duminică, 20 august 2017
duminică, 6 august 2017
miercuri, 12 noiembrie 2014
joi, 8 mai 2014
sâmbătă, 31 august 2013
duminică, 9 decembrie 2012
joi, 5 iulie 2012
marți, 10 ianuarie 2012
miercuri, 28 decembrie 2011
sâmbătă, 1 februarie 2003
Extrema dreaptă versus extrema stângă în secolul XX (CHIOVEANU 2003)
Mihai Chioveanu, Secolul XX - secolul extremelor?, „Sfera Politicii”, București, nr. 102-103, 2003, p. 67-
Puși în situația de a da un prim verdict asupra naturii secolului XX, nu puțini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor” (1). Alții au optat pentru formula „secolul totalitarismelor” (2) sau pentru cea a „secolului lagărelor” (3). Ironie a sorții, secolul abia încheiat riscă să rămână în istorie drept secolul comunismului și fascismului. Spun ironie a sorții pentru că astfel de judecăți de valoare din final par o încununare a eforturilor subtanțiale făcute atât de comuniști, cât și de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.
Desigur, atât comuniștii, cât și fasciștii, și-au dorit și imaginat o valoare pozitivă a sistemului și ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celeilalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii, cât și ceilalți, au reușit doar performanța de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatizante experiențe istorice ale modernității.
După colapsul în 1945, respectiv în 1989, al fascismului și nazismului, respectiv marxism-leninismului, a celor mai de succes și reprezentative încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achizițiilor acestui secol al revoluțiilor științifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al segregrării rasiale, al sfârșitului colonialismului etc. privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbrită de spectrele trecutului. Rămâne speranța într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking, care nu poate elimina scepticismul, starea de neliniște, temerile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.
Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparație pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei secolul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiției umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria conștiință istorică.
Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parțial, această bulversare a sistemului de valori ar putea explica faptul că nu puțini au fost aceia care au ajuns în diferite momente să „justifice” poziția și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora față de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia față de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, de ce numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, unoeri, prin „reacții pavloviene” (4). Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate (5). Mai mult șio mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică a stângii academice occidentale, motivată prin intermediul obsesiei față de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o problemă fundamentală ce ține de tarele unei părți a intelectualității secolului XX, dispusă judece totul doar pe baza vechilor loialități politice și axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranța umanității”, unii reprezentanți ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menține un oarecare echilibru, (...)
luni, 14 august 2000
„Memoriile mandarinului valah” de P. Pandrea (1905-1968) (RUSU 2000)
Recent am citit „Memoriile mandarinului valah” (Albatros, București, 2000). Cartea fost primită cu interes nu numai de cititorii de literatură memorialistică, ci și de presă. Publicațiile literare i-au acordat spații ample. Face parte din familia jurnalelor intime ale lui N. Steinhardt, Celia Voinescu, I. D. Sârbu și Mihail Sebastian, apărute în ultimii ani.
Marele avocat și scriitor Petre Pandrea a intrat în ultimele decenii într-un con de umbră. Volumul de memorii l-a adus în actualitate. A trăit între 1905-1968 și a avut o viață zbuciumată. Înainte de a muri scris premonitoriu: „În anul 2000, vor veni biografii care vor cerceta enigmatica figură a lui P. Pandrea, avocat, scriitor, jurnalist, sociolog, economist, moralist și filosof. Biografia lui va fi mai simbolică decât opera, fiindcă ideile de umanism au fost pecetluite cu patru arestări burghezo-moșierești pentru PCR și cu șapte arestări PCR în epoca 1946-1964, cu avertismente, sfaturi, propuneri de posturi de ministru plenipotențiar la Paris, Bruxelles, universitar și academician, toate respinse pentrru a-și păstra autonomia și lupta pentru umanismul judiciar.
Sub burghezie a salvat de la moarte, gratuit, o mie de comuniști, antifasciști, muncitori și israeliți. Numai prin procesul Medias, judecat în mai 1941 la Curtea Marțială Craiova, au fost 300 de inși încadrați la moarte și eliberați în numele umanismului judiciar.
Sub dictatura proletariatului, problema s-a repetat. Huliganismul de dreapta a fost înlocuit de huliganismul judiciar de stânga. Au fugit avocații de la datorie, așa cum au fugit și sub cele trei dictaturi burghezo-moșierești. Acei avocați au abdicat de la funcția de apărător, au devenit acuzatori, codoși de securitate plătiți și anexe ale procuraturii.
A onorat profesia de avocat cu probitate și onoare. A fost arestat în 1948. A stat 4 ani și 7 luni în lagăr. Eliberat, a reintrat în barou, de la 11 mai 1952 la 23 octombrie 1958, pledând în marile procese ale epocii, cu viziera ridicată și în altercații cu ministerul public al internelor. A fost rearestat în 1958. A fost condamnat 15 ani pentru „agitație”.
Pandrea a urmat Liceul militar „Mănăstirea Dealul”, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care i-a îndrumat lecturile. Au rămas prieteni până la moartea filosofului.
În 1926, a absolvit Facultatea de Drept din București, obținând și titlul de doctor. Între 1926-1933, a continuat studii de drept și filosofie la Berlin, Heidelberg, Munchen, Paris, Roma, Viena, Praga și Budapesta.
Între 1928-1932, în timp ce era student, a fost atașat al Ambasadei Române la Berlin. La Paris, s- a împrietenit cu Brâncuși, despre care va scrie mai târziu o carte. În 1933 a scris volumul Germania hitleristă, în care a intyit evoluția regimului nazist (cartea a fost republicată în 1975, la editura Minerva).
A practicat o avocatură performantă, sub patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ne-au interesat paginile privind „huliganismul judiciar” în comunism.
A fost victima represiunii comuniste. Paginile despre justiție și detenție ne introduc într-o lume de groază, în care oamenii erau supuși unei opresiuni și falsificări fără precedent, care a depșit ceea ce au imaginat Kafka, Huxley și Orwell în romanele lor.
Interesantă mi se pare observația privind provenineța juriștilor propulsați în dregătorii înalte, care s-au pus în serviciul ocupantului sovietic și al partidului comunist. „Elitele” s-au recrutat dintre absolvenții Liceului Internat din Iași și al Facultății de Drept din Iași. „Magistrații recrutați din această pepinieră de carieriști erau capabili de cele mai mari infamii pentru un galon în plus”. Alexandru Voitinovici (Al. Voitin în literatură) a fost procuror general al RPR și președinte al Tribunalului Suprem, Adrian Dimitriu a fost președintele Tribunalului Militar București și ministrul justiției, șeful delegației române la ONU și profesor universitar, Emilian Nucescu a fost președinte al Tribunalului Suprem și ambasador, Ion Filip (excelent jurist) a fost ministru adjunct al justiției și procuror general adjunct, Gh. Nedelschi judecător la Tribunalul Suprem și profesor universitar (s-a sinucis aruncându-se de pe blocul din fața Fcaultății de Drept). La aceștia se adaugă și alte funcții mărunte. Se discuta că au fost recomandați de Alexandru Bârlădeanu, care-i știa din liceu și din facultate. Timp de două decenii, pe ei s-a bazat politica judiciară a regimului comunist.
Imediat ce a ieșit din prima detenție comunistă (1948-1952), Pandrea a început să scrie jurnalul. . România se schimba fundamental, i se părea de nerecunoscut: „Privesc, mă minunez și notez cu melancolie. Aceasta este țara mea”. Evocă și anii petrecuți în închisoarea de la Ocnele, unde, în fața administrației a afirmat: „Pe creier și pe suflet nu-mi puteți pune lanțuri și nici cătușe și nu posedați lacătul la care să puteți păstra voi cheia.” Pandrea fost ales președintele Academiei de sub pământ de la Ocnele Mari, unde, printre alții, Petre Țuțea a ținut o conferință de 16 ore.
Și situația din avocatură se schimbase. Nu mai era libertate de expresie. Alfons Nachtigal, „privighetoarea avocaților bucureșteni”, în apărarea medicilor de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” , judecați pentru mită și foloase necuvenite, a afirmat că procesul este o înscenare asemănătoare cu cea lui Beria în procesul „Halatelor albe” de la Moscova. Nachtigal a fost exclus din avocatură, neținându-se seama că a apărat militanți comuniști în perioada ilegalității și că a fost închis. De teama unor represalii, colegii l-au părăsit. Doar Pandrea i-a fost alături și a intervenit în favoarea lui I. G. Maurer („Jean”), Avram Bunaciu și Petru Groza.
Obsesiv, ca un leitmotiv, în paginile cărții apare fenomenul Vladimirești. Pandrea a fost apărătorul mănăstirii Vladimirești, „grădina Maicii Domnului”, în procesul cu Episcopia Bzăului și Patriarhia. S-au mai implicat în dispută poetul Sandu Tudor de la mănăstirea Rarău (avea să moară în închisoare) și Andrei Scrima, bibliotecarul și creierul Patriarhiei. Mai târziu, conflictului i s-a dat o coloratură politică și au intervenit miliția și securitatea. Tribunalul Militar Galați a pronunțat pedepse înfiorătoare. Procurorul militar care a participat la proces mi-a relatat situații care nu rezultă din dosar și din cartea lui Pandrea. Fenomenul Vladimirești ar putea constitui subiectul unei cărți fascinante. Și rude apropiate ale lui Pandrea au fost supuse represiunii. Lucrețiu Pătrășcanu a fost fratele soției sale.
Încheiem cu un vechi adagiu: „Lex injusta non est lex”.
luni, 31 ianuarie 1994
„Odiseea submarinului Tang” („TOMIS” 1994)
Alexandru Vlad (trad.), Odiseea submarinului Tang, „Tomis” , Constanța, 1994, ianuarie
Chiar înainte de a absolvi, cu promoția 1934, Academia Navală Annapolis, pepinieră de amirali americani, de când a fost fondată (1845), singura ambiție a lui Dick O`Kane a fost să comande propria navă.
Când a fost repartizat în cele din urmă pe submarinul Wahoo ca ofițer, nimeni n-a știut că el avea să devină unul dintre cei mai viteji comandanți din istoria marinei americane. Pe submarin, O`Kane s-a împrietenit cu Mush Morton, care avea să devină foarte curând comandantul navei. Cei doi au prins obiceiul să plănuiască împreună atacurile, îndreptate în general împotriva navelor japoneze. Dar în 1943, O`Kane a fost repartizat pe alt submarin, botezat Tang, navă de clasa „Balao”, capabilă să se scufunde la adâncimi și mai mari, ceea ce-i mărea considerabil ferocitatea și capacitatea de manevră. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în 1944, în dimineața zilei de 17 februarie, când operatorul radar, George Hallahan, a raportat contactul cu două nave de dimensiuni considerabile și cinci unități antisubmarin. Brusc, una dintre navele din escortă a ieșit din formație, îndreptându-se direct către Tang, care se afla la suprafață. O`Kane a ordonat imediat scufundarea submarinului. Nava atacatoare a lansat cinci grenade la întâmplare și apoi s-a reîntors pentru a se alătura convoiului. După ce sonarul a indicat îndepărtarea pericolului, Tang s-a ridicat cu grijă la o adâncimea ce permitea folosirea periscopului.
Comandantul a permis primei nave să-i depășească și a așteptat-o pe cea de a doua, o navă de transport de 7000 de tone, al cărei nume era Gyodin Maru. Au fost lansate patru torpile, la interval de zece secunde. Prima a explodat lângă elicea navei de transport, câteva secunde mai târziu cea de a doua a lovit carena. Flăcările au izbucnit în camera motoarelor și Goydin Maru a încetinit. Cea de a treia torpilă a lovit în plin și a pecetluit soarta navei care s-a scufundat cu repeziciune. Navele japoneze de escortă au trecut imediat la atac, dar două dintre ele au avut în curând aceeași soartă.
Treizeci și trei de zile mai târziu, Tang s-a întors la baza aflată la Pearl Harbour, izbutind un adevărat record: cu douăzeci și patru de torpile trase izbutise să scufunde șaisprezece nave, printre care și un tanc petrolier de douăzeci și una de mii de tone.
Pe 20 aprilie, O`Kane a primit ordinul de a sprijini o lovitură aeriană împotriva unui grup de insule, dintre care cea mai apropiată era Truck. Neputându-se mulțumi să rămână pasiv, O`Kane a ieșit la suprafață și a folosit tunurile de la bord, făcând ravagii în instalațiile de coastă ale japonezilor. În timpul orelor care au urmat, când marea fierbea de proiectile, Tang a reușit să salveze din valuri 35 de piloți doborâți de antiaeriana japoneză. Pentru aceasta, O`Kane a avut ideea cu totul originală de a folosi un hidroavion care, deși nu mai era capabil să zboare, se putea totuși deplasa pe suprafața apei, culegând piloții doborâți. Submarinul a rămas în apele controlate de inamic două zile, până ce și ultimul supraviețuitor a fost salvat.
Piloții n-au uitat niciodată remarcabila ispravă și, în semn de omagiu, fotografia submarinului Tang avea un loc de onoare la bordul avioanelor, alături de pozele lui Betty Grable, Dorothy Lamour și a altor vedete hollywood-iene.
Pe opt iunie, Tang a părăsit Pearl Harbour și s-a îndreptat spre Marea Chinei de Sud, la sud-vest de Kyushu. Radarul de la bord a fost în curând inundat de ținte. Acestea erau atât de multe, încât identificarea era aproape imposibil de făcut, așa că O`Kane a hotărât să rezolve situația atacând la suprafață, la adăpostul întunericului. S-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă, care avea să-i aducă un mare succes. Dintr-o singură salvă de șase torpile a scufundat șase nave, performanță care n-a mai fost de atunci egalată. Continuându-și drumul mai departe spre vest, în Marea Galbenă, O`Kane a scufundat încă cinci nave de transport și un tanc petrolier, așa că s-a întors la bază cu un palmares de zece nave distruse cu doar cincisprezece torpile. Un total de 39 de mii de tone într-o singură patrulare, un record care s-a menținut până la sfârșitul războiului. Așa că n-a fost surprinzător faptul că viteazului comandant i s-a decernat pentru a doua oară medalia Navy Cross. Avea să primească cinci astfel de medalii.
La a patra ieșire, O`Kane a avut ghinionul unor torpile defecte. O navă antisubmarin și o vedetă rapidă au zărit simultan periscopul unui submarin și au pornit la atac. O`Kane s-ar fi putut scufunda la mare adâncime, dar instinctul îi spunea că nu degeaba se bucura brusc de o asemenea atenție, Așa că a rămas în preajmă. în ciuda riscului, și două ore mai târziu a observat două nave de transport. Fără să mai stea pe gânduri, Dick a hotărât să treacă la atac, înfruntând pericolul. Numai că ridicând periscopul, a avut surpriza să constate că cele două nave nu abandonaseră urmărirea și că se îndreptau cu toată viteza spre el. Căpitanul a făcut un calcul rapid și ajuns la concluzia că avea timp să atace cele două nave de transport, pentru ca apoi să se scufunde la o adâncime care să-i ofere siguranță. Dacă manevra nu i-ar fi reușit, nu era nici o clipă de pierdut. Trebuia să părăsească zona fără întârziere. Imediat după lansarea primelor trei torpile, O`Kane s-a îndreptat către cealaltă navă comercială, asupra căreia a trimis imediat o altă salvă. Chiar în clipa când cobora periscopul, a observat una din navele inamice venind în mare viteză. Au lipsit doar câțiva centimetri pentru ca cele două nave să se ciocnească. O`Kane a continuat scufundarea, chiar în clipa când prima navă comercială exploda. Japonezii n-au întârziat să treacă, la rândul lor, la atac. O succesiune de explozii au început să zguduie submarinul. La bord s-a întrerupt electricitatea. O`Kane s-a hotărât să inițieze o acțiune foarte riscantă, fulgerătoare. A comandat „cu toată viteza înainte”. Submarinul a trecut direct pe sub nava atacatoare, dar înainte de a ajunge în locul în care s-ar fi aflat în siguranță, inamicul a lansat o încărcătură de grenade. antisubmarin și undele exploziei i-au lovit din plin. Oamenii au fost aruncați de la posturile lor. În camera motoarelor, ajutoarele mecanicului șef țineau, la lumina lămpilor de avarie, butoanele de poziție cu mâna, încercând să prevină scurtcircuitarea. Dar în postul lui de comandă, O`Kane zâmbea căci sunetul insistent al sonarului încetase. Acțiunea sa riscantă fusese încununată de succes și inamicul pierduse contactul. Profitând de avantajul acestei manevre norocoase, O`Kane și-a scufundat submarinul în ape mai adânci și, 38 de minute mai târziu, s-a întors la adâncimea care-i permitea să ridice periscopul. Câteva avioane veniseră în ajutorul convoiului, iar vasele de escortă culegeau supraviețuitorii, căci ambele nave de transport se scufundaseră.
În zilele următoare, căpitanul a observat că japonezii, datorită pierderilor exprese, nu-și mai trimiteau convoaiele pe timpul nopții. Așa că s-a hotărât să-i atace chiar în bârlogul lor și s-a deplasat în apropierea bazei Owase Wan, unde a depistat prin periscop chiar nava care era chiar pe-aci să-i scufunde. Gândindu-se că-i va fi ușor să se răzbune, pentru că inamicul se afla la ancoră. O`Kane l-a ridicat pe Tang la suprafață și l-a poziționat în așa fel încât să-și poată lansa torpila dinspre țărm și nu dinspre larg. Foarte încrezător, a lansat o singură torpilă electrică. Dar aceasta, după o sută de iarzi, s-a defectat și a căzut la fund. O a doua torpilă a trecut pe sub țintă fără să explodeze. A fost greu de înțeles cum de japonezii nu au observat urmele celor două torpile, dar aceștia n-au dat nici un semn de viață. Așa că O`Kane, fără să mai stea pe gânduri, s-a apropiat mult de inamic și a utilizat, de data asta, o torpilă de alt tip. Dar și aceasta a reușit să dea greș, trecând la mai mulți iarzi de țintă. Era aproape de necrezut. A mai lansat încă una, fără prea mare speranță, însă de data aceasta torpila a mers drept ca o săgeată și s-a înfipt în pântecul navei japoneze. O explozie a luminat puternic noaptea întunecată. Când fumul și aburul s-au dispersat, nava de război era deja la fund. Doar câteva resturi mai pluteau pe suprafața apei. Pe 1? octombrie Tang a intrat în strâmtoarea Formosa pe timpul nopții și, după o oră de patrulare, a scufundat o navă care transporta material de război, căci japonezii, temându-se de un atac asupra Filipinelor, trimiteau acolo în mare grabă întăriri. Tang a înaintat mai adânc în strâmtoare și, curând după ivirea zorilor, a întâlnit un alt transportor. Apele fiind puțin adânci și țărmul prea aproape, O`Kane a decis să-și amâne atacul până la căderea nopții. Și-a petrecut în schimb ziua următoare urmărind nava de transport prin periscop. În ciuda faptului că marea era agitată, el s-a apropiat la mai puțin de 500 de iarzi, de îndată ce soarele a dispărut, și folosind o singură torpilă, a izbutit să scufunde nava inamică.
Sfârșitul submarinului Tang avea să vină de la o torpilă defectă, torpila numărul 24, cea mai ghinionistă dintre toate, care, în loc să se îndrepte către o navă inamică, a făcut un arc de cerc și a izbit cu toată viteza submarinul care o lansase. O`Kane și încă opt supraviețuitori care fuseseră aruncați în mare atunci când torpila explodase, au petrecut mult timp în apele pline de petrol, înainte de a fi culeși de o navă japoneză. De îndată ce au fost ridicați la bord, toți nouă au fost bătuți până la inconștiență, dar nici unul dintre n-a divulgat vreo informație strategică.
O`Kane și oamenii lui aveau să petreacă timpul rămas până la sfârșitul războiului în lagărele japoneze. Doar trei oameni aveau să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare din captivitate. Printre ei s-a aflat și O`Kane, care, în 1946, avea să fie decorat cu medalia de aur a Congresului de către însuși președintele Harry Truman.
În total, Tang a scufundat 24 de nave inamice, mai mult decât oricare submarin american, cu excepția lui Tautog, care a realizat performanța sub comanda succesivă a trei comandanți.
vineri, 4 ianuarie 1991
„Uranus-Gherla, via Salcia” (MIHALCEA 1991)
Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla, via Salcia. Vieți amânate, Ex Ponto, Constanța, 2005, 328 p.
5 Uranus-Gherla, via Salcia
296 Postfață: septembrie 1990 - 14 februarie 1991, Constanța - Anvers - Corint
299 Anexa: Constanța, 1 aprilie 1991
327 Prefață: Geneza cărții, iulie 2005
Titus Rusu evocă astfel geneza cărții și întâlnirile din atelierul maestrului Constantin Georgescu: „Câțiva amici se retrăgeau din lumea dezlănțuită în intimitatea acestuia. De regulă, veneau duminică dimineața. Iarna îl găseam pe eremit îmbrăcat în cojoc, cu căciulă pe cap, pictând. Vara ne umfla râsul, când îl găseam cu ușa atelierului deschisă, ascultând Europa liberă. Se auzea de afară. Artiștii care mișunau prin zonă se obișnuiseră. Lipsit parțial de auz, maestrul, din comoditate, nu-și punea aparatul auditiv și dădea sonorul la maximum... Mihalcea, personaj balcano-levantin, euforizat, povestea cu vervă din peregrinările prin pușcăriile patriei. Îl asemuiam cu Pașadia din Craii de Curtea Veche. Ne recita versurile unui cântec al studenților din lagărul de la Stoenești, din Balta Brăilei. Uneori, după câteva pahare, din euforic, Sandu devene taciturn, cu privirea fixă. Mi-l imaginam în haine vărgate. Aveam în față un zek... Când, după revoluție, am citit „Jurnal de ocnă” (Ed. Albatros, 1994), îtâmplrile și personajel îmi erau demult cunosute , din atelier.” ( „Tomis”, nr. 4, aprilie 2003)
vineri, 3 ianuarie 1975
Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni (GLUCKSMANN 1975)
Andre Glucksmann, Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni, trad. M. Ciolan (Paris, 1975), Humanitas/Eseul politic, București, 1991, 268 p.
7 Introducere: De la Atlantic la Kolâma
În oglinda Kolâmei - La început a fost rezistența - „Caut popor în putere. Bucătăresele să se abțină” - Ora siberiană - Filozoful, țărănoiul și saboții poetului - Despre necesitatea de a mângâia istoria în răspăr - Cine judecă - Floare ruptă de pe deal... - Știința secolului: până unde să guverneze plebea din exterior?
69 II. Cea mai gogonată minciună a secolului: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
71 1. Congelatoare brevetate ca „socialiste”
Marea curățenie de primăvară - Cadre sovietice, încă un efort ca să fiți republicane!
O problemă economică a „socialismului în URSS” - Retrospectivă - Despre deosebirea principalului de secundar - Libertatea este necesitatea înțeleasă - Electrificarea, plus puterea lagărelor - Secretele infrastructurii - „URSS - un exemplu de acord perfect între relațiile de producție și caracterul forțelor de producție” (Stalin) - Legile transformării dialectice a pisicii în pisică
Poporul greșește întotdeauna - Pedagogie prin epurare - Într-o chestiune de drepturi de autor
Poliția neuronilor - Latura activă a bătrânului Platon - „Soare cu gâtul frânt” - Poveste cu bețivi - să faci să vorbească - Esența și existența - Tablele vii ale legii
Ca să nu mori de rațiune - Afișe vii - La sursele cunoașterii
Să-ți pui Stalină gurii - Arta de a fi o imagine