Viaţa versus romanul ''Război şi pace'' (IBRĂILEANU 1933)

<
(...)
Adela e bine de tot. Dar e încă puţină palidă. Isprăvea Război şi pace.
- Romanul a început să fie trist. Nimic din ce făgăduia încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului de acuma:
- Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne aduce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M...,a ofilit pe doamna M...,  are s-o îmbătrâneacă şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce dealaolaltă şi binele, şi răul.
- Dar ziua aceea frumoasă de pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea?
- Ar fi putut adăuga că tot vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
- Sînt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar fi a pe care ar fi aflat-o un osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră.
Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret:
- Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui ''Şi''... în zadar.)
- Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba:
- Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei carese iubesc fug, îi cucună un preot în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
Mi s-a părut că văd înochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M...
- Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea - operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
- Şi încă pentru ce, mon cher maitre? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi?
- Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
(...)
>

SURSA
Garabet Ibrăileanu, Adela, ed. Minerva / seria Arcade, Bucureşti, 1976, p. 146-148.