Arta guvernării prin comitete în lumea anglo-saxonă (SINCLAIR 1973)

<
Totdeauna am fost fascinat* de procedeul guvernării prin comitete și, în perioadele în care gîndirea intelectuală s-a dovedit mai puțin energică, urmăream comportarea socială a membrilor comitetelor. Oameni cu privirile vigilente, oameni adormiți, oameni atenți, oameni ce pur și simplu păreau că sînt așa. oameni mici de statură, în marea lor majoritate adevărați Napoleoni**, cercetînd în jur cu atenție exact pe deasupra scurtimii lor; oameni înalți, tolănindu-se alene, cu aroganță și ca din întîmplare, mai curînd de-a curmezișul fotoliilor decît decent în fotolii. Tot felul de manierisme, subtilități și procedee de a fi membri de comitete, de a reuși sau de a da greș; dar mai presus de toate, arta președintelui de a închide gura celor vorbăreți, fără să ofenseze; de a încuraja pe cei vagi și șovăielnici, dacă-i convenea, pentru a obține avantajul maxim de la adunare, în loc să aibă de-a face cu cel mai mic numitor comun al talentelor prezente. Îmi plac grozav comitetele, mai ales cînd mă aflu la conducere, cînd pot să le iuțesc mersul sau să-l frînez.
Acolo unde nu sînt în prezidiu, ca în Consiliul de Miniștri, de exemplu, încerc să aplic metoda de a influența hotărârile de pe pozițiile mai puțin influente de la marginea mesei cu postav verde. O obiecțiune ridicată cu grijă, la timpul oportun, poate face minuni, chiar într-o adunare incoerentă, cu un președinte potrivnic și aș pretinde chiar că în asemenea situații am avut frecvente succese, ce-i drept, modeste. Dar convin că nu mă pot măsura cu MacDowall, Secretarul Consiliului de Miniștri, care, cu abilitatea lui de a dirija discuțiile colegilor oficiali mai vîrstnici și mai importanți, a împins asemenea știință pînă la niște dimensiuni surprinzătoare, ba chiar încîntătoare. În Consiliul de Miniștri actual cel puțin, el mai curînd decît Primul Ministru e primus inter pares***.
(...)
>

SURSA
Michael Sinclair****, Pactul dolarului*****, trad. C. Popa, ed. Univers / col. Enigma, București, 1974, p. 54.

NOTE M. T.
* Malcolm Mockingham, personajul principal al romanului din domeniu futurologiei scris la persoana întâi, deținea funcția de ministrul de interne al unei imaginare Scoții independente.
** Napoleon Bonaparte (1769 Corsica/Franța - 1821 insula Sf. Elena/Marea Britanie) = Absolvent al școlii de artilerie regale franceze. General al republicii franceze. Prim-Consul al republicii franceze (1799-18014). Împărat al Franței ca Napoleon I (1804-1814; 1815). Moare în exil într-o insulă britanică din Atlantic. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/napoleon-intre-politica-si-femei)
*** Primus inter pares (latină) = „Primul între egali” sau „primul între cei de același rang”. Titlu neoficial al lui Octavianus Augustus, care, ca Princeps Senatus pe viață (28 î. H. - 14 d. H.), dorea să păstreze aparența continuității republicii romane și să evite să fie asasinat ca tatăl său adoptiv Cezar, bănuit că dorea să reinstaureze monarhia după cinci secole. (https://www.britannica.com/topic/princeps)
**** Michael Shea (pseudonim literar Sinclair) (1938-2009) = Scot who served as 'spin doctor' to the Queen, „Scotsman”,19 october 2009 (http://www.scotsman.com/news/obituaries/michael-shea-1-779536)
***** „Kirkus Reviews” (https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/michael-sinclair/the-dollar-covenant/)

A stat ascuns intr-o cutie, timp de 110 ani. Cum arata primul film color de cinematograf din istorie

PROTV 13 septembrie 2012

„Despre o plagă a secolului XX: stressul” (KELLER)

Liliana Zamfir & John Keller, Despre o plagă a secolului XX: stressul, „Tomis”, Constanța

L. Z. - Domnule J. K., sunteți un sociolog de primă mărime și ați fost de curând cooptat în cadrul unui important proiect internațional de studiu și combatere a stressului. Poate ne faceți o introducere în sfera preocupărilor dv.

J. K. - Considerat cu câțiva ani în urmă „la modă”, stressul a devenit în prezent, într-o măsură tot mai mare, o problemă nu numai medicală, dar și o chestiune sociologică de prim rang. Drept factori stresanți au fost identificați de-a lungul timpului nu numai ritmul trepidant al vieții moderne, ci și monotonia, densitatea metropolelor, izolarea, suprasolicitarea ori subsolicitarea, condițiile meteorologice, zgomotul, conflictele la locul de muncă sau în familie etc. Toate acestea sunt susceptibile de declanșa un număr impresionat de așa-numitele „boli ale civilizației”, de la depresiuni,  ulcer gastric, infecții până la infarctul miocardic și cancer. În realitate, noua maladie a secolului, cum a fost denumit stressul de Organizația Mondială a Sănătății, nu este nicidecum un fenomen tipic societății industriale moderne, dimpotrivă. Întemeietorul stresologiei, meciul canadian Hans Selye, care introduce în 1950 noțiunea de „stress” din domeniul tehnicii în cel al psihofiziologiei, definea stressul drept un principiu universal căruia specia umană îi datorează existența ca una speciile cele mai apte de supraviețuire.

L. Z. - Ce v-a determinat să vă ocupați de acest domeniu?

J. K. - Întâmplarea a făcut ca soția mea să fie medic și să studieze modificările pe care stressul le induce în organismul uman și felul în care acesta și-a creat un formidabil mecanism biologic de apărare, care mobilizează toate energiile în momentul primejdiei; e vorba despre unul din cele mai hotărâtoare în complexa corelație dintre om și ambianță, fenomen care a degenerat într-un proces patogen abia în cursul evoluției civilizației. Ideea m-a interesat și am făcut împreună un studiu, pe care l-am prezentat anul trecut într-o conferință la Heidelberg.

L. Z. - Ce este stressul și cum se manifestă la nivel organic? Ne puteți da definiție pe înțelesul tuturor?

J. K. - Selye îl definește ca fiind „răspunsul nespecific al organismului la toate solicitările la care este expus”. Cu alte cuvinte, o lovitură dureroasă sau un sărut pasionat pot comporta aceeași solicitare, față de care organismul prezintă aceleași reacții biochimice înscrise de milioane de ani în programul genetic al tuturor animalelor superioare, pentru ale permite adaptarea la o exigență brusc sporită. Cât despre schema după care se desfășoară de fiecare dată această alarmă, ea ar putea părea ceva mai complicată profanilor, deși unele cunoștințe minimale din timpul orelor de anatomie din școala generală ar fi suficiente pentru înțelegerea ei. Iată cum se desfășoară acest important și interesant mecanism declanșat în organismul nostru: o informație din mediul înconjurător, fie ea cât de neînsemnată, este semnalizată de organul senzorial al diencefalului. De acolo, excitația nervoasă este transmisă sistemului neuro-vegetativ, în special sistemului simpatic, care comandă medulosuprarenalei o descărcare sporită a hormonilor adrenalină și non-adrenalină. Aceasta are ca urmare accelerarea pulsului, creșterea tensiunii arteriale, eliberarea de glucide și lipide din ficat și țesuturi, care sunt puse la dispoziția mușchilor ca rezerve de energie suplimentare. Concomitent sporește alimentarea cu oxigen ca urmare a creșterii numărului de celule roșii în sânge. Între timp,.hipofiza produce hormonul de comandă specific ACTH care declanșează eliberarea hidrocortizonului din corti-suprarenală. Factorul de coagulare (asigurând închiderea rapidă a eventualelor răni), toate procesele care nu sunt necesare în momentul primejdiei sunt inhibate. Digestia și funcțiile sexuale intră temporar în repaus, sinteza proteinelor este întreruptă, releurile specifice la nivelul creierului sunt blocate pentru a împiedica reflecțiile inutile, care nu constituie decât o pierdere de timp. În felul acesta, toate energiile sunt concentrate pentru a face față primejdiei. Acest plan de alarmă biologic este perfect programat, asigurând nu numai supraviețuirea omului preistoric, ci și salvarea omului modern în situații extreme. Dar în timp ce sistemul de avertizare codificat în organism îl determina pe strămoșul nostru să treacă fulgerător la atac sau să-și caute scăparea prin fugă, omul contemporan nu este confruntat decât relativ rar cu situații care îi ameninț nemijlocit viața. În cea mai mare parte a timpului, el este supus unei avalanșe de stimuli mult mai subtili și, din moment ce nu sunt percepuți decât sub-conștient, teribil de primejdioși. Factori stresanți de tipul zgomotului, monotoniei, agitației se însumează formând o succesiune de reacții de alarmă care depășesc la un moment dat adaptabilitatea organismului. Întrucât organismul continuă să mobilizeze (ca și în urmă cu milioane de ani) energii uriașe ce rămân nefolosite, stressul menit să conserve existența se transformă în „distress”, se pervertește, devenind un proces de patologic. Ingeniosul mecanism de apărare degenerează într-un instrument de auto-distrugere. Acizii grași nefolosiți se convertesc în colesterol, care se depune pe pereții vaselor sanguine accelerând apariția aterosclerozei. Sistemul hormonal se dezechilibrează, apar perturbări în sistemul vegetativ, sporirea indicelui de coagulare accentuează riscul trombozelor (obturarea arterelor sau venelor cu cheaguri de sânge) și infarctului. Apărarea imunologică scade, favorizând instalarea infecțiilor, chiar și proliferarea necontrolată a celulelor. Nervozitatea permanentă se transformă în agresivitate, într-n comportament patologic din punct de vedere social.

L. Z. - Cum se previne stressul?

J. K. - Prevenirea și combaterea stressului modern se află de mai mulți ani în obiectivul cercetătorilor, care au ajuns la concluzii interesante. Nu vă spun nimic nou cu afirmația că „armele farmaceutice”, medicamentele psihotrope de orice fel, nu constituie un remediu adecvat. printre principalii factori antistresanți se numără satisfacția profesională, orice ocupație de natură să contribuie la autorealizarea individului, apoi relaxarea, dar și activitățile fizice. Stressul nu trebuie confundat cu efortul muscular, cum se poate auzi destul de des; el apare, dimpotrivă, în urma imposibilității de canalizare a energiilor mobilizate. În afară de acestea,oamenii de știință pledează pentru stimularea potențialului creator, terapia comportamentului, metoda autogenă „bioantrenamentul”, cu ajutorul căruia individul învață să-și controleze procesele psihosomatice. Nu în ultimul rând, e necesară înlăturarea monotoniei la locul de muncă - una din temele abordate la recentul congres al stressologilor, unde s-a pus la punct și un proces de cercetare MESA (Metode de evaluare a comportamentului de stress în sistemele de muncă), la care am fost cooptat. Definit ca un aport la umanizarea universului muncii, aceste proiect se deosebește de proiectele de cercetare tradiționale atât prin caracterul său interdisciplinar - printre colaboratori numărându-se biologi, medici, psihologi, sociologi, informaticieni, matematicieni, fiziologi și ergonomi - cât și prin obiectivul său strâns legat de practică. Se dorește întocmirea unei ample sinteze a cercetărilor medicale, comportamentistice și ergonomice, care să includă, depășind cadrul strict teoretic și experimentul de laborator, întregul context social. Prin interpretarea datelor concrete din universul muncii, individul va apărea pentru prima oară ca subiect în complexul ansamblu de corelații sociale, în interdependența dintre condițiile de viață și de muncă.

L. Z. - Se va putea cuantifica stressul în același fel cum ne măsurăm temperatura?

J. K. - Da, printre finalitățile proiectului figurează, pe lângă întocmirea unei vaste documentații cu privire la investigarea stressului, elaborarea unui instrumentar de metode, modele și tehnici de măsurat, punerea la punct a unor procedee de analiză a factorilor psihici și sociali asupra sănătății, ca și a unor metode de determinare a vârstei biologice a individului (din cauza stressului - sau și din cauza lui - unii dintre noi sunt, la aceeași vârstă, mult mai bătrâni decât ceilalți). Sperăm să putem oferi în locul terapiei axate pe eliminarea simptomelor, tratamente care să înlăture cauzele acestei „plăgi a secolului nostru”.

„Metode și tehnici de muncă intelectuală” (ȚOPA 1979)

Leon Țopa & Georgeta Lăzărescu & Ion Negură & Costache Olăreanu & Camelia Roșculeț & Maria Debruyker, Metode și tehnici de muncă intelectuală, Editura didactică și pedagogică, București, 1979

Introducere (L. Ț.)
I. Metode, metodologii, tehnici, procedee (L. Ț.)
I.1. Metoda
I.2. Relația metode-tehnici-procedee
I.3. Metodologia
I.4. Teorie și metode
Bibliografie
II. Metodele și tehnicile de muncă intelectuală în învățămînt (L. Ț., C. R. & M. D.)
II.1. Un curriculum școlar complet (L. Ț.)
II.2. General și particular în asimilarea metodelor și tehnicilor de muncă intelectuală (L. Ț.)
II.3. Îndrumarea elevilor școlii generale (L. Ț.)
II.4. Temele pentru acasă (M. D.)
II.5. Orientări autoeducaționale ale elevilor de liceu și studenților (L. Ț.)
II.6. Caracteristicile studiului academic (L. Ț.)
II.7. Obiective pe niveluri de învățământ (L. Ț.)
II.8. Cursuri de tehnologia muncii intelectuale (C. R.)
Bibliografie
III. Îndrumări în tehnicile de bază (L. Ț., C. R. & M. D.)
III.1. Orientarea metodologică (L. Ț.)
III.2. Lectura eficientă (L. Ț.)
III.2.1. Exerciții de citire rapidă 
III.3. Abstragerea ideilor principale (L. Ț.)
III.3.1. Tehnica notițelor (L. Ț.)
III.3.2. Audierea cursurilor. Notițele și întocmirea conspectelor (C. R. & M. D.)
III.4. Planul tematic (L. Ț.)
III.4.1. Redactarea lucrărilor curente
III.4.2 Revizuirea primei redactări
III.5. Gîndirea evaluativă (L. Ț.)
III.6. Aplicația (L. Ț.)
III.7. Vorbirea în public (L. Ț.)
Bibliografie
IV. Studiul individual și în grup (L. Ț.)
IV.1.Preliminarii
IV.1.1. Chestionare: inventare de probleme
(...)
VIII.3.1. Cînd și de ce este necesar un fișier personal?
VIII.3.2. În ce constă fișierul?
VIII.3.3. Elaborarea fișierului
VIII.3.4. Utilizarea sistemului
VIII.3.5. Concluzii
VIII.4. Recomandări adresate studenților pentru deprinderea metodelor de lucru cu  informația în munca intelectuală
Bibliografie
IX. Introducere în folosirea calculatorului (I. N.)
IX.1. Implicațiile ciberneticii și informaticii în procesul de învățămînt
IX.2. Unealta automatizării în tratarea informației
IX.3. Dialogul cu calculatorul și aplicarea lui în învțămînt
X. Lucrările științifice studențești (C. R.)
X.1. Etapele elaborării lucrărilor științifice
X.1.1. Alegerea și abordarea problemei de cercetat
X.1.2. Studierea bibliografiei
X.1.3. Ipoteza de lucru
X.1.4. Întocmirea planului de cercetare
X.1.5. Efectuarea cercetării experimentale
X.1.6. Formularea tezeelor principale privind rezultatele obținute și redactarea
X.1.7. Consultarea lucrării de către colegi și specialiști
X.1.8. Regulile pe care trebuie să le respecte studiile științifice
X.1.9. Pregătirea lucrării destinate tiparului
(...)