Mihai Chioveanu, Secolul XX - secolul extremelor?, „Sfera Politicii”, București, nr. 102-103, 2003, p. 67-
Puși în situația de a da un prim verdict asupra naturii secolului XX, nu puțini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor” (1). Alții au optat pentru formula „secolul totalitarismelor” (2) sau pentru cea a „secolului lagărelor” (3). Ironie a sorții, secolul abia încheiat riscă să rămână în istorie drept secolul comunismului și fascismului. Spun ironie a sorții pentru că astfel de judecăți de valoare din final par o încununare a eforturilor subtanțiale făcute atât de comuniști, cât și de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.
Desigur, atât comuniștii, cât și fasciștii, și-au dorit și imaginat o valoare pozitivă a sistemului și ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celeilalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii, cât și ceilalți, au reușit doar performanța de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatizante experiențe istorice ale modernității.
După colapsul în 1945, respectiv în 1989, al fascismului și nazismului, respectiv marxism-leninismului, a celor mai de succes și reprezentative încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achizițiilor acestui secol al revoluțiilor științifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al segregrării rasiale, al sfârșitului colonialismului etc. privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbrită de spectrele trecutului. Rămâne speranța într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking, care nu poate elimina scepticismul, starea de neliniște, temerile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.
Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparație pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei secolul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiției umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria conștiință istorică.
Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parțial, această bulversare a sistemului de valori ar putea explica faptul că nu puțini au fost aceia care au ajuns în diferite momente să „justifice” poziția și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora față de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia față de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, de ce numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, unoeri, prin „reacții pavloviene” (4). Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate (5). Mai mult șio mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică a stângii academice occidentale, motivată prin intermediul obsesiei față de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o problemă fundamentală ce ține de tarele unei părți a intelectualității secolului XX, dispusă judece totul doar pe baza vechilor loialități politice și axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranța umanității”, unii reprezentanți ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menține un oarecare echilibru, (...)
