Un soldat veteran francez despre înfrângerea și prima abdicare a împăratului Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Aș, da de unde! generalii lui o iau razna; fără el, toate merg anapoda. Mareșalii spun prostii, fac greșeli, boacăne, și altminteri nici că se putea; Napoleon, care era un om bun, îi umpluse de aur, ei se îngrășaseră ca porcii, și nu mai voiau să lupte. De-aici ni s-au tras toate nenorocirile, fiindcă mai mulți au rămas în garnizoană fără să-l scarmene pe inamicu pe urmele căruia ne aflam, în vreme ce eram împinși spre Franța. Da împăratu se întoarce cu recruți, băieți toți unu și  unu, perfect instruiți ca niște dulăi gata să muște pe oricine, cu burghezi în gărzile de onoare, o trupă frumoasă, da care s-a topit ca untu în tigaie. Deși aveam o ținută severă, toate se porniseră împotriva noastră; da armata continuă să facă minuni de vitejie. Și uite-așa, luptăm în munți, popor contra popor, la Dresda, Lutzen, Bautzen... Să vă aduceți aminte de bătăliile astea unde francezu a fost mai viteaz ca oriunde, încît un bun grenadier nu dura mai mult de șase luni. Continuam a triumfa, da în spatele nostru, ce să vezi?  englezu asmute popoarele la răscoală spunîndu-le tot felu de prostii! În fine, o scoatem noi la capăt cu haitele astea de nații! Peste tot locu pe unde apare împăratu ne croim drum, pentru că, pe uscat, ca și pe mări, cînd spunea el: „Vreau să trec!” apoi treceam. Pînă la urmă de tot, iată-ne în Franța - și pentru mulți bieți pedestrași toate încercările cumplite prin care trecuseră uitate au fost, că aeru Franței parcă le dăduse puteri în suflet. Eu, unu, pot zice că mi-a împrospătat viața... Da la ceasu acela era vorba să apărăm Franța, patria noastră, în fine, Franța cea frumoasă împotriva Europei întregi, care nu ne ierta că încercasem să facem ordine la ruși, înghesuindu-i în hotarele lor ca să nu ne mănînce de vii după apucăturile celor din Nord cărora le lasă gura apă după țările Sudului, lucru pe care l-am auzit de la mai mulți generali. Atunci împăratu vede că socru-său, prietenii lui pe care-i făcuse regi și lichelele cărora le redase tronu, toți sînt împotriva lui. Ba pînă și unii francezi și aliați care, din ordin superior, se întorceau împotriva noastră, în liniile noastre, cum s-a întîmplat în bătălia de la Lipsca. Nu-i aşa că nişte soldaţi de rînd n-ar fi în stare de asemenea porcării? Cîte unu îşi călca de trei ori pe zi cuvîntu de onoare şi zicea că e prinţ! Şi-uite aşa, începe invazia. Peste tot locu unde împăratu apare cu faţa lui ca de leu inamicu dă îndărăt, şi în timpu acela el a făcut mai multe minuni ca să apere Franţa, decît făcuse ca să cuprindă Italia, Orientu, Spania, Europa şi Rusia. Şi uite-aşa, voia să-i îngroape pe toţi străinii, ca să-i înveţe minte să respecte Franţa şi-i lasă să se apropie de Paris ca să-i înghită dintr-o dată şi el să se înalţe pînă la treapta cea mai de sus a geniului printr-o bătălie mai mare decît celelalte, o bătălie cum nu se mai văzuse! Da parizienii tremură pentru pielea lor de două parale şi pentru dughenile lor de doi pitaci şi deschid porţile oraşului; acum încep trădările şi se sfîrşesc bucuriile împărătesei; iar la ferestre apare steagul alb. În fine, generalii, pe care-i făcuse din prietenii lui cei mai buni, îl părăsesc şi trec de partea Bourbonilor, de care nimeni nu auzise vorbindu-se. Atunci, Napoleon şi-a luat rămas bun de la noi la Fontainebleau:
- Soldaţi!
Parcă-l aud şi acuma, plîngeam toţi ca nişte copii; vulturii, drapele erau înclinate ca pentru o înmormîntare, căci, vouă pot să vă spun, era îngropăciunea Imperiului şi armatele lui fercheşe nu mai erau decît nişte umbre. Atunci ne-a vorbit de pe terasa castelului său:
- Băieţi, trădarea ne-a învins, dar ne vom revedea în ceruri, patria vitejilor. Purtaţi de grijă micuţului meu, pe care vi-l încredinţez: trăiască Napoleon al II lea!
(....)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 183-18 .

Anglia aproape a renuntat la figura lui Churchill de pe o bancnota, ca sa nu-i enerveze pe nemti

PROTV 13 octombrie 2013

O tânără englezoaică în lumea universitară din Germania imperială (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence (1885-1930) publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

La începutul volumului autorul o prezintă pe eroină, vorbind și despre educația ei.

<În realitate era una dintre acele femei foarte moderne*, meditative, care cumpănesc întruna persistent și laborios. Își făcuse o parte din studii în Germania, la Dresda; trebuise să le părăsească în grabă odată cu izbucnirea războiului** și să se întoarcă acasă. Și cu toate că nu se putea gîndi la viața ei de acolo decît cu amară ironie acum cînd Germania sau cel puțin mitralierele germane îi zdrobiseră viața***, totuși petrecuse la Dresda zile foarte fericite. Sau poate că nu fericite, dar pline de emoții. Fusese profund mișcată de viața, de muzica, de discuțiile abstracte germanice, de filozofia lor. Nesfîrșitele dezbateri pe felurite teme îi încîntaseră sufletul. Cum mai vorbeau studenții de la filozofie, cei de la economie politică, tinerii profesori de literatură sau etnologie, cei de limbi clasice sau de științe! Și cum o mai ascultaseră! Și cum îi mai ascultase ea pe ei, tocmai pentru că și ei o ascultau!>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, 1991, pp. 13-14.

NOTE M.T.

*Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a reprezentat perioada de început a mișcării de emancipare a femeilor, marcată și de accesul la învățământul superior.

**Primul Război Mondial (1914-1918), în care Marea Britanie și Germania au luptat în tabere diferite.

***Tânărul soț al eroinei fusese rănit pe front și rămăsese paralizat.

GENERALUL ENGLEZ FAŢĂ CU POLIŢISTUL GERMAN

Cunoscutul umorist englez Jerome K. Jerome a inclus în volumul ’’Idei trândave în 1905’’ eseul ’’De ce-i urâm pe străini?’’.

Pasajul din eseu la care se referă acest articol începe prin a exprima aprobarea lui Jerome faţă de legea germană care interzicea aruncatul hârtiilor pe stradă, lege ’’excelentă’’ pe care şi-o dorea şi în Anglia.

Generalul britanic David Richards - www.militar.infomondo.ro

Apoi relatează o întâmplare din Germania impetuosului împărat Wilhelm II (1888-1918), al cărei protagonist nedorit a fost un prieten al său, general britanic în retragere. Aflându-se pe stradă în oraşul Dresda a rupt o scrisoare în vreo 50 de bucăţele, pe care le-a lăsat să cadă în urma sa. 

Poliţist german contemporan - www.primastire.ro

Imediat l-a oprit un poliţist care i-a adus la cunoştinţă prevederile legii. Generalul fu de acord că e o lege bună şi promise că pe viitor va ţine seamă de ea, dar poliţistul îi atrase atenţia că trebuia să pună în ordine trecutul, respectiv cele 50 de bucăţi de hîrtie împrăştiate pe trotuar şi pe partea carosabilă. Cum ofiţerul britanic afirmă râzând că nu vedea ce ar fi de făcut, omul legii german, mai imaginativ, îi sugeră să adune bucăţelele de hârtie. În acest context, generalul britanic, om cu înfăţişare impunătoare, se comportă arogant: ’’Nu se vedea în patru labe, pe strada principală din Dresda, pe la mijlocul după-amiezei, adunând hârtii.’’

Germanul acceptă că situaţia era penibilă şi găsi o soluţie alternativă: ca britanicul să vină cu el până la cea mai apropiată închisoare, aflată la trei mile. Acest lucru presupunea să fie însoţiţi de mulţimea curioşilor. În plus, distanţa ar fi făcut să ajungă la  închisoare după plecarea judecătorului. Dar poliţistul era sigur că i se va găsi un loc confortabil într-o celulă, pe care o va putea părăsi a doua zi la ora prânzului, după achitarea amenzii de 40 de mărci.

În perspectiva unei astfel de situaţii, generalul propuse să angajeze un băiat care să strângă bucăţelele de hârtie, dar poliţistul preciză că prevederile legii nu permit acest lucru.

Analizând problema din toate unghiurile, inclusiv doborârea poliţistului şi luarea la fugă, ofiţerul ajunse la concluzia că prima sugestie a germanului ar avea cele mai puţine neplăceri pentru el. Jerome K. Jerome încheie pasajul cu surpriza generalului exprimată de acesta însuşi: ’’Dar nu mi-a trecut prin cap că culege bucăţele mici de hârtie de pe nişte pietre slinoase era o treabă aşa de grea după cum am constatat! Mi-a luat aproape zece minute şi am calculat că a distrat peste o mie de oameni. Dar să ştii: e o lege bună; doar că aş fi dorit să o cunosc dinainte.’’

O concluzie a acestei istorioare este că până şi englezul, a cărei ţară deţine primatul în domeniul statului de drept prin acceptarea de către regele Ioan fără de ţară a documentului Magna Charta Libertatum în 1215, s-a înclinat în faţa germanului modern, recunoscut pentru rigoare în respectarea regulilor impuse de statul german unificat de iunkerii prusaci.

Sursă

Jerome K. Jerome, Tommy şi prietenii săi, trad. Horia Hulban, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pp.280-281

<a href="http://topnews.in/law/files/German_police.jpg">

Alexandru I (1777-1825)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 26-27

Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase  și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.

Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.