necunoscute pentru Kim). Tot așa și limba franceză este o chestiune vitală pentru un om cu carte, și mai bine decît oriunde se poate învăța la Chandernagore****, cîteva mile***** departe de Calcutta. Un băiat poate ajunge de asemenea destul de departe, cum a fost cazul chiar cu el, acordînd deosebită atenție pieselor de teatru  numite Lear și Iulius Caesar******, amîndouă cerute de profesorii cu care dai examenele. Lear nu era o piesă atît de încărcată cu date istorice, ca Iulius Caesar. Cartea costă patru annale*******, dar o poți cumpăra veche numai cu două, de la un anticar din bazar. Dar mai presus de Woodworth și chiar eminenții autori  Burke******** și Hare, rămînea totuși știința și arta topografiei. Un băiat care a făcut examenele din acest obiect, examene pentru care în treacăt fie zis, nu se găsesc cărți de ocazie, poate parcurge un ținut, numai cu un compas și un nivelator în mînă, dar deschizînd bine ochii, la întoarcere poate ridica o hartă topografică pe care o poate vinde pe o sumă destul de importantă de argint bătut. Dar cum se întîmplă cîteodată ca să nu poți lua cu tine aparate de măsurat, e mai bine ca un băiat să cunoască dinainte lungimea pasului său, așa că neavînd la îndemînă instrumentele „accesorii” cum le numea Hurree Chunder, să poată totuși să-și dea seama de distanțe. Pentru ca să poți o ține minte o mie de pași Hurree Chunder, după cele învățate de el în anii de experiență, îi propuse cel nai bun mijloc un șirag de mătănii din optzeci și una de boabe, sau din o sută opt, căci acest număr este divizibil și subdivizibil în o mulțime de multipli și submultipli. În timpul acestei conversații în limba engleză, Kim reuși să prindă firul principal al ideilor tovarășului său de drum și-l urmări cu mult interes. Aici era vorba de o știință nouă pe care un om cu mintea sănătoasă trebuia să o poarte în cap ca să nu o vadă nimeni și privind lumea largă care se întinde în fața lui, trebui să recunoască adevărul, că din ce un bărbat cunoaște mai multe lucruri, acestea îi pot fi cu atît mai folositoare.

(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*********, vol. II, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 27-28.

NOTE M. T.
* M. A. = Absolvent de universitate anglo-saxonă.
** Universitatea din Calcutta = A fost înființată în 1857 de Consiliul de Conducere al Companiei Indiilor Răsăritene, simultan cu instituțiile de învățământ superior din Madras și Bombay, după modelul Universității din Londra. (http://www.caluniv.ac.in/about/Defining-Events.html). Calcutta / Kolkata, mare port pe coasta de est a subcontinentului indian, a fost capitala Indiei coloniale britanice în perioada 1772-1911. (https://www.britannica.com/place/Kolkata)
*** The Excursion: Being a portion of the Recluse, lung poem publicat în 1814 de poetul romantic englez William Woodsworth (1770-1850). (http://www.bl.uk/people/william-wordsworth) (https://www.britannica.com/topic/The-Excursion)
**** Chandernagore / Chandannagar = Oraș la 35 km nord de Calcutta, azi în statul federal Bengalul de Vest. Colonie franceză în perioadele 1673-1757; 1763-1794; 1816-1950 și colonie britanică în perioadele 1757-1763 și 1794-1816. (https://www.britannica.com/place/Chandannagar)
***** MÍLĂ2, mile, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; (azi) unitate de măsură pentru distanțe egală cu 1609,3 m (folosită în Marea Britanie și în SUA). ◊ Milă marină = unitate de măsură pentru distanțe, folosită în navigație, egală cu 1852m. – Din pol. mila. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/mil%C4%83)
****** Regele Lear și Iulius Caesar sunt două tragedii celebre scrise în 1605 și 1599 de marele dramaturg englez William Shakespeare (1564-1616). (http://www.opensourceshakespeare.org/views/plays/playmenu.php?WorkID=kinglear) (http://www.opensourceshakespeare.org/views/plays/playmenu.php?WorkID=juliuscaesar) (http://www.descopera.ro/stiinta/928936-marele-mister-al-lui-shakespeare-cine-a-fost-shakespeare)
******* anna = Termen din sistemul monetar musulman din India istorică. Diviziune a rupiei, fiind egală cu 1/16 din aceasta. (http://britishcoins.indian-coins.com/news_fea_map.html)
******** Edmund Burke (1729 Dublin / Irlanda - 1797 Anglia = Parlamentar whig (liberal) și filozof britanic. (http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/burke_edmund.shtml)
********* Prezentare Elefant.ro / Allfa 2012 (http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixivii-rudyard-kipling/kim-201054.html)

Misticismul Indiei (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Ransome nu socotea că atmosfera de mister sinistru, care plutea deasupra casei, avea de-a face cu sacrificiile tainice, ori cu orgiile ascunse, așa cum obișnuiau ziariștii de mîna a doua să descrie riturile hinduse. Era convins că originea acestei ambianțe avea un caracter mai puțin senzațional și o altă explicație, pe care o resimțea din ce în ce mai mult ca pe un lucru real, aproape tangibil. Era prezentă peste tot. Dacă aveai ochi pătrunzători, urechi agere și un oarecare fler, o simțeai ori de cîte ori intrai în casă. Plutea ca o mireasmă subtilă, dar coruptă, în jurul lui Mr. Bannerjee și a soției sale. Stăruia în toate încăperile. Uneori ieșea brusc la lumină, făcîndu-și simțită existența printr-o intonație, printr-o privire înfricoșată, care o făceau pînă și pe Mrs. Bannerjee să se transforme - în timp ce-i vorbeai - dintr-o ființă rece, distantă, dar reală, familiară chiar, într-o făptură neînțeleasă, înspăimîntată, sălbatică. Această metamorfoză, - remarcase Ransome - nu se limita la soții Bannerjee, ci se manifesta în nenumărate cazuri la mai toți indienii pe care-i cunoscuse. Chiar și pe dîrza, mîndra și independenta Maharani o văzuse schimbîndu-se brusc, misterios, în vreme ce el îi vorbea. În casa soților Bennarjee impresia aceasta era și mai acută deoarece Mr. Bannerjee fiind un bengali și avînd pretenția de a fi un indian luminat, format după tiparuri europene, contrastul era și mai izbitor, iar misterul ieșea și mai pregnant în evidență.
Ransome se convinse treptat că acest ceva contribuia la separarea dintre indieni și europeni, rupînd legăturile lor de intimitate, uscînd prieteniile cele mai apropiate, lăsîndu-le sterpe și goale. Scriitorii se refereau la acest fenomen numindu-l vulgar „misterul Indiei”, dar Ransome era prea inteligent ca să accepte acest teorii, după cum nu putea accepta nici ieftinele șmecherii ale fakirilor. Nega existența misterelor pentru că descoperise că în cele din urmă misterele hinduse, chiar și cel mai ezoterice, aveau explicații destul de simple.
După un timp începu să pună întrebări indienilor pe care îi socotea mai apropiați, dar nu realizase decît foarte puține progrese, pînă în ziua cînd se adresase Maiorului Safka. Nu avea nici un rost să ceară lămuriri lui Ali Khan. Musulmanii nu înțelegeau acest lucru. Inimosul și sincerul Rașid era de părere că în acest mister care-i făcea pe hinduși atît de lași, de trădători, de nestatornici își avea originea în neînțelegerile și tulburările dintre musulmani și hinduși. Pe musulmani îi irita și îi intriga mai mult chiar decît îl iritau și intrigau pe Ransome însuși.
Dar Maiorul Safka era un hindus, un brahman* eliberat; îl eliberaseră poate chiar strămoșii lui care, în loc să se încline în fața misterului și a spaimei, luptaseră împotriva acestora. Medicul se eliberase poate și datorită credinței lui în știință și în superioritatea inteligenței umane asupra răului din natură, înmagazinat în trupurile misterioșilor zei.
- Aceasta este marea racilă a Indiei, spunea Maiorul Safka. Ai putea s-o numești răul hindus. Înăbușă, paralizează, asfixiază. Este asemenea duhorilor care plutesc asupra cartierelor sărace, cînd sînt bîntuite de ciumă ori de variolă.
Discutaseră adeseori despre această chestiune, uneori pe veranda lui Ransome, alteori în biroul Maiorului, la spital. Cîteodată Miss Macdaid intra, îi asculta cîteva clipe, apoi se strîmba disprețuitor, învinuindu-i că își pierd vremea, vorbind despre lucruri fără rost. Numai educația, curățenia și o hrană îndestulătoare ar putea salva India, obișnuia ea să spună.
Maiorului îi plăcea să discute despre această chestiune și ori de cîte  ori ataca acest subiect lucrurile i se limpezeau în minte. De fiecare dată îl făcea și pe Ransome să înțeleagă lucrurile mai bine, mai clar.
- Acest rău își are originea în misticism, iar manifestările lui sînt tot mistice. Ca să înțelegi acest lucuru, trebuie să cunoști întreaga istorie a religiei hinduse - originile, ascensiunea, declinul ei. Nu știu să fi existat ceva asemănător de-a lungul istoriei, decît poate credințele  stranii, ezoterice din evul cel mai întunecat al Europei, cînd pustnicii se retrăgeau în peșteri dedicîndu-se contemplației, ca acel șarlatan bătrîn, tatăl lui Bannerjee. Oameni inteligenți intrau în mînăstiri pentru că numai acolo puteau păstra vie flacăra culturii și a civilizației. Un fel de nor plutea desupra Europei în acele vremuri... un nor pe care l-aș putea numi credință și religie, în ciuda grosolăniei și a superstițiilor , vremuri în care creștinismul devenise un nefast amestec de credințe în care găseai învățămintele lui Hristos îmbinate ciudat cu păgînismul druid**, cu superstiții izvorîte din ținuturile mlăștinoase ale Germaniei, peste care se suprapuneau raționamentele romane și superstițiile romane și grecești. Acest nor pătrundea în fiecare casă și își punea pecetea pe viața fiecărui om. Nu scăpau de influența lui decît cei care se închideau în mănăstiri sau trăiau ca animalele în peșteri. Armate de vrăjitori, de demoni, de strigoi bîntuiau mințile și existența pînă și a celor mai inteligenți oameni, făcîndu-i să trăiască sub teroarea unei credințe care glorifica răul nu binele. Aceast s-a petrecut în cursul căderii unui mare imperiu***, a prăbușirii unei întregi civilizații.
Maiorul reluă după o scurtă pauză:
- După cum vezi, un agent de asigurări retras din afaceri, cum e de pildă bătrînul Bannerjee, simte că-l cotropește frica; spre a scăpa de păcate se izolează de lume și devine sfînt tocmai fiindcă viața lui nu a fost de loc sfîntă. Banii agonisiți de el n-au provenit din afaceri curate și, la un moment dat, omul nostru este cuprins de frică; nu știu de ce îi este frică, dar îl stăpînește totuși acest simțămînt. Și Bannerjee fiul este înfricoșat, în ciuda manierelor lui rafinate, a limbajului său distins; este un laș și din cînd în cînd simte pogorînd asupra lui o groază nelămurită, datorită unei mase imponderabile de lucruri aflate dincolo de înțelegerea sa.
Deodată, Maiorul izbucni în rîs:
- Uneori și pe Maharani o cuprinde frica. Mi s-a întîmplat să o văd uitînd că are o minte luminată, că a înființat un liceu pentru fete și că a făcut să se voteze o lege care îngăduie femeilor hinduse să divorțeze. Dar acestea nu contează. Cîteodată acel „ceva” pune stăpînire și pe ea, readucînd-o la starea de sălbăticie de odinioară, supunînd-o superstițiilor, ca pe vremea cînd au adus-o aici după ce a coborît din munți. Deasupra Indiei plutește ca un nor... o religie care nu a suferit reforme, o religie născută din natură - asemenea tuturor credințelor - și care a cunoscut o ascensiune fantastică, intrînd apoi în declin ca orice religie sălbatică, împănată de imagini idolatre și tabu-uri ce slăvesc principiul răului și al nimicirii deopotrivă cu cel al binelui și al creației. Poate că în manifestările ei este mai sălbatică și mai înfricoșătoare decît a fost vreodată creștinismul păgîn al evului mediu. Și aceasta nu se întîmplă fiindcă oamenii sînt diferiți de cei din alte colțuri ale lumii. Această religie a fost zămislită nu de indivizi, ci de India însăși... de pămîntul, de soarele, de cerul ei, de însăși viața crudă și nepăsătoare a Indiei. În țara ceasta soarele arde nemilos, cîmpile sînt aride, uraganele nimicitoare, fertilitatea și liniștea au o existență scurtă, șerpii și fiarele sălbatice bîntuie, inundațiile, seceta, cutremurele se țin lanț, iar natura este mai ostilă ca oriunde. Pe continentul acest suprapopulat și adeseori suprafertil, pe cît este de Africa de pustie, de sterilă, colcăie viața... o viață însă care cuprinde în esența ei tot ce poate fi mai amenințător, mai rău, mai destructiv.
Maiorul deveni grav, solemn.
- Vedeți, aceasta e .. India, suspină el. De aceea a fost întotdeauna toturată, chinuită... de aceea conducătorii s-au arătat întotdeauna neînchipuit de măreți și de barbari... de aceea mizeria și molimele ei depășesc pe cele ale altor națiuni. Este o țară în care sălbăticia cunoaște exagerări incredibile, cruzimea este mai crudă, iar frumusețea mai frumoasă ca în orice parte a lumii. Din toate acestea s-a născut credința, a atins culmi nebănuite, apoi a intrat în declin, slăvind principiile crude ale distrugerii. Pretutindeni în lume natura a fost ostilă omului pînă cînd aceasta a reușit grație inteligenței sale să o supună. În India însă natura a rămas un monstru ce nu poate fi cîtuși de puțin îmblînzit. Trebuie să o adori sub aspectul zeiței Kali****, tocmai fiindcă această adorare pare lipsită de logică. Miss Macdaid are în parte dreptate. Îi putem educa pe indieni, le putem hrăni mulțumitor copii, putem încerca să zăgăzuim  molimele, dar pînă în cele din urmă tot natura va ieși învingătoare. Aici, în Ranchipur, am străbătut un drum lung, dar la sfîrșit vom fi înfrînți de India însăși, de acest continent imposibil de cucerit.
Maiorul reluă:
- Mr. Bannerjee nu este înfricoșat de niște vagi simboluri ridicate la rang de zeități, ci de ceva mai sălbatic și mai profund. Este înspăimîntat de India însăși. Zeii sînt doar niște umbre. Seceta, musonii, cutremurele de pămînt, lepra, ciuma, tifosul, arșița soarelui și cerul sterp se află la temelia spaimelor lui. Mr. Bannerjee nu strălucește prin intelegență și își închipuie că zeița Kali este aceea care îl îngrozește. Este conștient, pe bună dreptate, că în ciuda educației sale dobîndită la Oxford***** și a conversațiilor sale despre Londra și Paris, rămîne un indian și orice ar face nu va scăpa de India.
Suspină iarăși, apoi adăugă:
- Poate că și noi vom fi înfrînți. Nu cred că este atît de simplu, precum crede Miss Macdaid. Oricum, facem o încercare. Dar nu este de loc ușor, cînd un întreg popor trăiește sub stăpînirea fricii, nu a unei credințe. Dumneavoastră europenii sînteți pe moarte fiindcă v-ați pierdut credința. Cîteodată cred însă că e mai bine să nu crezi în nimic decît să ai o credință ca a noastră. Noi trebuie să ne înfrîngem teama, negația, vidul. De aici provine și superioritatea amicilor noștri musulmani. Nu-i înspăimîntă nimic, nici cerul și nici pămîntul... nici India nu-i îngrozește. Mai mult ca oricare alții, au reușit aproape să o supună, dar pînă în cele din urmă și au fost înfrînți. N-a fost cucerită nici de englezi. Și ei nu sînt decît niște tolerați pînă într-o zi cînd India, cu toate forțele ei reale și bune, se va răsuci în somn și-i va da peste cap, așa cum i-a dat și pe Asoka******, și pe Alexandru*******, și pe moguli********, și pe tătari, și pe chinezi.
Vocea și ochii Maiorului oglindeau o tristețe și o descurajare pe care Ransome le deslușise și la alți indieni. Dar alături de acestea citi și un fel de mocnire a unui triumf și unei mîndrii izvorîte poate din conștiința că făcea parte din acest vast, necucerit și tragic continent. Maiorul nu avea nici optimismul robust al lui Rașid Ali Khan, atît de mîndru de sîngele său de cuceritor, și nici vioiciunea veselă, de pasăre, a lui Mr. Jobnekar, de curînd eliberat din sclavia apăsătoare a atîtor secole. Maiorul era mai inteligent decît oricare  dintre ei, și pe deasupra mai era înzestrat și cu instinctul și sensibilitatea unei rase și a unei caste a căror vechime putea fi anevoie cuprinsă în unitățile noastre de timp.
Erau moment cînd și pe Maior îl încolțea frica. Și aceasta era fascinația pe care o exercita asupra lui Ransome. Maiorul era un copil, dar în același timp bătrîn ca vremea. Părea să găsească viața prea dureroasă pentru a o purta astfel decît aruncîndu-se în vîrtejul ei și pierzîndu-se în spaima și confuzia iscată. Căci Maiorului nu-i va fi niciodată posibil să se retragă în adînca negare a vieții contemplative.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 272-276.

NOTE M. T.
* BRAHMÁN, -Ă (‹ fr.) s. n., s. m. și f. 1. Cuvînt sanscrit desemnînd, în gîndirea indiană, absolutul, sufletul universal sau divinitatea impersonală abstractă din care provine tot ce există și din care orice ființă, animal sau plantă, deține o particulă, sufletul individual (ātman). 2. S. m. și f.Membru al clasei sacerdotale considerată cea mai înaltă din cele patru caste principale: avînd ca îndatoriri îndeplinirea sacrificiilor, studiulVedelor și explicarea lor, binefacerile. Sursa: Dicționarul Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/brahman) (http://www.hinduwebsite.com/brahmanmain.asp)
** druíd, druizi s. m. Preot celt. Druizii formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, și credeau, printre altele, în nemurirea sufletului și în metempsihoză. Prin atribuțiile lor juridice au avut o puternică influență politică, socială și religioasă în țările celtice (Irlanda, Bretania, Galia). – Din fr. druide, lat. druida. Sursa: D.Religios (1994) (https://dexonline.ro/definitie/druid)
*** Imperiul Roman de Apus (476).
**** Kali = Zeița hindusă a timpului, morții și întunericului, soția zeului Shiva. (http://www.britannica.com/topic/Kali)
***** Oxford = Cea mai veche universitate britanică, înființată în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1)
****** Asoka (304 î. H. - 232 î. H.) = În timpul domniei sale (270 î. H. - 232 î. H.), imperiul indian Maurya a cunoscut maxima expansiune. A abandonat religia hindusă pentru budism. (http://www.buddhanet.net/e-learning/dharmadata/fdd9.htm)
******* Alexandru cel Mare (359 î. H. - 323 î. H.) = Rege al Macedoniei (336 î. H. - 323 î. H.). În timpul lungii sale campanii în Orient (334 î. H. - 323 î. H.), el a cucerit și vestul Indiei (326 î. H.), limita imperiului său. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/b-t-lia-alexandru-cel-mare-regele-indian-poros)
******** MARII MOGULI, dinastie de cârmuitori ai așa-zisului Imperiu Mogul (1526-1858) din India. Întemeiată de Babur. Reprezentanți de seamă: Akbar, Jahāngῑr, Shah-Dhajan, Aurangzeb ș.a. În 1858 colonizatorii englezi au suprimat oficial dinastia, trecând și India sub cârmuirea directă a Coroanei engleze. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/mogul) (http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-india-islamica-mogulii-mughals/24069/)

********* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Vechimea familiei în societatea engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Ba nu; am avut o dădacă scoțiană. Ferse e un nume scoțian?
- Poate că la origine. Dar Ferse vine din Sussexul de vest, de undeva din munți - o familie veche.
- Dumneata gîndești că familiile vechi sînt bizare?
- Nu văd  de ce ar fi. Cînd într-o familie veche apare un caz de bizarerie, sare mai mult în ochi, în loc să treacă neobservat. Familiile vechi nu sînt închistate, ca oamenii de la țară.
(...)
- Unchiule, dumneata crezi că vechimea familiilor are importanță în sine?
- Ce înseamnă vechime? Într-un anume sens, toate familiile sînt la fel de vechi. Dar dacă te referi la o anumită calitate datorată împerecherii generațiilor în sînul aceleiași caste, ei bine, n-aș putea spune- există o anumită „rasare”, în sensul în care se poate aplica și la cîini și la cai; dar această trăsătură poate fi obținută în orice circumstanțe fizice favorabile - în depresiunile din preajma mării, de pildă; oriunde există condiții prielnice. O rasă bună generează o rasă bună - asta-i evident. Cunosc sate în nordul Italiei unde nu găsești o persoană de rang înalt; și toți sătenii sînt frumoși și rasați. Dar cîne vorba de progeniturile oamenilor de geniu sau ale celor ce dețin însușirile excepționale care împing oamenii în frunte - mi-e teamă că apare mai degrabă o distorsiune decît o simetrie. cel emai buine șanse le au poate familiile cu origine și tradiție militară sau navală; fizic robust și nu prea multă minte; dar cele din domeniile științei, legii, afacerilor, ajung la distorsiuni.  Nu! Direcția în care cred eu că „vechimea” familiilor are oarecare înrîurire este un mai cert simț al orientării pe care-l dobîndesc copiii lor pe măsură ce cresc, o tradiție statornicită, un obiectiv statornic; și poate că unele șanse mai favorabile pe piața matrimonială; și, în majoritatea cazurilor, se orientează spre și mai multă viață la țară, cu mai mult curaj în a-și însuși o linie proprie și mai multă experiență în adoptarea ei. Ceea ce se numește „rasă” la făpturile umane este mai curînd un atribut spiritual decît fizic. Felul cum gîndești și simți se datorește în cea mai mare parte tradiției, deprinderii și educației. Dar te plictisesc, draga mea.
- Nu, nu, unchiule; mă interesează teribil. Deci dumneata crezi în transmiterea, din generație în generație, a unei atitudini în fața vieții și nu a unor trăsături înnăscute.
- Da, dar aceste două noțiuni sînt foarte strîns îmbinate.
- Și crezi că „vechimea” se perimează și în curînd nu vom mai avea nimic de transmis?
- Mă întreb. tradiția este extrem de puternică și în țara aceasta există un întreg mecanism care o menține vie. Vezi tu, există o sumă de munci directoare care trebuie împlinite; și oamenii cei mai apți pentru asemenea munci sînt cei care, încă de mici copii, au avut experiență în a adopta o linie proprie, și au fost învățați să să nu facă paradă cu vorbe și să ducă lucrurile la îndeplinire pentru că asta-i datoria lor. Ei, de exemplu, conduc departamentele publice și cred că vor continua să le conducă. Dar în zilele noastre, justificarea privilegiului de clasă este să alergi să pici.
- Foarte mulți dintre ei întîi pică și pe urmă aleargă. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 135-136.

Poetul antic Orfeu versus Isus Hristos (ELIADE 1977)

<
(...)
- Dacă nici poezia nu reușește, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluție, știință, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, și nici una n-a reușit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere - și este singurul punct de vedere care mă interesează - am rămas așa cum eram cînd Orfeu* încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreți și traci**.
- Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
- Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceți aminte cum le-a îmblînzit Orfeu, cîntîndu-le și acompaniindu-le din harfă. Că a civilizat pe traci nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urșii și mistreții prin muzică și poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
- Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
- Înțelegeți la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală și, puteți adăuga, vă invit chiar să adăugați, chiar și oamenii în condiția lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntați cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: magia verbului, poezia...
- Dar ce facem cu politica ? îl întrerupse din nou Orlando.
- Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume.Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însusi, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
- Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinznd mîna pe deasupra mesei și apucîndu-l de braț, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
Adrian nu-și putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacție.
- Mă așteptam la întrebarea asta, o simțeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiți-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e  făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Și, din nefericire, nu sînteți singurul: chiar și poeții sînt obsedați de acest episod. Dar, credeți-mă, este vorba de un singur episod, e adevărat, patetic, dar și destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
- Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
- Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-și salveze soția, pe Euridice. E foarte frumos, e cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă dragoste conjugală. Cîți din noi n-am face același lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziție? Dar, recunoașteți, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură ființă, și încă o ființă mult iubită, pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, căci în primul rînd copiii mor mușcați de șerpi. Dar Christos a coborît în Infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute, a coborît în Infern să-i mîntuiască. Și cu toate acestea, adăugă cu gravitate și melancolie, nici creștinismul, Biserica lui Christos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Și știu de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urși mistreți...
- Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
- Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că așteptam poetul, că asta e ultima noastră speranța. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil***, și Shakespeare, și toți ceilalți laolaltă. Profet și taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, În curte la Dionis: Mircea Eliade, Proză fantastică - Pe strada Mântuleasa..., vol. III, ed. de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 195-196.

NOTE M.T.
* Tracii = Popor din grupul indo-european, așezat în centrul, sudul și estul Peninsulei Balcanice. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stramosii-traci-asceza-exces)
** Orfeu (Orpheu în greacă) = Cântăreț din mitologia greacă. Fiu al regelui trac Oegrus și al muzei Calliope. S-a îndrăgostit de nimfa Euridice, care a murit mușcată de un șarpe. Orfeu s-a dus cu lira sa în lumea subpământeană pentru a o aduce înapoi pe soția sa. (http://www.diane.ro/2013/06/mit-orfeu-euridice-legenda-dragoste.html)
*** Eschil (525 î.H. - 456 î.H.) = Părintele tragediei clasice grecești antice. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/11/eschil-parintele-tragediei-i/#more-19888)

Eleganța antebelică între și formă (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
Între oglinzi paralele
(...)
- Acum vreo două luni, un prieten a invitat la o masă, la Capșa, pe una din elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, de altfel. Ei bine, venea întîia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nune dintre cele mai frumoase nume ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele* Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sînt alt ideal de eleganță.
- Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, de altfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decît ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sînt profesorii secundari din țările balcanice, pe cînd, oriunde, adevărații savanți nu sînt decît niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gîndit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amîndoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă forma presupusă a pursîngelui; chelnerul, uniforma lordului Derby**, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorant că Napoleon*** n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că toți ei știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.
- Mă întăresc în convingerea că novicea noastră s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate.
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 123.

Note M. T.
*
**
***

Ce premii vor primi reprezentanţii Clubului Amiralilor

Cuget Liber 30 mai 2013

Bazele educației românești (VLĂDUCĂ 2013)

 Ioan Vlăducă, Bazele educației românești, vol. I, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2013

5 Introducere

6 Trăsăturile neamului românesc

9 Scopul educației românești

10 Principiile educației românești
Principiul Adevărului
Principiul binecuvântării
Principiul comuniunii
Principiul virtuții
Principiul patriotic
Principiul mediului educativ
Principiul muncii
Principiul talanților
Principiul adecvării
Principiul continuității și corelației
Principiul prezentării istorice
Principiul legării teoriei cu practica
Principiul participării active
Principiul pregătirii pedagogice
Principiul educației temeinice
Principiul întemeierii cauzale
Principiul armoniei
Principiul diferențierii
Principiul personalității
Principiul echilibrului între competiție și cooperare
Principiul perspectivei teologice
23 Folosul duhovnicesc al științelor

25 Pericole majore
Mărginirea
Suprasolicitarea
Uniformizarea
Magia
Păgânismul

29 Educația în familie

34 Educația în grădiniță

36 Educația în școală
Principii generale
Programa școlară
Manuale școlare
Limba română
Istoria
Astronomia, Geografia și Geologia
Pedagogia
Psihologia și Sociologia
Economia
Filosofia
Limbile clasice
Limbile moderne
Logica și teoria cauzalității
Matematica și Informatica
Fizica
Chimia
Biologia
Muzica și Educația muzicală
Desenul și Educația plastică
Tehnologia și Educația tehnologică
Educația fizică
Educația ortodoxă
Dirigenția

TOP Descoperiri in stiinta 2012

Yoda 28 decembrie 2012

SIMON SINGH: Big bang

Originea universului

Traducere de Vlad Zografi
460 p.

În 1992, satelitul COBE a transmis spre pământ date legate de radiația cosmică de fond, iar acestea au fost transformate în imagini care au făcut repede înconjurul lumii. Era cea mai veche mărturie privind universul nostru, „semnătura lui Dumnezeu”, care scotea în evidență infime variații ale densității materiei din universul timpuriu - germenii galaxiilor și stelelor, în ultimă instanță semințele din care am apărut și noi. Această descoperire, considerată una dintre cele maimari din toate timpurile, venea să certifice valabilitatea modelului bing bang: universul nu e etern și imuabil, ci s-a născut dintr-o explozie și se află în expansiune.
În Bing bang, S. S. scrie istoria ideilor și modelelor pe care ni le-am făurit despre univers,  de la desprinderea științei de religie și mit până în prezentul cercetărilor prin sateliți. Copernic, Galilei, Einstein, Hubble, Garnow sau Hoyle sunt personajele unei povești pasionante la care participăm și cu mintea, și cu sufletul. Însă dincolo de povestire, admirabil construită, în cartea lui Singh găsim analiza fină a înseși condiției cunoașterii științifice.

SURSA

Vlad Zografi, Catalogul cărții de știință Humanitas 2011, p.26.

O tânără englezoaică în lumea universitară din Germania imperială (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence (1885-1930) publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

La începutul volumului autorul o prezintă pe eroină, vorbind și despre educația ei.

<În realitate era una dintre acele femei foarte moderne*, meditative, care cumpănesc întruna persistent și laborios. Își făcuse o parte din studii în Germania, la Dresda; trebuise să le părăsească în grabă odată cu izbucnirea războiului** și să se întoarcă acasă. Și cu toate că nu se putea gîndi la viața ei de acolo decît cu amară ironie acum cînd Germania sau cel puțin mitralierele germane îi zdrobiseră viața***, totuși petrecuse la Dresda zile foarte fericite. Sau poate că nu fericite, dar pline de emoții. Fusese profund mișcată de viața, de muzica, de discuțiile abstracte germanice, de filozofia lor. Nesfîrșitele dezbateri pe felurite teme îi încîntaseră sufletul. Cum mai vorbeau studenții de la filozofie, cei de la economie politică, tinerii profesori de literatură sau etnologie, cei de limbi clasice sau de științe! Și cum o mai ascultaseră! Și cum îi mai ascultase ea pe ei, tocmai pentru că și ei o ascultau!>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, 1991, pp. 13-14.

NOTE M.T.

*Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a reprezentat perioada de început a mișcării de emancipare a femeilor, marcată și de accesul la învățământul superior.

**Primul Război Mondial (1914-1918), în care Marea Britanie și Germania au luptat în tabere diferite.

***Tânărul soț al eroinei fusese rănit pe front și rămăsese paralizat.

Medicina vedică din India („Enciclopedia...” 2009)

<
Arta medicală apare sub forma a numeroase aluzii în textele vedice. Vedele sunt scrieri religioase concepute cu aprox. 1000 de ani înaintea erei noastre, la momentul contopirii vechilor concepții religioase indiene cu credințele arienilor. Cuvântul veda înseamnă cunoaștere și se știe astăzi de existența a patru vede: Rig-veda, destinată imnurilor religioase, liturgice, Sama-veda sau știința melodiilor, Yajur-veda în care se detalia modul de face sacrificiile și Atharva-veda care se ocupa cu formulele magice.
Informațiile medicale, mai ales de anatomie și fiziologie, sunt mai frecvente în Rig-veda și în Atharva-veda. În Atharva-veda, în special, sunt o serie de imnuri indicate ca vrăji curative. De exemplu, Kaucicasutra este un imn care indică și ritualul corespunzător, ambele conținând un mare număr de boli și de plante cu proprietăți medicinale. Bogăția vocabularului anatomic al sanscritei vedice demonstrează stadiul destul de avansat la care ajunsese observația asupra structurii corpului uman și al unor animale, în special al calului, victima uneia din principalele sacrificii vedice. În textele vedice sunt menționate și părți inaparente ale corpului, cum ar fi sângele și măduva osoasă. Despre altele aveau o imagine destul de fantezistă cum ar fi rasa, un fel de suc, o umoare care reprezenta materia de bază a diverselor lichide organice din corp sau ojas, sucul vital. Există în vede o corespondență permanență între corp, care reprezintă microcosmosul, și natură, macrocosmosul. astfel în Yajur-veda despre bilă se spune că ea reprezintă în organism, ceea ce focul este pentru apă în natură. Elementul cel mai important ca agent al motricității vitale este suflul („prana”) care împreună cu vântul alcătuiesc motorul universal. Iată deci, în medicina indiană, încă din epoca vedică, elaborat în detaliu, pneumatismul. Suflurile interioare, în număr de cinci, dintre ele cel mai important fiind cel respirator, au apărut în corp, conform concepției vedice, ca urmare acțiunii unui zeu, Tvaștvăr, care după ce a făcut corpul omului și al celorlalte viețuitoare, le-a găurit pentru a crea orificiile (nas, gură, ochi, urechi, anus) prin care au pătruns apoi suflurile divine („prănele”). Există o prana centrală cu sediul în inimă din care iradiază spre periferia corpurlui suflurile secundare, așa cum din soare, un fel de prana centrală a cosmosului, iradiază razele pentru tot universul. De această prana centrală depind toate fenomenele din corp, somatice sau spirituale, pe ea o mobilizează yoghinii, către ea încearcă să se concentreze toate energiile periferice, pentru a realiza autonomia ființei în totalitatea ei.
În privința nosologiei, medicina vedică distinge boli generale sau locale, individualizate după simptomele lor majore, respectiv durere, slăbire, febră etc, fără a le corela în sindroame sau entități morbide complexe. Asociațiile de simptome le defineau ca „frați” sau „veri”. Etiologia bolilor era foarte puțin dezvoltată, cauzele îmbolnăvirilor erau considerat de ordin magic sau mitic, un rol deosebit de important fiind atribuit demonilor, grahî. Infracțiunile, voluntare sau nu, determinau diferite boli, în special hidropizia. Terapeutica se baza în special pe plante, incantații și magie mimetică.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până la prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 43-44 / Medicina vedică.

Un student provincial în Parisul monden al secolelor XVIII-XIX (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Cu toate astea, la început am învățat cu rîvnă, am urmat regulat cursurile; mă apucasem de carte pe viață și pe moarte, renunțînd la distracții, atît de mult îmi stîrniseră imaginația comorile științei, de care capitala era plină. N-a trecut mult și legături nechibzuite - ale căror primejdii se ascundeau sub vălul prieteniei nebunesc de încrezătoare care-i seduce pe toți tinerii - mă aruncară în lumea distracțiilor pariziene. Teatrele, actorii - pentru care mă împătimisem - începută a mă demoraliza. Spectacolele unei capitale sînt cît se poate de funest pentru tineri, căci le produc emoții vii, împotriva cărora luptă aproape întotdeauna zadarnic: iată de ce consider că societatea, cu legile ei, este complicea tulburărilor pe care le comit. Legislația noastră, ca să spun așa, închide ochii în fața patimilor care-l frămîntă pe tînărul între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. La Paris, totul îl asaltează, poftele lui sînt necontenit ațîțate; religia îi predică binele, legile i-l poruncesc, în timp ce realitatea și moravurile îl împing spre rău; pînă și bărbatul cel mai cumsecade și femeia cea mai pioasă își bat joc de castitate. În sfîrșit, acest mare oraș pare că și-a menit să încurajeze viciul, căci piedicile pe care le așează în calea tînărului ce ar voi să-și o facă o situație în mod cinstit sînt încă și mai numeroase decît capcanele care se întind neîncetat patimilor sale pentru a-l ușura de bani. Multă vreme am frecventat, seară de seară, teatrele, deprinzîndu-mă încet-încet cu lenea. Începusem a-mi neglija îndatoririle, adeseori amînam pe a doua zi chiar și cele mai urgente ocupații; curînd, în loc de a mă instrui, mă limitam la lucrările strict necesare pentru obținerea examenelor pe care trebuia să le trec ca să devin doctor. La cursuri, nici nu mai eram atent la profesorii care, după impresia mea, spuneau verzi și uscate. Îmi sfărîmam idolii, deveneam parizian. pe scurt, duceam un trai nesigur de tînăr provincial care, aruncat în capital, mai păstrează cîteva sentimente autentice, mai crede în unele reguli de morală, dar care se corupe prin puterea exemplelor nefaste, deși încearcă să se ferească de ele.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 195-196.

Evenimente la Universitatea „Ovidius” Constanța (LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

(...)

Institutul Româno-American de Studii Sociale, Politice și Juridice din cadrul Universității „Ovidius”, sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, a organizat la 8 iulie o masă rotundă cu tema „International Partnership in Higher Education” susținută de cadre didactice și specialiști în domeniu de la Samford University din Alabama, SUA.

La începutul luni decembrie 2010, la Facultatea de Fizică, Chimie, Electronică și Tehnologia Petrolului au loc Zilele Porților Deschise, care anticipează marea campanie de prezentare a ofertei educaționale a Universității „Ovidius”, ce va avea loc în martie 2011. Evenimentul s-a desfășurat în două etape: o întânire cu elevii de liceu interesați de specializările Fizică ș Electronică și o a doua în care au fost prezentate specializările Chimie și Inginerie Chimică. „Sub cupola generoasă a aniversării semicentenarului Universității „Ovidius”, fiecare facultate încearcă să se prezinte în fața comunității. Am decis să deschidem porțile puțin mai devreme, pentru a-i informa din timp pe elevii de liceu asupra oportunităților pe care facultatea noastră le oferă. La întâlnirea cu elevii am prezentat preocupările de cercetare, parteneriatele cu angajatorii, urmată de o vizită în laboratoare, discuții cu studenții, astfel încât tinerii să poată lua contact direct cu Facultatea noastră”, precizează decanul Facultatea de Fizică, Chimie, Electronică și Tehnologia Petrolului, prof. univ. dr. Mihai Gîrțu. O manifestare de aceleași proporții a fost organizată și de către Facultate de Farmacie.

(...)

academician Ioan Aurel Pop, Congresul internațional al istoricilor

MAGAZIN ISTORIC, Bucureşti, noiembrie 2010, pp. 13-15.

„Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu” (BÎLĂ 2006)

Diana Bîlă, Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu, „Agora”

Se împlinesc anul acesta 150 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud. Cu acest prilej, „Agora” inaugurează o rubrică de psihanaliză literară (urmând firesc celei de psihanaliză muzicală) ce va fi susținută de studenți ai Universității „Ovidius”, sperăm viitori critici psihanaliști, cărora le dăm astfel o șansă dea-și pune în circulație ideile.

În accepția ei freudiană, psihanaliza se definește ca acțiune de investigare a  acelor procese mentale inaccesibile altor metode analiză, deci, ca o știință complementară. Interpretarea psihanalitică scoate la iveală teme repetitive care indică existența unor complexe psihice inconștiente de mare încărcătură emoțională. Nimic din ceea ce produce mintea noastră în mod inconștient nu ține de liberul arbitru, totul are un sens, totul trimite la o rădăcină decelabilă din punct de vedere simbolic.

Poemul lui I. H. R. intitulat Vis, deși a fost scris cu câteva decenii bune înainte de inventarea metodei, poate tocmai de aceea, pare predestinat pentru o astfel de  lectură. El este, cum se va vedea, o versiune în versuri anticipativă a metodei freudiene a asociațiilor libere. Versurile acestui poem nu se supun unei discursivități strict logice, ele sunt mai degrabă o amplă meditație asupra unor teme obiective ce bântuie inconștientul autorului și își cer dreptul să iasă la lumina conștiinței.

Se poate lesne observa o ciclicitate a complexelor psihice emoționale ale subiectului psihanalizei. Poemul încep și sfârșește sub semnul aceleiași obsedante teme thanatice: „O, zile! ... Dar ați trecut! Ce trece mai mult el numai vine”. Apare „groapa” ca figurare simbolică a morții. Frica de moarte este ușor de reperat în actul ratat al trezirii din vis: „Și-ncovoiat pe groapa-mi o văd că s-a deschis (...) și mă deștept din vis!” Atunci când ceva cauzează frica foarte mare în timpul visului - preciza Freud - omul încearcă inconștient înlăturarea pericolului, trezindu-se, ca mecanism de apărare împotriva acelei cauze a fricii. Ca și uitarea, deșteptarea din vis denotă respingerea de către psihic a celor visate.

Visul heliadesc continuă, activând amintiri ecran: el se visează copil în casa părintească, înconjurat de „tânăra căldură” a părinților, fără a fi cunoscut încă „necazul”, „mâhnirea”, „lipsa”, „ș-orice nenorocire”, unde „răul nu îndrăznea”. Ba mai mult, se visează singur la părinți, fără cei trei frați ai săi. Și acesta este un fapt relevant, din care se deduce că, la un anumit tranzit al existenței sale, și-ar fi dorit să fie singurul copil, unicul beneficiar al „dorului fierbinte” al părinților. Este de presupus că, în anumite momente, s-a simțit concurat de iubirea datorată fraților săi, și ele au lăsat urme în inconștient, ieșind acum la iveală. Tânjirea lui după o afecțiune exclusivă lasă urme în travaliul creator, astfel că în poem, întreaga iubire părintească se catalizează doar asupra sa: „Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură / Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor”.

Se remarcă mereu inconsecvența stărilor psihice, zbuciumul și neliniștea ce izvorăsc din această nestatornicie, caracteristică universului oniric. Urmând secvenței paradiziac-infantile a pruncului fără griji, subiectul percepe anxietatea orfanului, într-o bruscă schimbare de registru pe care doar visul o poate pune în scenă (răsturnarea): „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate / Și parcă de când lumea părinți nu am avut / Simții cruzimea soartei în recea străinătate / Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut”. Casa părintească este pentru subiect refugiul, spațiul protector, securizant, dincolo de care se simte speriat, vulnerabil și nesigur. Frica de singurătate, de absența iubirii părintești fondatoare este prilej de anxietate onirică.

Putem deduce că atmosfera de pace și siguranță oferite în copilărie de casa natală (întotdeauna o „casă onirică” după Bachelard) și de prezența părinților determină niște așteptări ale subiectului, care, mai târziu, cere aceeași iubire și siguranță de la lumea înconjurătoare. Neprimind-o, se simte singur și dezamăgit (e probabil „cunoașterea dezamăgită” de care vorbea Durand).

Teama refulată, situația de criză, par să aibă o singură soluție: femeia cu care, întemeind la rândul lui o familie și refăcând astfel mediul securizant al casei natale, îi va reda echilibrul pierdut. Ilustrând involuntar metoda freudiană a asociațiilor libere, subiectul asociază ideea de fericire cu femeia iubită, soție dar „și îngerul” său păzitor: „Cât o iubeam? Și câtă simțeam eu fericire / Eu o vedeam un înger”. Echilibrul sufletesc stricat de secvența înstrăinării se reface prin noul episod oniric: „Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni, / vedeam în a mea casă bogată-ndestulare”. Singurătatea pare a fi nucleul anxios central și orice stare de echilibru este cea care o anulează.

Dar peisajul oniric se tulbură iarăși și din acest paradis regăsit se cade tot într-un infern sufletesc: „P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam, / Pare că era rece l-adânca mea durere / (...) / Căutări fatale avea a ei vedere, / Și când vorbea ca trăsnet în sufletu-mi izbea, /  (...) / Îmi imputa vini ce nu le aveam / Un chin, un iad, o muncă era amea viață”. Ideea clară a femeii (poate o reiterare a imaginii materne) devine tulbure și din sursă a liniștii se face un nou nucleu de deznădejde.

Cel de-al treilea etaj al paradisului inconștient este activat de prezența copiilor, „două ființe nevinovate” în care vede refugiul din calea singurătății și a lipsei de iubire: „Îmi era scumpă a lor vedere / Mi-era un balsam l-a mea durere”. Subiectul mai găsește o cale să fie singur, neiubit, ignorat,. Dar meandrele vieții psihice continuă disonant, liniștea lăsă din loc spaimei și nesiguranței: „Dar o schimbare neașteptată / Goli nălucul ce mă-nșela / (...) /Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față / În veci eu după ele eram neobosit / (...) / Dar să le ajung vreodată în veci mi-a fost oprit”.

Angoasa lipsei de iubire a celor din jur reapare, mai violent. Aceste ființe visate pot fi, la fel de bine, idealurile, visele nerealizate ale subiectului, care trăiește drama nereușitei sale. Aceste gânduri izvorăsc din mâhnirea refulată pe care i-au cauzat-o probabil eșecurile repetate pe anumite planuri: „Poruncitorul deget îmi arăta greșeala / Nebun de-a mea rușine, mai repede zburam”. Faptul că vede în vis pe unul din fii săi mort sugerează aceeași interpretare. Nereușita se alătură sentimentului de vină inconștientă: „O vină-n veci aduce o vină și mai mare”. Da fapt, cuvântul „vină” apare foarte des în discursul liber al subiectului, însemnând că fără să știe aceasta este prezentă, refulat, în inconștientul său.

Apoi, urmând firul gândurilor, subiectul visează că-și caută copiii și nu-i găsește, că totul îi era străin în sânul casei sale, că totul era „un chin”. Totul indică faptul că în starea de veghe subiectul e o persoană capabilă de atașament sentimental, dornică de legături sufletești puternice, fără de care nu se simte apărat și fericit: „Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine, / Al lor zâmbet la rană-mi făcea un mare bine”.

Firul narativ al cadrului oniric readuce subiectul la una din obsesiile anxioase ce revine cu frecvența de laitmotiv, „spaima de-ntuneric”, actualizare destul de transparentă a pulsiunii thanatice, concurată de cea erotică. Femeia (fostul „înger”) devine o figură satanică, ilustrând o nouă obsesie refulată de inconștient, teama că femeia nu este decât o sursă a răului și a suferinței: „Viclean, ascuns, fățarnic , împielițat Satan, / (...) / Parcă era femeie (...) / Ăst duh de răzvrătire era iarăși muiere / Să știi că a ta taină e-n mână de femeie / (...) / Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară / Și-n voile ei vreodată să nu poți intra”. Subiectul asociază inconștient femeia răului, necazurilor, o consideră a fi greu de mulțumit.

Nemulțumirea și supărarea refulate, frustrarea izbucnește c aură generalizată către toți oamenii, ceea ce ilustrează încă o dată inconsecvența trăirilor sale psihice. Explicația psihanalitică e previzibilă: sentimentele neîmpărtășite generează ură, din refularea mâhniri că nu ești apreciat , ca un mecanism de a răspunde la ceea ce primești: „Urăsem omenirea în câți îi cunoscusem / Și-mi era drag tot omul pe care nu-l văzusem”. Subiectul nu-și găsește echilibrul și se crede singurul vinovat: „Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie”.

Și totuși, conservându-și inconsecvența, subiectul declară: „Dar lumea mi-era dragă (...) / Când veselă, când tristă, într-nsa petreceam”. De ce? Pentru că până la urmă, rea sau bună, ea este spațiul vieții, deci singura apărare eficientă de marea primejdie, moartea, care-l îmbie prin groapa ei căscată, ca o absență-prezență.