Pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă sufletul în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
- O să încerc. Apropo, am publicat de curînd o carte a canadianului ăla de limbă franceză. Grozavă! O să-ți trimit un exemplar, o să-i placă soției tale. Și, adăugă Grice ca pentru el, recomand-o și la alții.
(...)
„La urma urmei, gîndi el, pentru Grice toată chestiunea nu e decît o afacere. Wilfrid nu înseamnă nimic pentru el. În ziua de azi trebuie să acceptăm tot ce ne pică din cer.” Și Michael porni să cugete ce oare determina publicul să cumpere o carte care nu conținea nici eroism, nici memorii, nici crime? Imperiul? Prestigiul englezesc? Nu-i venea a crede. Nu! Ceea ce-i făcea să cumpere cartea era interesul fundamental legat de întrebarea pînă unde poate merge o persoană ca să-și salveze viața fără să-și piardă ceea ce numim suflet. Cu alte cuvinte, cartea se vindea datorită acelui lucru mărunt, considerat în unele cercuri a fi dispărut, numit Conștiință. Ridica în fața conștiinței fiecărui cititor o problemă la care nu se putea răspunde lesne; și faptul că autorul trăise în realitate acea întîmplare îl făcea pe cititor să-și spună că oricînd s-ar putea, în fond, să se afle și el într-un impas similar. Și ce s-ar face, bietul de el? Michael se simți brusc cuprins de unul din acele accese de considerație, ba chiar de respect faț de public, care-l apucau deseori și care-i făcea pe prietenii lui mai inteligenți să-l numească, atunci cînd vorbeau despre el, „Sărmanul Michael”.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 69.

Scriitori englezi din sec. XIX versus scriitori clasici (THACKERAY 1862)

<
(...) El începe să-şi declame versurile preferate.
- Încîntător! Hai, Philip, citeşte-ne ceva din Walter Scott*! Ai dreptate, el este cel mai vioi, cel mai viguros, cel mai plăcut dintre poeţi - desigur, nu de primă mărime. De fapt, a scris numai tîmpenii, cum spui tu. Wordsworth** la fel, deşi este unul dintre marile personalităţi, care a atins uneori culmile cele mai înalte ale poeziei, dar mărturisesc că de multe ori mă plictiseşte şi dacă n-ai fi citit atît de frumos poezia lui ''Excursie'', m-ar fi luat somnul. Nu-i aşa că nu consideri că autorii de-acum îi egalează pe clasici? Îţi place cum cîntă mama în stil vechi? Sigur, Philip, e atît de frumos, de distins, de feminin!
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 113.

NOTE M.T.
* Sir Walter Scott (1771-1832) = Romancier şi poet scoţian popular în Europa vremii sale. (http://www.walterscott.lib.ed.ac.uk/biography/chronology.html)
** William Wordsworth (1770-1850) = Poet romantic englez. (http://www.online-literature.com/wordsworth/)

Acuitatea vederii astronomului german Moestlin din secolul XVI (VERNE 1863)

„El și cu Moestlin, profesorul lui Kepler*, posedau rara facultate de a vedea fără ochelari sateliții lui Jupiter și de a putea număra în grupul Pleiadelor 14 stele, ultima fiind de mărimea a 9 a.

* Astronom german (1571-1630), autorul celor 3 legi pe care se sprijină principiul atracției universale.”

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Dreptul la iubire al femeii la începutul secolului XX (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
(...)
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa ceva. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zis bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît "dreptul la iubire", și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine "poetice", elicvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau "fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioșate pînă la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieții" (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:
(...)
>


Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 9.

Umor

O doamna il felicita pe lexicograful Claude Boiste (1765-1824), autorul unui ``Dictionar general al limbii franceze``, pentru ca eliminase din dictionarul sau toate cuvintele obscene.
Boiste, prea putin elegant, ii riposta:
- Eh, doamna, s-ar zice ca le-ati cautat...


SURSA
Gheorghe Brasoveanu, Anecdote cu si despre oameni celebri, ”Rebus”, Bucuresti, 2013

Publicarea volumului „Lumina singurătății” al poetului T. Serea („Tomis” 1996)

<
EDITURA „EUROPOLIS”, indiscutabil cea mai productivă dintre editurile constănțene, continuă să rămână fidelă generosului său program de încurajare și susținere a tinerelor talente literare. Un argument în acest sens este volumul de versuri „Lumina singurătății”, purtând semnătura autorului constănțean TĂNASE SEREA.
>

SURSA
Sorin Roșca, PERISCOP, „Tomis”, Constanța, ?.01(?).1996, p.?.

„Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu” (BÎLĂ 2006)

Diana Bîlă, Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu, „Agora”

Se împlinesc anul acesta 150 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud. Cu acest prilej, „Agora” inaugurează o rubrică de psihanaliză literară (urmând firesc celei de psihanaliză muzicală) ce va fi susținută de studenți ai Universității „Ovidius”, sperăm viitori critici psihanaliști, cărora le dăm astfel o șansă dea-și pune în circulație ideile.

În accepția ei freudiană, psihanaliza se definește ca acțiune de investigare a  acelor procese mentale inaccesibile altor metode analiză, deci, ca o știință complementară. Interpretarea psihanalitică scoate la iveală teme repetitive care indică existența unor complexe psihice inconștiente de mare încărcătură emoțională. Nimic din ceea ce produce mintea noastră în mod inconștient nu ține de liberul arbitru, totul are un sens, totul trimite la o rădăcină decelabilă din punct de vedere simbolic.

Poemul lui I. H. R. intitulat Vis, deși a fost scris cu câteva decenii bune înainte de inventarea metodei, poate tocmai de aceea, pare predestinat pentru o astfel de  lectură. El este, cum se va vedea, o versiune în versuri anticipativă a metodei freudiene a asociațiilor libere. Versurile acestui poem nu se supun unei discursivități strict logice, ele sunt mai degrabă o amplă meditație asupra unor teme obiective ce bântuie inconștientul autorului și își cer dreptul să iasă la lumina conștiinței.

Se poate lesne observa o ciclicitate a complexelor psihice emoționale ale subiectului psihanalizei. Poemul încep și sfârșește sub semnul aceleiași obsedante teme thanatice: „O, zile! ... Dar ați trecut! Ce trece mai mult el numai vine”. Apare „groapa” ca figurare simbolică a morții. Frica de moarte este ușor de reperat în actul ratat al trezirii din vis: „Și-ncovoiat pe groapa-mi o văd că s-a deschis (...) și mă deștept din vis!” Atunci când ceva cauzează frica foarte mare în timpul visului - preciza Freud - omul încearcă inconștient înlăturarea pericolului, trezindu-se, ca mecanism de apărare împotriva acelei cauze a fricii. Ca și uitarea, deșteptarea din vis denotă respingerea de către psihic a celor visate.

Visul heliadesc continuă, activând amintiri ecran: el se visează copil în casa părintească, înconjurat de „tânăra căldură” a părinților, fără a fi cunoscut încă „necazul”, „mâhnirea”, „lipsa”, „ș-orice nenorocire”, unde „răul nu îndrăznea”. Ba mai mult, se visează singur la părinți, fără cei trei frați ai săi. Și acesta este un fapt relevant, din care se deduce că, la un anumit tranzit al existenței sale, și-ar fi dorit să fie singurul copil, unicul beneficiar al „dorului fierbinte” al părinților. Este de presupus că, în anumite momente, s-a simțit concurat de iubirea datorată fraților săi, și ele au lăsat urme în inconștient, ieșind acum la iveală. Tânjirea lui după o afecțiune exclusivă lasă urme în travaliul creator, astfel că în poem, întreaga iubire părintească se catalizează doar asupra sa: „Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură / Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor”.

Se remarcă mereu inconsecvența stărilor psihice, zbuciumul și neliniștea ce izvorăsc din această nestatornicie, caracteristică universului oniric. Urmând secvenței paradiziac-infantile a pruncului fără griji, subiectul percepe anxietatea orfanului, într-o bruscă schimbare de registru pe care doar visul o poate pune în scenă (răsturnarea): „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate / Și parcă de când lumea părinți nu am avut / Simții cruzimea soartei în recea străinătate / Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut”. Casa părintească este pentru subiect refugiul, spațiul protector, securizant, dincolo de care se simte speriat, vulnerabil și nesigur. Frica de singurătate, de absența iubirii părintești fondatoare este prilej de anxietate onirică.

Putem deduce că atmosfera de pace și siguranță oferite în copilărie de casa natală (întotdeauna o „casă onirică” după Bachelard) și de prezența părinților determină niște așteptări ale subiectului, care, mai târziu, cere aceeași iubire și siguranță de la lumea înconjurătoare. Neprimind-o, se simte singur și dezamăgit (e probabil „cunoașterea dezamăgită” de care vorbea Durand).

Teama refulată, situația de criză, par să aibă o singură soluție: femeia cu care, întemeind la rândul lui o familie și refăcând astfel mediul securizant al casei natale, îi va reda echilibrul pierdut. Ilustrând involuntar metoda freudiană a asociațiilor libere, subiectul asociază ideea de fericire cu femeia iubită, soție dar „și îngerul” său păzitor: „Cât o iubeam? Și câtă simțeam eu fericire / Eu o vedeam un înger”. Echilibrul sufletesc stricat de secvența înstrăinării se reface prin noul episod oniric: „Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni, / vedeam în a mea casă bogată-ndestulare”. Singurătatea pare a fi nucleul anxios central și orice stare de echilibru este cea care o anulează.

Dar peisajul oniric se tulbură iarăși și din acest paradis regăsit se cade tot într-un infern sufletesc: „P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam, / Pare că era rece l-adânca mea durere / (...) / Căutări fatale avea a ei vedere, / Și când vorbea ca trăsnet în sufletu-mi izbea, /  (...) / Îmi imputa vini ce nu le aveam / Un chin, un iad, o muncă era amea viață”. Ideea clară a femeii (poate o reiterare a imaginii materne) devine tulbure și din sursă a liniștii se face un nou nucleu de deznădejde.

Cel de-al treilea etaj al paradisului inconștient este activat de prezența copiilor, „două ființe nevinovate” în care vede refugiul din calea singurătății și a lipsei de iubire: „Îmi era scumpă a lor vedere / Mi-era un balsam l-a mea durere”. Subiectul mai găsește o cale să fie singur, neiubit, ignorat,. Dar meandrele vieții psihice continuă disonant, liniștea lăsă din loc spaimei și nesiguranței: „Dar o schimbare neașteptată / Goli nălucul ce mă-nșela / (...) /Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față / În veci eu după ele eram neobosit / (...) / Dar să le ajung vreodată în veci mi-a fost oprit”.

Angoasa lipsei de iubire a celor din jur reapare, mai violent. Aceste ființe visate pot fi, la fel de bine, idealurile, visele nerealizate ale subiectului, care trăiește drama nereușitei sale. Aceste gânduri izvorăsc din mâhnirea refulată pe care i-au cauzat-o probabil eșecurile repetate pe anumite planuri: „Poruncitorul deget îmi arăta greșeala / Nebun de-a mea rușine, mai repede zburam”. Faptul că vede în vis pe unul din fii săi mort sugerează aceeași interpretare. Nereușita se alătură sentimentului de vină inconștientă: „O vină-n veci aduce o vină și mai mare”. Da fapt, cuvântul „vină” apare foarte des în discursul liber al subiectului, însemnând că fără să știe aceasta este prezentă, refulat, în inconștientul său.

Apoi, urmând firul gândurilor, subiectul visează că-și caută copiii și nu-i găsește, că totul îi era străin în sânul casei sale, că totul era „un chin”. Totul indică faptul că în starea de veghe subiectul e o persoană capabilă de atașament sentimental, dornică de legături sufletești puternice, fără de care nu se simte apărat și fericit: „Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine, / Al lor zâmbet la rană-mi făcea un mare bine”.

Firul narativ al cadrului oniric readuce subiectul la una din obsesiile anxioase ce revine cu frecvența de laitmotiv, „spaima de-ntuneric”, actualizare destul de transparentă a pulsiunii thanatice, concurată de cea erotică. Femeia (fostul „înger”) devine o figură satanică, ilustrând o nouă obsesie refulată de inconștient, teama că femeia nu este decât o sursă a răului și a suferinței: „Viclean, ascuns, fățarnic , împielițat Satan, / (...) / Parcă era femeie (...) / Ăst duh de răzvrătire era iarăși muiere / Să știi că a ta taină e-n mână de femeie / (...) / Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară / Și-n voile ei vreodată să nu poți intra”. Subiectul asociază inconștient femeia răului, necazurilor, o consideră a fi greu de mulțumit.

Nemulțumirea și supărarea refulate, frustrarea izbucnește c aură generalizată către toți oamenii, ceea ce ilustrează încă o dată inconsecvența trăirilor sale psihice. Explicația psihanalitică e previzibilă: sentimentele neîmpărtășite generează ură, din refularea mâhniri că nu ești apreciat , ca un mecanism de a răspunde la ceea ce primești: „Urăsem omenirea în câți îi cunoscusem / Și-mi era drag tot omul pe care nu-l văzusem”. Subiectul nu-și găsește echilibrul și se crede singurul vinovat: „Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie”.

Și totuși, conservându-și inconsecvența, subiectul declară: „Dar lumea mi-era dragă (...) / Când veselă, când tristă, într-nsa petreceam”. De ce? Pentru că până la urmă, rea sau bună, ea este spațiul vieții, deci singura apărare eficientă de marea primejdie, moartea, care-l îmbie prin groapa ei căscată, ca o absență-prezență.

Bibliografii la Biblioteca Județeană Constanța (BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ CONSTANȚA 2006)

 Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța, Cartea și lectura la Pontul Euxin, Constanța, 2006.

(90-91)

(...) Volumul este completat cu iun indice de persoane.Lucrarea a avut ecou în lumea științifică, artistică și literară, astfel că autoarea [Constanța Călinescu] și-a continuat demersul bibliografic, publicînd în 1979, tot sub egida BJC (în colaborare cu Ion Faiter), un al doilea volum, intitulat, liric, Dimensiunile unor vocații.

Într-un scurt cuvînt înainte, lucrarea este salutată de eminescologul și bibliologul Augustin Z. N. Pop:  „Numai prin asemenea repertorieri de creatori și de valoroase creații regionale  se poate întocmi analitic harta spiritualității românești, de-a lungul vremii, adevărată laudă a patriei, făcând prezentă pe tabloul ei desfășurat tradiția sprijinitoare a uriașului efort cultural contemporan al românilor...”. Volumul are în obiectiv 28 de personalități (25 originare din Dobrogea), fiind structurat în două părți; se dă o mai mare extindere datelor biografice. De un real folos sunt materialele iconografice, multe inedite, și este notabil faptul că în bibliografii, în afara lucrărilor apărute în volum sau în periodice, se introduc proiecte, partituri, afișe, lucrări inedite. Trebuie menționat faptul că ambele volume, pe lângă documentația de bibliotecă, se bazează și pe manuscrise, fotografii, cărți și periodice aflate în colecțiile personale ale autorilor cuprinși în sumar. Organizarea materialului bibliografic este aceeași ca în primul volum: operele originale în ordine cronologică, referințele în ordine alfabetică.

În atenția bibliotecii a fost și valorificarea colecțiilor de publicații periodice ; astfel, în 1970, apare indicele revistei „Tomis” pe anii 1966-1969, întocmit de Stela Motoc, indice parțial adnotat, instrument de bază în studierea anilor de început ai celei mai importante reviste de cultură dobrogene, sursă prețioasă de documentare pentru cercetătorii spațiului pontic. Reviste dobrogene: „Arhiva Dobrogei” și „Analele Dobrogei” este titlul a două publicații ce au apărut în prima jumătate a secolului XX, un adevărat tezaur documentar pentru studierea ținutului euxin, lucrare realizată în 1972 de împătimiții bibliologi Constanța Călinescu și Ion Faiter. În pofida ingerințelor cenzurii (care a lipsit lucrarea de autori și articole de mare importanță), volumul a avut meritul de a propune publicului însetat de cunoaștere, pentru prima oară după război, studii și materiale esențiale pentru trecutul României de la mare. Autorii au anexat, în afara indicelui de persoane, un indice toponimic, cuprinzând localitățile amintite în cuprinsul celor două reviste, cu precizarea schimbărilor survenite în denumirile lor începând cu 1878.

Publicațiile periodice vor constitui și baza cercetării bibliografice Orizonturi lirice dobrogene de Victor Corcheș și Gavril Voșloban (1984). După o introducere de istorie literară, care trece în revistă creația literară de la Pontul Euxin, autorii purced la o bibliografie pe autori, cu trei secțiuni: I. autori considerați dobrogeni; II. autori din restul țării publicați în periodice locale; III. autori din teritoriul pontic și din afara lui cu prezențe locale intermitente, trasee lirice nefixate, precum și listă de autori (numerotată de la 1 la 1291) ale căror date bibliografice se află doar în fișierul bibliotecii. Lcrarea este completată de o Bibliografie generală și de Lista periodicelor consultate (311 titluri apărute pe teritoriul dobrogean). În timp, volumul și-a dovedit utilitatea (în ciuda tirajului extrem de redus), fiind folosit intens de cei care au studiat fenomenul liric euxin. Remarcabil este faptul că, chiar în condițiile cenzurii, au putut fi evidențiate nume de autori și titluri de publicații periodice din fostele județe Durostor și Caliacra.

Preocupările privind valorificarea bibliografică a periodicelor apărute în dreapta Dunării vor cunoaște un moment de vârf prin publicarea în 1985 a volumului Presa dobrogeană (1879-1980), bibliografie comentată și adnotată de Dumitru Constantin Zamfir și Octavian Georgescu. Sunt descrise științific, detaliat, 508 publicații periodice (și de această dată cenzura a operat amputări, fiind eliminate o serie de titluri ce au apărut în județele Constanța și Tulcea și totalitatea titlurilor apărute în județele Durostor și Caliacra). Cu un Index de persoane, un Index cronologic și un index geografic, lucrarea s-a dovedit prin larga utilizare, un instrument științific prețios pentru cei interesați de un fascinant domeniu al manifestării spiritualității dobrogene: presa.

Seria Contribuții la bibliografia Dobrogei a fost îmbogățită în 1985 cu o lucrare a cărei apariție este justificată de trecutul, atât de bogat în evenimente, al provinciei românești de la mare: Arheologia și istoria veche a Dobrogei de Ștefan Cucu.

Cu competență și acribie, autorul ordonează, după criterii tematice, un imens material informațional (2379 note bibliografice) - cărți și articole din aproape 200 periodice românești și străine. Volumul are meritul de a include, pe lângă lucrările de specialitate și publicații nespecializate (îndeosebi presa locală, apărută începând cu 1878), fapt care îl face utilizabil unui cerc larg de beneficiari (publiciști, cadre didactice, studenți, elevi). Autorul completează bibliografia cu un substanțial studiu introductiv, un indice de persoane și unul geografic.

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Concursul de poezie și teatru Panait Cerna 2001”

 Concursul național de poezie și teatru Panait Cerna, Ediția XXVI, Tulcea, 2001

Se va desfășura în perioada 21-23 septembrie 2001 sub semnul împlinirii a 120 de ani de la nașterea poetului (25 septembrie 1881). Autorii care nu au debitat editorial și nu au împlinit vârsta de 32 de ani pot trimite 10 poezii, respectiv 1-2 eseuri (maximum 10 pagini, evidențiind locul lui P. C. în seria reflexivilor lirici și idealul său moral, dar și importanța operei sale teoretice), care vor fi dactilografiate în două exemplare la două rânduri și vor purta, în loc de semnătură, un motto. Într-un alt plic vor fi introduse datele personale și de creație ale autorului, inclusiv adresa și numărul de telefon. Același motto al lucrărilor va figura și pe plicul poștal. Lucrările vor fi expediate pe adresa Centrului Județean al Creației Populare Tulcea, str. Isaccei nr. 20, cod 8800, tel. 040/516072 până la data de 1 septembrie 2001.

„Educația copy-right-ului” (NOVAC 1999)

 Constantin Novac, Educația copy-right-ului, „Tomis”, noi. 1999

Imperativul actual al societății românești, reluat obsesiv în literă și spirit de către politicienii vremii și nu numai de ei, este alinierea la standardele europene. Întârziați cu câteva decenii de socialism multilateral dezvoltat, căruia îi adăugăm fără entuziasm și parte din deceniul aflat pe sfârșit, ne opintim să ne edificăm reperele unui viitor fără viza Schengen. Este cert că, fără reconsiderarea dreptului de proprietate (garantat sau numai protejat), nu putem accede la o societate liberă și prosperă. După cum ne pare la fel de cert că garantarea sau protecția proprietății private presupune o amplă campanie educativă (fără a-i elimina latura coercitivă) în spațiul mentalităților. Există deja semne îmbucurătoare de ordin legislativ, instituțional, organizatoric și moral că, din acest punct de vedere, nu mai suntem cei de ieri. Ciudat mi se pare însă faptul că toate disputele, înverșunările, patimile se învârt în jurul proprietății materiale - pământ, păduri, case, fabrici - acordând un minim interes problemelor legate de proprietatea intelectuală, cu atât mai ciudat și mai păgubitor cu cât civilizația postindustrială către care tindem socotește ideea ca fiind primordială, atâta vreme cât aceasta se pretinde, în ordinea progresului, singura capabilă de a transcende făcutul, oricât de valoros ar fi el.

Există, ce-i drept, o legislație în domeniu care ne instalează în rândul țărilor preocupate de recunoașterea și protejarea operei de creație intelectuală. Au fost inițiate organisme precum Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu unitățile sale asociate de gestiune colectivă a acestor drepturi, printre care și Fondul Literar, organisme menite să aplice prevederile legislative în varii domenii de activitatea creatoare spirituală. Afiliată la instituții internaționale de profil, cosemnatară a unor convenții sau documente emanate de uniuni mondiale prestigioase, România dovedește faptul că e capabilă să evalueze consecințele pozitive sau negative ale globalizării informației cu vocație de protecție. Nu sunt de ignorat nici cele câteva tentative românești de a glosa pe marginea subiectului în cauză, cu meritul de a fi demonstrat complexitatea fenomenului. Practic însă, toate aceste demersuri nu sunt dublate de interesul activ pentru edificarea unei mentalități, a unui respect general față de bunul încorporat într-o carte, într-un CD sau într-un proiect științific. În umbra acestui dezinteres, creatorii tratează cu o reticență inexplicabilă oferta de protecție a organismelor internaționale specializate, spațiu în care profitorii își exersează cu folos inteligența nativă, iar beneficiarii actului intelectual-cultural puțin se sinchisesc dacă se apleacă asupra originalului sau a unei copii banale. În concepția celor mai mulți dintre noi, sfera infracționalității se limitează la aspectele concrete de vătămare socială. E un handicap serios pe care îl vom resimți tot mai mult pe măsură ce evoluăm spre o societate complexă, întemeiată pe o tehnologie sofisticată, pe conștiința acută a dreptului individual și pe principiile unei economii de piață care tinde să umbrească acest drept în beneficiul întreprinzătorilor comanditari. mai simplu spus, în țările civilizate extensia copierii aflate în creștere în toate domeniile este însoțită de crearea unei infrastructuri care, fără a ignora legea profitului, ba dimpotrivă, promovează, alături de celelalte tipuri educaționale instituționalizate (estetică, ecologică etc) educația copy-right-ului. Se pornește de la premisa aparent paradoxală că actul de copiere ilegală reprezintă o amenințare a fluxului informațional și nicidecum o optimizare a acestuia prin multiplicarea ofertei. Sigur că pentru orice societate este foarte important accesul rapid, în termeni nebirocratici, la operele literare și științifice. Dar copierea ilegală poate afecta serios aspectul creativ al vieții intelectuale și culturale. Creativitatea intelectuală fiind considerată așadar de o importanță vitală pentru progresul unei națiuni, copy-right-ul îi asigură nu numai conservarea paternității, ci și baza ei financiară. Ceea ce vrea să releve că respectul pentru copy-right, dincolo sau împreună cu aspectul său moral, înseamnă încurajarea creativității. Specialiști într-un domeniu aflat la noi abia în față, inși care au edificat organisme miliardare (în dolari) transnaționale, însărcinate de organismele asociate să vegheze asupra operelor cu vocație de protecție avertizează asupra pericolului de a confunda liberul acces la informație, principiu unanim acceptat de autori, cu ideea „cursului liberei informații”. Deosebirea stă în profit, sâmburele, pentru noi, încă tare al economiei de piață.

Se impune, așadar, o accentuare a interesului pentru dreptul la proprietatea intelectuală, drept pe care, deși îl stăpânim noțional, nu-l conștientizăm pe de-a întregul. Ne lipsesc mentalitatea și, deopotrivă, terminologia accesibilă celor care au idei, dar nu știu să le valorifice cu folos. Regimul juridic confruntat cu asaltul noilor tehnologii apte să afecteze procesul de creație și să submineze astfel structurile tradiționale ale dreptului de autor, o dată devenit mai flexibil, va putea sluji supraviețuirii culturii prin protejarea adevăraților ei promotori. Și, în fine, relevarea sistematică și nuanțată a motivației economice în măsură să nască și la noi capitaliști ai copy-right-ului, cu toate consecințele benefice pentru societate.

„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)

 Alvaro Garzon, Politica națională a cărții, trad. S. Craia, pref. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999, 82 p.

Cuprins
Introducere
(....)
Obiectivele unei politici naționale a cărții
Subsectoarele lumii cărții
*Autorul
*Editorul
*Difuzorul. Librarul
*Cititorul. Biblioteca
Diagnosticul
*Pentru autori
*Pentru editor
*Pentru tipar și producția de carte
*Pentru comerțul și difuzarea de carte
*Pentru lectură
Definirea politicii
Mecanismele de dezvoltare a cărții
*Politici privind autorii și creația protejată prin drepturi de autor
*Politici privind editarea
*Politici privind tiparul și producția de carte
*Politici privind comerțul și difuzarea de carte
*Politici privind lectura
Legea cărții
Concertarea între sectorul public și cel particular
*Consiliul național al cărții
Strategia politicii de carte
*Decizia politică la nivel înalt
*Sarcina specialistului în privința sectorului particular
*Sarcina specialistului în privința sectorului public
*Dialogul între sectorul public și cel particular
*Legea cărții. Consiliul național al cărții
*Formarea resurselor umane
Specificitatea manualului școlar
Anexe
1. Formularea unei politici naționale a cărții
2. Propuneri pentru o lege tip dedicată cărții

Introducere

(17) În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC - inițiale franceze) - situat în Columbia - și de a fi ulterior,timp de șapte ani, secretarul general al acestuia.

Mandatul CERLALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numai de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența unui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de (...).

„Tratat practic de editare” (SCHUWER 1999)

Philippe Schuwer, Tratat practic de editare, ed. nouă, revăzută, întregită și adusă la zi, trad. D. Lică & B. Stanciu (fr. 1997), Amarcord, Timișoara, 1999

Cuprins
13 Prefață
15. I. Cele 5 funcții principale ale editorului
15 Descoperirea autorilor, a temelor și a formulelor de editare
21 Asigurarea și finanțarea realizării lucrărilor
23 Asumarea difuzării și distribuirii cărții
27 Promovarea fondului de carte al editurii
29 Obligativitatea unui rezultat
30 Situația în activitatea de editare
39 II. Dreptul de autor
39 De la convențiile internaționale la Codul proprietății intelectuale
39 Scurt istoric
41 Convenția de la Berna
44 Convenția universală privind dreptul de autor
46 „Revizuirile de la Paris 1971”
50 Concluziii provizorii privind jurisprudența internațională
51 De la „fotoplagiat” la dezvoltarea de noi tehnici
51 Codul proprietății intelectuale, 1992
53 Legea franceză privind reprografia
55 III. Principalele contracte cu autorii și colaboratorii
57 Contractul de editare. Principalele condiții negociabile
60 Durata proprietății literare și artistice
61 Opere ce țin de dispoziții speciale: opera de colaborare 62; opera colectivă 62; opera sub pseudonim sau anonimă 63; opera compozită 63; opera postumă 63; opera audiovizuală 64; contractul nui tîn regi autorului 65; contractul nuit pe din două 67; autorii salariați 67
68 Autorul editor
69 Despre negocierile contractului și relațiile autor-editor
75 Transferarea contractului de editare
(...)
514 Contractr cu cesiune a unei lucrări ilustrate sau contract de coeditare
524 Coeditarea cu cesiunea filemlor ilustrației
524 Pro sau contra coeditărilor?
527 3. Coproducțiile de lucrări ilustrate
527 Definiția și caracteristicile coproducției
529 Contract de coproducție internațională
534 Forme și împărțiri ale responsabilităților
535 Promovarea unei politici de coproducție 
536 4. Târgurile internaționale de carte
537 Târgul de carte de la Frankfurt
540 Alte târguri internaționale de carte importante: Londra 540; Bologna 540; ABA și ALA 541; Libor 542; francofonie - Geneva, Bruxelles, Paris 543
545 XII. Cesiunile pentru editările în limba franceză
545 Ediția de buzunar. Cluburile și vânzarea prin corespondență. Curtajul
545 1. Cesiunile de cărți în format de buzunar
547 2. Cesiunile către cluburile cărții / vânzarea prin corespondență
550 Contract de cesiune al unui editor către un club al cărții
552 Cesiunile către un club sau ca vânzare prin corespondență a coeditărilor cumpărate în străinătate
553 3. Curtajul sau vânzarea la domiciliu

„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)

Alvaro Garzon, Politica națională a cărții. Un ghid pentru munca pe teren, trad. (fr. 1997) S. Craia, pref. lect. univ. dr. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999.

Prefață (5-12)
Autorul acestei lucrări este șeful Secției carte și industrii culturale din UNESCO și lucrează în domeniu de mai multe decenii. Columbian, născut și crescut într-o zonă cu numeroase probleme, implicat în dezvoltarea culturală a țării sale, creatorul unui organism original și viabil - Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC) - A. G. este o personalitate plină de energie și un profesionist al diagnosticării fenomenelor ce se circumscriu culturii scrise. Calitatea sa oficială a făcut ca expertul UNESCO să străbată planeta în nenumărate rânduri, pentru a identifica problematica lumii cărții, pentru a reuni factorii responsabili, pentru a incita la dialog în căutarea soluțiilor. Dispunând de o experiență bogată, și de un profesionalism de înaltă clasă, de avantajele muncii în echipe formate de specialiști din diverse țări, el a elaborat principiile generale ale unei politici naționale în favoarea cărții și lecturii, pe care le prezintă într-o o modalitate concentrată, reducând totul la esențial și luând în calcul toate elementele. Nimic în plus, nimic în  minus - aceasta este formula unui demers de sistematizare a tot ce ține de „lanțul cărții”, de profesiile implicate, de relațiile sector public-sector privat.
Autorul pornește de la premisa că soluțiile sunt condiționate de perfecta înțelegere a realităților, ceea ce presupune observarea componentelor psiho-sociale, economice, politice și culturale ale universului cărții, de la autor până la cititor. El a și realizat un prim raport asupra stării de lucruri în acest domeniu, în România, după ce a avut întâlniri cu autori, editori, difuzori, bibliotecari, dar și cu reprezentanți ai ministerelor (Culturii, Educației, Finanțelor, Justiției). Raportul, prezentat celor în cauză, a impresionat prin acuratețe și profesionalism, arătând în mod concret valoarea unui bun diagnostic.
Lucrarea Politica națională a cărții, prezentată acum în traducere românească, oferă un remarcabil model de analiză și de acțiune în domeniul politicii culturale, de mare utilitate în prezent, când societatea românească se află în căutarea unor căi de dezvoltare. Experiența personală a autorului și experiența UNESCO pot oferi în acest moment nu numai principii clare și perfect articulate, dar și sugestii de ordin practic, precum și un excelent exemplu de structurare cât mai inteligentă și eficientă a voinței politice.
În Țările Române primul „model editorial” se prefigurase în liniile sale principale înainte de introducerea tiparului, care este relativ timpurie. Civilizația cărții manuscrise produsese o structură editorială coerentă, pe care arta tiparului se va grefa, la început ca o noutate de ordin tehnic, pentru a genera fenomene socio-culturale mai complexe, cu implicații politice.
Imprimeria și-a făcut apariția pe pământ românesc în primul deceniu al sec. XVI, prima carte fiind tipărită în 1508 în limba slavă, limba oficială a bisericii și cancelariei domnești. Prima carte în limba română a fost tipărită la Sibiu , în 1544. Până în sec. XVIII s-au publicat mai ales cărți de cult, laicizarea cărții și a tiparului fiind târzie.
La începutul sec. XIX au apărut și în Moldova și Țara Românească tipografii laice, particulare, precum și edituri care au jucat un rol esențial pentru cultura românească. Acestea au fost create de intelectuali cu orizont european, oameni care s-au remarcat prin multiple inițiative culturale.
Intelectuali și scriitori de la jumătatea veacului trecut au imprimat cartea diversă, laică și de activitatea lor editorială, desfășurată cu multe sacrificii, se leagă și istoria literaturii naționale, precum și difuzarea prin prin traduceri a literaturii universale.
Diversificarea producției editoriale a coincis cu afirmarea gândirii și creativității românești în domeniile științific, artistic și tehnic. Industria poligrafică a luat avânt, înmulțindu-se tipografiile și editurile, majoritatea inițiative particulare, dar și unele susținute de stat prin intermediul unor fundații (Casa Școalelor).
Cartea românească a cunoscut în această epocă o modernizare cu totul remarcabilă, prin conținut, calitate tipografică și aspect grafic, acesta din urmă fiind în acord cu stilul „1900” răspândit în Europa.
După primul război mondial, în România a început o etapă de avânt economic ce s-a ilustrat și în lumea cărții și editurii.
Au apărut edituri noi: Cartea Românească, înființată în 1919, Cultura Națională, 1921, Scrisul Românesc, 1922, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, 1933. Asemenea edituri, cu programe culturale de anvergură, cu serii și colecții de real prestigiu, au marcat o perioadă dintre cele mai productive sub aspectul marilor valori ale culturii românești.
După al doilea război mondial, în România a avut loc o radicală schimbare de regim politic și a început o altă vârstă și pentru o societatea românească și pentru lumea editorială. Perioada 1944-1948 a fost o etapă de tranziție. Ca urmare a naționalizării tuturor tipografiilor, editurilor și librăriilor, statul finanța și controla integral producția, editarea și difuzarea cărții. S-a constituit un sistem editorial,în subordinea Ministerului Culturii și a unor organisme de stat. Acesta cuprindea un număr de edituri cu profil distinct, pe domenii (științific, tehnic, literar ș. a.). De-a lungul câtorva decenii ele au suferit unele schimbări, unele fiind comasate, apărând altele noi, fiindu-le schimbate și numele. În 1969 a avut loc reformă editorială. Au luat ființă Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor  și Editura Kriterion - pentru publicarea cărților în limbile minorităților naționale. S-au creat noi edituri și în provincie: Dacia la Cluj Napoca, Junimea la Iași, în 1969, Scrisul Românesc la Craiova și Facla la Timișoara, în 1972. Astfel, în 1989 - 17 edituri funcționau într-un sistem unic, coordonat de Centrala Editorială a Consiliului Culturii, dar în subordinea unor instituții diferite mai funcționau și alte case de editură.
Centralizarea producției editoriale și a difuzării cărții, precum și cenzura sunt caracteristici proprii etapei încheiate în decembrie 1989, după care urmează, pentru societatea românească și pentru lumea cărții și editurii, o perioadă cu totul diferită sub toate aspectele și care se definește prin căutarea unei noi identități.
Ca urmare a revoluției din decembrie 1989 a devenit posibilă înființarea de edituri și tipografii particulare. Condițiile unui început de economie de piață au bulversat deopotrivă cererea și  oferta de carte, mentalitatea publicului și a editorului.
Sub aspectul tehnicii poligrafice ai apărut înnoirile.
Nu au întârziat să apară noile procedee de procesare computerizată a textelor, care au schimbat aspectul cărților, au modificat organizarea muncii în edituri și tipografii.
Cenzura a fost desființată, cererea și oferta s-au diversificat și s-au conturat, pentru prima oară după o jumătate de secol, noi categorii ale publicului, cu niveluri și exigențe variate.
Prețul cărți a înregistrat creșteri galopante, ceea ce a modificat obișnuința românilor de a cumpăra carte.Ca urmare, tirajele anumitor genuri s-au redus drastic punând în dificultate editurile care nu produc carte de consum.
Conform statisticilor au fost înregistrate peste 4.000 de edituri, dar multe dintre ele nu au activat niciodată ori și-au încetat activitatea după două-trei apariții.
În prezent, circa 20 de edituri domină în producția de carte (ele realizând mai multe zeci de titluri pe an).
Culegerea și paginația pe calculator și nevoile financiare au avut ca urmare pe de o parte reducerea, pe de altă parte reprofilarea resurselor umane din edituri. Nemaifiind instituții bugetare, acestea au început să lucreze conform criteriilor de performanță.
S-au produs mari schimbări și în aspectul și în calitatea tipografică a cărții. Concurența a impus oferta de carte cu coperți atrăgătoare sau incitante, o nouă calitate a hârtiei și cartonului, dezvoltarea cărții industriale.
Unele edituri au început să imprime în străinătate. A crescut importul de hârtie și s-a informatizat aproape integral activitatea internă.
În domeniul poligrafic au apărut numeroase tipografii particulare, iar cele existente s-au privatizat. Ele au fost dotate cu echipamente performante, și-au diversificat serviciile și s-au restructurat. Personalul s-a redus și s-a recalificat, dobândind noi competențe.
În domeniul difuzării s-au produs de asemenea mari schimbări. Vechile rețele de librării s-au privatizat și s-au modificat. Au apărut rețele particulare de difuzare, angrosiști de carte, firme specializate în distribuție, librării și rețele de librării private.
Unele edituri și-au creat și rețele proprii de difuzare. A devenit ofensivă activitatea promoțională, iar sistemele de comerț s-au diversificat. Au înflorit comerțul stradal și comerțul prin poștă.
Se observă dinamismul unor edituri tinere, conduse de oameni tineri, viu o mentalitate diferită de aceea a editorilor din generațiile vârstnice. Acești manageri i-au hotărâri și acționează repede, neconvențional, în editurile lor munca se desfășoară în ritm accelerat,cu personal puțin, dar eficient și interesat direct de prosperitatea editurii. Sunt întreprinzători ce urmăresc un model occidental, ale căror produse, imprimate uneori în străinătate, au o calitate poligrafică și un aspect comparabil cu acela din alte țări. Ei nu depind de subvenții și pun un preț deosebit pe difuzarea proprie.
Au apărut și asociații profesionale de editori: Asociația Editorilor din România, Societatea Patronilor de Edituri din România, Asociația Editorilor cu Profil Pedagogic și Breasla Cărții Maghiare.
Un sondaj sociologic, efectuat în mai 1998, pentru a analiza „consumul cultural” a indicat faptul că 29% din populație a cumpărat cel puțin o carte în ultimele 3 luni, ceea ce înseamnă că pe piața cărții au intrat circa 2 milioane de exemplare lunar, estimate la 6 milioane dolari pe lună.
Pentru a sprijini editarea cărții de cultură și literaturii naționale, Ministerul Culturii dezvoltă un program de subvenții destinat anumitor genuri de carte, asigurând prețuri accesibile, inclusiv pentru achiziționarea de către biblioteci. Pentru literatura științifică și tehnică, un demers similar este dezvoltat de Ministerul Cercetării și Tehnologiei.
Politica M. C. în privința cărții trebuie să aibă ca obiectiv general asigurarea unui cadru juridic favorabil dezvoltării cărții, stimularea inițiativei particulare în domeniul editării și difuzării cărții, promovarea cărții românești în interiorul și exteriorul țării, stimularea creativității autorilor naționali.
Politica culturală creează și ameliorează continuu structuri viabile, logice, adaptate la realizarea socială, asigură necesarul minim în materie de fonduri și veghează ca acestea să fie bine folosite. Proiectele subvenționate trebuie să se încadreze în anumite norme al căror rost este acela de a evita risipa sau utilizarea nerațională. Se are în vedere nu numi ansamblul, dar și detaliul. Politica culturală nu se adresează unui cetățean ideal, ci fiecărei categorii în parte. Ea evaluează cu luciditate realitatea și se adaptează.
Lucrarea distinsului expert care este A. G., publicată de UNESCO, vine să ne demonstreze cum ne putem integra mai bine, sub aspect cultural, într-o lume în care fiecare națiune vine cu valorile ei.
Într-o perioadă ca aceasta, pe care o traversează România, sprijinul pe care îl oferă UNESCO, acordând dreptul de traducere pentru acest model de gândire și acțiune, care este Politica națională a cărții, devine salutar și merită apreciat ca atare.

Prefață la ediția românească - A. G. (15-16)
Această lucrare, care nu are altă pretenție decât să servească drept ghid pentru lucrul pe teren, rezumă experiența dobândită la UNESCO de-a lungul multor ani, în privința dezvoltării cărții și lecturii.
Traducerea în limba română a acestei cărți nu urmărește să propună României să adopte un model, chiar dacă acesta a dat bune rezultate în alte țări. Suntem foarte conștienți de faptul că fiecare țară are specificul ei, o problematică proprie și, în consecință, are nevoie de soluții adaptate cazului ei particular.
Difuzând acest experiențe ale UNESCO ne gândim că, în formularea unei politici de dezvoltare a sectorului editorial: structura sectorului este aceeași pretutindeni în lume. Compus din scriitori, traducători, editori, tipografi, librari și bibliotecari acesta implică peste tot comportamente similare în dinamicile create în interiorul acestui „lanț al cărții”. Dacă este plasat în contextul unei economii de piață,el reacționează la fel față de acțiunile concepute de sectorul public în materie de politici culturale, de fiscalitate, de investiții ș. a.
În procesul de globalizare pe care îl traversăm, cultura se află, ca niciodată până acum, legată de economie: mondializarea culturii se confundă cu difuzarea internațională a produselor culturale (cărți, muzică, audiovizual). Suntem convinși că o țară având forța culturală a României poate juca un rol activ în acest flux planetar, pentru că „globalizarea” nu trebuie să însemne „uniformizarea” comportamentele culturale.
Dezvoltarea editării cărții în România (sub aspect cultural ca și sub aspect economic) depinde de acțiunea concertată a celor doi mari protagoniști: statul și sectorul particular.
Dacă lectura paginilor ce urmează poate contribui la o mai bună înțelegere a problemelor sectorului editorial și la o mai bună precizare a mizelor strategice ale culturii scrise, această lucrare modestă își va atins scopul.

Introducere (17-22)
În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii  cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERALC) - situat în Columbia - și de a fi ulterior, timp de 7 ani, secretarul general al acestuia.
Mandatul CERALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numa de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența oricărui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de interese ale diferitelor profesii implicate și complementare și, în sfârșit, din cauza relațiilor când armonioase, când conflictuale dintre stat și întreprinderile particulare.
Pe atunci exista o concepție asupra culturii care din fericire acum tinde să dispară; în cadrul planificării globale a dezvoltării, cultura  era considerată importantă în măsura în care vehicula expresiile autohtone, dar era cu ușurință împinsă pe un plan secundar în raport cu prioritățile economice ale dezvoltării. Altfel spus, cultura era ruda săracă în bugetul statului. În prezent se știe că, alături de exportul tradițional de materii prime și produse naturale, creativitatea țărilor în curs de dezvoltare poate să le aducă acestora resurse economice considerabile, cu condiția ca ele să reușească să joace un rol activ pe piața mondială a industriilor culturale.
Țările industrializate oferă un exemplu în acest sens, pentru că ele obțin sume foarte mari, mai mari uneori decât cele provenite din vânzarea produselor manufacturate, din produsele protejate prin drepturile de autor (carte, film, disc, audiovizual).
Astfel un număr considerabil de conducători ai lumii în curs de dezvoltare a început să perceapă cultura într-o altă lumină, văzând în manifestările  culturale pe de o parte, forme de răspândire a valorilor locale în exterior,iar pe de altă parte, surse de locuri de muncă, mai ales în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii, care constituie baza în sectorul industriilor culturale.
În asemenea condiții s-au desfășurat, începând din anii 70 până acum, numeroase experiențe d dezvoltare națională a cărții, având rezultate diferite în diverse locuri de pe glob. Numeroase țări au reușit să creeze un mediu macroeconomic favorabil industriei cărții.
Datorită unei voințe politice la cel mai înalt nivel și  unui dialog constructiv între sectorul public și cel particular, creația literară națională a fost stimulată printr-o legislație care protejează dreptul de autor; activitatea de editare a beneficiat de o politică fiscală favorabilă industriei cărții, de un acces privilegiat la creditele bancare, de o participare sporită la piața manualelor școlare, de tarife poștale preferențiale, de încurajare pentru export ș. a. Tipografiile au putut adopta noi tehnologii datorită politicilor de liberalizare a importurilor de echipamente și materii prime. Dezvoltarea comerțului de carte a fost susținută prin politici vamale și politici de schimb adaptate specificității cărții, prin aplicarea sistemului ISBN și a codului de bare, prin întărirea mecanismelor de difuzare și modernizarea librăriilor. Promovarea lecturii s-a tradus prin coordonarea sistemelor naționale de biblioteci, organizarea unor campanii de lectură în mediul rural, cercetări și anchete asupra obișnuințelor de lectură, publicitate instituțională etc.
Experiențele încununate de succes au în comun faptul că sectorul cărții a fost tratat ca un tot și că au fost evitate abordările parțiale (numai lectura, doar tipografia etc). Succesul s-a bazat tocmai pe promovarea simultană a tuturor componentelor sectorului.
Lumea cărții nu și-a dezvăluit încă toate secretele, dar în urma acestor eforturi am învățat să înțelegem mai bine comportamentele universului editorial și să interpretăm, până la un anumit punct, dinamicile subterane în scopul definirii unei politici de dezvoltare.
Paginile ce urmează conțin o sinteză  acestei experiențe. Cititorul va constata că au fost evitate, pe cât posibil, abordările istorice, analizele socio-culturale ale cărții și orice încercare de prospectare în legătură cu cu industria editurii. Aceasta ar fi putut face obiectul unor dezvoltări ample și interesante, dar nu intrau în obiectivul volumului de față, care se adresează în principal persoanelor însărcinate ori interesate să aplice o politică a cărții după ce s-a luat o decizie la cel mai înalt nivel.
Am căutat nu atât să demonstrăm avantajele unei asemenea politici, cât să concepem un fel de „vade-mecum” care să permită o mai bună înțelegere a elementelor constitutive ale sectorului și a dinamicilor lui interne, intensificând punctele nevralgice pe care orice diagnostic trebuie să le examineze și să sugereze măsurile concrete ce trebuie luate pentru realizarea unei politici de dezvoltare a sectorului cărții.
Aceasta explică structura liniară și în mod necesar enumerativă  textului. Poate că specialiștii obișnuiți cu limbajul cărții vor considera că definițiile privesc aspecte elementare, dar nu trebuie pierdut din vedere că, în multe țări, cei care aplică politica în favoarea cărții nu sunt neapărat specialiști în domenii.
Trebuie subliniat, pe de altă parte, că pentru a concretiza în mod eficient și durabil măsurile de promovare a cărții, cel mai bun lucru este materializarea lor într-un corpus juridic apt să le includă pe toate. Iată de ce am considerat oportun să reproduc în anexă textul unei „legi tip” referitoare la carte. Acest model, din care s-au inspirat numeroși legislatori din țările Americii Latine, a fost adoptat de specialiștii din regiune în cadrul programului UNESCO-CERLALC; el este recunoscut și sub numele „legea tip de la Guayaquail”, deoarece în acest oraș i-a fost definitivată redactarea. Este posibil ca, prin unele aspecte, această lege tip să nu se adapteze tuturor tradițiilor juridice, dar legislatorii și toate celelalte organisme responsabile vor găsi în acest model un text de referință.
În orice caz, în formularea unor politici naționale a cărții, este necesar să se aibă în vedere toate măsurile ce par a oportune, în lumina angajamentelor multilaterale luate de stat la nivel subregional, regional sau internațional.
Această lucrare nu și-ar atinge scopul dacă lectura ei n-ar provoca reacții, comentarii și un schimb, salutar, de date și de experiențe. În contextul în care se dezvoltă noi tehnologii media și rețele electronice de informare, ce nu vor întârzia să influențeze structura sectorului cărții, este limpede că orice politică de dezvoltare a sectorului trebuie să fie evolutivă. Împărtășirea experienței dobândite, studiul conjugat al succeselor și eșecurilor este cel mai bun mijloc de a favoriza dezvoltarea cărții. Fidel misiunii sale, UNESCO înțelege să rămână un centru al schimbului de informații și  un loc de analiză în slujba unei cooperări tehnice tinzând spre o dezvoltare a valorilor spirituale și culturale ale ființei umane.


Cartea un lanț articulat (23)
S-a constatat că cele mai multe inițiative de dezvoltare a producției și difuzării cărții în țările în curs de dezvoltare au eșuat. Explicațiile acestor fenomene sunt numeroase și cele mai multe sunt legate de situația generală a economiei acestor țări, de izolarea lor față de axele industriilor culturale și de fragilitatea endemică a planificărilor de stat.
Totuși, examinarea atentă a diferitelor proiecte de dezvoltare a cărții arată că preocuparea autorităților în acest domeniu se traduce mai mult prin editarea de carte în sectorul guvernamental sau prin importul masiv de lucrări distribuite la prețuri mici sau gratuit. Oricât de lăudabilă ar fi ea, o asemenea acțiune nu se poate dezvolta la infinit.
În alte cazuri se dezvoltă unul dintre diferitele aspecte ale cărții și lecturii: organizarea de biblioteci, campanii în favoarea lecturii, înființarea unor premii literare destinate încurajării autorilor.
(...)

Editare modernă (SCHUWER 1997)

Philippe Schuwer, Tratat practic de editare, trad. (1997) D. Lică & B. Stanciu, Amarcaord, Timișoara, 1999.

(13) Prefață (B. S.)

(15) I. Cele cinci funcții principale ale editorului
(15) Descoperirea autorilor, a temelor și a formulelor de editare
(21) Asigurarea și finanțarea realizării lucrărilor
(23) Asumarea difuzării și distribuirii cărții
(27) Promovarea fondului de carte al editurii
(29) Obligativitatea unui rezultat
(30) Situația în activitatea de editare

(39) II. Dreptul de autor (B. S.)
(39) De la convențiile internaționale la Codul proprietății intelectuale
(39) Scurt istoric
(41) Convenția de la Berna
(44) Convenția universală privind dreptul de autor
(46) „Revizuirile de la Paris 1971”
(50) Concluzii provizorii privind jurisprudența internațională
(51) De la „fotoplagiat” la dezvoltarea de noi tehnici
(51) Codul proprietății intelectuale, 1992
(53) Legea franceză privind reprografia

(55) III. Principalele contracte cu autorii și colaboratorii (B. S.)
(57) Contractul de editare. Principalele condiții negociabile
(60) Durata proprietății literare și artistice
(61) Opere ce țin de dispoziții speciale. Opera de colaborare. Opera colectivă. Opera sub pseudonim sau colectivă. Opera compozită. Opera postumă. Opera audiovizuală. Contractul numit în regia autorului. Contractul numit pe din două. Autorii salariați
(68) Autorul-editor
(69) Despre negocierile contractului și relațiile autor-editor
(75) Transferarea contractului de editare
(76) Propuneri de contracte tip
(77) Cerere de încheiere de contract
(79) 1. Contract de editare a unei opere de literatură generală
(91) Ediția a doua. Drept de preempțiune
(99) 2. Contract pentru crearea și editarea unei opere științifice, tehnice sau juridice (Contract de comandă)
(105) Drept de preempțiune
(106) 3. Contract de cesiune a drepturilor de adaptare audiovizuală a unei lucrări
(109) 4. Contract cu coordonatorul de colecție
(109) Contract nr. 1: colecție din inițiativa coordonatorului
(115) Contract cu un coordonator de colecție, autor al lucrărilor din colecția sa
(116) Contract nr. 2: colecție aparținând editorului, reluată de coordonatorul de colecție
(119) Contract nr. 3: colecție creată  la inițiativa editorului
(121) 5. Contract pentru redactarea unei contribuții la o operă colectivă
(124) 6. Contract pentru traducerea unei opere de literatură generală
(136) 7. Contract încheiat cu un packager
(141) 8. Contract cu ilustratorul
(147) 9. Scrisoare-contract cu ilustratorul (contribuție la ilustrarea unei lucrări)
(149) Drepturi de reproducere pentru operele muzicale și multimedia
(151) Sancțiuni pentru atingerile aduse dreptului de autor
(152) Despre contrafacere și despre plagiat
(153) Piratarea la scară internațională
(154) Fotocopierea
(155) Împrumutul cu plată sau fără plată?
(157) Dreptul de informare: limite și sancțiuni
(157) Atingerea adusă (intimității) vieții private
(157) Deciziile Ministerului de Interne
(158) Provocările, defăimarea, injuria, ofensele și ultrajele
(159) Alte obligații ale editorului
(159) Depozitul legal sau Agenția Bibliografică Națională (1994)
(161) Menționarea ISBN sau ISSN
(161) Prețul unic (legea Lang)

(163) IV. Operele editate (B. S.)
(163) De la manuscrise propuse din proprie inițiativă la opere comandate.
Romanele contemporane. Romanele polițiste. Romanele sentimentale. Poezia. Operele teatrale și cinematografice. Novelizarea. Lucrările de critică și eseurile. Științele umane și sociale. Istoria și geografia. Religia. reportaje, documente și eseuri asupra realității. Cărțile științifice, tehnice, medicale și profesionale. Economia și gestiunea. Enciclopediile. Atlasele. Dicționarele. Operele de popularizarea. Lucrările școlare, extrașcolare și universitare. Cărțile practice. Ghidurile turistice. Albumele și cărțile pentru tineret. Benzile desenate. Albumele fotografice. Textele clasice și operele complete. Cărțile în format de buzunar. Traducerile. Agendele. Bibliofilia. Fasciculele.

(213) V. Personajele cheie ale editării (B. S.)
(214) Autorul
(218) Directorul literar sau directorul colecțiilor literare (redactorul-șef)
(221) Lectorul
(222) Traducătorul
(224) De la tehnoredactor la lectorul-corector
(226) Directorul editorial
(228) Responsabilul de ediție sau redactorul (editor)
(230) Secretarul de ediție
(230) Directorul artistic și asistenții săi
(233) De la iconografi la documentariști
(236) Ilustratorul
(238) Cartograful
(238) Fotograful
(239) Directorul tehnic, șeful de producție și tehnicienii
(242) Directorul de editare electronică și multimedia
(243) Packagerul
(247) Consultantul
(248) Relațiile sectorului editorial cu celelalte personaje cheie
(248) Președintele-director general (de la microfirmă la grup)
(255) Noua hartă strategică acelor două grupuri franceze
(258) De la directorul financiar la controlorul de gestiune
(259) Marketingul și serviciul comercial
(262) Serviciul de publicitate
(265) Serviciul de presă
(268) Serviciul de cesiuni de drepturi
(270) Juristul
(271) Direcția resurselor umane
(272) De la agentul literar la agenția pentru drepturi
(274) De la agentul artistic la agenția de ilustrație
(274) Agenți fotografică
(276) Producătorii de imagini în mișcare
(277) Muzeele, instituțiile și organismele culturale

(279) VI. De la devize la calculele de exploatare estimative
(279) Cererea de deviz
(281) Cereri de deviz (cărți cu text/ilustrate)
(285) Costurile de concepție și de realizare
(293) De la devizele estimative la cererile de ofertă
(294) Costurile fixe și costurile variabile
(294) Devizul definitiv
(299) Stabilirea prețului de cost
(300) De la contul de exploatare estimativ la prețul de vânzare estimat
(307) Contul de exploatare estimativ
(309) Contul „punctului mort”
(310) Prețul de vânzare public
(311) De la distrugere la vânzare cu preț redus

(313) VII. Noțiuni de fabricație
(313) O instruire continuă și permanentă
(316) Hârtia
(316) De ce atâtea formate de cărți?
(317) Aprovizionarea cu hârtie
(318) Principalele formate de hârtie disponibile
(319) Ce reprezintă formatul util?
(321) Alegerea hârtiei: ce criterii și ce sortimente?
(328) Comanda de hârtie
(331) Culegerea
(331) De la plumb la film
(332) Culegerea cărților
(333) Utilizarea cărților
(335) PAO
(340) Culegerea integrată la editor?
(341) De la bazele de date la culegere/gravură
(344) Fotogravura
(344) Clișeele de tipar înalt
(344) Clișeele de tipar adânc
(345) Filmele offset
(349) Scannerele
(350) Duplicarea filmelor pentru ilustrații
(352) Tipărirea
(352) I. Tipărirea offset
(353) Așezarea paginilor sau montajul, schema de așezare
(353) Ozalidul. Transferul sau copierea
(355) De pe calculator pe placă. Montajul plăcilor și tipărirea
(356) Presele offset
(357) Calități și  limite ale offset-ului color
(358) II. Tiparul înalt
(358) Mașinile rotative de tipar înalt cu hârtia în bobine. Cameron sau presele rotative cu curele
(359) III. Microtirajele sau tirajele speciale
(360) Transmisia digitală
(361) Facsimilele sau reprinturile
(361) IV. Tiparul adânc
(362) Controlul tirajului pe prese
(362) Defectele de imprimare
(364) Stocarea unei părți a tirajului
(365) V. Domeniul bibliofiliei: tirajul gravurilor originale.
Serigrafia și șablonul. Stampa originală. Gravuri în lemn sau xilografia. Gravura în cupru. Litografia
(370) Finisarea
(370) Broșarea
(370) Fălțuirea, adunarea. colaționarea și alte operațiuni
(372) Broșarea cu cotor lipit
(373) Legarea
(373) Executarea copertelor (cărți cartonate sau legate)
(373) Legarea cu cotor lipit
(374) Poleirea copertelor, materialele de îmbrăcare a copertelor
(377) Introducerea blocului în scoarță
(377) Lăcuirea sau celofonarea
(378) Legarea cu inele sau spirale
(378) De la încărcarea pe sănii la livrarea volumelor finisate
(379) Costurile și condițiile de transport

(381) VIII. De la reimprimări la noile ediții
(381) Reimprimarea
(384) Economia reimprimării în alb-negru și în culori
(387) Noile ediții. Constrângerile tehnice

(391) IX. Preocupare și concepție tipografică
(391) Timp de mai multe secole a prevalat priceperea tipografilor
(393) Carta grafică
(394) Preliminarii la orice concepție grafică
(397) Tehnoredactarea și spațiul ei
(411) Linii, vignete și ornamente
(412) Colontitluri și coloncifre
(413) Notele
(413) Paginile liminare și paginile finale
(414) Variante de paginare a cărților ilustrate
(416) Coperta sau  imaginea unei politici
(419) Legătura și ornamentarea

(423) X. Realizarea cărții
(423) Alegerea titlului sau al colecției
(424) Protejarea titlurilor. Cercetări și formalități prealabile
(426) „Fișa cărții”
(429) Textul
(429) Prezentarea manuscrisului. Lectura și revizuirea manuscrisului
(432) Tehnoredactarea manuscrisului și protocolul de culegere
(439) De la determinarea volumului la estimarea numărului de pagini
(440) Fișa de catalog
(441) Lectura tiparelor de probă și semnele de corectură
(447) Termene și întârzieri. Planning-ul editorial. Ședința de producție
(452) Ilustrațiile
(452) 1. Cărți ilustrate cu documente și fotografii
(452) Iconografia: alegerea autorului sau a editorului?
(453) Primele intervenții ale iconografului
(453) Economia iconografiei. Diverse etape și obligații ale căutării
(454) Riscurile deteriorării sau pierderii originalelor
(455) Măsuri de precauție pentru legendele ilustrațiilor: atingere la viața privată
(456) Administrarea dosarelor
(458) Realizarea documentelor gravate
(459) Codul uzanțelor în  materie de ilustrare fotografică
(474) 2. Drepturi de reproducere a operelor de artă preexistente (ADAGP, SPADEM)
(476) 3. Comanda de ilustrații originale
Desene, scheme, diagrame în alb-negru/color. Scara de mărire/micșorare și micșorarea de grup. Amplasarea textelor pe desenele tehnice. Hărți geografice. Desene documentare în alb-negru și color. Noi concepții grafice. Desenele din cărțile de  de ficțiune: de la albume la operele de ficțiune. Fotografiile și reportajele la comandă.
(489) Paginarea cărții ilustrate.
(489) Paginarea în PAO
(490) Paginarea „tradițională”
(491) De la gravare la bun de tipar
(494) Bunul de gravat al copertei/supracopertei
(494) Ultimele verificări
(495) Timpul de realizare a cărților
(496) Înainte și după lansarea cărții

(499) XI. Editările în limbi străine
(499) Traduceri, coeditări și coproducții. Târgurile internaționale de carte
(501) 1. Traducerile lucrărilor cu text
(503) Contract de cesiune a drepturilor de publicare în limbă străină
(507) 2. Coeditările de lucrări ilustrate
(508) Definiția și caracteristicile coeditării
(509) Co-tipărirea. Obligațiile coeditorului
(510) Economia coeditării
(514) Contract de cesiune a unei lucrări ilustrate sau contract de coeditare
(524) Coeditarea cu cesiunea filmelor ilustrației
(524) Pro sau contra coeditărilor?
(527) 3. Coproducțiile de lucrări ilustrate
(527) Definiția și caracteristicile coproducției
(529) Contract de coproducție internațională
(534) Forme și împărțiri ale responsabilităților
(535) Promovarea unei politici de coproducție
(536) 4. Târgurile internaționale de carte
(537) Târgul de carte de la Frankfurt
(540) Alte târguri internaționale de carte importante
Londra. Bologna. ABA și ALA. Liber. De partea francofonilor: Geneva, Bruxelles, Paris.

(545) XII. Cesiunile pentru editările în limba franceză
(545) Ediția de buzunar. Cluburile și vânzarea prin corespondență. Curtajul
(545) I. Cesiunile de cărți în format de buzunar
(547) II. Cesiunile către cluburile cărții / vânzarea prin corespondență
(550) Contract de cesiune al unui editor către un club  al cărții
(552) Cesiunile către un club sau ca vânzare prin corespondență a coeditărilor cumpărate în străinătate
(553) III. Curtajul sau vânzare la domiciliu

(555) XIII. De la editarea electronică la multimedia
(555) Apariția unei memorii electronice
(556) De la bazele de date la CD-ROM și CD-I
(561) Ce parteneri și ce colaboratori?
(562) Difuzarea / distribuția
(563) Informații on-line
(564) Internet
(566) Cartea față în față cu noile media

(569) XIV. Instituții, organisme, societăți, asociații, sindicate, învățământ și instruire
(591) Principalele periodice de specialitate

(595) Indexul Codului proprietății intelectuale

(607) Indexul general al lucrării

„Concursul literar Panait Cerna 1996” („TOMIS” 1996)

 Inspectoratul pentru Cultură Tulcea și Centrul Județean al Creației Populare organizează în zilele de 19-20 iulie 1996 ediția a XXI a Concursului literar „Panait Cerna”, Tulcea, 1996. Autorii, care nu au împlinit 32 de ani, vor trimite 10 poezii sau 1-2 eseuri în două exemplare până la 1 iulie  pe adresa inspectoratului: str. Isaccei, nr. 20, cod 8800, tel 040/51.60,72. Un juriu format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, critici literari și reprezentanți ai organizatorilor, vor acorda numeroase premii. Manuscrisele vor fi semnate cu un motto; adresa și datele personale ale autorilor vor fi expediate într-un plic separat, purtând același motto.

„Bursa manuscriselor” („TOMIS” 1995)

 ***, Bursa manuscriselor, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

Uniunea Scriitorilor din România aduce la cunoștință tuturor celor interesați proiectul „Bursa manuscriselor”, menit să realizeze o inventariere bibliografică a producțiilor literare, nevalorificate încă editorial, din toate genurile beletristice, inclusiv traduceri. Banca de date care se va la dispoziția oricărui editor sau cercetător preocupat de soarta literaturii române contemporane presupune obligația autorilor înșiși de a-și prezenta, printr-un scurt referat, creația propusă editării. Pornind de la datele statistice aflate la dispoziția noastră, cele peste 2.000 de edituri înregistrate în țară, alături de aproximativ același număr de scriitori „omologați”, creează o premisă tentantă, dacă nu chiar favorabilă (un scriitor pe cap de editor sau invers!) de colaborare fructuoasă.

Așteptăm semnalele scriitorilor interesați, fie la filialele zonale ale Uniunii, fie la Secretariatul USR, Calea Victoriei nr. 115, București.

Doina Jela - Constanța Moisescu („TOMIS” 1995)

Doina Jela, Convorbire cu Constanța Moisescu, director adjunct al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, „Tomis”, Constanța, XXX, 294, ian. 1995, p. 14

Ce se înțelege prin „autor” în terminologia dv.?
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează  „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt  frecvente și flagrante  din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o  cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără  acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului  dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.

„Romanul „Valea Nistrei” va fi lansat, azi, la Timișoara” („TELEGRAF” 1994)

 S. Șt., Romanul „Valea Nistrei” va fi lansat, azi, la Timișoara, „Telegraf”, Constanța, 5 apr. 1994, p. 3

Astăzi, la orele 16, la librăria „Mihai Eminescu” din Timișoara va avea loc lansarea romanului „Valea Nistrei”, de Corneliu Dida, apărut la editura „Conpress Six”. Evenimentul marchează un dublu debut: al autorului și al editurii. Reamintim că romanul a fost lansat prima dată la Constanța, pe 7 martie, apoi la Mangalia, pe 27 martie.

„Popasuri stelariene” (DRĂGĂNESCU 1991)

Ion Drăgănescu, Popasuri  stelariene, „Tomis”, Constanța, noi.-dec. 1991

Pe Stelaru l-am cunoscut la Cernăuți în 1942. Era în timpul războiului când Bucovina revenise la patria mamă și Cernăuțiul își vindeca rănile după subjugarea sovietică. Lui Stelaru îi apăruse aici, la editura „Bucovina”, volumașul de versuri „Noaptea geniului” și venise să-și primească drepturile de autor. Subțirelele drepturi l-au ținut o săptămână și s-au irosit la „Pajura neagră”, o locantă patronată de Ion Maicon, care patrona și Teatrul Național cernăuțean. Prietenia cu el am legat-o în subredacția ziarului „Capitala”, gazetă bucureșteană care edita aici un supliment, „Capitala la Cernăuți”. Șeful subredacției era Vasile Porumbiță, dar munca redacțională o desfășura un mare gazetar, Sandu Pană. Câteva luni a colaborat aici și Stelaru cu reportaje de senzații din viața cernăuțeană. Dar într-o bună zi și Stelaru a dispărut. S-a întors la București fiindcă așa îi era firea: un veșnic nestatornic.

Fac aici un popas spre a vă spune că Stelaru, pe lângă marea lui împătimire pentru poezie a fost și un foarte talentat reporter. Colaborările lui în pagina II a ziarului „Timpul”, pagină intitulată „Popasuri” de care răspundea Gheorghe Dinu, alias Ștefan Roll, precum și în alte publicații ale vremii, îl situa în apropierea lui Blaga, Jebeleanu, Fox-Brunea și alții. Numai că el era un sporadic, nu persevera în acest gen. Și pentru că tot sunt în „respiro” să vă mai dau și alte amănunte. Stelaru era un mare îndrăgostit de artele plastice și muzică. A fost prieten statornic cu toții pictorii și sculptorii generației sale. Dar, dintre toți avea o pasiunea pentru Baba, Ciucurencu, Piliuță, Vlad, Caragea, Vlasiu. Muzical - pentru Enescu. Îmi spunea odată, după un concert al lui Enescu la Ateneu, în care marele muzician dirijase. „Când ridica mâinile, le cobora și iar le urca în văzduhul simfonic, mă cutremuram, aveam revelația că-l pe Mefisto, un Diavol sublim, pământean, dialogând cu cerul”.

Ne-am văzut în 1946, la București. Era același sfios, fugind chiar și de umbra lui, același înnegurat chiar și în zile însorite, același neînțeles și neajutorat. Ne-am cinstit, din puținele „foloase” pe care le aveam eu, împreună și cu actorii, și ei scăpătați, Petrică Aron și Tomazoglu, la o bodegă cu firma „La vaporul națiunii”, unde poposeau, aproape zilnic, Păstorel și Tudorică Mușatescu. I-am propus lui Stelaru să vină la Constanța. Nu mi-a răspuns, dar în ochii mai totdeauna cețoși, am văzut un licăr de lumină - semn că încuviințase.

Nu de mult timp, s-a ținut de cuvânt, a venit mai întâi la Negru Vodă, unde soția lui vremelnic a profesat al catedră, și apoi la Constanța. Aici a fost primit cu multă dragoste de foarte tinerii ucenici în ale scrisului și cu afecțiune și prețuire de către decanii de vârstă ai literelor constănțene: Al. Gherghel, Grigore Sălceanu, Mircea Mărcoi, Al. Pop-Scărișoreanu, Titus Cergău, Al. Aldea, Ion Dumitrescu Frasin, Aurel Dumitrescu, Al. Dratski.

După constituirea Uniunii Scriitorilor, prima filială a fost Filiala Constanța, pe care ne-a nășit-o Eugen Jebeleanu, trimis de la centru, și care l-a investit pe Dimitrie Stelaru ca secretar al Filialei.

Aș putea spune că anii 1948-1951 au fost fertili pentru existența filialei scriitoricești constănțene. Au apărut mai multe plachete de versuri, revista „Pagini dobrogene”, o culegere de versuri închinate lui Eminescu, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naștere, culegere prefață în versuri de Stelaru. În această perioadă Stelaru a devenit tată. S-a născut Eumene.

Rog cititorii să-mi ierte această stufoșenie de date și amănunte pentru a realiza aceste câteva pagini memorialistice. Existența lui Stelaru la Constanța însă necesită un studiu mai amplu. Poate cu un alt prilej, și dacă mi-o îngădui Dumnezeu, voi vorbi și despre alte popasuri stelariene.