<
Zen Buddhismul* permite în special adaptarea bazelor experimentale și filozofice pentru o eco-etică: lumea se crede a fi o expresie încântătoare, un artificiu al blândeții și iubirii esenței comune a tuturor lucrurilor. Aceasta este mai degrabă o puternică tradiție, evidentă în poezia și arta Zen, a esteticii naturii. Contemplarea momentului etern, dar atât de trecător al naturii, reprezintă elementele unei naturi estetice față de mediu. Și valoarea estetică a naturii a servit mult timp ca un motiv uman destul de puternic pentru conservarea ei.
>
Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 38.
Notă M. T.
* Zen Buddhismul este ramura Buddhismului din China și Japonia, unde a fost adus din India. (www.psychologies.ro - 7 mai 2009)
Se afișează postările cu eticheta filozofie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta filozofie. Afișați toate postările
luni, 29 ianuarie 2018
sâmbătă, 26 august 2017
Viteza automobilului la începutul secolului XX (URSULEANU 1981)
<
(...) Mașina n-are habar de filozofie, ea face și azi exact același lucru pe care-l făcea și în și în anul 1910, cînd Topîrceanu* trăgea un verificat semnal de alarmă:
Păzea!
Păzea că trece-n goană,
Aleargă,
Vîjie ca vîntul,
Și dacă n-au urechi normale te face una cu pămîntul!
Veți zice că poetul exagerează, că de dragul unui efect comic denaturează realitatea. Ce e aia viteza automobilului în anul 1910?
Atunci să ne ducem cu doi ani ai în trecut pentra a găsi, într-o schiță a lui George Ranetti**, următorul pasaj de coșmar:
„Cînd trece prin mahalale, ca o nălucă, cuprins de delirul și voluptatea vitezei, e o adevărată panică: cîini urlă, prin curți, copiii se ghemuiesc plîngînd la sînul mamelor, negustorii trag obloanele la prăvălii, pisicile se furișează pe acoperișul caselor, clopotele bisericii sună alarma și glasurile înfricoșate ale mahalagiilor care schimonosesc întotdeauna neologismele, răsună:
- Păziți! Vine otomobelu!
Iar ecoul, ca și cum goana turbată a automobilului evocă ideea cimitirului Bellu, pare că repetă:
- Oite mă, Bellu!
Acum 7 decenii Topîrceanu și Ranetti aveau în fața bolidului de oțel aceeași reacție sănătoasă pe care o puteam regăsi la oricare din concetățenii lor. O reacție cristalizată într-un singur cuvînt: „Păzea!”. Au trecut 70 de ani și cuvîntul cu pricina nu și-a pierdut deloc actualitatea pe drumurile publice.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / Cartea de vacanță, București, 1981, p. 141-142.
NOTE M. T.
* George Topârceanu (1886 București - 1937 Iași) = Scriitor și publicist român. Membru corespondent al Academiei Române din 1936. (http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/topirceanu-intre-gravitate-si-umor-543209.html)
** George Ranetti (1875 Mizil - 1928 București) = Publicist și umorist român. (https://www.tititudorancea.ro/z/biografie_george_ranetti.htm)
(...) Mașina n-are habar de filozofie, ea face și azi exact același lucru pe care-l făcea și în și în anul 1910, cînd Topîrceanu* trăgea un verificat semnal de alarmă:
Păzea!
Păzea că trece-n goană,
Aleargă,
Vîjie ca vîntul,
Și dacă n-au urechi normale te face una cu pămîntul!
Veți zice că poetul exagerează, că de dragul unui efect comic denaturează realitatea. Ce e aia viteza automobilului în anul 1910?
Atunci să ne ducem cu doi ani ai în trecut pentra a găsi, într-o schiță a lui George Ranetti**, următorul pasaj de coșmar:
„Cînd trece prin mahalale, ca o nălucă, cuprins de delirul și voluptatea vitezei, e o adevărată panică: cîini urlă, prin curți, copiii se ghemuiesc plîngînd la sînul mamelor, negustorii trag obloanele la prăvălii, pisicile se furișează pe acoperișul caselor, clopotele bisericii sună alarma și glasurile înfricoșate ale mahalagiilor care schimonosesc întotdeauna neologismele, răsună:
- Păziți! Vine otomobelu!
Iar ecoul, ca și cum goana turbată a automobilului evocă ideea cimitirului Bellu, pare că repetă:
- Oite mă, Bellu!
Acum 7 decenii Topîrceanu și Ranetti aveau în fața bolidului de oțel aceeași reacție sănătoasă pe care o puteam regăsi la oricare din concetățenii lor. O reacție cristalizată într-un singur cuvînt: „Păzea!”. Au trecut 70 de ani și cuvîntul cu pricina nu și-a pierdut deloc actualitatea pe drumurile publice.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / Cartea de vacanță, București, 1981, p. 141-142.
NOTE M. T.
* George Topârceanu (1886 București - 1937 Iași) = Scriitor și publicist român. Membru corespondent al Academiei Române din 1936. (http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/topirceanu-intre-gravitate-si-umor-543209.html)
** George Ranetti (1875 Mizil - 1928 București) = Publicist și umorist român. (https://www.tititudorancea.ro/z/biografie_george_ranetti.htm)
vineri, 11 septembrie 2015
Omul modern versus omul primitiv (GALSWORTHY 1931)
<
(...) Adrian părăsi maxilarul și luă în mînă un mulaj de Pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java*, care vreme atît de îndelungată a divizat părerile învățaților în chestiunea dacă ar trebuie să fie numi om-maimuță sau maimuță-om. Ce distanță de la această viețuitoare și pînă la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura întreba: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat Omul de la Trinil, de la Piltdown**, de la Neanderthal***, sau din niște colaterali încă nedescoperiți ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorința sa arzătoare de a delimita locul de baștină a rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simțea că teoria e nesatisfăcătoare. Cînd acele specimene primare prezentau un stagiu de specializare atît de precis, a le căuta originea la un tip atît de diferit, însemna o deviere. Ca și cum ai afirma că cerbul roșu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriașul glob pămîntesc pe care erau însemnate toate descoperirile la zi legate de originea omului modern. însoțite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului și climatului. Unde - unde să cauți? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluționa în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la fața locului - cel mai adînc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munților Himalaya, Fayum****, sau vreun alt loc înghițit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghițit de mare, atunci niciodată nu va putea stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăși problema esenței umane, a adevăratei naturi a ființei omenești, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filozofia socială - o chestiune de curînd readusă pe tapet.Și anume: dacă omul era funciarmente blînd și pașnic, ipoteză pe care părea să o sugereze studiul vieții animalelor și al unor așa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv și neliniștit, cum părea să afirme această lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găsește cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, și de acolo va ieși poate la iveală o mărturie care să decidă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blîndeții inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gîndire refuza să subscrie cu ușurință sau fără rezerve orice fel de teză. Pînă și animalele blînde, pînă și păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întîmplat și cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naștere, firește, o dată cu extinderea activităților sale și cu apariția competițiilor - cu alte cuvinte, o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viața așa-zis civilizată. Existența elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puține prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepți omul modern așa cum se prezintă și să încerci să-i frînezi posibilitățile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vînătoare în Africa centrală, cu prilejuri căreia o serie de băștinași primitivi, femei și băștinași, care patrulau în slujba vînătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanților omorîți, le despicaseră mădular cu mădular, fîșie cu fîșie, și le mîncaseră crude și șiroind de sînge, apoi dispăruseră în pădure, perechi-perechi pentru a desăvîrși orgia. La urma urmelor, și civilizația era bună la ceva.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, vol. I, trad. A. Ralian, Miron, 1992, p. 27-29.
NOTĂ M.T.
* Homo erectus sau Omul din Java a fost decoperit de medicul E. Dubois în 1891 în localitatea Trinil din insula Java din Indonesia. (http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/fossils/trinil-2)
** Descoperirea Omului de la Piltdown (Anglia) anunțată în 1912 de către arheologul amator C. Dawson, a fost infirmată în 1953 de o echipă de cercetători. (http://www.bbc.co.uk/history/ancient/archaeology/piltdown_man_01.shtml)
*** Primele fosile ale Omului de Neanderthal au fost găsite în acest loc de pe valea rîului Dussel din Germania, denumirea fiind introdusă în 1864 de W. King. (http://scinews.ro/disparitia-omului-de-neanderthal/)
**** În 1887 arheologul britanic W. Petrie a descoperit în oaza Fayum din Egipt portrete ale unor mumii din epoca romană. (http://www.smithsonianmag.com/history/the-oldest-modernist-paintings-20169750/?no-ist)
(...) Adrian părăsi maxilarul și luă în mînă un mulaj de Pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java*, care vreme atît de îndelungată a divizat părerile învățaților în chestiunea dacă ar trebuie să fie numi om-maimuță sau maimuță-om. Ce distanță de la această viețuitoare și pînă la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura întreba: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat Omul de la Trinil, de la Piltdown**, de la Neanderthal***, sau din niște colaterali încă nedescoperiți ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorința sa arzătoare de a delimita locul de baștină a rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simțea că teoria e nesatisfăcătoare. Cînd acele specimene primare prezentau un stagiu de specializare atît de precis, a le căuta originea la un tip atît de diferit, însemna o deviere. Ca și cum ai afirma că cerbul roșu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriașul glob pămîntesc pe care erau însemnate toate descoperirile la zi legate de originea omului modern. însoțite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului și climatului. Unde - unde să cauți? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluționa în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la fața locului - cel mai adînc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munților Himalaya, Fayum****, sau vreun alt loc înghițit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghițit de mare, atunci niciodată nu va putea stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăși problema esenței umane, a adevăratei naturi a ființei omenești, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filozofia socială - o chestiune de curînd readusă pe tapet.Și anume: dacă omul era funciarmente blînd și pașnic, ipoteză pe care părea să o sugereze studiul vieții animalelor și al unor așa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv și neliniștit, cum părea să afirme această lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găsește cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, și de acolo va ieși poate la iveală o mărturie care să decidă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blîndeții inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gîndire refuza să subscrie cu ușurință sau fără rezerve orice fel de teză. Pînă și animalele blînde, pînă și păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întîmplat și cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naștere, firește, o dată cu extinderea activităților sale și cu apariția competițiilor - cu alte cuvinte, o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viața așa-zis civilizată. Existența elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puține prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepți omul modern așa cum se prezintă și să încerci să-i frînezi posibilitățile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vînătoare în Africa centrală, cu prilejuri căreia o serie de băștinași primitivi, femei și băștinași, care patrulau în slujba vînătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanților omorîți, le despicaseră mădular cu mădular, fîșie cu fîșie, și le mîncaseră crude și șiroind de sînge, apoi dispăruseră în pădure, perechi-perechi pentru a desăvîrși orgia. La urma urmelor, și civilizația era bună la ceva.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, vol. I, trad. A. Ralian, Miron, 1992, p. 27-29.
NOTĂ M.T.
* Homo erectus sau Omul din Java a fost decoperit de medicul E. Dubois în 1891 în localitatea Trinil din insula Java din Indonesia. (http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/fossils/trinil-2)
** Descoperirea Omului de la Piltdown (Anglia) anunțată în 1912 de către arheologul amator C. Dawson, a fost infirmată în 1953 de o echipă de cercetători. (http://www.bbc.co.uk/history/ancient/archaeology/piltdown_man_01.shtml)
*** Primele fosile ale Omului de Neanderthal au fost găsite în acest loc de pe valea rîului Dussel din Germania, denumirea fiind introdusă în 1864 de W. King. (http://scinews.ro/disparitia-omului-de-neanderthal/)
**** În 1887 arheologul britanic W. Petrie a descoperit în oaza Fayum din Egipt portrete ale unor mumii din epoca romană. (http://www.smithsonianmag.com/history/the-oldest-modernist-paintings-20169750/?no-ist)
duminică, 26 iulie 2015
„Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!” (DUMITRU 2015)
Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!
(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov,
România)
Trăind
de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au făcut ca,
între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și prețuit în anii exilului și
mai apoi, să am bucuria și onoarea de a-l cunoaște la München - în măsura
circumstanțelor - pe Hans Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter,
scriitor german de talent și prestigiu, originar din România!
Născut
la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru copii ai
cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904; †2002) și Erich Bergel Sr.
(*1899; †1971), căsătoriți din 1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007)
și ca frați pe Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov
(Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin Bergel (*1937; †1952).
Tatăl,
învățător, profesor de muzică și revizor în școlile comunității germane din
România, fiind - după necesități- transferat cu serviciul din loc în loc,
pleacă în 1936 din Rosenau (Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la
Kronstadt (Brașov) iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.
Conform
propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit în Transivania
o copilărie fără probleme, până în momentul ocupării acesteia de către Armata
Roșie „eliberatoare“ (august 1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi
de către forțe politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și
apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul stalinist, sub masca
zisului „Partid Comunist Român“ care, în „România Mare“ nu număra nici o mie de
membri, și dintre care numai o treime erau de origine română!
În
1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și, îngrijirea familiei
(Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14 ani; Ortwin - 7 ani) rămân în
grija mamei, Katharina Bergel, în vârstă de 40 de ani
Un
an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților sovietici decid,
la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din U.R.S.S. a majorității
cetățenilor români de origine germană, apți de muncă. În acest sens, în
enclavele locuite de germani se alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de
colectare“ în baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans
Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“ într-un astfel de
lagăr, în vederea deportării. Reușește însă să fugă înainte de transport și
trăiește pentru multă vreme ascuns.
Între
1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă în învățământ.
În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este prins la Budapesta, predat
autorităților române și condamnat. În 1948 evadează din închisoare și este din
nou prins. Mai târziu este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv
de performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României. Cum accesul la
cursurile de zi, în învățământul superior, îi era interzis, studiază fără
frecvență Istoria Artelor și Filozofia, la Universitatea din București
(1951-1954). Trei ani mai târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și
talentului, ajunge redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă
germană „Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist
și al Sfatului Popular din regiunea Stalin ( Brașov/Kronstadt).
În
1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor din Brașov“,
înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei grupe de scriitori de limbă
germană din Kronstadt/Brașov (pe atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani
de închisoare cu muncă silnică.
În
1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru deținuții
politici dar este urmărit în continuare de Securitate. Critică nerespectarea
drepturilor omului în România comunistă!
În
sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german - laureat al
premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se permite emigrarea în R.
F. Germania, unde, între 1968-1970, exersează diferite ocupații, implicit pe
cea de colaborator extern la Bayerischen Rundfunks.
Dar
și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă să-l urmărească și
tracaseze!
În 1970-1989,
ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din 1991 și
coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen Vierteljahresblätter“.
O
primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației
Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu
(Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune
științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și
avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile
și exegeza sa asupra operei lui Platon.
La
25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27
octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus
der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche
Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la
germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das
Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în
lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt
rezumat al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în Revista
Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și ulterior, întregul text, în română: Contacte
cu alții (în original: Das Bild der Rumänen in meinen
literarischen Arbeiten/ Portretul românilor în lucrürile mele
literare), la rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22
(editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p. 153-159, din
care citez:
„Atât
în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât și în cea din
urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune spirituală și istorică. Dar
îl găsesc și în alte volume scrise de mine și tipărite între anii 1969, când a
apărut monografia „România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut
romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă nepublicate este
prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt profet, dar afirm totuși că el va
apare și în viitoarele mele lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de țara mea de baștină, România, și deși - nu
trebuie trecut sub tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau
seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru și nu fac parte dintre aceia, care se leapădă
de trecut ca de o pălărie sau de o încălțăminte.“./.../
„Chiar
la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii și a
înrădăcinării imeginii românului în creația mea literară. Căci se pare că nu e
vorba numai de o lege care ne obligă la o confruntare permanentă cu trecutul,
ci de mai mult, că tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă
sensul și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a eului
nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în fiecare moment ca prezent
conștient, ca individualitate și personalitate, ca atitudine și
comportament.“/.../
„...Românul
nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau colorit, ca un
actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici măcar numai ca o experiență
istorică a vieții mele. Nu, el nu apare în nici un caz în acest sens, ci el
este —să-mi fie permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind
ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă constatam în prefața
cărții „România, portretul unei națiuni“, că eu ca german după origine, casă
părintească, educație și școală, care am văzut lumina zilei în România,
consider întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o îmbogățire
a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu există vreun motiv ca să
văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai ceea ce am gândit când am spus:
Românul este în lucrările mele literare mai mult decât un fragment, el este o
parte a individualității mele.“/.../
„Ceea
ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai în literatura
mea beletristică —în nuvelă, povestire și roman—, dar deasemenea în monografia
cultural-istorică și spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul
portretistic. Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot
atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui o găsesc
astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și țăran, trecând la ofițer,
și la profesor universitar, de la plutaș la tehnician până la secretar de stat
sau prinț. Am încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să modelez
această imagine; și pe lângă străduința de a prinde fenotipul mai este și aceea
a elucidării genotipului. În special în monografia amintită am cercetat
rădăcinile spiritualității acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte
lucrărin, m-am străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a
filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin traducerea
operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității germane și române; sau am încercat
într-o carte apărută recent să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera
pictorului Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu
întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar în lucrările mele,
de la caz la caz, atât imaginea cât și componența ființei Românului.“/.../
„Dacă
examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în Transilvania,
aparținând generațiilor mai vechi, constat că figura Românului apare doar sau
—chiar dacă ocupă vizibil un loc central— ea este prezentată aproape numai în
măsura în care se deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să
menționez hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe
atunci raporturile.
Pentru
generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape totul din acest
punct de vedere. Căci atunci când în acel stat multinațional România, noi toți
la un loc — români, germani, unguri, evrei — am fost aruncați de către noul
sistem totalitar, fără menajament, în același cazan, ne-au fost distruse
și răpite și unora și altora odată cu libertatea și minunatele, vulnerabilele
particularități create în epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se
face că eu, german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să
cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a
aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi, distinși sau
ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii pe pământ. Orbiți de ura
formată în cursul istoriei, unii dintr-o parte sau alta au omis până azi să
recunoască aceasta.
Îngăduiți-mi
să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne cunoaștem doar
după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere, în aceeași măsură și
trăsăturile comune, acestea constituind o problemă vitală a existenței noastre
istorice.
Ca
europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“ (Hans Bergel).
În
anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la lumină: (Siebenbürgen, Bilder einer europäischen Landschaft (1980); Gestalten und Gewalten,
Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der Tod des Hirten oder
Die frühen Lehrmeister(1985); Das Venusherz (1987); …
und Weihnacht ist überall (1988);
Das Motiv der Freiheit (1988), Hans Bergel a publicat sute
de articole în diverse publicații, în special în cele ale germanilor originari
din România, a susținut nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți
ale unor terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur
Haus München, Haus der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung sau de
către o mulțime de alte centre de cultură și literare, asociații și librării
din München, Bavaria, din alte zone ale Germaniei și Europei, etc.
În
ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat comunității germane
din România, a fost dintru început și alături de noi, românii, luați în ansamblu
sau în particular, participând, după împrejurări, la manifestările artistice,
literare, culturale și științifice, la întruniri și mese rotunde, în cadrul
Zilelor Culturii Românești, organizate anual la München, începând cu cele din
nov. 18-19 (1989) consacrate împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai
Eminescu, și implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului
poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de sculptorului
Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în atâtea și atâtea alte ocazii,
pe care spațiul nu-mi permite să le evoc aici.
După
1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară: Dans în lanţuri (Der Tanz in
Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994; Zuwendung und
Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen (1994); Prosa – Lyrik
(1995); Erkundungen und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen.
Essays (1995); Dansul în lanţuri (Der Tanz in Ketten; Roman),
Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995; Întoarcerea lui Ulise
(Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu,
Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia
Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die
heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în:
Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; Wenn
die Adler kommen (Când vin vulturii), Roman (Trilogie) (1996),
despre o familie din Transilvania; Bukowiner Spuren. Von Dichtern und
bildenden Künstlern. Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai
multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ... (Das
Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …; Romanfragment), George
Guţu, in: Lettre Internationale, editia română/primăvara 1997,
Bucureşti/Bukarest 1997; Când vin vulturii (Wenn die Adler
kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998; Manfred Winkler
(Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de Transilvania,
16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in: Astra. Revista Asociaţiunii
Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt 1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului
României: „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“ - Discurs cu
ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din
București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne
marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În
: George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien
(II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“, Editura Universității din
București; Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken
über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in:
Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel -
Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von
Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie de suflet pentru un
oraş transilvan (Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays),
Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter der Anleitung
von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005; Deşertul Namibiei,
Sfinxul, Cântecul pustei, Memento (Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied,
Memento; Gedichte), Nicholas Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu
Mare/Sathmar 2005; Menuetul Reginei (Das Menuett der
Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2006
(S./p.76-90), München 2006; Die Wiederkehr der Wölfe.
Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea lui Ulise
(Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007,
München 2007; Reflecţii asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller
(Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în română de
Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24 septembrie 2007,
Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul ca. normalitate. Între brun şi roşu
(Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în română de
Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008; Negru
Vodă - Din „Scene din viața mea. Fragmente autobiografice“,
povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder meines Lebens.
Autobiographische Fragmente.“; Erzählung),
bilingv, în română de Mariana Săsărman, în: Apoziţia 2008, (S./p.
66-83), München 2008; Ruptura istorică. Motivele emigrării populaţiei
germane din România (Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der
deutschen Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala
Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul Scriitorilor Germani.
Braşov 1959 (Die Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959;
Vortrag), Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest
2008; Wegkreuzungen. Dreizehn Lebensbilder. Bamberg: Johannis
Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape ale unei încercäri de
apropiere. Consideraţii cu privire la poezia Anei Blandiana (Stationen
einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana; Studie),
George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4, Bucureşti/ Bukarest
2009; Am Vorabend des Taifuns. Geschichten aus einem
abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack & Block 2010. ISBN
978-3-86813-002-7; Trilogia despărţirii: Braşov, Divanul
Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie des Abschieds:
Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer; Gedichtezyklus), bilingv;
în română de Mariana Săsărman, Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta;
povestire (Violeta; Erzählung), în română de Mariana
Săsărman, München 2010; Der schwarze Tänzer. Ausgewählte
Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN 978-3-86813-008-9; Das
Spiel und das Chaos. Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack &
Block 2012. ISBN 978-3--86813-013-3, ș.a.
Pentru
activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv diferite
distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg Dehio-Preis für Kultur-
und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972); Erzählerpreis
des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis der Goethe-
Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am Bande (29. November
1986); Kulturpreis der Siebenbürger Sachsen,
München (1987); Andreas Gryphius-Preis, Düsseldorf (1990);
A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München (1995); Ehrenbürger von
Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al orașului Brașov (Kronstadt);
Ehrendoktorwürde der Universität Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din
București (16 aprilie 2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/
Membru de onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von
Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov (Rosenau);
Andreas-Gryphius-Preis 2013.
Societatea de Cultură
Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă acum în al 46-lea an de
existență, a avut și are deosebita cinste de a se bucura de sprijinul lui Hans
Bergel, în calitatea sa de membru de onoare și colaborator de prestigiu.
Desigur, despre Hans Bergel și
opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă rezerv însă la cele de față,
îndemnându-vă să-i consultați îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost
atribuite. Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri
din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul
decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din
București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea
română“. Citez:
Mulțumindu-vă
din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am sentimentul că nu este
vorba doar de o chestiune de bună-cuviință, ci de o deosebită satisfacție
spirituală, motivată prin multiple aspecte. Cel mai important mi se pare —dacă mi se îngăduie să fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care
tocmai aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o șovăială,
și ca propria mea țară.
În
ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de decenii prin
lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte în meleagurile de la nord și
de la sud de Carpați, de la Dunăre, Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea
mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta
culturală a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest
lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură ce înaintez în
vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.
Ceea
ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea maternă, prin
educația și cultura mea, sunt german. Am conștientizat de mult faptul că, în
această privință, reprezint un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema
acestei duble apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile
creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de iritare pe
care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact aceleași motive, în
anturajul meu apusean.“/.../
„...Aveți
o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub semnul unei
constelații marcată de contradicția proprie dintre dorința de autoprotejare a
elementului autohton, deznădejdea existențială și contemplarea egocentrică a
lumii, fără să abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își
extrage peren impulsul cel mai vital de
autocunoaștere din straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică
inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din peisajul natural și din
istorie; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine
răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină
arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate
acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.
Ele
pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminescu și Tristan Țara la Culianu,
de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la Grigorescu, Andreescu și
Brâncuși până la Enescu și alții. Mulți
dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în anturajul firesc al unui
Goethe și Kant, Bach și Beethoven, Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul
central european, german, al formației mele a fost îmbogățit de aceste
fascinante perspective, care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba
chiar consider că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și
concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o amplificare
benefică. Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o
parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința
bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus
până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale. O astfel de
cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca individ, care provenea dintr-o
familie protestant-luterană, educat în spiritul unei ordini lucide și al
imperativului categoric al datoriei, și care, desigur, venise încă din
copilărie în contact cu geniile muzicale ale poporului meu.
Cât
de imensă este varietatea spiritualității europene, mi s-a relevat mie,
saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interpretarea fenomenului
„cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al
continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi,
l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am
dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo
ludens. Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza germană
și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete diferite ale aceleiași
voințe culturale: ca pe forme europene ale existenței noastre culturale comune,
în care noi toți —Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă
legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca niciodată“/.../
„Într-un
cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte timpuriu, că
în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană, întâlnirea mea cu
spiritualitatea română a reprezentat jalonul cel mai important.
Am
cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia,
Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de
femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Țuculescu, acordurile
„Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei
Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și
„Meșterul Manole“.
Dar
nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe care mi-am
trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi fost privat de
libertate, alături de români, în anii de dictatură, în carcerele subterane ale
fortului Jilava; de furia neputincioasă de a asista la încercarea distrugerii
unei culturi naționale, misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii
terorii impuse din exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori;
dar și de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a rezistat în
clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi uita niciodată. După cum
nu voi uita niciodată faptul că fratele meu, Erich Bergel, atins deja de aripa
morții, a dirijat ultimul său concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici,
la București, sub minunata cupolă a Ateneului.
Românii
alături de care am crescut aici și care mă îmbrățișează ori de câte ori ne
revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă, deoarece ei îmi dovedesc
că după cele trei procese politice și detenții în celule și lagăre, după
alungarea mea din această țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că
am o patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“, notând: „Când
anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci printre umbre. / Undeva în
trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit
strămoșii mei pe aceste meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna
acestor ținuturi? Și cei trei copii ai
mei oare nu s-au născut aici?
Așadar
nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire
ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o atracție magică o exercită asupra
mea și climatele geopsihice ale acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale
de o inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele mele
călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent —după cum prea bine
știți—istoria dramatică a acestor locuri și întâmplările nemaiauzite ale
acesteia. Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care
germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există
peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și
Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii
noastre —o moștenire istorică străveche. România trebuie să-și dovedească în
continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de
supraviețuire. Aici, la intersecția culturilor, trebuie să-și dovedească mai
mult decât oricând vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra
forțelor centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o
bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă, titanică —și se
prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile adânc înfipte în aceste regiuni,
să fiu mai conștient de acest lucru decât mulți dintre români. Vocația
europeană a României face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele
ei.“/.../ (Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română.
Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității
din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne
marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În :
George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien
(II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din
București, Bukarest 2005, p. 281-284).
ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI
PUTERE DE MUNCĂ
CU TOATĂ BUCURIA
IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!
Ion
Dumitru, München
joi, 26 iunie 2014
Evoluție biologică versus socialism reflectate în presa din SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
- Haide! Hai să mergem la sindicat.
Așa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina hemoptiziei avute cu o jumătate de oră mai înainte - a doua în ultimele trei zile. Ținea în mînă nelipsitul pahar de whisky și-l ducea la gură cu degete tremurătoare.
- Ce am eu cu socialismul*? întrebă Martin.
- Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, insistă bolnavul. Scoal” de-aici și hai să le vorbești. Spune-le de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai de ei și despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche** și pentru osteneala asta fii gata să încasezi cît îți poate duce pielea. Fă tămbălău mare. nO să le prindă foarte bine. Discuția este un lucru de care au nevoie și de care ști tu duci lipsă. Știi, aș vrea să te văd socialist înainte de-a apuca să dau ortul popii. În felul acesta existența ar căpăta un sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa de dezamăgirile crunte care te așteaptă.
- Pentru mine are să rămînă totdeauna un mister cum de tocmai tu poți să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăști atît de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos. Cu un gest acuzator îndreptă arătătorul către paharul cu whisky pe care celălalt tocmai îl umplea, și adăugă: Nu s-ar spune că că socialismul te salvează.
- Sînt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. Tu ești sănătos și ai o mie de motive pentru care să trăiești, așa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viață. În ceea ce mă privește, zici că nu poți înțelege de ce sînt socialist. Am să-ți spun. Sînt socialist pentru că socialismul este inevitabil: pentru că putreda și iraționala orînduire prezentă numai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului tău fără teamă și fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu vor îngădui un asemenea lucru. Sînt prea mulți și vrînd-nevrînd ți-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai înainte ca el să se poată ridica în șa. Nu te poți feri din calea lor și vei fi silit să accepți o întreagă mentalitate, specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, recunosc. Dar asta este realitatea și va trebui să o accepți. În orice caz să știi că ești antedeluvian cu ideile tale nitezscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria se repetă este mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă și fără prihană este o imposibilitate și orice soluție este mai bună decît domnia acestor rîmători sperioși care ne cîrmuiesc acum. (...)
Era duminică seara și găsiră mica sală ticsită de socialiștii din Oakland***, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori. Vorbitorul, un evreu deștept, trezi admirația lui Martin, dar în același timp și dorința de a-l contrazice. Umerii înguști și aduși ai vorbitorului, pieptul lui scofîlcit arătau fără greș că este odrasla ghetoului suprapopulat și în el Martin vedea limpede lupta milenară a robilor slabi și nenorociți împotriva unui pumn de stăpîni care îl împilaseră și voiau să-i asuprească pînă în veacul veacurilor. Pentru Martin, ființa aceasta firavă și ofilită era un simbol. În fața lui stătea un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de slăbănogi și neputincioși care pier la hotarele spinoase ale vieții, supunîndu-se legilor biologice. Era niște inadaptabili. În ciuda filozofiei lor subtile și a tendinței lor de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura însăși îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului excepțional. Din mulțimea germenilor de viață pe care îi aruncau brațele ei mănoase, Natura alegea numai lamura. În exact același fel, maimuțărind Natura, omul creștea cai de rasă și cultiva castraveți. Fără îndoială că alt creator al Cosmosului ar fi putut născoci o metodă mai fericită; dar creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile acestea pot să se zbată și să urle, așa cum se zbăteau socialiștii, așa cums e zbuciuma oratorul de la tribună și cum se zbuciuma mulțimea înădușită în clipa aceasta, cînd se sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micșora neplăcerile vieții și a eluda astfel legile Cosmosului.
Așa gîndea Martin și așa le vorbi atunci cînd Brissenden îl îndemnă să le tragăo săpuneală. Se supuse dorințeei celuilalt înaintînd pînă la tribună, cum era obiceiul, și adresîndu-se președintelui. Începu să vorbească cu glas domol și oprindu-se din cînd în cînd ca să-și pună în ordine ideile ce-i veniseră în minteîn vreme ce vorbise celălalt. La astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci minute; dar cînd se împliniră cele cinci minute ale lui Martin, el se afla în plin avînt și atacul împotriva concepțiilor celorlalți era pe jumătate schițat. Le trezise interesul, așa că auditoriul ceru prin aclamații președintelui să-l lase să continue. Îl socoteau un adversar demn de forțele lor intelectuale și-l ascultau cu pasiune, sorbindu-i fiecare cuvînt. Martin vorbea cu aprindere și nestrămutată convingere, neîncercînd în nici un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva moralei și tacticii de luptă a sclavilor, lăsînd să se înțeleagă limpede că ascultătorii săi erau sclaviila care se referea. Îi cită pe Spencer**** și pe Malthus (1) și enunță legea evoluției biologice (2).
- Și iată de ce - conchise el într-un scurt rezumat - nici un stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existență, cei puternici și progeniturile lor tind să supraviețuiască, în vreme ce slăbănogii și progenitura lor sînt striviți și tind să dispară. Rezultatul este că cei puternici și progenitura lor supraviețuiesc și, pe măsură ce lupta se întețește, forța fiecărei noi generații crește. Aceasta este legea evoluției. Dar voi, sclavilor - și este foarte trist să fii sclav, recunosc - dar voi, sclavilor, visați o societate în care legea evoluției să fie anihilată, în care slăbănogii și neputincioșii să nu piară, în care fiecare neputincios va avea să mănănce cît poftește și de cîte ori pe zi dorește și în care toți se vor căsători și vor avea copii - cei puternici ca și cei slăbănogi. Unde se va ajunge atunci? Puterea și forța vitală a fiecărei generații nu va mai crește. Dimpotrivă, va scădea. Iată deci ce înfățișare ia Nemesis***** în cadrul filzofiei voastre de sclavi. Societatea voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi și pentru sclavi - va slăbi și se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce forța vitală care îi stă la bază va slăbi și se va descompune. Nu uitați că eu vorbesc de legi biologice și nu fac aici etică sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura...
- Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din sală.
- Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin întrebarea. Cele treisprezece colonii (1) i-au dat jos pe stăpîni și au alcătuit o așa-zisă republică. Sclavii au ajuns proprii lor stăpîni. Nu mai existau stăpîni care să se sprijine pe puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteați descurca fără stăpîni de un soi sau altul, așa că s-a ridicat atunci o nouă tagmă de stăpîni - nu falnicii oameni, puternici, virili și nobili, ci șireții și meșterii în sforării, oameni de afaceri și cămătarii. Iar aceștia v-au redus din nou la sclavie - dar nu pe față, cumar fi făcut oamenii sinceri și nobili, care v-ar fi silit să vă plecați sub apăsarea brațului lor drept, ci în ascuns, cu ajutorul unor complicate rețele de combinații, prin amăgeli, vorbe mieroase și minciuni sfruntate. I-au cumpărat pe judecătorii voștri sclavi, au denaturat legiurile voastre de sclavi și i-au silit pe flăcăii și fetele voastre, sclavi și ei, să se supună unei împilări mult mai rele decît sclavia trupească. Două milioane de copii de-ai voștri trudesc astăzi sub călcîiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a înstăpînit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre voi n-au un adăpost omenesc și nu se pot hrăni ca oamenii.
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăși structura ei o astfel de scoietate tinde să anuleze efectele legilor evoluției. O societate de sclavi începe să se descompună din chiar clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte ușor să vorbiți despre anularea legii evoluției, dar unde este noua lege a evoluției care va veni să susțină puterea voastră. Formulați-o. A și fost formulată? Atunci proclamați-o.
Martin se întoarse la locul lui și se așeză, în vreme ce sala era stăpînită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se ridicaseră și cereau cuvîntul. Apoi, unul cîte unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenței, vorbind cu patos și entuziasm și făcînd gesturi energice, răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. Cîțiva se mai abătură de la problema în discuție, dar cei mai mulți îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră orizonturi noi, nu în privința unei noi legi biologice, ci cu privire la noi aplicații ale celor vechi. Erau prea porniți casă poată fi întotdeauna politicoși și, în mai multe rînduri, președintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul și să-i cheme la ordine.
Din întîmplare se afla acolo și un tînăr reporter, trimis acolo pentru că era o zi săracă în evenimente și pentru că presa este totdeauna setoasă de senzații. Era un începător nu prea dotat. N-avea decît o oarecare ușurință la scris și ceva imaginație. Era prea tont ca să poată urmări discuția. Adevărul este că îl stăpînea un simțămînt foarte plăcut, care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un deosebit respect celor așezați în locuri sus-puseși care dictau politica țărilor și ziarelor. Afară de asta, avea și el un ideal și anume să se poată ridica la măiestria reporterului perfect, care și din nimic este în stare să scoată ceva - și cîteodată chiar foarte mult.
Nu știa despre ce se discută. Nici n-avea nevoie să știe. Cuvinte cum ar fi revoluție îl lămureau pe deplin. Ca un paleontolog în stare să recoonstituie un întreg schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la unicul cuvînt revoluție. Așa procedă în seara aceea și cu foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care stîrnise cea mai mare fierbere în sală, reproterul puse tot ce avea de spus în gura lui, transformîndu-l astfel în cel mai înverșunat și incendiar anarhist ****** dintre toți participanții la ședință și transformînd individualismul lui reacționar într-un extremism revoluționar înfricoșător și fanatic. Reporterul nostru avînd un temperament de artist, reuși să imprime din belșug articolului culoare locală - oameni cu ochi dilatați și plete lungi, tipuri de degenerați și neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleștați ridicați deasupra capului, toate acestea proiectate pe un fond de înjurături, blesteme, urlete și sunete guturale emise de gîtlejurile unor oameni furioși.
(1) Thomas Robert Malthus (1766-1834), economist englez reacționar. A încercat să „demonstreze” că mizeria maselor muncitoare își are principala cauză nu în condițiile economice create de capitalism, ci în faptul că resursele materiale pe care natura le pune la dispoziția omului ar fi insuficiente.
(2) După cum se vede, ca și în discuția cu judecătorul Blount din capitolul precedent, Martin expune aici în linii mari concepțiile „darwinismului social”, curentul reacționar din sociologia burgheză despre care s-a mai vorbit.
(1) Referire la cele treisprezece colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei și s-au declarat independente în anul 1776.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 403-409
NOTE M.T.
* Socialism = Doctrină politică din secolul XIX.
** Friderich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/)
*** Oakland = Oraș pe coasta pacifică a SUA, despărțit de golful San Francisco de marele oraș cu acelaș nume.
**** Herbert Spencer (1820-1903) = Filozof și sociolog englez. Ca filozof, Spencer este un idealist de orientare pozitivistă și un agnostic militant. În sociologie este unul dintre creatorii „teoriei organiciste a societății”, potrivit căreia societatea omenească ar fi supusă legilor biologice, iar relațiile dintre clase ar fi în orînduirea capitalistă doar relații de „echilibru”, cu un caracter „natural” și de nezdruncinat. Legînd aceste teorii cu cele biologice darwiniste, Spencer devine un adept al „darwinismului social”și afirmă că viața socială s-ar baza și ea, la fel ca cea a plantelor și animalelor, pe lupta pentru existență și pe selecția naturală, ajungînd chiar să afirme că desființarea luptei pentru existență în societatea umană, deci realizarea societății fără clase antagoniste, va provoca o decădere intelectuală și fizică generală a omenirii. (n. 1 / p. 133)
***** Nemesis = Fiica lui Nyx (Noaptea), era, în mitologia greacă, una dintre divinităţile infernale. Slujitoare a echilibrului şi a ordinii din univers, ea cântărea fericirea şi nenorocirile oamenilor, faptele lor bune şi fărădelegile săvârşite şi abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu, datorită acestui atribut, Nemesis devine personificarea răzbunării divine. Ea îi urmăreşte şi-i pedepseşte pe muritori, ca şi eriniile, pentru crimele săvârşite. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html)
****** Anarhism = Doctrină politică din secolul XIX. ( http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1269-Anarhismul-Doctrine-politice-contemporane-cap-7)
- Haide! Hai să mergem la sindicat.
Așa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina hemoptiziei avute cu o jumătate de oră mai înainte - a doua în ultimele trei zile. Ținea în mînă nelipsitul pahar de whisky și-l ducea la gură cu degete tremurătoare.
- Ce am eu cu socialismul*? întrebă Martin.
- Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, insistă bolnavul. Scoal” de-aici și hai să le vorbești. Spune-le de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai de ei și despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche** și pentru osteneala asta fii gata să încasezi cît îți poate duce pielea. Fă tămbălău mare. nO să le prindă foarte bine. Discuția este un lucru de care au nevoie și de care ști tu duci lipsă. Știi, aș vrea să te văd socialist înainte de-a apuca să dau ortul popii. În felul acesta existența ar căpăta un sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa de dezamăgirile crunte care te așteaptă.
- Pentru mine are să rămînă totdeauna un mister cum de tocmai tu poți să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăști atît de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos. Cu un gest acuzator îndreptă arătătorul către paharul cu whisky pe care celălalt tocmai îl umplea, și adăugă: Nu s-ar spune că că socialismul te salvează.
- Sînt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. Tu ești sănătos și ai o mie de motive pentru care să trăiești, așa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viață. În ceea ce mă privește, zici că nu poți înțelege de ce sînt socialist. Am să-ți spun. Sînt socialist pentru că socialismul este inevitabil: pentru că putreda și iraționala orînduire prezentă numai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului tău fără teamă și fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu vor îngădui un asemenea lucru. Sînt prea mulți și vrînd-nevrînd ți-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai înainte ca el să se poată ridica în șa. Nu te poți feri din calea lor și vei fi silit să accepți o întreagă mentalitate, specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, recunosc. Dar asta este realitatea și va trebui să o accepți. În orice caz să știi că ești antedeluvian cu ideile tale nitezscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria se repetă este mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă și fără prihană este o imposibilitate și orice soluție este mai bună decît domnia acestor rîmători sperioși care ne cîrmuiesc acum. (...)
Era duminică seara și găsiră mica sală ticsită de socialiștii din Oakland***, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori. Vorbitorul, un evreu deștept, trezi admirația lui Martin, dar în același timp și dorința de a-l contrazice. Umerii înguști și aduși ai vorbitorului, pieptul lui scofîlcit arătau fără greș că este odrasla ghetoului suprapopulat și în el Martin vedea limpede lupta milenară a robilor slabi și nenorociți împotriva unui pumn de stăpîni care îl împilaseră și voiau să-i asuprească pînă în veacul veacurilor. Pentru Martin, ființa aceasta firavă și ofilită era un simbol. În fața lui stătea un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de slăbănogi și neputincioși care pier la hotarele spinoase ale vieții, supunîndu-se legilor biologice. Era niște inadaptabili. În ciuda filozofiei lor subtile și a tendinței lor de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura însăși îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului excepțional. Din mulțimea germenilor de viață pe care îi aruncau brațele ei mănoase, Natura alegea numai lamura. În exact același fel, maimuțărind Natura, omul creștea cai de rasă și cultiva castraveți. Fără îndoială că alt creator al Cosmosului ar fi putut născoci o metodă mai fericită; dar creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile acestea pot să se zbată și să urle, așa cum se zbăteau socialiștii, așa cums e zbuciuma oratorul de la tribună și cum se zbuciuma mulțimea înădușită în clipa aceasta, cînd se sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micșora neplăcerile vieții și a eluda astfel legile Cosmosului.
Așa gîndea Martin și așa le vorbi atunci cînd Brissenden îl îndemnă să le tragăo săpuneală. Se supuse dorințeei celuilalt înaintînd pînă la tribună, cum era obiceiul, și adresîndu-se președintelui. Începu să vorbească cu glas domol și oprindu-se din cînd în cînd ca să-și pună în ordine ideile ce-i veniseră în minteîn vreme ce vorbise celălalt. La astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci minute; dar cînd se împliniră cele cinci minute ale lui Martin, el se afla în plin avînt și atacul împotriva concepțiilor celorlalți era pe jumătate schițat. Le trezise interesul, așa că auditoriul ceru prin aclamații președintelui să-l lase să continue. Îl socoteau un adversar demn de forțele lor intelectuale și-l ascultau cu pasiune, sorbindu-i fiecare cuvînt. Martin vorbea cu aprindere și nestrămutată convingere, neîncercînd în nici un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva moralei și tacticii de luptă a sclavilor, lăsînd să se înțeleagă limpede că ascultătorii săi erau sclaviila care se referea. Îi cită pe Spencer**** și pe Malthus (1) și enunță legea evoluției biologice (2).
- Și iată de ce - conchise el într-un scurt rezumat - nici un stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existență, cei puternici și progeniturile lor tind să supraviețuiască, în vreme ce slăbănogii și progenitura lor sînt striviți și tind să dispară. Rezultatul este că cei puternici și progenitura lor supraviețuiesc și, pe măsură ce lupta se întețește, forța fiecărei noi generații crește. Aceasta este legea evoluției. Dar voi, sclavilor - și este foarte trist să fii sclav, recunosc - dar voi, sclavilor, visați o societate în care legea evoluției să fie anihilată, în care slăbănogii și neputincioșii să nu piară, în care fiecare neputincios va avea să mănănce cît poftește și de cîte ori pe zi dorește și în care toți se vor căsători și vor avea copii - cei puternici ca și cei slăbănogi. Unde se va ajunge atunci? Puterea și forța vitală a fiecărei generații nu va mai crește. Dimpotrivă, va scădea. Iată deci ce înfățișare ia Nemesis***** în cadrul filzofiei voastre de sclavi. Societatea voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi și pentru sclavi - va slăbi și se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce forța vitală care îi stă la bază va slăbi și se va descompune. Nu uitați că eu vorbesc de legi biologice și nu fac aici etică sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura...
- Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din sală.
- Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin întrebarea. Cele treisprezece colonii (1) i-au dat jos pe stăpîni și au alcătuit o așa-zisă republică. Sclavii au ajuns proprii lor stăpîni. Nu mai existau stăpîni care să se sprijine pe puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteați descurca fără stăpîni de un soi sau altul, așa că s-a ridicat atunci o nouă tagmă de stăpîni - nu falnicii oameni, puternici, virili și nobili, ci șireții și meșterii în sforării, oameni de afaceri și cămătarii. Iar aceștia v-au redus din nou la sclavie - dar nu pe față, cumar fi făcut oamenii sinceri și nobili, care v-ar fi silit să vă plecați sub apăsarea brațului lor drept, ci în ascuns, cu ajutorul unor complicate rețele de combinații, prin amăgeli, vorbe mieroase și minciuni sfruntate. I-au cumpărat pe judecătorii voștri sclavi, au denaturat legiurile voastre de sclavi și i-au silit pe flăcăii și fetele voastre, sclavi și ei, să se supună unei împilări mult mai rele decît sclavia trupească. Două milioane de copii de-ai voștri trudesc astăzi sub călcîiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a înstăpînit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre voi n-au un adăpost omenesc și nu se pot hrăni ca oamenii.
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăși structura ei o astfel de scoietate tinde să anuleze efectele legilor evoluției. O societate de sclavi începe să se descompună din chiar clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte ușor să vorbiți despre anularea legii evoluției, dar unde este noua lege a evoluției care va veni să susțină puterea voastră. Formulați-o. A și fost formulată? Atunci proclamați-o.
Martin se întoarse la locul lui și se așeză, în vreme ce sala era stăpînită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se ridicaseră și cereau cuvîntul. Apoi, unul cîte unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenței, vorbind cu patos și entuziasm și făcînd gesturi energice, răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. Cîțiva se mai abătură de la problema în discuție, dar cei mai mulți îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră orizonturi noi, nu în privința unei noi legi biologice, ci cu privire la noi aplicații ale celor vechi. Erau prea porniți casă poată fi întotdeauna politicoși și, în mai multe rînduri, președintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul și să-i cheme la ordine.
Din întîmplare se afla acolo și un tînăr reporter, trimis acolo pentru că era o zi săracă în evenimente și pentru că presa este totdeauna setoasă de senzații. Era un începător nu prea dotat. N-avea decît o oarecare ușurință la scris și ceva imaginație. Era prea tont ca să poată urmări discuția. Adevărul este că îl stăpînea un simțămînt foarte plăcut, care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un deosebit respect celor așezați în locuri sus-puseși care dictau politica țărilor și ziarelor. Afară de asta, avea și el un ideal și anume să se poată ridica la măiestria reporterului perfect, care și din nimic este în stare să scoată ceva - și cîteodată chiar foarte mult.
Nu știa despre ce se discută. Nici n-avea nevoie să știe. Cuvinte cum ar fi revoluție îl lămureau pe deplin. Ca un paleontolog în stare să recoonstituie un întreg schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la unicul cuvînt revoluție. Așa procedă în seara aceea și cu foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care stîrnise cea mai mare fierbere în sală, reproterul puse tot ce avea de spus în gura lui, transformîndu-l astfel în cel mai înverșunat și incendiar anarhist ****** dintre toți participanții la ședință și transformînd individualismul lui reacționar într-un extremism revoluționar înfricoșător și fanatic. Reporterul nostru avînd un temperament de artist, reuși să imprime din belșug articolului culoare locală - oameni cu ochi dilatați și plete lungi, tipuri de degenerați și neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleștați ridicați deasupra capului, toate acestea proiectate pe un fond de înjurături, blesteme, urlete și sunete guturale emise de gîtlejurile unor oameni furioși.
(1) Thomas Robert Malthus (1766-1834), economist englez reacționar. A încercat să „demonstreze” că mizeria maselor muncitoare își are principala cauză nu în condițiile economice create de capitalism, ci în faptul că resursele materiale pe care natura le pune la dispoziția omului ar fi insuficiente.
(2) După cum se vede, ca și în discuția cu judecătorul Blount din capitolul precedent, Martin expune aici în linii mari concepțiile „darwinismului social”, curentul reacționar din sociologia burgheză despre care s-a mai vorbit.
(1) Referire la cele treisprezece colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei și s-au declarat independente în anul 1776.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 403-409
NOTE M.T.
* Socialism = Doctrină politică din secolul XIX.
** Friderich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/)
*** Oakland = Oraș pe coasta pacifică a SUA, despărțit de golful San Francisco de marele oraș cu acelaș nume.
**** Herbert Spencer (1820-1903) = Filozof și sociolog englez. Ca filozof, Spencer este un idealist de orientare pozitivistă și un agnostic militant. În sociologie este unul dintre creatorii „teoriei organiciste a societății”, potrivit căreia societatea omenească ar fi supusă legilor biologice, iar relațiile dintre clase ar fi în orînduirea capitalistă doar relații de „echilibru”, cu un caracter „natural” și de nezdruncinat. Legînd aceste teorii cu cele biologice darwiniste, Spencer devine un adept al „darwinismului social”și afirmă că viața socială s-ar baza și ea, la fel ca cea a plantelor și animalelor, pe lupta pentru existență și pe selecția naturală, ajungînd chiar să afirme că desființarea luptei pentru existență în societatea umană, deci realizarea societății fără clase antagoniste, va provoca o decădere intelectuală și fizică generală a omenirii. (n. 1 / p. 133)
***** Nemesis = Fiica lui Nyx (Noaptea), era, în mitologia greacă, una dintre divinităţile infernale. Slujitoare a echilibrului şi a ordinii din univers, ea cântărea fericirea şi nenorocirile oamenilor, faptele lor bune şi fărădelegile săvârşite şi abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu, datorită acestui atribut, Nemesis devine personificarea răzbunării divine. Ea îi urmăreşte şi-i pedepseşte pe muritori, ca şi eriniile, pentru crimele săvârşite. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html)
****** Anarhism = Doctrină politică din secolul XIX. ( http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1269-Anarhismul-Doctrine-politice-contemporane-cap-7)
marți, 10 iunie 2014
Controverse intelectuale între marginalii din societatea americana la inceputul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
vineri, 23 mai 2014
Tânăr autodidact versus mediocritate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
sâmbătă, 15 martie 2014
Cercurile universitare din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...) În universitate n-am mers pe altă cale: de la început am intrat într-un cerc. Erau alte vremuri pe atunci... Poate dumneata nu știi ce era un cerc. Mi-aduc aminte că Schiller a spus undeva: E periculos să trezești un leu / Și groaznic e colțul unui tigru / Dar cel mai groaznic dintre toate grozăviile / Este omul în nebunia sa. Ei, eu te încredințez că n-a vrut să spuie asta: a vrut să spuie: Este un cerc... în orașul Moscova.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.
sâmbătă, 25 ianuarie 2014
Filozofie, omor, revoluţie şi tiranie (IONESCO 1973 )
Scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina/România - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat în 1973 romanul. Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un angajat al unei firme pariziene care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând asupra vechii şi noiii sale vieţi.
<(...)
Filozofez prea mult. Asta e greşeala mea. Dacă aş fi fost mai puţin filozof, viaţa ar fi fost mai veselă. Nu trebuie să filosofezi cînd nu eşti mare filozof. Şi chiar aceştia, cînd sînt mari, devin pesimişti sau ajung la nişte concluzii care mi se par imposibil de înţeles. Sau ne propun să dăm frîu liber tututor dorinţelor. Unde am ajunge? Cel puţin jumătate dintre oameni au dorinţe care te pot scoate din minţi, dar pe care le ţin ascunse. dacă şi-ar lăsa dorinţele să erupă, dacă s-ar defula, s-ar omorî cu toţii între ei sau, poate, s-ar sinucide. Dar nu pot să se omoare cu toţii între ei, să-şi dea frîu liber dorinţelor, e un lucru imposibil, căci poliţia i-ar împiedica. Numai dacă poliţiştii n-ar dori şi ei să-şi lase dorinţele să erupă, dar această evoluţie a lucrurilor este imposibilă cu excepţia perioadelor revoluţionare cînd toţi se omoară între ei, spunînd că o fac pentru a permite oamenilor să trăiască, să trăiască mai bine.
Revoluţia instalează tirania, o instituie repede şi cele mai violente dorinţe sînt încătuşate. Există însă mulţi oameni car enu doresc dezlănţuirea dorinţelor pentru că nu şi le mărturisesc nici lor înşile, sau pentru că nu sînt destul de puternici, sau pentru că n-au nici o dorinţă.
(...)>
SURSA
Eugen Ionesco, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 23-24.
<(...)
Filozofez prea mult. Asta e greşeala mea. Dacă aş fi fost mai puţin filozof, viaţa ar fi fost mai veselă. Nu trebuie să filosofezi cînd nu eşti mare filozof. Şi chiar aceştia, cînd sînt mari, devin pesimişti sau ajung la nişte concluzii care mi se par imposibil de înţeles. Sau ne propun să dăm frîu liber tututor dorinţelor. Unde am ajunge? Cel puţin jumătate dintre oameni au dorinţe care te pot scoate din minţi, dar pe care le ţin ascunse. dacă şi-ar lăsa dorinţele să erupă, dacă s-ar defula, s-ar omorî cu toţii între ei sau, poate, s-ar sinucide. Dar nu pot să se omoare cu toţii între ei, să-şi dea frîu liber dorinţelor, e un lucru imposibil, căci poliţia i-ar împiedica. Numai dacă poliţiştii n-ar dori şi ei să-şi lase dorinţele să erupă, dar această evoluţie a lucrurilor este imposibilă cu excepţia perioadelor revoluţionare cînd toţi se omoară între ei, spunînd că o fac pentru a permite oamenilor să trăiască, să trăiască mai bine.
Revoluţia instalează tirania, o instituie repede şi cele mai violente dorinţe sînt încătuşate. Există însă mulţi oameni car enu doresc dezlănţuirea dorinţelor pentru că nu şi le mărturisesc nici lor înşile, sau pentru că nu sînt destul de puternici, sau pentru că n-au nici o dorinţă.
(...)>
SURSA
Eugen Ionesco, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 23-24.
miercuri, 1 ianuarie 2014
''The posterity of Mircea Eliade'' (ZAVATI GARDNER 2005)
NOTĂ M.T.: Traducere din limba engleză de M.T.
<<
Mircea Eliade* face parte din acea galerie specială de erudiţi români, binecunoscuţi şi apreciaţi dincolo de graniţele ţării. El face parte din foarte puţin norocoasa elită intelectuală a generaţiei sale. Dacă sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial** l-ar fi găsit în România, Mircea Eliade ar fi sfârşit în mod sigur încarcerat într-una din puşcăriile comuniste sau la tăiat stuf*** sau la muncă forţată în lagărul de muncă al Canalului Dunăre-Marea Neagră****, care, supranumit ''Canalul Morţii'', a costat peste 100.000 de vieţi.
Opera lui Mircea Eliade este binecunoscută cercetătorilor istoriei religiilor, prin a sa ISTORIE A CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE*****, în două volume (1976-1978), care tratează mituri şi credinţe religioase, or prin a sa ENCICLOPEDIE A RELIGIILOR, schiţată la Chicago, în timpul ultimilor săi ani de viaţă. La Universitatea din Chicago el a deţinut diverse poziţii academice începând cu 1956 şi a fost numit profesor şi coordonator al Catedrei de Istorie a Religiilor în 1985.
El a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1925-1928), care i-au marcat educaţia intelectuală şi drumul în viaţă. Călătoria în Italia, unde şi-a pregătit teza de licenţă universitară: FILOSOFIA ITALIANĂ DE LA MARSILIO FICINO****** LA GIORDANO BRUNO*******, i-a deschis noi orizonturi.
Personalitatea complexă a lui Mircea Eliade a fost modelată în circumstanţe extreme, determinată de schimbarea balenţei de putere şi uimitoarea ascensiune a fascismului în Europa. Ideile extremei drepte s-au răspândit în întreaga Europă a epocii şi tânărul Mircea Eliade le-a absorbit ca un burete. Europa epocii a fost târâtă în marea tragedie a celui de Al Doilea Război Mondial********, care a fost o confruntare pe viaţă şi pe moarte.
Mircea Eliade a fost premiat cu o bursă de studiu în India, unde s-a aflat de la sfârşitul lui 1928 până în 1932. După ce a obţinut doctoratul în 1932, a fost numit asistent la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti în 1933. PROBLEMA RĂULUI ÎN FILOSOFIA INDIANĂ a fost tema cursului său inaugural.
În acelaşi timp, Mircea Eliade a fost un deschizător de drumuri prin studiile sale ştiinţifice despre filozofia şi religiile indiene, publicate la Roma şi Bucureşti.
Mircea Eliade apare ca o personalitate controversată, care a trăit în anii săi de formare intelectuală într-o foarte întunecată perioadă a istoriei umanităţii. Generaţia de intelectuali contemporani cu Mircea Eliade a urmat şi a fost captivată de charismaticul profesor universitar Nae Ionescu*********. El a fost profesor de filozofie şi logică la Universitatea din Bucureşti. şi publicist la ziarul CUVÂNTUL**********, care a format şi a atras mulţi tineri promiţători ai epocii către extrema dreaptă. Mircea Eliade a fost un membru al generaţiei sale. Din cauza opiniilor sale privind Mişcarea Legionară, în 1938 a fost întemniţat şi interogat de poliţia bucureşteană în legătură cu participarea sa la mişcarea fascistă. Ca urmare, a fost internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Nae Ionescu, care continua să influenţeze tânăra elită a epocii, fusese deja internat acolo în martie.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Mircea Eliade a fost numit ataşat cultural la Londra (1940) şi apoi consilier cultural la Lisabona (1941-1944). 1945 l-a găsit la Paris, unde a ţinut un curs liber de istorie a religiilor la ECOLE PRATIQUES DES HAUTES ETUDES***********. El a participat activ la conferinţe şi congrese în Italia, Germania şi Suedia.
Studiile sale: ŞAMANISMUL ŞI TEHNICILE ARHAICE ALE EXTAZULUI (1951)************, IMAGINI ŞI SIMBOLURI (1952)*************, YOGA (1954) l-au transformat într-o personalitate a domeniului. Universitatea din Chicago l-a solicitat ca visiting professor (1956-1957).
În următorii ani multe instituţii academice l-au omagiat. Mircea Eliade a devenit o celebritate menţionată cu veneraţie în cercurile intelectuale şi academice.
Mircea Eliade a avut o ascensiune meteorică în lumea universitară. Înclinaţiile sale politice din tinereţe i-au umbrit fără îndoială imaginea. Afilierea sa la Mişcarea Legionară************** înainte de plecarea în Occident nu poate fi scoasă din CV-ul său. A fost Mircea Eliade scriitorul o nouă definiţie pentru om, vis-a-vis de istorie? El a căutat-o în ape foarte tulburi!
În tinereţea sa, poate şi-a căutat propria identitate? A trecut Mircea Eliade printr-o criză a valorilor? A fost descurajat şi deziluzionat în căutarea explicării locului omului în istorie? A suferit o profundă criză de identitate, pentru care a încercat diverse remedii?
Dezbaterea ÎMPOTRIVA lui Mircea Eliade cu cărţi gen: CIORAN, ELIADE, IONESCO. UITAREA FASCISMULUI de Alexandra Laignel-Lavastine*************** (2002) şi MIRCEA ELIADE, PRIZONIERUL ISTORIEI de Florin Ţurcanu**************** (2003) accentuează afilierea scriitorului la Mişcarea Legionară, în timp ce dezbaterea PRO Mircea Eliade cu FOŞTI PRIETENI ŞI ÎNTÂMPLĂRI UITATE de Marc Linscott Ricketts***************** (2003), abordează evoluţia scriitorului din alte puncte de vedere, cum ar fi semnificaţia valorii operei sale.
Se pare că Andre Gide****************** şi James Joyce******************* l-au influenţat pe Mircea Eliade în proza sa. Proza sa modernă a creat o atmosferă anxioasă a deznădejdii. Personajele sale sunt pierdute în lumea înconjurătoare. Experienţa personajelor se dezvăluie ca într-un Reality TV show. De exemplu, în LUMINA CE SE STINGE (1934), autorul este în căutarea propriei sale identităţi.
În ÎNCERCAREA LABIRINTULUI********************, viaţa este un labirint al semnelor, pe care omul le descoperă în timpul călătoriei sale prin iniţieri.
În romanele sale de introspecţie: ISABEL ŞI APELE DIAVOLULUI, MAITREY, ÎNTOARCEREA DIN RAI, HULIGANII*********************, Mircea Eliade studiază complet aspectul libertăţii individului, dincolo de norme şi convenţii morale.
Câteva din scrierile sale literare sale îşi au rădăcinile în folclorul românesc: DOMNIŞOARA CHRISTINA, ŞARPELE********************** sau tradiţiile indiene, pe care le-a studiat continuu în cursul vieţii sale: SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER, NOPŢILE LA SERAMPORE***********************.
Actuale sunt scrierile în format de jurnal sau de memorii: ŞANTIER, ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP, MEMORII, JURNAL ( publicate în 1935, 1988, 1991 şi 1993).
Nu trebui uitate excepţionalele scrieri estetice ale lui Mircea Eliade: SOLILOCVII, COMENTARII LA LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE************************.
Mircea Eliade a trăit o dilemă complexă, agonizând între omul biblic pentru care suferinţa are sens şi omul modern care şi-a pierdut acest sens (conform lui Nietzische*************************).
Mircea Eliade continuă să existe, dincolo de mormânt, prin opera sa. Complexa sa personalitate creativă continuă să fascineze şi să determine realizarea multor alte studii.
Lucrările lui Mircea Eliade pot fi găsite pe rafturile bibliotecilor universitare sau pot fi cumpărate din marile librării sau pe Internet în Regatul Unit. Mediul academic sau specialiştii interesaţi consideră încă relevante: FĂURARI ŞI ALCHIMIŞTI (1962), CĂUTAREA (1969), OCULTISM, VRĂJITORIE ŞI MODE CULTURALE (1976), O ISTORIE A IDEILOR RELIGIOASE (1978), MODELE ÎN COMPARAREA RELIGIILOR (1979), AUTOBIOGRAFIE (1981), COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT (1984), ENCICLOPEDIA RELIGIILOR (1986), JURNAL (1990), AŞTEPTÂND ZORII (1991), GHIDUL CONCIS HARPER COLLINS AL RELIGIILOR LUMII (2000)**************************, coautorii ultimei fiind Ioan P. Culianu*************************** şi Hillary S. Wiesner****************************.
>>
SURSA
Mariana Zavati Gardner*****************************, The Posterity of Mircea Eliade, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, 82-83.
NOTE M.T.
* Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA ) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/184589/Mircea-Eliade)
**Al Doilea Război Mondial (1939-1945)
*** Lagărele din Delta Dunării: Bacu 4, Grindu, Periprava (http://stiri.tvr.ro/ioan-ficior-al-doilea-tortionar-pentru-care-este-ceruta-urmarirea-penala-pentru-genocid_35037.html) (http://brasov100la100.ro/octav-bjoza-a-trait-patru-ani-de-detentie-in-lagare-si-inchisori-comuniste)
**** Canalul Dunăre-Marea Neagră: 14 lagăre (1950-1953) (http://adevarul.ro/locale/constanta/canalul-dunare-marea-neagra-lagarul-munca-fortata-7_514af31000f5182b8537e8ab/index.html) (http://www.telegrafonline.ro/1339966800/articol/202693/sfintii_romani_cinstiti_la_manastirea_de_la_galesu.html)
***** În limba franceză.
****** Marsilio Ficino (1433 Florenţa/Italia - 1499 Florenţa) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/206014/Marsilio-Ficino)
******* Giordano Bruno (1548 Nola/Italia - 1600 Roma/Italia) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/82258/Giordano-Bruno)
******** Al Doilea Război Mondial (1939-1945)
********* Nae Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
********** ''Cuvântul'' (http://www.miscarea.net/w/?p=2606)
*********** ECOLE PRATIQUES DES HAUTES ETUDES (http://www.ephe.sorbonne.fr/)
************ În limba franceză.
************* În limba franceză.
************** Mişcarea Legionară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-miscarea-legionara)
*************** Alexandra Laignel-Lavastine (http://convorbiri-literare.dntis.ro/PAPUCnov3.html)
**************** Florin Ţurcanu (1967 - ) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florin_%C8%9Aurcanu_(istoric))
***************** Marc Linscott Ricketts (http://maclinscottricketts.blogspot.ro/)
****************** Andre Gide (1869 Paris/Franţa - 1951 Paris/Franţa) (http://www.andregide.org/)
******************* James Joyce (1882 Dublin/Irlanda[Marea Britanie] - 1941 Berna/Elveţia ) (http://jamesjoyce.ie/)
******************** ÎNCERCAREA LABIRINTULUI: ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
********************* ISABEL ŞI APELE DIAVOLULUI: 1929; MAITREY: 1933; ÎNTOARCEREA DIN RAI: 1934; HULIGANII: 1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
********************** DOMNIŞOARA CHRISTINA: 1936; ŞARPELE: 1937 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
*********************** SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER: 1940; NOPŢILE LA SERAMPORE: 1940 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
************************ SOLILOCVII: 1932; COMENTARII LA LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE: 1943 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
************************* Friederich Nietzische (1844 Rocken/Prusia - 1900 Weimar/Germania) (http://www.iep.utm.edu/nietzsch/)
************************** În limmba: engleză, engleză, engleză, engleză, engleză, engleză, franceză, engleză, engleză, engleză, engleză.
*************************** Ioan P. Culianu (1950 Iaşi/România - 1991 Chicago/SUA) (http://www.icr.ro/praga/anti-comunism-personalitati/ianuarie-ioan-petru-culianu.html)
**************************** Hillary S. Wiesner (http://mihneamaruta.ro/2011/05/29/interviu-ileana-petre-culianu-nu-era-din-lumea-noastra/)
***************************** Mariana Zavati Gardner (1952 Bacău/România - ) (http://www.bacauexpres.ro/poeta-bacauana-mariana-zavati-gardner-omagiata-in-revista-plumb.html)
<<
Mircea Eliade* face parte din acea galerie specială de erudiţi români, binecunoscuţi şi apreciaţi dincolo de graniţele ţării. El face parte din foarte puţin norocoasa elită intelectuală a generaţiei sale. Dacă sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial** l-ar fi găsit în România, Mircea Eliade ar fi sfârşit în mod sigur încarcerat într-una din puşcăriile comuniste sau la tăiat stuf*** sau la muncă forţată în lagărul de muncă al Canalului Dunăre-Marea Neagră****, care, supranumit ''Canalul Morţii'', a costat peste 100.000 de vieţi.
Opera lui Mircea Eliade este binecunoscută cercetătorilor istoriei religiilor, prin a sa ISTORIE A CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE*****, în două volume (1976-1978), care tratează mituri şi credinţe religioase, or prin a sa ENCICLOPEDIE A RELIGIILOR, schiţată la Chicago, în timpul ultimilor săi ani de viaţă. La Universitatea din Chicago el a deţinut diverse poziţii academice începând cu 1956 şi a fost numit profesor şi coordonator al Catedrei de Istorie a Religiilor în 1985.
El a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1925-1928), care i-au marcat educaţia intelectuală şi drumul în viaţă. Călătoria în Italia, unde şi-a pregătit teza de licenţă universitară: FILOSOFIA ITALIANĂ DE LA MARSILIO FICINO****** LA GIORDANO BRUNO*******, i-a deschis noi orizonturi.
Personalitatea complexă a lui Mircea Eliade a fost modelată în circumstanţe extreme, determinată de schimbarea balenţei de putere şi uimitoarea ascensiune a fascismului în Europa. Ideile extremei drepte s-au răspândit în întreaga Europă a epocii şi tânărul Mircea Eliade le-a absorbit ca un burete. Europa epocii a fost târâtă în marea tragedie a celui de Al Doilea Război Mondial********, care a fost o confruntare pe viaţă şi pe moarte.
Mircea Eliade a fost premiat cu o bursă de studiu în India, unde s-a aflat de la sfârşitul lui 1928 până în 1932. După ce a obţinut doctoratul în 1932, a fost numit asistent la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti în 1933. PROBLEMA RĂULUI ÎN FILOSOFIA INDIANĂ a fost tema cursului său inaugural.
În acelaşi timp, Mircea Eliade a fost un deschizător de drumuri prin studiile sale ştiinţifice despre filozofia şi religiile indiene, publicate la Roma şi Bucureşti.
Mircea Eliade apare ca o personalitate controversată, care a trăit în anii săi de formare intelectuală într-o foarte întunecată perioadă a istoriei umanităţii. Generaţia de intelectuali contemporani cu Mircea Eliade a urmat şi a fost captivată de charismaticul profesor universitar Nae Ionescu*********. El a fost profesor de filozofie şi logică la Universitatea din Bucureşti. şi publicist la ziarul CUVÂNTUL**********, care a format şi a atras mulţi tineri promiţători ai epocii către extrema dreaptă. Mircea Eliade a fost un membru al generaţiei sale. Din cauza opiniilor sale privind Mişcarea Legionară, în 1938 a fost întemniţat şi interogat de poliţia bucureşteană în legătură cu participarea sa la mişcarea fascistă. Ca urmare, a fost internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Nae Ionescu, care continua să influenţeze tânăra elită a epocii, fusese deja internat acolo în martie.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Mircea Eliade a fost numit ataşat cultural la Londra (1940) şi apoi consilier cultural la Lisabona (1941-1944). 1945 l-a găsit la Paris, unde a ţinut un curs liber de istorie a religiilor la ECOLE PRATIQUES DES HAUTES ETUDES***********. El a participat activ la conferinţe şi congrese în Italia, Germania şi Suedia.
Studiile sale: ŞAMANISMUL ŞI TEHNICILE ARHAICE ALE EXTAZULUI (1951)************, IMAGINI ŞI SIMBOLURI (1952)*************, YOGA (1954) l-au transformat într-o personalitate a domeniului. Universitatea din Chicago l-a solicitat ca visiting professor (1956-1957).
În următorii ani multe instituţii academice l-au omagiat. Mircea Eliade a devenit o celebritate menţionată cu veneraţie în cercurile intelectuale şi academice.
Mircea Eliade a avut o ascensiune meteorică în lumea universitară. Înclinaţiile sale politice din tinereţe i-au umbrit fără îndoială imaginea. Afilierea sa la Mişcarea Legionară************** înainte de plecarea în Occident nu poate fi scoasă din CV-ul său. A fost Mircea Eliade scriitorul o nouă definiţie pentru om, vis-a-vis de istorie? El a căutat-o în ape foarte tulburi!
În tinereţea sa, poate şi-a căutat propria identitate? A trecut Mircea Eliade printr-o criză a valorilor? A fost descurajat şi deziluzionat în căutarea explicării locului omului în istorie? A suferit o profundă criză de identitate, pentru care a încercat diverse remedii?
Dezbaterea ÎMPOTRIVA lui Mircea Eliade cu cărţi gen: CIORAN, ELIADE, IONESCO. UITAREA FASCISMULUI de Alexandra Laignel-Lavastine*************** (2002) şi MIRCEA ELIADE, PRIZONIERUL ISTORIEI de Florin Ţurcanu**************** (2003) accentuează afilierea scriitorului la Mişcarea Legionară, în timp ce dezbaterea PRO Mircea Eliade cu FOŞTI PRIETENI ŞI ÎNTÂMPLĂRI UITATE de Marc Linscott Ricketts***************** (2003), abordează evoluţia scriitorului din alte puncte de vedere, cum ar fi semnificaţia valorii operei sale.
Se pare că Andre Gide****************** şi James Joyce******************* l-au influenţat pe Mircea Eliade în proza sa. Proza sa modernă a creat o atmosferă anxioasă a deznădejdii. Personajele sale sunt pierdute în lumea înconjurătoare. Experienţa personajelor se dezvăluie ca într-un Reality TV show. De exemplu, în LUMINA CE SE STINGE (1934), autorul este în căutarea propriei sale identităţi.
În ÎNCERCAREA LABIRINTULUI********************, viaţa este un labirint al semnelor, pe care omul le descoperă în timpul călătoriei sale prin iniţieri.
În romanele sale de introspecţie: ISABEL ŞI APELE DIAVOLULUI, MAITREY, ÎNTOARCEREA DIN RAI, HULIGANII*********************, Mircea Eliade studiază complet aspectul libertăţii individului, dincolo de norme şi convenţii morale.
Câteva din scrierile sale literare sale îşi au rădăcinile în folclorul românesc: DOMNIŞOARA CHRISTINA, ŞARPELE********************** sau tradiţiile indiene, pe care le-a studiat continuu în cursul vieţii sale: SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER, NOPŢILE LA SERAMPORE***********************.
Actuale sunt scrierile în format de jurnal sau de memorii: ŞANTIER, ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP, MEMORII, JURNAL ( publicate în 1935, 1988, 1991 şi 1993).
Nu trebui uitate excepţionalele scrieri estetice ale lui Mircea Eliade: SOLILOCVII, COMENTARII LA LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE************************.
Mircea Eliade a trăit o dilemă complexă, agonizând între omul biblic pentru care suferinţa are sens şi omul modern care şi-a pierdut acest sens (conform lui Nietzische*************************).
Mircea Eliade continuă să existe, dincolo de mormânt, prin opera sa. Complexa sa personalitate creativă continuă să fascineze şi să determine realizarea multor alte studii.
Lucrările lui Mircea Eliade pot fi găsite pe rafturile bibliotecilor universitare sau pot fi cumpărate din marile librării sau pe Internet în Regatul Unit. Mediul academic sau specialiştii interesaţi consideră încă relevante: FĂURARI ŞI ALCHIMIŞTI (1962), CĂUTAREA (1969), OCULTISM, VRĂJITORIE ŞI MODE CULTURALE (1976), O ISTORIE A IDEILOR RELIGIOASE (1978), MODELE ÎN COMPARAREA RELIGIILOR (1979), AUTOBIOGRAFIE (1981), COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT (1984), ENCICLOPEDIA RELIGIILOR (1986), JURNAL (1990), AŞTEPTÂND ZORII (1991), GHIDUL CONCIS HARPER COLLINS AL RELIGIILOR LUMII (2000)**************************, coautorii ultimei fiind Ioan P. Culianu*************************** şi Hillary S. Wiesner****************************.
>>
SURSA
Mariana Zavati Gardner*****************************, The Posterity of Mircea Eliade, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, 82-83.
NOTE M.T.
* Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA ) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/184589/Mircea-Eliade)
**Al Doilea Război Mondial (1939-1945)
*** Lagărele din Delta Dunării: Bacu 4, Grindu, Periprava (http://stiri.tvr.ro/ioan-ficior-al-doilea-tortionar-pentru-care-este-ceruta-urmarirea-penala-pentru-genocid_35037.html) (http://brasov100la100.ro/octav-bjoza-a-trait-patru-ani-de-detentie-in-lagare-si-inchisori-comuniste)
**** Canalul Dunăre-Marea Neagră: 14 lagăre (1950-1953) (http://adevarul.ro/locale/constanta/canalul-dunare-marea-neagra-lagarul-munca-fortata-7_514af31000f5182b8537e8ab/index.html) (http://www.telegrafonline.ro/1339966800/articol/202693/sfintii_romani_cinstiti_la_manastirea_de_la_galesu.html)
***** În limba franceză.
****** Marsilio Ficino (1433 Florenţa/Italia - 1499 Florenţa) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/206014/Marsilio-Ficino)
******* Giordano Bruno (1548 Nola/Italia - 1600 Roma/Italia) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/82258/Giordano-Bruno)
******** Al Doilea Război Mondial (1939-1945)
********* Nae Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
********** ''Cuvântul'' (http://www.miscarea.net/w/?p=2606)
*********** ECOLE PRATIQUES DES HAUTES ETUDES (http://www.ephe.sorbonne.fr/)
************ În limba franceză.
************* În limba franceză.
************** Mişcarea Legionară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-miscarea-legionara)
*************** Alexandra Laignel-Lavastine (http://convorbiri-literare.dntis.ro/PAPUCnov3.html)
**************** Florin Ţurcanu (1967 - ) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florin_%C8%9Aurcanu_(istoric))
***************** Marc Linscott Ricketts (http://maclinscottricketts.blogspot.ro/)
****************** Andre Gide (1869 Paris/Franţa - 1951 Paris/Franţa) (http://www.andregide.org/)
******************* James Joyce (1882 Dublin/Irlanda[Marea Britanie] - 1941 Berna/Elveţia ) (http://jamesjoyce.ie/)
******************** ÎNCERCAREA LABIRINTULUI: ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
********************* ISABEL ŞI APELE DIAVOLULUI: 1929; MAITREY: 1933; ÎNTOARCEREA DIN RAI: 1934; HULIGANII: 1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
********************** DOMNIŞOARA CHRISTINA: 1936; ŞARPELE: 1937 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
*********************** SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER: 1940; NOPŢILE LA SERAMPORE: 1940 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
************************ SOLILOCVII: 1932; COMENTARII LA LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE: 1943 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
************************* Friederich Nietzische (1844 Rocken/Prusia - 1900 Weimar/Germania) (http://www.iep.utm.edu/nietzsch/)
************************** În limmba: engleză, engleză, engleză, engleză, engleză, engleză, franceză, engleză, engleză, engleză, engleză.
*************************** Ioan P. Culianu (1950 Iaşi/România - 1991 Chicago/SUA) (http://www.icr.ro/praga/anti-comunism-personalitati/ianuarie-ioan-petru-culianu.html)
**************************** Hillary S. Wiesner (http://mihneamaruta.ro/2011/05/29/interviu-ileana-petre-culianu-nu-era-din-lumea-noastra/)
***************************** Mariana Zavati Gardner (1952 Bacău/România - ) (http://www.bacauexpres.ro/poeta-bacauana-mariana-zavati-gardner-omagiata-in-revista-plumb.html)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)