Un soldat veteran francez despre campania din Rusia a împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Numai ce se supără însă țarul Rusiei, care-i era prieten, că nu s-a însurat cu o rusoică și încep a-i sprijini pe engleji, dușmanii noștri, care totdeauna Napoleon voia să le facă o vizită în dugheana lor ca să le spună două vorbe. Trebuia să sfîrșească o dată și cu poveștile astea. Lu Napoleon îi sare țandăra și ne spune:
- Ostași!, ați cucerit toate capitalele Europei; a mai rămas Moscova, care s-a înhăitat cu Anglia. Da ca să cucerim Londra și Indiile, care sînt ale ei, negreșit trebuie să pornim spre Moscova*.
Și uite-așa, adună el armata cea mai mare care și-a tîrît vreodată tălpile pe glob și nemaipomenit de bine aliniată încît într-o zi trece în revistă un milion de oameni.
- Ura! strigă rușii.
Și iată Rusia întreagă, niște namile de cazaci care o iau la sănătoasa. Lupta o țară contra alteia, o peturbație generală, de care nu știai cum să te ferești. Așa-i spuse și Omu roșu lu Napoleon:
- Asia contra Europei!
- Înțeleg, a răspuns el, o să am eu grijă.
Și-acum să fi văzut că toți regii Europe veneau să lingă mîna lu Napoleon! Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia, Polonia, Italia, toate țin cu noi, ne lingușesc, ce frumos era! Niciodată vulturii n-au gungurit așa de dulce ca în parăzile alea, cînd erau pe toate drapele din Europa. Polonezii nu mai puteau sta locului, pentru că împăratu se gîndea să-i ridice; spuneau că Polonia și Franța s-au avut totdeauna ca frații. În sfîrșit:
- A noastră-i Rusia! strigă armata.
Intrăm noi bine echipați; mărșăluim, mărșăluim: nici țipenie de rus. În sfîrșit, dăm de ei, cantonați pe Moscova. Acolo am luat crucea (1) și pot să spun că a fost o luptă afurisită! Împăratu era îngrijorat, îl întîlnise pe Om roșu care-i spusese:
- Fiule, înaintezi prea repede, vei duce lipsă de oameni și prietenii te vor trăda.
Și-a cerut pacea. Da înainte de a o semna:
- Să le tragem o chelfăneală rușilor! ne spune.
- S-a făcut! strigă armata.
- Înainte! ne ordonă sergenții.
Cizmele mele erau uzate, efectele descusute de cît mai trudisem pe drumurile alea, care sînt ca vai de ele! Da totuna-i!
- Fiindcă e sfîrșitu scurtăturii, îmi zic, vreau să mănînc pe saturate!
Eram în fața rîpei celei mari: ocupam primele locuri! Se dă semnalu, șapte sute de guri de foc încep o conversație de ziceai că-ți iese tot sîngele pe urechi. Fiindcă veni vorba, să fim drepți cu inamicii noștri: rușii se jertfeau la fel ca francezii, fără a da îndărăt și noi nu înaintam.
- Înainte, ni se ordonă, iată împăratu!
Era adevărat: îl văd trecînd în galop, făcîndu-ne semn că e important să luăm reduta. Ne îmbărbătează, noi alergăm, ajung cel dintîi la marginea rîpei. A! Dumnezeule! locotenenții cad, coloneii, soldații! Totuna-i! Cei desculți își fac rost de cizme și intriganții care învățaseră să citească își fac rost de epoleți... Victorie! strigă toată linia. N-o să credeți, da pe pămînt zăceau douăzeci și cinci de mii de francezi. Numai atît! Era ca un ogor secerat: numai că, în loc de spice, erau oameni! ne dezmeticisem în fine. Omu apare, toți se adună în juru-i. Și uite-așa, ne alintă, că era drăgălaș cînd voia, de ne putea face să nemulțumim cu o coajă de cartof cînd eram flămînzi ca niște lupi. Atunci, drăgălașu, împarte cu mîna lui crucile de război, salută pe cei căzuți; pe urmă zice:
- La Moscova!
- Fie! zice oștirea.
Și luăm Moscova. Da nu ziceți că rușii dau foc orașului? A ars ca un foc de paie de două leghe și vîlvătaia nu s-a stins două zile. Casele se prăbușeau ca nimica toată! Parcă ploua de sus cu fier și cu plumb topit care erau spăimîntătoare la vedere: și, vouă pot să vă spun, parcă ne lumina nenorocirea noastră. Împăratu zice:
- Ajunge, că-mi rămîn aici toți soldații!
Ne distrăm noi răcorindu-ne un pic, ne mai hrănim leșu că eram cu adevărat istoviți ca niciodată. Luăm cu noi o cruce de aur care era pe Kremlin și fiecare soldat avea o mică avere. Da la întoarcere, iarna venise cu o lună mai devreme, lucru pe care savanții, care sînt niște nătărăi, nu l-au lămurit deplin și frigu ne pișcă. Nu mai eram armată, auziți? nici generali, nici măcar sergenți! Și uite-așa a început domnia mizeriei și foamei, domnie sub care eram cu toții în adevăr egali! Nu ne mai gîndeam decît să revedem Franța, nu ne mai aplecam să ridicăm de jos nici pușca, nici banii; și fiecare mergea drept înainte, cu arma după voie, fără să-i pese de glorie. Nu vă mai spun că vremea era atît de rea încît împăratu nu-și mai vedea steaua. Se ivise o neînțelegere între cer și dînsu. Bietu om, se îmbolnăvise văzîndu-și șoimii cum se depărtează de victorie! Și nu-i venea deloc la socoteală, ce mai! Ajungem la Berezina. Aici, fraților, pot să mă jur pe ce am mai sfînt, pe onoare, că, de cînd sînt oameni pe lumea asta, niciodată, auziți voi? niciodată nu s-a mai văzut asemenea învălmășeală dearmate, de trăsuri, de artilerie, în zăpadă atît de mare și pe-o vreme atît de nenorocită. Țeava armei îți ardea mîna dacă o atingeai, atît era de rece. Acolo pontonierii au salvat armata, care au stat ei neclintiți la posturile lor și acolo a luptat ca un erou Gondrin, singuru care mai trăiește dintre încăpățînații care s-au vîrît în apă ca să construiască poduri peste care  atrecut armata ca să se salveze de ruși, care mai aveau încă respect pentru mare armată, știind și ei cîte victorii avusese.Să știți - zise el, arătînd către Grondin, care-l privea cu atenția proprie surzilor,  - să știți că Gondrin e un ostaș de nădejde, un ostaș de onoare car emerită toată iubirea noastră.
L-am văzut pe împărat, lîngă pod, în picioare, nemișcat; și nu-i era frig. E firesc lucru?
privea cu jale cum i se duce de rîpă averea, cum își pierde prietenii, veteranii săi din Egipt**. Vai! toate se treceau, femeile, furgoanele, artileria, toate se distrugeau, se mîncau, se ruinau. Cei mai curajoși făceau garda vulturilor (1) fiindcă vulturii, vedeți voi, erau Franța, erau voi toți, cei de-acasă, era onoarea și a civilului și a militarilor, pe care trebuia s-o păstrăm curată și să nu ne plecăm grumajii de ger. Nu ne încălzeam decît în preajma împăratului, fiindcă, atunci cînd era în primejdie, dam fuga, înghețați cum eram, noi care nu ne opream să dăm o mînă de ajutor unui camarad. Am auzit că, nopțile, își plîngea nefericita familie de ostași. Numai el și francezii erau în strîmtoarea aceea și am scăpat din ea, da cu pierderi, cu pierderi  mari de tot, să știți! Aliații ne mîncaseră proviziile. Norocu începuse a-l părăsi, așa cum îi prezisese Omu roșu. Palavragii de la Paris, care amuțiseră de cînd cu garda imperială, îl cred mort și uneltesc, împreună cu prefectu poliției, să-l detroneze. Da el prinde de veste, își face sînge rău și ne spune cînd pleacă:
- La revedere, băieți, rămîneți la posturile voastre, că mă-ntorc.

(1) Crucea de război.
(1) Adică a drapelelor.

(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G.Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 180-18 .

NOTĂ M:T.
* Campania eșuată din Rusia a reprezentat începutul decăderii împărtului Napoleon I, care a culminat cu invazia Franței de coaliția europeană și prima sa abdicare sa în aprilie 1814. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/detaliul-care-l-ar-fi-putut-salva-napoleon-n-rusia
** În 1798-1799 generalul republican N. Bonaparte a condus o campanie în Egipt, care a continuat pînă în 1802 și după întoarcerea sa în Franța. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-c-utat-m-re-ul-napoleon-n-egipt)

„Moscova nu crede în lacrimile altora” (ARACHELIAN 2001)

 Vartan Arachelian, Moscova nu crede în lacrimile altora, „Tomis”, Constanța, iunie 2001

Incredibila rezolvare a „cazului Ilașcu” ne întoarce privirile, din nou, spre Rusia. Chiar dacă politicienii noștri, prin tămbălăul făcut, ar fi vrut să le cădem în admirație. Președinții Voronin și Iliescu au dat dovadă de decență și pentru că sunt în intimitatea deciziei: directiva de eliberare a lui Ilașcu a aparținut exclusiv omului forte de la Kremlin. Șeful secesioniștilor de la Tiraspol, Smirnov, pripășit aici tocmai din Kamciatka, a încercat o cacealma și anume să obțină un troc: Ilașcu pentru „scuze de la stat la stat”, dar ministrul de externe al lui Putin, Ivanov, i-a dat peste mână; Ilașcu a fost eliberat necondiționat. Cei care continuă captivitatea transnistreană sunt ofrandele unui alt „cadou”.Și, totuși, la București, percepția a fost cu totul alta, nu că Moscova s-ar fi îndurat de lacrimile românilor, ci pentru că agitația politicienilor români (inclusiv spectacolul liderilor PNȚCD + Alianța Civică, care, cu ani în urmă, au oferit străzii bucureștene o defilare în cuști cu zăbrele, în semn de solidaritate cu cel condamnat la moarte la Tiraspol) ar fi indus organismelor europene de apărare a drepturilor omului hotărârea de eliberare a lui Ilașcu. Culmea e că ficțiunea aceasta a putut fi vândută, deși se vedea din avion divorțul dintre imagine și realitate. E atât de plăcut să te lași păcălit de iluzia că, până la urmă, întotdeauna, binele învinge diavolul! Cunoscându-ne atât de bine inocența, Vadim Tudor, prolific amator de povești cusute cu ață albă, ne și pregătea un spectacol de basm cu Ilașcu trecând pe sub Arcul de Triumf, călare pe calul alb al Căpitanului. N-a fost să fie așa, dar timpul nu e trecut. Numai că dacă vom continua să rămânem sub vraja poveștilor de adormit copii, riscăm să ne trezim în alt timp istoric. Rusia, în orice caz, nu mai e cea de acum un deceniu, de pe vremea lui Gorbaciov, pe care Occidentul, supunându-l unor teste succesive și din ce în ce mai pretențioase pentru a-i verifica sinceritatea în schimbarea sistemului, a sfîrșit prin a-i trata pe ruși ca pe niște milogi, semn că se dezobișnuiseră de respectul pe care-l purtaseră Rusiei ca superputere. Nu cred însă că Occidentul trebuie făcut vinovat de direcția în care se mișcă Rusia lui Putin, SUA și-au făcut datoria față de propria lor securitate, ca și pentru cea europeană, plătind cu vârf și îndesat dezarmarea atomică a URSS, iar dacă sute de miliarde dolari au luat drumul unor conturi particulare, vinovată e mentalitatea moscovită și nu unchiul Sam! Cu acești bani, dar și cu jefuirea bogățiilor naturale cu care Dumnezeu a blagoslovit Maica Rusia, au prins puteri discreționare oligarhii postsovietici. Și dacă Rusia, de după Elțân, este cu totul altceva decât cea visată de Gorbaciov, cauza trebuie căutată în natura eternei Rusii, tranziția se face nu de la comunism la capitalism, ci în sens invers, spre oligarhia/oligarhii patronată de Țar. Nici nu se putea ca un popor despuiat de atributele măreției sale, frustrat de iluziile colectivismului sovietic, umilit, prin retrogradarea sa în lumea a treia, să aleagă altă cale decât cea spre un stat autoritar și naționalist. Învinsă în războiul rece, speranța sa e revanșa. Noul / vechiul program antirachetă repus în stare de urgenț de nou administrație republicană precipită revenirea la vechea politică externă a Rusiei, una prepuelnică la adresa angajamentelor occidentale și pragmatică în vecinătatea imediată. Îndepărtarea de granițele fostului imperiu a extinderii NATO e o prioritate, federalizarea Republicii Moldova, pentru a da un statut legal enclavei transnistrene, e o altă țintă ce se înscrie în această logică. Dacă renașterea, cel puțin formală, a comunismului de stat în Republica Moldova, nu e agreată de președintele Putin, deoarece ea oferă un balon de oxigen comuniștilor ruși aflați în opoziție la Moscova, orientarea pro-rusească a președintelui Voronin trebuie încurajată. Cum Mocova nu (mai) crede în lacrimile altora, în locul transfuziei de petrol și gaze pe daiboji cerute de Voronin, Putin l-a oferit pe Ilașcu. Schimbul a fost foarte avantajos: a flatat autoritatea, cam găunoasă, a organismelor europene, care cred că apără drepturile omului, cultivă din nou iluzia Europei  că ea, Rusia, poate fi o alternativă la hegemonia nord-americană și, în plus, îl acomodează pe nostalgicul Voronin cu regimul de la București; un pion otrăvit poate face minuni în vremuri tulburi în tabăra adversarului natural al Rusiei. Cum altfel ar trebui „citită” povestea reîntoarcerii eroului românității și nu ca un exercițiu reușit al unor debile politici de instaurare a justiției internaționale în zona noastră geografică. Din păcate, narcisismul politicianului român a găsit cu cale să dea din nou în clocot. Poate și pentru că era de Ziua Victoriei. O zi în care România, pe nedrept, a fost țintuită în tabăra învinșilor. Poate și pentru că Moscova nu crede în moralitatea politică!

Nimic despre pudibonderia comunistă („TOMIS” 199?)

Țarul Nicolae II se purta ca un bolșevic când, îndrăgostit de celebra balerină Maria Ksesinskaia de la teatrul imperial din Petersburg, îi făcea cadouri exorbitante plătite cu bani adunați din impozitele plătite de mujici. Lenin proceda ca un țar cînd, vreo 20 de ani mai târziu, îi făcea aceleeași amante, acum abandonată de dușmanul său de clasă, cadouri nu mai puțin exorbitante din banii împrumutați (5 milioane mărci aur) de Banca imperială a Germaniei pentru finanțarea unui puci care să-i permită preluarea puterii și încheierea rapidă a păcii. Împăratul Lenin, spre deosebire de „țarul bolșevic” Nicolae II, era bisexual și, în afară de cele două femei de care se simțea legat (dacă o socotim și pe Nadejda Krupskaia) avea relații sexuale în calitate de parteneră cu Zinoviev, primul președinte al Kominternului. Acesta i se adresa lui Lenin, în corespondența amoroasă devoalată din arhivele KGB în 1996, în acest fel: „Te aștept, floricica mea, și te pup pe fundulețul tău marxist. Al tău Gherșele.” Toate aceste uluitoare informații, împreună cu alte detalii la fel de picante, le puteți găsi în numărul pe iulie a. c. în Hustler, revistă despre sex, politică și dispute, pentru care, ca să scriu această notă plătită cu 10 mii (impozabili 18%) am plătit 50.000 de lei.

„Tomis”, Constanța, 199?

Alexandru I (1777-1825)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 26-27

Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase  și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.

Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.

Alexandru II (1818-1881)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 28-29.

Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818,  Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.

Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.

„KGB” (ANDREW & GORDIEVSKI 1990)

Cristopher Andrew and Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operațiunilor externe de la Lenin la Gorbaciov, trad. D. Mihalcea-Știucă, All/Lumea în care trăim, București, 1994 (1990 Great Britain)

XII Hărți

XIV Evoluția KGB

XV Listă de abrevieri

1 Introducere 

15 1.Origini țariste (1565-1917)

29 2.Ceka, Contrarevoluția și „Conspirația lui Lockhart” (1971-1921)

47 3.Informații externe și „măsuri active” în epoca Dzerjinski (1919-1927)

78 4.Stalin și spionomania (1926-1938)

107 5.„Dușmanii poporului” din străinătate (1929-1940)

122 6.Interceptare / decriptare, infiltrare și „cei cinci magnifici” de la Cambridge (1930-1939)

163 7.Al Doilea Război Mondial (1939-1941)

191 8.Marele Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945)

242 9.Dominația asupra Europei de Est (1944-1948)

260 10.Războiul Rece: Etapa stalinistă (1945-1953)

296 11.Războiul Rece după Stalin (1953-1963)

333 12.Epoca Brejnev : Estul, Lumea a treia și Vestul (1964-1973)

375 13.Declinul și sfârșitul perioadei de destindere (1972-1984)

436 14.Epoca Gorbaciov (1985)

Anexe

467 A Șefii KGB

469 B Șefii Direcției Întâi Centrale (Informații externe)

470 C1 Organizarea KGB

472 C2 Organizarea Direcției Întâi Centrale a KGB

474 C3 Direcția Întâi Centrală - Cartierul general din Iasenovo

475 C4 Cartierul general din Iasenovo - Clădirea principală

476 C5 Organizarea unei rezidențe a KGB

477 Rezidenți KGB în marile capitale

477 D1 Rezidenții KGB în SUA

478 D2 Rezidenții KGB la Londra

478 D3 Rezidenții KGB la Dublin

479 D4 Rezidenții KGB la Paris

479 D5 Rezidenții KGB la Bonn

479 D6 Rezidenții KGB la Roma

480 D7 Rezidenții KGB la Copenhaga

480 D8 Rezidenții KGB la Oslo

480 D9 Rezidenții KGB la Stockholm

481 D10 Rezidenții KGB în Canada

481 D11 Rezidenții KGB în Australia

482 D12 Rezidenții KGB în Noua Zeelandă

482 D13 Rezidenții KGB în India

482 D14 Rezidenții KGB în Japonia

483 D15 Rezidenții KGB la Helsinki

484 E1 „Testamentul lui Petru cel Mare”

487 E2 Directivele de bază ale NKVD pentru țările din orbita sovietică

492 Note

569 Bibliografie

589 Index

„Dimitrie Cantemir” (MĂCIUCĂ 1962)

În 1962, filologul Constantin Măciucă (1927-) a publicat în colecția „Oameni de seamă” a Editurii Tineretului o biografie a savantului și domnului moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723). O a doua ediție a fost tipărită în 1973.

Cele 303 pagini ale volumului sunt structurate în patru părți, glosar și bibliografie.

Partea întâi (5-62) are ca motto un citat din cronica lui Ion Neculce (1672-1745) referitor la urcarea pe tronul Moldovei a lui Constantin Cantemir (1612-1693 Iași), tatăl lui D. C: „au fost de oameni proști de la ținutul Fălciului. Cele șase capitole încep cu prezentarea contextului internațional, marcat de eșecul marelui vizir la asediul Vienei în 1683, moment considerat începutul declinului Imperiului Otoman. Urmează biografia lui C. C. până la obținerea domniei în 1685 de la Poarta Otomană cu ajutorul domnului muntean Șerban Cantacuzino (1678-1688). Copilăria lui D. C. este influențată de educația primită de la eruditul călugăr cretan Ieremia Cacavela. La 15 ani, D. C. este trimis de tatăl său la Constantinopol, pentru a-l schimba pe fratele său mai mare Antioh (1670-1726 Iași), aflat ostatic la curtea sultanului. După trei ani, în pofida intrigilor domnului muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), D. C. se întoarce acasă. La moartea părintelui său în martie 1693, este proclamat domn de boieri. dar nu obține confirmarea Porții și în aprilie este obligat să se întoarcă în capitala imperială.

Partea a doua (63-140) are ca motto un citat din D. C. privitor la tinerețea sa zbuciumată. Cele opt capitole prezintă perioada petrecută de D. C. până la obținerea domniei la 23 noiembrie 1710. În cei 17 ani petrecuți la curtea sultanului, el își va continua studiile, concretizate prin scrieri publicate, și își va extinde relațiile în elita politică, diplomatică și culturală din Constantinopol, în special la Academia Patriarhiei. S-a căsătorit în 1699 cu Casandra, fiica lui Ș. C., iar în perioadele 1696-1700 și 1705-1707 a deținut funcția de capuchehaie (reprezentantul diplomatic) fratelui său, care obținuse domnia Moldovei.

Cele șapte capitole ale părții a treia (141-196) sunt dedicate scurtei sale domnii în Moldova. Încrederea turcilor în Cantemir era așa de mare, încât nu numai că nu a cumpărat domnia, dar sultanul i-a acordat și o sumă pentru cheltuieli inaugurale. Motto-ul acestei părți este un citat din Neculce referitor la aprobarea de către boieri a alianței secrete cu țarul Petru cel Mare, încheiată în aprilie 1710. Dar înfrângerea rușilor și moldovenilor de către marele vizir la Stănilești, pe Prut, în iulie, îl obligă să se refugieze în Rusia, împreună cu familia și boierii credincioși.

Partea a patra (197-293) prezintă exilul din Rusia, încheiat cu moartea fostului domn. Motto-ul este reprezentat de un citat din ordinul țarului prin care Cantemir era numit consilier secret și senator. Din această poziție, fostul domn va încerca, fără succes, să-l influențeze pe Petru pentru a relua războiul cu Imperiul Otoman. Dispunând de timp și fiind lipsit de griji materiale, fostul domn a putut să se dedice scrierilor culturale (Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane), care-l vor  pune în legătură cu intelectualii din Europa.

Fiul său, Antioh (1709-1744), a servit în diplomația țaristă și s-a făcut cunoscut ca scriitor de limbă rusă. 

Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost reînhumate în 1935 la biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

Glosarul (295-298) cuprinde numeroase cuvinte turcești din epocă.

Bibliografia (299-302) folosită pentru redactarea cărții include, printre altele, lucrări ale lui Dumitru Almaș, Teodor Burada, Dimitrie Cantemir, Mihai Guboglu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion Neculce, Petre P. Panaitescu, Alexandru Rosetti, Grigore Tocilescu și Alexandru Xenopol. De asemenea, patru lucrări sunt în limba rusă și trei în franceză.