Doina Jela, Convorbire cu Constanța Moisescu, director adjunct al Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, „Tomis”, Constanța, XXX, 294, ian. 1995, p. 14
Ce se înțelege prin „autor” în terminologia dv.?
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt frecvente și flagrante din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.
Prin „autor” legea înțelege orice persoană care a creat o operă, aceasta nefiind numai o operă literară. Poate fi vorba de o operă muzicală, plastică, cu toate variantele respective, poate să fie un program de calculator, poate să fie o operă științifică. Și autorul licențelor și inovațiilor este tot un autor, dar de el se ocupă un organism similar nouă, întrucât intră la proprietatea industrială. Dreptul de autor asupra operei există ca atare din momentul în care opera există, fie sub formă de schiță, neterminată, fie că este o conferință, o operă orală. Adică ea este protejată ca atare, nu este nevoie ca autorul ei să întreprindă anumite formalități, de pildă s-o înregistreze undeva.
Nu cred că vă spun o noutate: în jurnalistică astăzi, la noi, există atâtea modalități ingenioase și inocente de încălcare a proprietății intelectuale, încât nu prea mai știe nimeni care sunt, ca să zic așa, permise, și care nepermise. Vă expun una: vine în oraș, în campanie electorală, un scriitor, azi politician. Ține un discurs, în piața mare a orașulu . Trimisul special al ziarulu local înregistrează discursul și titrează „Interviu în exclusivitate cu...”. Sau un altul, citește într-o revistă străină un articol al lui, să spunem Fukuyama, îl traduce, îl „sparge” din loc în loc cu întrebările potrivite și îl prezintă ca interviu, eventual tot în exclusivitate.
Situațiile acestea sunt frecvente și flagrante din punct de vedere al legii. Deși ambigue, primul cel puțin. Dacă publici, fără asentimentul autorului, o conferință publică, nu e ilegal, fiindcă autorul a ținut acea conferință. Dar dacă titrezi „interviu” sau „interviu în exclusivitate”, nu, pentru că autorul ar putea spune „eu, acestui ziar n-am dat și n-aș da interviuri în exclusivitate”. Situația seamănă cu ce s-a întâmplat la „Evenimentul zilei” cu tableta lui Paul Everac. Vrea să nu bănuiți de simpatie față de Everac, mi-a fost antipatic și abia am așteptat să plece, dar atunci când cineva i-a furat tableta și a publicat-o cu câteva zile înainte a fost vorba de o încălcare gravă a dreptului autor. Chiar dacă reglementările cuprinse în lege sunt vechi - din 1956, deși toată lumea se facă că, legea fiind veche, nu mai există, ea există și autorul tabletei, Everac, este așa cum este, grav din punct de vedere legal și revoltător este că acest lucru s-a putut întâmpla, ca un ziarist să publice o lucrare a unui autor fără acordul lui. Am spus „lucrare”, pentru că legal era vorba de așa ceva, el, Everac, putea să vrea să o publice în volum, putea să facă orice cu ea și era singurul în măsură să decidă asupra felului în care urma să fie folosită opera lui, indiferent de valoarea ei și indiferent că e vorba de operă literară, plastică etc, numai autorul poate să hotărască cui o vinde, în ce condiții o expune, cum și cine poate să o reproducă, sub ce formă ș.a.m.d. Mai mult chiar, dreptul de autor, adică niște prerogative își păstrează autorul și după înstrăinarea operei sale. Vreau să să spun că proprietarul tabloului a cumpărat doar suportul material al operei, posesia lui nu-i dă dreptul să expună într-un gang decât cu acordul autorului. Fără acest acord acord, autorul are dreptul să-l acționeze în justiție pe proprietarul cumpărător, dacă tablou este, în baza acestei legi neabrogate, Decretul 321 din 1956. Că acest lucru nu se întâmplă, în această atmosferă de anomie generată, este rău, fiindcă situația se perpetuează și oricine poate să creadă că poate face orice. Și asta nu-i adevărat.
Multe dintre acest norme juridice ar fi trebuit de mult însușite, interiorizate, devenind principii deontologice. Lucrul nu s-a întâmplat din păcate, așa că deși pare superfluu să vă întreb, totuși vă întreb - reglementările legale, ele însele, au și niște puncte slabe?
Vreți să să spuneți că măcar așa cum e legea, dacă ar fi respectată și tot ar fi bine, să nu ne mai gândim la îmbunătățirea ei? La ora actuală punctul slab privește garantarea protecției efective a dreptului de autor. legea nu trebuie să se limiteze la a anunța că îl protejează pe autor și opera sa, ci să garanteze efectiv protecția, adică să specifice pedeapsa pentru cazul în care drepturile autorului sunt încălcate. Or la această oră, deși autorul are la îndemână mijloace de drept civil (poate să se judece cu oricine crede că i-a folosit opera necorespunzător sau fără a-i cere consimțământul sau fără a-l remunera cum se cuvine și poate câștiga o asemenea confruntare), nu există, ca în alte țări, lege a dreptului de autor cu garanții ferme, unde încălcările de mai sus sunt socotite infracțiuni cu pedepse specificate.
Ce-mi puteți spune despre reproducerea lucrărilor de catalog ale unui plastician, fără acordul acestuia, sau chiar împotriva voinței?
Pot să spun că așa ceva nu este posibil și nu este permis de lege. Nici măcar o fotografie nu ai voie să reproduci în ziar la ora actuală, fără consimțământul autorului ei, dacă are o vechime mai mică de 5 ani (după actuala reglementare și dacă e o fotografie artistică). Autorul sau publicația care a primit de la el dreptul de a o reproduce poate da în judecată pe cel ce și-a însușit și a publicat respectiva operă și poate cere despăgubiri. Spuneam că aici e punctul slab al legii, fiindcă face trimiteri la codul penal, dar nu spune clar, acest act reprezintă infracțiune și se pedepsește așa și așa. Actualul proiect de lege are în vedere acest neajuns. El spune așa: autorul are următoarele drepturi (de a fi recunoscut ca autor, de a hotărî când îi apare opera, de a hotărî când, cum și de cine îi va fi utilizată opera). Pentru aceste drepturi sunt prevăzute sancțiuni corespunzând încălcărilor, sancțiuni dacă i se difuzează opera la radio, TV sau prin orice înregistrare/multiplicare, sancțiuni alternative constând în amenzi sau închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Să ne oprim la dreptul de a traduce în românește o operă literară străină, ori dreptul de a reproduce fără asentimentul autorului sau moștenitorilor săi legali, o traducere dintre cele două războaie de exemplu. Aveți, în această direcție, vreo atribuție și vreo putere legală?
Atribuții și puteri legale nu avem, pentru că nu ne putem substitui titularului dreptului încălcat. Noi nu putem acționa în locul nimănui. Putem cel mult, la sesizare, sau dacă observăm o încălcare a legii să atragem atenția oficial. Pot să dau cazul cu punerea în scenă a romanului lui Umberto Eco fără acordul autorului. Cei care au comis această încălcare erau convinși că Eco trebuie să le și mulțumească, ceea ce nu era nici pe departe așa. Trebuie să deții dreptul de adaptare, adaptare scenică, audiovizuală, trebuie să tratezi cu deținătorul acestor drepturi și numai după acea traduci în română, te apuci de repetiții etc. La noi se face invers, iar autorul abia dacă e chemat la premieră. Și asta o fac multe teatre din România. Traduc piesa nu se știe cum, încep repetiții și uită să facă contractul cu autorul, cu traducătorul, uită să pună numele acestuia pe afiș. Apare afișul cu „Pescărușul ” de Cehov de parcă s-ar reprezenta în limba rusă. Traducătorul este și el autor și are dreptul să-și vadă numele pe afiș, așa cum are dreptu să și-l vadă pe o carte tradusă. Și dacă tot are dreptu să-și vadă numele, trebuie să-l întrebi înainte: pot să-și folosesc traducerea? Iar dacă e la murit, îi întrebi pe moștenitori și, firește, îi plătești (dacă aceștia nu spun că nu trebuie să-i plătești), după principiul libertății contractuale și negocierii sumelor respective. Ceea ce însă se face înainte, nu se pune autorul în fața faptului împlinit.
Există excepții, care sunt prevăzute în toate legile dreptului de autor și sunt prevăzute și în proiectul de lege. De exemplu, textele folosite pentru manifestările școlare, unde nu se percepe bilet de intrare. Spun texte, dar se subînțelege orice fel de drepturi de autor. În Occident restricțiile sunt severe. Poți să folosește opera autorului, fără să-i plătești drepturi, cu condiția să n-ai profit. La noi însă, nu se ține seama de nici o lege.
Un alt caz de liberă folosire a operei, fără consimțământul autorului și fără a plăti, este citarea. Numai că citarea se face între anumite limite cantitative și în anumite condiții. În documentele Convenției de la Berna, organismul internațional cel mai puternic, la care sunt afiliate cam 100 de țări, sunt înscrise, la acest punct, prevederi precise, putând părea și ridicole, fiindcă instanțele din alte țări au avut de făcut față la nenumărate procese pe această temă...
Ce mă întristează pe mine este ideea că există oameni în România care au jucat la „Caritas” sau și-au vândut certificatele de proprietate sau pământul sau casa pentru ca să-și poată edita o carte... Cum vi se pare treaba asta, cu cărți scoase în regia autorului?
Procedeul acesta există și în Occident. Adică autorul, pe banii lui, deși probabil, nu așa de mulți, încheie un contract, nu de editare propriu-zisă, ci unul de prestare servicii. Deci editura face doar serviciul de a-i prelua cartea, de a încheia un contract cu tipografia. În cazul acesta drepturile rămân toate la autor, pentru că el plătește tot, cheltuieli de tipografie, cheltuieli de redactare, tehnoredactare etc. El poate să-și scoată cartea colaborând direct cu tipografia. Și poate să dea oricâți bani dorește ca să-și vadă opera tipărită și adusă la cunoștință publică. Este o operație pe care o poate face oricine, dacă are bani. Dacă nu are bani, atunci drepturile altcuiva, care are bani, respectiv unei edituri, însă trebuie să încheie un contract de editare. Atunci drepturile de reproducere și alte drepturi se pot ceda editurii. Pe durate determinate sau nedeterminate.
Când o să fi gata proiectul de lege a dreptului de autor și a drepturilor conexe?
Proiectul este gata. L-am întocmit mai demult, l-am înaintat spre aprobare forurilor legale.
Cine anume l-a întocmit?
Noi, specialiștii Agenției române pentru protejarea drepturilor de autor, consultându-ne cu o mulțime de oameni competenți, de pildă cu doamna Iolanda Eminescu, specialist în proprietate intelectuală, profesor la Strasbourg, autor de tratate în domeniu, cu uniunile de creație, cu Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, cu experți dela Comisia Comunității Europene. Am studiat cele mai noi legi în domeniu, cea belgiană din 92, cea elvețiană tot din 92, cea spaniolă, care este foarte bună, deși ceva mai veche din 1987, am participat la seminarii, colocvii internaționale. Acum așteptăm validarea de către parlament.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu