<
(...)
Domnul Bernard simți o vagă dorință să ia și el parte la discuție. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura o dată. În orice caz, în sfatul lui cu țărcile, ar fi fost gata să expuie considerații serioase asupra vieții lui din trecut și asupra educației care făcuse din el un om în adevăratul sens al cuvîntului. În această parte de lume, unde se găsește de cîtva timp, energiile unităților nu se coordonează; oamenii tind la independență și la libertate primitivă; sînt foarte aproape de edenul* preistoric; pe cînd în Apus legea munci are un caracter așa de înfricoșat, încît omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu și nepot de ingineri și oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase încă în viață pe socoteala lui proprie. Ținea de un grup uman și de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip să-și puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi și în ce clipă să îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna, Iustina Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament și o tristeță continuă. N-avusese alt rost și alt scop al vieții decît căminul său și pe micul Bernard și murise zîmbind unui apus de soare. Tatăl său fusese om cu mustăți roșii aspre și cu fruntea încrețită. Punctual și neînduplecat în serviciul acelui departament cețos din provinciile de nord, supraveghea cu stricteță examenele și lucrările fiului său. Și de la el și de la mătuși nalte, sterpe și serioase moștenise deprinderea ordinea celei mai meticuloase și sume însemnate în renta bună a statului francez. Acum, în scaunul lui comod, sub bolta de smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se amestecau o mie de esențe și miresme, îtr-un soare de o blîndeță și de o dulceață care vesteau toamna, aduna în el un fel de plăcere de a da felurite lămuriri țărcilor, care-și anticipau replicile, rîzînd.
Toate se armonizau în juru-i. Pînă și ritmul acela dezordonat al muncii meșterilor lemnari avea o legătură cu sărbătoarea fără noimă de a doua zi, cînd tot pămîntul lucrează, numai oamenii din Necșeni și din Bălănești și de la lingurari stau cu brațele încrucișate, de și mîni poate să bată asupra holdelor și așezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire și variație în schimbări neașteptate se oglindește și-n limba acelor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile lor nostime. În cîțiva ani a desprins așa de limba țării și se desfătează în așa măsură de metaforele ei strălucitoare, încît s-ar putea spune că o vorbește mai bine decît Lupu Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbește mai bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri moi și între satele acestea primitive, care-și viața între sărbători, praznice, zile de frupt și de post, zile cînd se mănîncă pește și cînd nu se mănîncă pește, zile cînd e îngăduită carnea și cînd nu e îngăduită, și care în definitiv nu mănîncă aproape nimic, ori, dacă mănîncă, preferă cîteva buruiene.
E adevărat că sînt și zile de mîncare și băutură; dar iarăși e adevărat că oamenii, ca și peisagiile, au și altă bucurie care e-n aer, în lumina și spuma sufletului lor. Abia acum observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în țara asta e aproape un vițiu.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 117-118.
NOTĂ M.T.
* Eden = Grădină descrisă în cartea Genezei din Biblie, în care au trăit Adam și Eva, după ce au fost creați de Dumnezeu. (http://www.ldolphin.org/eden/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu