A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 28-29.
Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818, Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.
Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu