<
(...)
„ (...) Oare copilul* ăsta își dă seama de sacrificiile mele**? Știe cît m-am zbătut ca să-l primească la liceu? Cum s-o fi zvonit că sîntem moșieri***? A trebuit să dovedească, pledînd zile în șir, că moșia a fost în realitate un proces pentru o moștenire la care ar fi avut dreptul străbunica lui Victor, apoi fiicele ei****. Artemiza a renunțat, Clemansa***** a cîștigat procesul în ultima zi a lui '47. Ghinion!****** Dar nu-i nimic, vremurile se schimbă, și moșia, care nu a fost a bunicii, nici a Clemansei, nici a mea, va fi a lui Victor. Degeaba rîde Mișa cu poftă și-și izbește fruntea: << Asta moșie, fetițo, uite moșia mea! Inteligența, talentul, munca, astea-s moșii! Pune-l pe Victor să-nvețe. Nu-i băga în cap gărgăuni. Nae Mîndru, bunică-tu, a vîndut lumînări în Piața de Flori, bomboane pentru colivă și o aristocrată scăpătată l-a luat fiindcă avea bani. Asta a fost revoluția burgheză. Burghezia pornită de la opinci a vrut să aibă blazoane*******. Cererea a fost așa de mare că au început să se importe blazoanele din Fanar******** și de la Roma. >>”
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele, ed. III., ed. Pontus, 1991, p. 166-167.
NOTE M.T.
* Victor
** Elena, mama lui Victor.
*** Persoanele cu origini sociale „nesănătoase”, adică boierești și bugheze, nu erau admise de noul regimul comunist în structurile sociale.
**** Artemiza și Clemansa,
***** Mama Elenei
****** La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost forțat să abdice de către guvernul comunist, încheindu-se partea politică a comunizării României.
******* Blazon = Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason.
Sursa: DEX '09 (2009) ******** Fanar = Cartier al Constantinopolului, unde, după cucerirea de către sultanul otoman Mehmed II în 1453, s-au retras aristocrația și patriahia greacă. În perioada 1711-1821 au fost numiți de către sultani ca domni ai Moldovei și Țării Românești dintre rezidenții acestui cartier. (http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_025abs1.html)
Se afișează postările cu eticheta moșie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta moșie. Afișați toate postările
sâmbătă, 11 aprilie 2015
duminică, 7 septembrie 2014
Proces pentru moșie în timpul domniei fanariotului Alexandru Moruzi în Moldova (SADOVEANU 1934)
<
(...)
- Ce-i cu hrisoavele*, Sofronie?
- Întrebarea fusese pusă cu glas ușor, și cu o intenție amicală. Leca însă nu se putu să nu întoarcă spre stăpînul său un scurt fulger de privire dură. Era o poveste veche, descoperită într-o privință tot de Lupu Mavrocosti cel bătrîn, cînd își pusese în rînduială hîrtiile vechi ale moșiilor lui. Fusese cîndva adusă în fața divanului domnesc** a lui Alexandru Moruz-Vodă*** o jalbă lungă a răzășilor leculești pentru încălcări de hotare. Un Mavrocosti intrase în hotarul răzășilor prin cumpărarea unei părți și după aceea se lărgise și devenise stăpîn pe toată moșia răzășească. Se arăta în acea pîră că acel Mavrocosti era un străin care slujise la boierii leculești; iar acum se ridicase el, fie prin voia lui Dumnezeu, fie prins silă, și de atunci așa ajunseseră lucrurile încît răzășii sărăciseră, iar unii ajunseseră chiar slugi la el. Pricina se judecase și răzășii leculești fuseseră rămași de Mavrocosti cel dintîi. Iar tatălui lui Mavrocosti acesta îi plăcea, cîteodată, să zădărască pe Dumitrache Leca, tatăl lui Sofronie, cu amintirea procesului și hotărîrea divanului.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 66-67.
NOTE M.T.
* Hrisov = Act emis de domnitor în Țările Române (http://www.readoz.com/publication/read?i=1034463&pg=497#page496)
** Divan domnesc = Consiliul marilor boieri.
*** Alexandru Moruzi = Domn fanariot al Moldovei (1792-1793; 1802-1806; 1806-1807)
(...)
- Ce-i cu hrisoavele*, Sofronie?
- Întrebarea fusese pusă cu glas ușor, și cu o intenție amicală. Leca însă nu se putu să nu întoarcă spre stăpînul său un scurt fulger de privire dură. Era o poveste veche, descoperită într-o privință tot de Lupu Mavrocosti cel bătrîn, cînd își pusese în rînduială hîrtiile vechi ale moșiilor lui. Fusese cîndva adusă în fața divanului domnesc** a lui Alexandru Moruz-Vodă*** o jalbă lungă a răzășilor leculești pentru încălcări de hotare. Un Mavrocosti intrase în hotarul răzășilor prin cumpărarea unei părți și după aceea se lărgise și devenise stăpîn pe toată moșia răzășească. Se arăta în acea pîră că acel Mavrocosti era un străin care slujise la boierii leculești; iar acum se ridicase el, fie prin voia lui Dumnezeu, fie prins silă, și de atunci așa ajunseseră lucrurile încît răzășii sărăciseră, iar unii ajunseseră chiar slugi la el. Pricina se judecase și răzășii leculești fuseseră rămași de Mavrocosti cel dintîi. Iar tatălui lui Mavrocosti acesta îi plăcea, cîteodată, să zădărască pe Dumitrache Leca, tatăl lui Sofronie, cu amintirea procesului și hotărîrea divanului.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 66-67.
NOTE M.T.
* Hrisov = Act emis de domnitor în Țările Române (http://www.readoz.com/publication/read?i=1034463&pg=497#page496)
** Divan domnesc = Consiliul marilor boieri.
*** Alexandru Moruzi = Domn fanariot al Moldovei (1792-1793; 1802-1806; 1806-1807)
sâmbătă, 3 mai 2014
„Cozma Răcoare” (SADOVEANU 1904)
M.
SADOVEANU, Cîntecul amintirii, Minerva/BPT
1357, București, 1990, p. 1-10
„Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit. Strașnic
român!”
„Turcii și grecii cutreierau moșiile în toate
părțile, se căinau bieții oameni pe toate cărările – rele vremuri!”
„Toți fugeau dinaintea zaverei, el, ferească Dumnezeu! L-au prins și l-au pus în lanțuri...
Ș-apoi: numai s-a scuturat, a atins fiarele cu mîna, a șuierat calul și pe ici
ți-e drumul! Cine nu știa că Răcoare are iarba
fierului! Așa-i era lui scris: numai glonte
de argint să-l omoare... Unde mai vezi așa oameni acum? S-au trecut
vremurile acelea!”
„A auzit de Feciorul Româncei? Iaca și acela era un
pui de lele! Acela prăda dincolo, la
munteni; Cozma prăda dincoace. Și
într-o noapte se întîlneau la Milcov,
schimbau prăzile și se întorceau până la ziuă la sălașurle lor.”
„Avea Vodă Calimah
o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca pe ochii din cap: îi așteptau vremea.
Într-o noapte – pe la Sînziene -intră
Cozma la grajduri, spintecă iapa și fură mînzul. Știi că mînzul e îmbrăcat
înt-o cămașă. Răcoare a rupt cămașa, dar a rupt-o așa că a spintecat în două
nările mînzului. Și uite așa, mînzul rupt la nări a crescut în întuneric,
hrănit cu miez de nucă. Și cînd l-a încălecar Cozma, apoi cal a fost: răsufla
în voie, nu mai ostenea cît e cucul! Iaca, de aceea nu-l întrecea pe Cozma
nici vîntul!
Într-un rînd (și eu eram volintir pe vremea aceea) Cozma
s-a trezit între zidurile Probotei,
cu volintirii înlăuntru și cu turcii pe dinafară. Turcii băteau cu tunrile în ziduri. Volintirii se sfătuiesc să închine mănăstirea. Cozma tace. A doua zi,
Cozma nicăieri. Dar de la ziduri și pînă la pădurea Probotei un șir de leșuri. Acela era drumul lui Răcoare!
(...) El de nevoie n-a știut, de frică nici atîta, dar
nici de dragoste... Cumplit român!”
duminică, 23 martie 2014
Boieri versus modernizare în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)
<(...)
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova rțî o rostise arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „Vous parlez francais, monsieur?” răspunse: „Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire: pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheniev, Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.
NOTE M.T.
* stepă = Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka.
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetină = Măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg., scr. desetina
***** gubernie = Unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova rțî o rostise arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „Vous parlez francais, monsieur?” răspunse: „Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire: pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>
SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheniev, Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.
NOTE M.T.
* stepă = Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka.
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetină = Măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg., scr. desetina
***** gubernie = Unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.
luni, 5 ianuarie 2009
Boierul ialomițean Barbul Slătineanu (GRIGORESCU 2009)
Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124
Barbu Slătineanu, descendent dintr-o familie din Oltenia, a fost ialomițean prin adopție, după ce, prin căsătoria cu Maria Lehliu, a devenit proprietar al unei părți din moșia Alexeni. A ocupat dregătorii în administrația județului Ialomița și a fost pitar (1838), serdar (1842) și paharnic (1853). A ctitorit biserica Sfântul Nicolae din Alexeni (1817). Fiicele sale, cărora le-a dat ca zestre moșia Alexeni, s-au căsătorit în familiile Filitti și Berindei.
duminică, 4 ianuarie 2009
Boierul ialomițean Gheorghe Lehliu (ȘTEFĂNESCU 2009)
Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124
(...) Căsătorit cu Sultana, fiica adoptivă a marelui stolnic Ștefan Alexeanu, a devenit proprietar al unor întinse moșii ialomițene, la Alexeni și Andrășești. În 1831, a devenit primul președinte al Tribunalului județean Ialomița, iar la 3 noiembrie același an a fost ales deputat în Adunarea Obștească a Munteniei. A deținut ambele funcții până în 1836, cînd a încetat din viață. Fiul său, tot Gheorghe, a fost „conțepist”, pitar, serdar, paharnic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)