Probleme financiare pentru o veche familie nobiliară în Anglia interbelică (GALSWORTY 1932)

<
(...)
- Con mi-a mărturisit, urmă Lady Mont, că anul ăsta n-o mai poate soate la capăt. cu nunta lui Clare, și cu noul buget,și cu Jean care așteptă un copil, va fi nevoit să taie cîțiva arbori și să-și vîndă caii. Și noi sîntem strîmtorați. Noroc că Fleur e atît de bogată! Mare plictiseală banii ăștia! Ce părere ai?
Adrian tresări.
- Mă rog, nimeni nu se așteaptă azi la lucruri bune. dar ai nevoie de bani ca să-ți duci zilele.
- Și cînd mai ai și oameni care depind de tine... Boswell are o soră cu un picior paralizat; soția lui Johnson a făcut un cancer, biata de ea! Și fiecare are are pe cineva sau ceva! Dinny zice că maică-sa, la Condaford, face o mulțime de lucruri pentru sat. Așa că nu știu cum o s-o scoatem mai departe la capăt. Lawrence nu economisește un bănuț.
- Lunecăm printre două scaune, Em; și într-o bună zi o să ne izbim cu fundul de pămînt.
- Presupunem că o să ne retragem la azilul de bătrîni. (...) Sau o să plecăm în Kenia*; se spun că acolo se rentează să lucrezi.
- Urăsc ideea, izbucni Adrian cu subită energie, ca domnul Cutărică sau mai știu eu cine să cumpere Condafordul și să-l folosească pentru petrecerile de week-end.
- Aș lua calea codrului și m-aș preface în iele. Condafordul nu poate exista fără Cherrelli.
- Ba poate exista foarte bine. Există un proces afurisit numit evoluție. Și Anglia e patria lui.
Lady Mont oftă și, ridicându-se, porni în mers legănat spre papagalul ei.
- Polly!Tu și cu mine o să ne sfîrșim zilele la azil.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 76-77.

NOTĂ M.T.
* Kenya = Colonie și protectorat britanică în perioada 1920-1963. (http://www.britishempire.co.uk/maproom/kenya.htm)

UMOR Românul nu ştie unde e gara

Seara, în Cluj, Janoş şi Pişti ies de la cârciumă; se apropie un domn în fugă: 
- Vă rog, spuneţi-mi unde e gara.
Janos: 
- Noi nu ştie. 
Domnul o ia la fugă pe stradă, dezorientat.
Pişti: 
- Măi Janoş, de ce nu spus la el unde gara? Pierde omu’ trenul.
Janos: 
- Ete na, spune că aici este de 2.000 de ani şi nu ştie unde-i gara!?


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 9 octombrie 2013

Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M...,  are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.

Proces pentru moșie în timpul domniei fanariotului Alexandru Moruzi în Moldova (SADOVEANU 1934)

<
(...)
- Ce-i cu hrisoavele*, Sofronie?
- Întrebarea fusese pusă cu glas ușor, și cu o intenție amicală. Leca însă nu se putu să nu întoarcă spre stăpînul său un scurt fulger de privire dură. Era o poveste veche, descoperită într-o privință tot de Lupu Mavrocosti cel bătrîn, cînd își pusese în rînduială hîrtiile vechi ale moșiilor lui. Fusese cîndva adusă în fața divanului domnesc** a lui Alexandru Moruz-Vodă*** o jalbă lungă a răzășilor leculești pentru încălcări de hotare. Un Mavrocosti intrase în hotarul răzășilor prin cumpărarea unei părți și după aceea se lărgise și devenise stăpîn pe toată moșia răzășească. Se arăta în acea pîră că acel Mavrocosti era un străin care slujise la boierii leculești; iar acum se ridicase el, fie prin voia lui Dumnezeu, fie prins silă, și de atunci așa ajunseseră lucrurile încît răzășii sărăciseră, iar unii ajunseseră chiar slugi la el. Pricina se judecase și răzășii leculești fuseseră rămași de Mavrocosti cel dintîi. Iar tatălui lui Mavrocosti acesta îi plăcea, cîteodată, să zădărască pe Dumitrache Leca, tatăl lui Sofronie, cu amintirea procesului și hotărîrea divanului.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 66-67.

NOTE M.T.
* Hrisov = Act emis de domnitor în Țările Române (http://www.readoz.com/publication/read?i=1034463&pg=497#page496)
** Divan domnesc = Consiliul marilor boieri.
*** Alexandru Moruzi = Domn fanariot al Moldovei (1792-1793; 1802-1806; 1806-1807)

„Dimitrie Cantemir” (MĂCIUCĂ 1962)

În 1962, filologul Constantin Măciucă (1927-) a publicat în colecția „Oameni de seamă” a Editurii Tineretului o biografie a savantului și domnului moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723). O a doua ediție a fost tipărită în 1973.

Cele 303 pagini ale volumului sunt structurate în patru părți, glosar și bibliografie.

Partea întâi (5-62) are ca motto un citat din cronica lui Ion Neculce (1672-1745) referitor la urcarea pe tronul Moldovei a lui Constantin Cantemir (1612-1693 Iași), tatăl lui D. C: „au fost de oameni proști de la ținutul Fălciului. Cele șase capitole încep cu prezentarea contextului internațional, marcat de eșecul marelui vizir la asediul Vienei în 1683, moment considerat începutul declinului Imperiului Otoman. Urmează biografia lui C. C. până la obținerea domniei în 1685 de la Poarta Otomană cu ajutorul domnului muntean Șerban Cantacuzino (1678-1688). Copilăria lui D. C. este influențată de educația primită de la eruditul călugăr cretan Ieremia Cacavela. La 15 ani, D. C. este trimis de tatăl său la Constantinopol, pentru a-l schimba pe fratele său mai mare Antioh (1670-1726 Iași), aflat ostatic la curtea sultanului. După trei ani, în pofida intrigilor domnului muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), D. C. se întoarce acasă. La moartea părintelui său în martie 1693, este proclamat domn de boieri. dar nu obține confirmarea Porții și în aprilie este obligat să se întoarcă în capitala imperială.

Partea a doua (63-140) are ca motto un citat din D. C. privitor la tinerețea sa zbuciumată. Cele opt capitole prezintă perioada petrecută de D. C. până la obținerea domniei la 23 noiembrie 1710. În cei 17 ani petrecuți la curtea sultanului, el își va continua studiile, concretizate prin scrieri publicate, și își va extinde relațiile în elita politică, diplomatică și culturală din Constantinopol, în special la Academia Patriarhiei. S-a căsătorit în 1699 cu Casandra, fiica lui Ș. C., iar în perioadele 1696-1700 și 1705-1707 a deținut funcția de capuchehaie (reprezentantul diplomatic) fratelui său, care obținuse domnia Moldovei.

Cele șapte capitole ale părții a treia (141-196) sunt dedicate scurtei sale domnii în Moldova. Încrederea turcilor în Cantemir era așa de mare, încât nu numai că nu a cumpărat domnia, dar sultanul i-a acordat și o sumă pentru cheltuieli inaugurale. Motto-ul acestei părți este un citat din Neculce referitor la aprobarea de către boieri a alianței secrete cu țarul Petru cel Mare, încheiată în aprilie 1710. Dar înfrângerea rușilor și moldovenilor de către marele vizir la Stănilești, pe Prut, în iulie, îl obligă să se refugieze în Rusia, împreună cu familia și boierii credincioși.

Partea a patra (197-293) prezintă exilul din Rusia, încheiat cu moartea fostului domn. Motto-ul este reprezentat de un citat din ordinul țarului prin care Cantemir era numit consilier secret și senator. Din această poziție, fostul domn va încerca, fără succes, să-l influențeze pe Petru pentru a relua războiul cu Imperiul Otoman. Dispunând de timp și fiind lipsit de griji materiale, fostul domn a putut să se dedice scrierilor culturale (Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane), care-l vor  pune în legătură cu intelectualii din Europa.

Fiul său, Antioh (1709-1744), a servit în diplomația țaristă și s-a făcut cunoscut ca scriitor de limbă rusă. 

Osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost reînhumate în 1935 la biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

Glosarul (295-298) cuprinde numeroase cuvinte turcești din epocă.

Bibliografia (299-302) folosită pentru redactarea cărții include, printre altele, lucrări ale lui Dumitru Almaș, Teodor Burada, Dimitrie Cantemir, Mihai Guboglu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Ion Neculce, Petre P. Panaitescu, Alexandru Rosetti, Grigore Tocilescu și Alexandru Xenopol. De asemenea, patru lucrări sunt în limba rusă și trei în franceză.

„Istoria unirii românilor” (LUPAȘ 1937)

 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, Scripta, București, 1993 (1937), p. 290 

(...) că românii sunt un singur nedespărțit în veci. Al doilea dascăl, care mai târziu a venit și mi-a plămădit acest suflet național, tot de pe plaiurile arădene își trăgea obârșia... a fost profesorul Munteanu-Murgoci. El este acela care, în timpul adolescenței, mi-a făcut legătura cu românii din Ardeal; prin el am început să pricep sufletul ardelean și să-l iubesc...”

Fie ca această prețuire a sufletului românesc să înlesnească toate silințele desfășurate fără preget pentru a face din domnia Regelui Carol II - urmașul comandantului de la Plevna și al eroului mucenic al întregirii naționale - un timp de reînviere a credinței și de înflorire a culturii românești în felul cum o întrezărea însuși tânărul nostru suveran, în clipa când anunța ca program al acestei domnii reînvierea glorioaselor și generoaselor tradiții cultural artistice din timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Gândul suveranului a fost arătat în 1933, cu prilejul serbărilor jubiliare de jumătate de veac de la zidirea Castelului Peleș, în următoarele versuri ale lui Octavian Goga: 

Întâiul Rege stă aici în brazi subt creste
Și-a prăznuit în piatră biruința, 
Și-asemeni lui Manole din poveste 
La temelie și-a zidit credința.

De-atunci, șirag, cincizeci de ani trecură
Potop de sânge le-a-nroșit veleatul
Și-un vis slăvit de-a veacurilor gură
S-a izbândit, de-a lungul și de-a latul.

- Bătrâne Domn, când viu să-ți văd sălașul
Îți cer povața ta să-mi reînvie,
Eu, Regele, nepotul și urmașul
Al treilea în scaun de Domnie.

„Spre depărtări azi ochii mi se-ndreaptă.
Și vorba mea dau chezășie vouă,
Că voi clădi cu cumpănire dreaptă 
Pe ziduri vechi o Românie Nouă...”