Cîmpia și poporul rus (TURGHENIEV 1852)

<(...)
De dormit, n-am mai putut dormi, nu că n-aș fi fost obosit de vînătoare... sau că pățania mia-r fi alungat somnul, dar prea erau frumoase locurile prin care treceam. Erau acele ținuturi de fînețe bogate, zemuind de ape, cu belșug de iarbă, presărate de o mulțime de lunci, rîmnicele, pîrîiașe și zăvoaie, mărginite de sălcii și răchitiș, acele locuri tipic rusești, așa de dragi poporului rus, cîmpiile de care ne grăiesc legendele noastre bătrîne, cu bogatîrii (1) ce cutreierau călări asemenea singurătăți ca să vîneze lebede albe și rațe sure. Drumul ce înmlădia înainteanoastră ca o panglică galbenă, caii ne duceau sprinten și eu, fermecat, nu puteam să închid ochii... Toate alunecau lin, armonios, în lumina dulce a lunei. Pînă și Filofei se arăta simțitor în fața acestei priveliști.
-Astea sînt pășunile Sveatoegorievsk*, se întoarse el spre mine, și dincolo încep fînețele Velikokneajenskie**. Nu se mai află în toată Rusia așa fînețe... Mări, că mîndre-s!... Calul de la hulube sforăi, scuturîndu-se... Domnul cu tine!... spuse Filofei, grav, cu voce scăzută. Da, tare-s mîndre! repetă el cu un oftat ce sfîrși într-un fel de mîrîit. Iaca acuși începe și cositul, și cît fîn se mai strînge de-aicea, grozăvie! D-apoi și-n gîrle ce de mai pește. Tii, ce mrene ștrașnice! adăogă el cu voce tărăgănată. Vorba ceea: să tot trăiești, și să nu mai mori.

(1) Bogatîr, viteaz, voinic în eposul popular rus.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Duruie: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 397-398.

NOTA M.T.
* Sveatoegorievsk / Sveato Egorievsk = Sfântul Egor; Egorievsk= Localitate situată la 80 km sud-est de Moscova, atestată ca sat în 1462 și transformat oraș în 1778 (Wikipedia)
** Velikokneajenskie / Veliko Kneajenskie = Marele Cneaz.

Funcționarul boierit și funcționarul pensionat în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tihon Ivanîci Nedopiusdikin nu putea, ca Pantelei Eremeici, să se mîndrească cu originea lui. Tatăl lui se trăgea din odnodvorți, adică mici proprietari, și abia după patruzeci de ani de slujbă ajunsese boiernaș. Domnul Nedopiuskin-tatăl făcea parte din categoria aceea de oameni pe care nenorocul îi urmărește cu o cruzime asemănătoare unei înverșunări personale. Vreme de șaizeci de ani numărați, chiar din ziua nașterii pînă la sfîrșit, nenorocitul se luptase cu toate nevoile, cu toate bolile și mizeriile proprii oamenilor mici; se zbătuse ca peștele pe uscat, nu-i fusese nici masa-masă, nici odihna-odihnă, se ploconise, stăruise, își pierduse curajul și puterea, tremurase pentru fiecare copeică, suferise în slujbă fără să fie întru nimic vinovat și a murit, în sfîrșit, într-o pivniță ori într-un pod, fără să fi putut agonisi pentru el și ai săi un codru de pîne. Soarta îl prigonise ca pe un iepure copoiul. Era un om bun și onest și mită lua „după rang”, de la o grivnă pînă la cel mult două ruble. Nedopiuskin avusese și o nevastă, slabă și oftigoasă; a avut și copii; din fericire, au murit toți destul de repede, afară de Tihon și de o fată Minodora, poreclită „precupeață cea sclivisită”, care după multe pățănii triste și comice, s-a măritat jurist pensionar. Domnul Nedopiuskin-tatăl izbutise încă de pe cînd trăia să așeze pe fiul său ca funcționar diurnist într-un bioru. Însă Tihon, îndată după moartea bătrînului, ieșise la pensie. Grijile necontenite, lupta dureroasă cu frigul și foamea, tristețea prelungă a mamei, silințele deznădăjduite ale tatălui, pretențiile brutale ale proprietarilor și negustorilor, toate aceste amărăciuni zilnice și neîntrerupte dezvoltaseră în Tihon o sfială nemaipomenită. Numai la vederea unui funcționar superior tremura și se pierdea, ca o paseră în laț. Își părăsi slujba. Natura, îndiferentă și chiar malițioasă, înzestrează pe oameni cu diferite însușiri și înclinări care nu se potrivesc deloc cu averea și situația lor socială. Cu grija și dragostea ce-i sînt proprii, scosese din Tihon, fiu de slujbaș sărman, o ființă sensibilă, leneșă, domoală, susceptibilă, o ființă cu totul înclinată spre desfătare, înzestrată cu simțuri deosebit de rafinate... îl modelase astfel, îl scosese cu grijă din tipar și hărăzise operei sale să crească între varză murată și pește stricat. Și iată, această operă a crescut și a început, cum se spune, să „trăiască”. A început petrecerea. Soarta, care fără încetare torturase pe Nedopiuskin-tatăl, luă în primire și pe fiu; evident, prinsese gust. Însă cu Tihon a procedat altfel; nu l-a chinuit, ci s-a jucat cu el. Nu l-a împins niciodată în deznădejde, nici nu l-a supus chinului rușinos al foamei, însă l-a rostogolit prin toată Rusia, de la Veliki-Ustiug* pînă la Țarevo-Kokșaisk**, în îndeletniciri care mai de care mai umilitoare și mai ridicole: cînd „majordom” al unei cucoane-protectoare supărăcioasă și hărțăgoasă; cînd parazit al unui negustor bogat și zgîrcit; cînd funcționar al cancelariei particulare a unui cneaz moscovit miop și tuns englezește; cînd jumătate intendent și jumătate bufon al unui moșier din stepă, bătăuș, mare amator de vînătoare cu cîni. Într-un cuvînt, soarta îl silise pe săracul Tihon să bea, picătură cu picătură și pînă la fund, băutura amară și otrăvită a unei existențe subordonate. În cursul anilor suportase capriciile grosolane, plictiseala adormită și morocănoasă a boierimii trîndave... De cîte ori, singur în camera lui, „iertat”, în sfîrșit, de banda de mosafiri care petrecuse pînă se săturase pe socoteala lui, se jurase, arzînd de rușine și cu ochii plin de lacrimi reci de disperare, să fugă pe furiș a doua zi, să-și încerce norocul în oraș și să-și găsească acolo fie și-un loc ușor de copist, sau chiar să moară, la urma urmei, de foame, pe uliță. Da, dar mai întîi Dumnezeu nu-i dăduse putere; al doilea, îl oprea timiditatea; și, în sfîrșit, al treilea, cum ar fi putut face să capete o slujbă, cui să i se adreseze? „N-o să găsesc nimica, murmura nenorocitul răsucindu-se, plin de tristeță, în culcușul lui. N-o să găsesc nimic!” Și, a doua zi, iarăși începea să tragă la ham. Și situația lui era cu atît mai crudă cu cît prevăzătoarea natură nu se îngrijise să-l înzestreze măcar cu o părticică din însușirile și talentele meseriei de ghiduș. De pildă, nu știa să danseze, pînă să cadă, într-o șubă de urs pusă de-a-ndoasele, nici să flecărească și să facă complimente în vecinătatea imediată a pocnetelor de harapnic; ținut afară gol pe douăzeci de grade de ger, răcise, stomacul lui nu putea mistui nici vin amestecat cu cerneală și alte murdării, nici bureți veninoși tocați, nici rîșcovi cu oțet. Dumnezeu știe ce s-ar fi întîmplat cu Tihon dacă celui din urmă dintre binefăcătorii lui, un antreprenor îmbogățit, nu i-ar fi trecut prin minte, într-un ceas de chef, să-l treacă în testament: „Iar lui Zionea (zis și Tihon) Nedopiuskin - pentru că știe să fluiere frumos - ii las în stăpînire veșnică, lui și urmașilor săi, satul Besselendeevka, dreaptă a mea cumpărătură, cu toate bunurile lui”. După cîteva zile, binefăcătorul acesta, pe cînd mînca o ciorbă de morun, a căzut lovit de dambla.
(...)
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheneiv, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 321-324.

NOTE M.T.
* Veliki-Ustiug = Oraș în regiunea rusă nord-vestică Vologda, la nord de Moscova și est de Sankt-Petersburg, fiind menționat în cronici în 1207 și înregistrând cca. 31.000 locuitori la recensămîntul din 2010.
**Țarevo-Kokșaisk = Numele istoric al orașului Ioșkar-Ola, capitala republicii autonome Mari din Federația Rusă. Fortăreața a fost fondată de țar în 1584, iar după lovitura de stat comunistă din 1917, numele i-a fost schimbat în Krasno-Kokșaisk / Kokșaisk Roșu / Ioșkar-Ola (în limba mari). Mari sunt o populație de limbă fino-ugrică (ex. finlandeza), majoritatea trăind în republica lor situată pe fluviul Volga, la est de Moscova și sud de Veliki-Ustiug.

Boieri versus modernizare în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova rțî o rostise arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „Vous parlez francais, monsieur?”  răspunse: „Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire: pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheniev, Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.

NOTE M.T.
* stepă =  Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka. 
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetină = Măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg., scr. desetina
***** gubernie = Unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.

Un student rus revenit acasă din Europa secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Între timp împlinisem douăzeci și unu de ani. Mi-am luat în primire moștenirea, mai bine zis partea de moștenire pe care binevoise să mi-o lase tutorele, am adat împuternicire servului meu eliberat, Vasili Kudriașev, să-mi administreze bunurile și-am plecat în străinătate, oprindu-mă la Berlin. Aici, în străinătate, am petrecut, după cum am avut plăcerea să-ți aduc la cunoștință, trei ani încheiați. Ei, și? Și acolo în străinătate am rămas aceeași ființă fără originalitate. Mai întîi, ce să mai vorbim, Europa propriu-zisă și felul de a trăi european nu le-am cunoscut nici cît negru subt unghie; atîta doar că puteam asculta disertațiile profesorilor nemți și citi cărți germane direct la origine... asta era toată diferența. Duceam o viață singuratică, de monah; nu mă frecam decît de locotenenți în retragere, cuprinși de aceeași sete de cunoaștere ca și mine, dar greoi la minte și puțin înzestrați cu darul vorbirii; mă legasem și de cîteva familii stupide din Penza și din alte provincii bogate în grîu; stăteam uitat prin cafenele, citeam ziare, sara mă duceam la teatru! (...) Am mai stat doi ani întregi în străinătate; am vizitat Italia, am contemplat la Roma Schimbarea la față*, și la Florența statuia Venerei**; și dintr-o dată am fost cuprins de un entuziasm de nedescris, de un fel de turbare parcă; serile scriam versuri, am început a-mi ține și un jurnal; într-un cuvînt am trecut pe unde au trecut și ceilalți. Și totuși, cînd te gîndești, ce ușor e să fii original! De pildă, eu nu mă pricepeam de fel nici la pictură, nici la sculptură și ce simplu ar fi fost să recunosc asta cu voce tare... Aș, da de unde! Se poate una ca asta? Ba nu, ia-ți cicerone***, aleargă să vezi frescele...
Iar plecă ochii și iar își smulse scufia din cap.
-În sfîrșit, am luat calea către țară, urmă el cu voce obosită, și iată-mă înapoi la Moscova. Întors la Moscova, s-a întîmplat cu mine o schimbare uimitoare. De unde în străinătate mai mult tăceam, acuma, deodată, am început să vorbesc cu neașteptată îndrăzneală și să-mi închipui despre mine Dumnezeu știe ce! Și s-au mai găsit oameni îngăduitori care mai să mă creadă un geniu, cucoane care să-mi asculte cu interes elucrubațiile. Într-o bună zi s-au iscat niște vorbe pe socoteala mea. (Cine a fost autorul nu se știe, probabil că vreo fată bătrînă de sex masculin - asemenea exemplare găsindu-se cu duiumul la Moscova.) S-au iscat vorbe care au început a da muguri, apoi cîrcei, ca o tufă de mure. M-am încîlcit în ele, am căutat să mă smulg, să rup legătura de fire, dar n-am reușit... Atunci am plecat. Iată și în împrejurare asta ca și în celelalte m-am dovedit un nătărău. Ar fi trebuit să aștept cu răbdare să treacă năpasta, așa cum aștepți să treacă o criză de urticarie, și aceeași binevoitori mi-ar fi deschis iar brațele, aceleași cucoane mi-ar fi surîs din nou,
ascultîndu-mi discursurile... dar aici e toată nenorocirea: nu sînt original. S-a trezit deodată în mine un scrupul: a început să-mi fie rușine de flecăreala mea fără sfîrșit - asară la Arbat****, astăzi la Truba, mîne la Svîțev-Vrajek - și mereu despre aceleași și aceleași lucruri...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 302-304.

NOTE M.T.
* Schimbarea la față = Tablou realizat de pictorul renascentist italian Rafaello Sanzio (1483-1520) în 1517 la comanda cardinalului Giulio Medici pentru catedrala din orașul francez Narbonne, readus și restaurat la Vatican în 1815.
** Venera/Venus = Zeița dragostei la romani.
*** Marcus Tullius Cicero (106 î.H. - 43 î. H.) = 1. Politician, orator, filozof și scriitor roman, renumit pentru elocința sa. 2. Termen menționat în secolul XVIII în literatura engleză pentru a desemna un ghid din galeriile de artă.
**** Arbat = Stradă pietonală situată la 1 km de centrul istoric al Moscovei, existentă din secolul XV și devenită în secolul XIX zonă rezidențială pentru nobilimea rusă.

Cercurile universitare din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) În universitate n-am mers pe altă cale: de la început am intrat într-un cerc. Erau alte vremuri pe atunci... Poate dumneata nu știi ce era un cerc. Mi-aduc aminte că Schiller a spus undeva: E periculos să trezești un leu / Și groaznic e colțul unui tigru / Dar cel mai groaznic dintre toate grozăviile / Este omul în nebunia sa. Ei, eu te încredințez că n-a vrut să spuie asta: a vrut să spuie: Este un cerc... în orașul Moscova.
-Dar ce găsești așa de cumplit într-un cerc? întrebai.
Vecinul îți culese scufia și și-o înfundă pînă la nas.
-Ce găsesc așa de cumplit?! strigă el. Să-ți spun: Cercul este moartea oricărei dezvoltări personale; este un surogat al societății, al femeii și al vieții. Cercul... să-ți spun acuma ce-i aceea cerc. Cercul înseamnă o existență lîncedă și leneșă, laolaltă și cot la cot cu alții, căruia i se dă însemnătatea și înfățișarea unui lucru rezonabil; cercul înlocuiește discuțiile cu disertații, te deprinde cu vorbăria goală, te depărtează de munca singuratică și pozitivă, te molipsește de rîia literaturii, îți răpește, în sfîrșit, toată prospețimea și toată candoarea virginală a sufletului. Cercul este banalitatea și plictiseala subt eticheta frăției și amiciției... Un ghem de răstălmăciri și ironii, subt pretextul sincerității și al simpatiei; într-un cerc, datorită dreptului pe care-l are orice prietin de a-ți vîrî în orice clipă degetele nespălate în măruntaiele celuilalt, nimeni nu are în suflet un locșor curat și neatins; în cerc toți se închină celui  mai găunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat în triumf versificatorul fără talent, dar cu idei „obscure”. În cerc, tinerii de șaptesprezece ani discută subtil și complicat despre femei și dragoste, în vreme ce, puși în fața sexului slab, devin muți, ori vorbesc ca din carte, și încă despre ce subiecte! În cerc înflorește elocvența subtilă, în cerc se spionează unii pe alții, mai rău decît cei de la poliție... O, cerc! Nu ești un simplu cerc, ești cercul magic în care mulți oameni de valoare și-au găsit pieirea!
-Dă-mi voie să remarc că exagerezi, l-am întrerupt.
Vecinul meu mă privi în tăcere.
-Se poate, de ce să păcătuiesc, se poate; dar unul ca mine ce plăcere mai poate avea decît să exegereze? În orice caz, așa am dus-o patru ani la Moscova. Nu pot să-ți spun, stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; mă gîndesc cu tristețe și strîngere de inimă. Te scoli de dimineață și parcă ai porni-o cu săniuța din culmea dealului... cît ai clipi ai și ajuns; s-a făcut sară și iaca, și sluga somnoroasă te ajută să-ți pui surtucul; te îmbraci și te duci la un cunoscut, și-acolo trage-i cu luleaua și cu ceai slab, pahar după pahar, și dă-i cu discuții despre filozofia germană, despre dragoste, despre soarele etern al spiritului și alte subiecte înaripate. Dar cel puțin întîlneam acolo oameni originali și independenți, care, oricît s-ar fi silit, n-ar fi putut să-și vîre spiritul în calapoade, natura lor proprie ieșind oricum la iveală; numai eu, bietul de mine, mă modelasem ca o bucată de ceară fără ca firea mea săracă să fi opus o cît de mică împotrivire!
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Un Hamlet provincial: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 300-302.

Moșierul din Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<
Sînt vreo cinci ani de cînd, într-o toamnă, în drum de la Moscova la Tula, mi s-a întîmplat să stau aproape o zi întreagă la stația de poștă. (...) Cuprins de o deznădejde mută, mă uitam disperat la hulubele ridicate în sus ale tarantasului (1) meu, cînd, deodată, tresăriră zurgălăii și-o teleguță cu cai istoviți, înhămați în troică, se opri la cerdac. Cu strigătul „Repede, cai!” călătorul sări din telegă și intră în odaie. Cît a stat cuprins de o ciudată mirare, cum se întîmplă în asemenea cazuri, răspunsul căpitanului de poștă că nu sînt cai, am avut timp să cercetez pe noul meu tovarăș din cap pînă-n picioare, cu curiozitatea nesățioasă a celui care moare de plictiseală. Arăta sub treizeci de ani. Vărsatul îi lăsase urme adînci pe fața uscată și gălbuie cu un neplăcut reflex arămiu. Părul lui negru, bătînd în albastru, îi cădea la spate în bucle peste guler și-n față se-n încrețea în cap; ochii mici înfundați în cap priveau fără să te vadă; pe buza de sus îi atîrnau cîteva tuleie. Era îmbrăcat ca un moșier, vizitator nelipsit al tîrgurilor de cai, într-un arhaluc (1) pestriț, destul de slinos, cu o cravată decolorată de mătasă liliachie, o jiletcă cu nasturi de metal și pantaloni, foarte largi, de subt care de abia se zăreau vîrfurile cizmelor necurățate. Mirosea tare a tabac și a votcă; pe degetele lui groase și roșii, aproape acoperite de mînecile arhalucului, se vedeau inele de argint de Tula. Asemenea figuri se întîlnesc în Rusia nu cu zecile, ci cu sutele, și cunoștința cu ele, ca să-ți spunem adevărul, nu-ți oferă nici o plăcere; totuși, ideile preconcepute cu care priveam la călător nu mă împiedicau să nu observ bunătatea și căldura care-i erau întipărite pe față.

(1) Tarantas, căruță cu coviltir.

(1) Caftan.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Piotr Petrovici Karataev: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător. trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 259-260.

Moșieră versus moarte în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Multe alte exemple îmi vin în minte, însă nu le voi povesti pe toate. Mă mărginesc la aceasta numai:
O bătrînă moșiereasă trăgea să moară în fața mea. Preotul începuse să-i citească rugăciunile sfîrșitului, cînd, dintr-o dată, observă că bolnava își dădea sufletul și repede îi puse în mînă crucea. Bătrîna se răsuci cu nemulțumire: „De ce te grăbești, părinte, îi zise cu limba aproape paralizată, mai ai vreme?...” Sărută crucea, vroi să-și vîre mîna sub pernă și-și dădu cea din urmă suflare. Subt pernă era o rublă; vroise să-i plătească chiar ea preotului cetaniile de moarte...
Da, straniu mor rușii!
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vânător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 238.

Țăranul versus moartea în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
-Pe Maksim, batiușka, l-a zdrobit copacul.
-Cum se poate?... Pe antreprenorul Maxim?
-Pe antreprenor, batiușka. Tocmai tăiam un frasin. Și el stătea acolo și priveghea... Stă, stă, și numai iaca pornește la fîntînă după apă: pesemne îi era sete. Dintr-o dată frasinul pîrîie și vine drept asupra lui. (...)
-L-a zdrobit, batiușka.
-De moarte?
-Nu, batiușka, trăiește încă, dar i-a rupt mîinile și picioarele. Și iaca, dădeam fuga după Seliverstîci... doftorul.
(...)
Am găsit pe bietul Maksim întins la pămînt. Vreo zece țărani stăteau în juru-i. Am descălecat. Omul aproape nu mai gemea; din vreme în vreme deschidea ochii mari, privind parcă cu uimire în juru-i și-și mușca buzele învinețite... Barba-i tremura, i se lipise părul pe frunte, pieptul i se ridica neregulat: murea.  (...)
-Batiușka, a zis el abia auzit, după popă... să trimeată... poruncește... Dumnezeu... m-a pedepsit... picioarele, mîinile, rupte... astăzi... duminică... și eu... și eu n-am dat drumul oamenilor.
Tăcu. I se îngreuna răsuflarea.
-Și banii mei... femeii... dați-i femeii... după ce s-a scădea... iaca Onisim știe... cui datoresc... ce datoresc...
-Am trimis după doctor, Maksim, îi zise vecinul meu. Poate nu mori încă.
Omul încercă să-și deschidă ochii și cu greutate își mișca sprîncenele și pleoapele.
-Nu, am să mor. Iaca... iaca, vine și ea, iaca... Iertați-mă, oameni buni, dacă v-am...
-Dumnezeu să te ierte, Maksim Andreici, spuseră țăranii într-un glas cu voce înăbușită ți-și scoaseră cușmele. Iartă-ne și dumneata.
Dintr-o dată își scutură cu deznădeje capul, se îndîrji cu greutate să se ridice, și căzu îndărăt.
-Doar nu-l putem lăsa să moară aici, strigă Ardalion Mihalîci. Hai, băieți, dați rogojina din căruță, să-l transportăm la spital.
Doi oameni se repeziră la căruță.
-De la Efim... Sîciovski, murmură muribundul, am cumpărat un cal... ieri... am dat arvuna... calu-i al meu... al femeii...
Oamenii l-au întins pe rogojină. Se cutremură tot, ca o pasăre rănită, și înțepeni.
-A murit, șoptiră țăranii.
Am încălecat în tăcere și am plecat.
Moartea bietului Maksim m-a făcut să cuget. Ce straniu moare țăranul rus! Atitudinea lui în fața morții nu poate fi numită nici indiferență, nici nesimțire. Moare, ca și cum ar îndeplini un rit: liniștit și simplu.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 227-229.

Protectorii culturii în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Dumnezeu îl înzestrase și cu o inimă din cale-afară de bună: plîngea și se entuziasma cu cea mai mare ușurință; afară de asta, ardea de o patimă dezinteresată pentru artă - și cuvîntul „dezinteresat” este cît se poate de potrivit, pentru că tocmai în artă domnul Benevolenski, ca să spunem adevărul, nu se pricepea deloc. De mirare chiar de unde, în virutea căror legi tainice și neînțelese, apăruse la domnia sa această patimă? Căci era un om picioarele pe pămînt, un om ca mulți alții. De alminteri, la noi în Rusia, întîlnești destui oameni de acest fel.
Dragostea față de artă și de artiști se manifestă la acești oameni de nedescris: e un chin să te întîlnești și să stai de vorbă cu dînșii - adevărați butuci unși cu miere... De pildă, niciodată nu-l numesc pe Rafael* - Rafael, ori pe Coreggio** - Coreggio; „divinul Sanzio, incomparabilul de Allegri”, spun ei, pronunțînd afectat. Oricărui artist mediocru, incult, ambițios și ratat i se adresează cu epitetul de geniu, sau, mai exact, gheniu. Nu vorbesc decît de cerul albastru al Italiei, de lămîile de la sud, de boarea parfumată a țărmurilor Brentei***. „Hei, Vanea, Vanea” sau „Hei, Sașa, își spun cu mult patos unul altuia, noi ar trebui să trăim la miazăzi, da, la miazăzi... căci avem suflete de greci, de greci antici!” Îi poți observa la expoziții în fața unui tablou al vreunui pictor rus (trebuie să remarcăm că, de cele mai multe ori, toți acești domni sînt patrioți înflăcărați). Ba fac un pas au doi înapoi, lăsîndu-și capul  pe spate, ba iar se apropie de tablou; ochii li se umezesc de înduioșare... „Ah, Doamne, Doamne, rostesc ei, în sfîrșit, cu glasul sugrumat de emoție, cît suflet, cît suflet a pus!... cît sentiment, nemaipomenit de mult sentiment!... Și cum e conceput! Cu cîtă măiestrie e conceput!” Dar dacă ați vedea ce tablouri au ei în saloanele lor și ce pictori vin sara la dînșii, beau ceai și le ascultă părerile! Tablourile, înfățișînd propriile lor odăi în perspectivă; o perie în planul drept, o grămăjoară de gunoi pe parchetul lucios, un samovar galben pe masă, lîngă geam, și gazda în persoană în halat și în tichie, cu o dîră de lumină pe obraz. Ce de slujitori ai muzelor, cu zîmbetul înfrigurat și disprețuitor, îl vizitează! Ce domnișoare cu fețe palide-verzui trăncănesc la pianele lor! Căci așa e la noi în Rusia: omul nu se dezică unei singure arte - vrea totul. De aceea nu-i deloc de mirare că acești domni amatori sînt și mari protectori ai literaturii ruse, mai ales a celei dramatice... Piese ca Jacopo Sannazzaro**** pentru ei s-au scris. Lupta, de mii de ori descrisă, pe care o duce talentul nerecunoscut cu oamenii, cu lumea întreagă, îi zguduie pînă în adîncul sufletului.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 218-219.

NOTE M.T. (Wikipedia)
* Rafaello Sanzio (1483 Urbino - 1520 Roma) = Pictor și arhitect important al Renașterii italiene.
** Antonio Allegri „Coreggio” (1489 Coreggio - 1534 Coreggio) = Pictor al Renașterii italiene, aparținând „școlii din Parma”.
*** Brenta = Râu de 174 km în Italia, izvorând din lacurile nordice Levico și Caldonazzo și se varsă în Marea Adriatică, la sude de laguna Veneției.
**** Jacopo Sannazzaro (1480 Napoli -1530 Napoli) = Poet umanist al Renașterii italiene, care a scris în și latină și în italiană.

Amintirea împăratului francez Napoleon I în educarea mujicului rus din secolul XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tatiana Borisovna* nu ține mai multe slugi decît îi dă mîna. (...) Serviciile de camerier, majordom și sufragiu le îndeplinea slujitorului Polikarp, un bătrîn de vreo șaptezeci de ani, ciudat cum nu s-a mai văzut, om cu carte, fost viorist și admirator al lui Viotti**, dușman personal al lui Napoleon*** sau, cum îi spunea dînsul, al Bunaparului, și mare amator de privighetori. (...) Polikarp are ajutor pe nepotu-său Vasea, un băiețaș de vreo doisprezece ani, cu păr de creț și ochi negri. Polikarp nu mai poate de dorul lui, dar îl cicălește de dimineața pînă sara. Tot el se ocupă de educația băiatului. „Vasea, îi zice, ia spune: <<Bunapar e un tîlhar>>.” „Da ce-mi dai, tătucă?” „Ce-ți dau?... Nu-ți dau nimic... Tu ce ești? Nu ești rus?” „Ba eu sînt amcean, tătucă; m-am născut la Amcesk (1)” „Măi, cap sec ce ești! D-apoi Amceskul unde-i?” „De`un să știu eu?” „E în Rusia, prostule!” „Și ce-i, dacă-i în Rusia?” „Cum, și ce-i? Păi, luminăția-sa răposatul cneaz**** Mihailo Illarionovici Goleșnicev Kutuzov Smolenski***** a binevoit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l alunge pe Bunapar din hotarele rusești. Atunci s-a făcut și cîntecul: <<Napolion nu poate să mai joace, fiindcă a rămas făr de cozondroace****** >>... Ți-a eliberat patria, înțelegi?” „Ei, și ce-mi pasă mie?” „Măi, da prost ești, băiete! Nu pricepi că dacă luminăția-sa cneazul Mihailo Illarionovici nu l-ar fi alungat pe Bunapar, azi vreun musiu******* te-ar pocni cu un ciomag în moalele capului? S-ar apropia, uite așa, de tine și ți-ar spune: Coman vu porte vu?******** Și poc, poc.” „Iar el ți-ar spune: bonjur, bonjur, vene isi********* - și te-ar înhăța de chică și dă-i și trage-i!” „Eu l-aș păli peste cotonoage, tot peste cotonoage.” „E drept că au picioare cotonoage. Dar dacă apucă să-ți lege mîinile?” „Parcă eu mă las? Îl strig pe Mihei vizitiul să-mi deie ajutor.” „Aha, Vasea, nu-i așa că franțuzul nu se poate măsura cu Mihei?” „Ce să se măsoare! Mihei e voinic, nu glumă!” „Ei, și ce i-ați face?” „L-am croi pe spinare pîn`ce n-ar mai putea!” „Iar el ar începe să țipe: pardon, pardon, pardon, sevuplei!**********” „Iar noi de colo: ba nici un sevuplei, măi franțuzule!” „Brava, Vasea... Ei, atunci ia strigă: Bunapar - mare tîlhar!” „Dă-mi zahăr întîi!” „Ptiu!...”

(1) În popor, orașului Mțensk i se spune Amcesk, iar locuitorilor amceni. Amcenii sînt oameni șmecheri, nu degeaba i se urează dușmanului: „Să nu te calce un amcean”. (N. a.)

(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 213-214.

NOTE M.T.
* Tatiana Borisovna = Personajul principal al povestirii, o originală moșieră văduvă dintr-o provincie a Rusiei.
** Giobanni Viotti (1755-1824) = Renumit violonist și compozitor italian, dirijor al operelor din Paris și Londra.
*** Napoleon I Bonaparte (1769-1821) = Împărat al Franței (1804-1814/1815), care a invadat Rusia în iunie 1812, fiind nevoit să se retragă de cumplita iarnă rusească și tactica de rezistența a rușilor.
**** cneaz = Cuvânt slav care în secolele X-XV desemna pe conducătorul unei entități statale, iar apoi în Rusia țaristă (XVI-XX) pe marii boieri.
***** Kutuzov (1745-1813) = Unul dintre cei mari comandanți militari din istoria Rusiei. În timpul invaziei lui Napoleon I a comandat armata rusă cu gradul de mareșal, înfruntându-l pe marele geniu militar francez în bătălia nedecisă de la Borodino, de lângă Moscova. Pentru meritele sale în eșecul campaniei lui Napoleon a primit titlul de prinț de Smolensk.
****** cozondroace = bretele: din germanul „hosentrager”
******* musiu = domn: din francezul „monsieur”
******** Commnent vous portez vous? (franceză) = Cum o duceți?
********* Bonjour, bonjour, bonjour venez ici (franceză)= Bună ziua, bună ziua, bună ziua, veniți aici
********** Pardon, pardon, pardon, s`il vous plaît! (franceză) = Scuze, scuze, scuze, vă rog frumos!

O moșieră neobișnuită în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tatiana Borisovna e o femei de vreo cincizeci de ani, cu ochi mari, cenușii și bulbucați, cu un nas puțintel turtit, obraji rumeni și bărbie dublă. Fața ei e numai bunătate și blîndeță. A fost măritată pe vremuri, dar a rămas de timpuriu văduvă. E o femeie cu totul deosebită. Trăiește retrasă, fără a-și părăsi vreodată moșioara, cu vecinii se vede rar, nu primește în casă și nu-i plac decît oamenii tineri. Se trage dintr-o familie de moșieri foarte săraci și nu a primit nici un fel de educație, adică nu vorbește franțuzește; nici măcar la Moscova nu a fost vreodată, dar, cu toate aceste lipsuri, are un fel de-a fi atît de simplu și de plăcut, simte și gîndește atît de spontan, e atît de puțin molipsită de obișnuitele cusururi ale micilor moșierițe, încît, pe drept cuvînt, nu poți să n-o admiri... Într-adevăr: o femeie care stă tot timpul la țară, într-un fund de provincie, și totuși nu bîrfește, nu vorbește cu voce pițigăiată, nu face reverențe, nu-și pierde cumpătul, nu se sufocă, nu tremură de curiozitate... e o adevărată minune! Umblă întotdeauna îmbrăcată într-o rochie de tafta cenușie și c-o bonetă albă cu panglici lungi, liliachii; îi place să mănînce, dar fără lăcomie: dulcețurile, conservele și murăturile le lasă pe seama chelăresei.
Bine, dar atunci cu ce se îndeletnicește toată ziua? mă veți întreba. Citește? Nu, nu citește; la drept vorbind, cărțile nu se tipăresc pentru dînsa... Cînd n-are mosafiri, Tatiana Borisovna șade la fereastră și împletește ciorapi; asta  - iarna; vara se duce în grădină, răsădește flori și le udă, se joacă ceasuri întregi cu pisoii, dă porumbeilor de mîncare... Cu gospodăria nu se prea ocupă.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 211.

Moşierul rus din secolul XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Să trecem acumn la celălalt moşier.
Mardari Apolonîci Stegunov nu samănă întru nimic cu Hvalînski, nu-i de crezut să fi fost cîndva în serviciu şi niciodată nu trecuse drept bărbat frumos. Mardari Apolînici e un bătrînel scund, umflat, chel, cu două bărbii, cu mînuţe moi şi cu o burticică respectabilă. E foarte primitor şi glumeţ - om de viaţă, cum se spune. Umblă şi vara şi iarna într-un halat vărgat, vătuit. Numai într-un singur punct se apropie de generalul Hvalînski. E şi el holtei. Are în proprietate cinci sute de suflete*. Mardari Apolonîci se ocupă foarte superficial de moşie. Acum zece ani, ca să nu fie în urmă cu progresul, a cumpărat de la Butenhop din Moscova o batoză*, a încuiat-o într-o şură şi s-a liniştit. În cîte o zi frumoasă de vară porunceşte să i se înhame calul la drişca** de cursă şi se duce să vadă grînele pe cîmp şi să culeagă albăstreală.  Mardari Apolonîci trăieşte cu totul după moda veche. Şi casa lui e aranjată ca în vechime: în antret, aşa cum se cuvine, miroase a cvas***, a lumînări de seu şi a piei; la dreapta, bufetul cu o mulţime de şvabi**** şi ştergare; în sufragerie, portrete de familie, muşte, un ghiveci mare cu muşcate şi un spinet discordat; în salon trei divanuri, trei mese, două oglinzi şi o pendulă răguşită cu smalţul cadranului înnegrit şi cu arătătoarele de bronz cizelat; în birou, o masă plină de hîrtii, paravane de culoare sinelie***** pe care-s lipite gravuri decupate din diverse opere ale secolului trecut, dulapuri de cărţi cu iz de mucegai, paianjeni şi colb negru, un fotoliu desfundat, o fereastră italiană, o uşă spre grădină ermetic închisă... Într-un cuvînt, toate după datină. Mardari Apolonîci are multă slujitorime, toată îmbrăcată după moda veche: caftane****** lungi, albastre, cu gulere înalte, pantaloni de culoare nedesluşită, veste scurte, gălbii. Slugile spun musafirilor ''batiuşka''*******. Gospodărirea moşiei o duce un burmistru******** ţăran, cu barba revărsată peste cojoc, iar casa - o babă zgîrcită şi zbîrcită, îmbrobodită cu tulpan********* cafeniu. În grajdul lui Mardari Apolonîci sînt vreo treizeci de cai de toate soiurile; domnia-sa călătoreşte cu o caleaşcă meşterită în gospodărie la el şi care cîntăreşte o sută de cincizeci de puduri**********. Primeşte oaspeţi cu multă plăcere şi-i tratează minunat, adică: mulţumită proprietăţilor de abrutizare a bucătăriei ruse îi lipseşte toată ziua de putinţa de a se interesa de orice altceva, afară de preferans***********. El însuşi nu se ocupă nicodată de nimic şi nu mai citeşte nici măcar Cheia viselor. Dar asemenea proprietari mai sînt destui la noi în Rusia.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Doi moşieri: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, pp. 190-192.

NOTE M.T.
* Țăranii ruși dependenți de boieri au fost eliberați prin ucazul din 1861 al țarului Alexandru II (1855-1881), ca parte a efortului de modernizare a imperiului după înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856).
** batoză = maşină de treierat
*** drișcă = trăsurică ușoară neacoperită cu două roți, cabrioletă, șaretă („bricika” rusă)
**** cvas =  băutură răcoritoare, cu gust acrișor, obișnuită la ruși, preparată prin fermentare din fructe sau din apă, pâine și malț
***** şvab = două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase şi se hrănesc cu resturi alimentare: Blatta orientalis de culoare neagră-cafenie şi Phyllodromia germanica de culoare galben-roşcată
****** sineliu =albăstriu, ultramarin, indigo („sinu” bulgară)
******* caftan =  manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau și domnii și boierii români („kaftan” turcă)
******** batiușka = tată
********* burmistru = administrator („burgmeister”=primar / germană)
********** =  basma în trei colțuri cu care țărăncile își acoperă capul, făcută din pânză bumbac, de lână, de mătase, cu țesătura foarte subțire și străvezie („tulpáni” neogreacă; „tulbent” turcă)
*********** pud = unitate de măsură rusească pentru masă egală cu 16,38 kg
************ preferans = joc de cărți franțuzesc („preference”) cu trei sau patru persoane în mai multe tururi

Slujba la boier versus slujba la negustor în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
-Şi ce leafă ai?
-Treizeci şi cinci  de ruble, plus cinci ruble pentru cizme.
-Şi eşti mulţumit?
-Cum să nu fiu? La noi  la cancelarie nu intră oricine. Eu am avut mare noroc cu moşu-meu, care-i majordom la curte*.
-Şi-ţi merge bine?
-Cred şi eu. La drept vorbind, adăugă el c-un oftat, e  mai bine să slujeşti, de pildă, la un negustor. Da, alde noi, o duc mai bine la negustori. Uite, asară a picat un neguţător de la Veniov** şi-aşa îmi spunea băiatul, care-l slujeşte... Îi merge bine, nimic de zis. Tare bine îi merge.
-Cum adică, negustorii plătesc mai bine?
-Ferit-a sfîntul! Negustorului nici să-i pomeneşti de leafă, că te dă pe uşă afară. Da, la dînsul merge pe supunere şi credinţă. Te hrăneşte, îţi dă de băut, te îmbracă şi asta-i. Are el chef, îţi dă şi pe deasupra... Ce nevoie de leafă? Că negustorul trăieşte de-a valma cu noi, pe potriva noastră a tuturor, ruseşte. Pleci la drum cu dînsul, bea el ceai, bei şi tu; ce mănîncă el îţi dă şi el. Ce mai vorbă... negustorul nu face pe boierul. Negustorul nu umblă pe înconjur: e mînios, te plesneşte în numele Tatălui şi cu asta gata. Nu te bodogăneşte, nu-ţi găseşte veşnic pricină. Pe cîtă vreme cu boierul, mămulică Doamne! Hojma*** nu-i mulţămit: că asta nu-i bun, că ceea ce nu-i place... Îi dai un pahar de apă, ori ceva de mîncare: ''Ptiu! Asta-i apă? Pute! Asta-i mîncare? Pute!'' O iai, stai ce stai în dosul uşii şi vii cu dînsa înapoi. ''Ei, da, aşa mai merge, aşa mai zic şi eu, acum nu mai pute!'' Apoi pe urmă cucoanele! D-apoi duducile!...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Cancelaria: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 162-163.

NOTE M.T.
*Curtea boierească.
**Orăşel situat la 45 km nord-est de Tula (193 km sud de Moscova), cu 5.200 de locuitori în 1897.
***Hojma (din ucraineanul ''hozma'') = mereu.

Ţăranul rus din regiunea Oriol versus ţăranul rus din regiunea Kaluga în secolul XIX (TURGHENIEV 1852)

<
Cine a avut  vreodată prilejul să treacă din judeţul Bolhov în judeţul Jindra, a fost, fără îndoială, izbit de deosebirea mare dintre neamul de oameni din gubernia* Oriol** şi cel din Kaluga***. Ţăranul din Oriol e mic de statură, umblă din spate, priveşte pe subt sprîncene posomorît, trăieşte în izbe mizerabile de plop, face boieresc, cu negoţul nu se ocupă, mănîncă prost, poartă opinci de scoarţă. Ţăranul de Kaluga, supus la obroc**** în locul boierescului*****, trăieşte în izbe****** mari de brad, e înalt, cu privire veselă şi îndrăzneaţă, cu faţa luminată, face negoţ cu unt şi păcură şi, în zilele de sărbătoare, umblă încălţat cu cizme. Satele din Oriol (vorbim de partea răsăriteană a guberniei) se întind de obicei printre arături lîngă rîpi prefăcute în băltoace. În afară de cîteva răchiţi, bune totdeauna la ceva, şi doi-trei mesteceni firavi, nici un copac cît vezi cu ochii de jur împrejur. Izbă lîngă izbă, acoperite cu paie putrede... Satele din Kaluga, dimpotrivă, cea mai mare parte sînt înconjurate de păduri. Casele sînt despărţite una de alta, frumos clădite, acoperite cu şindrilă. Poarta se închide bine, gardul din fundul grădinii n-are spărturi, nu se prăvale pe-o coastă, nu îndeamnă înăuntru toţi porcii de pe drum...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Hori şi Kalinîci: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. Mihail Sadoveanu, ed. Albatros, Bucureşti, 1989, p. 5.

NOTE M.T.
* gubernie = provincie în Rusia ţaristă.
** Oriol = oraşul natal al lui Turgheniev, situat la 350 km sud-vest de Moscova (''vultur'' în rusă) (azi 325 000 locuitori).
*** Kaluga = oraş situat la 150 km sud-vest de Moscova (325 000 locuitori în 2010).
**** obroc (limba slavă)= 1. măsură de capacitate pentru cereale. 2. plată în produse sau bani a ţăranului dependent către boier pentru lotul de pământ primit în folosinţă de la acesta.
***** boieresc = obligaţia ţăranului dependent de boier de a munci pe pământul acestuia pentru un lot de pământ primit în folosinţă de la acesta.
****** izbă = casă rusească rurală din bârne .