<
(...)
Domnul Bernard simți o vagă dorință să ia și el parte la discuție. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura o dată. În orice caz, în sfatul lui cu țărcile, ar fi fost gata să expuie considerații serioase asupra vieții lui din trecut și asupra educației care făcuse din el un om în adevăratul sens al cuvîntului. În această parte de lume, unde se găsește de cîtva timp, energiile unităților nu se coordonează; oamenii tind la independență și la libertate primitivă; sînt foarte aproape de edenul* preistoric; pe cînd în Apus legea munci are un caracter așa de înfricoșat, încît omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu și nepot de ingineri și oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase încă în viață pe socoteala lui proprie. Ținea de un grup uman și de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip să-și puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi și în ce clipă să îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna, Iustina Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament și o tristeță continuă. N-avusese alt rost și alt scop al vieții decît căminul său și pe micul Bernard și murise zîmbind unui apus de soare. Tatăl său fusese om cu mustăți roșii aspre și cu fruntea încrețită. Punctual și neînduplecat în serviciul acelui departament cețos din provinciile de nord, supraveghea cu stricteță examenele și lucrările fiului său. Și de la el și de la mătuși nalte, sterpe și serioase moștenise deprinderea ordinea celei mai meticuloase și sume însemnate în renta bună a statului francez. Acum, în scaunul lui comod, sub bolta de smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se amestecau o mie de esențe și miresme, îtr-un soare de o blîndeță și de o dulceață care vesteau toamna, aduna în el un fel de plăcere de a da felurite lămuriri țărcilor, care-și anticipau replicile, rîzînd.
Toate se armonizau în juru-i. Pînă și ritmul acela dezordonat al muncii meșterilor lemnari avea o legătură cu sărbătoarea fără noimă de a doua zi, cînd tot pămîntul lucrează, numai oamenii din Necșeni și din Bălănești și de la lingurari stau cu brațele încrucișate, de și mîni poate să bată asupra holdelor și așezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire și variație în schimbări neașteptate se oglindește și-n limba acelor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile lor nostime. În cîțiva ani a desprins așa de limba țării și se desfătează în așa măsură de metaforele ei strălucitoare, încît s-ar putea spune că o vorbește mai bine decît Lupu Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbește mai bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri moi și între satele acestea primitive, care-și viața între sărbători, praznice, zile de frupt și de post, zile cînd se mănîncă pește și cînd nu se mănîncă pește, zile cînd e îngăduită carnea și cînd nu e îngăduită, și care în definitiv nu mănîncă aproape nimic, ori, dacă mănîncă, preferă cîteva buruiene.
E adevărat că sînt și zile de mîncare și băutură; dar iarăși e adevărat că oamenii, ca și peisagiile, au și altă bucurie care e-n aer, în lumina și spuma sufletului lor. Abia acum observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în țara asta e aproape un vițiu.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene, ed. Albatros, București, 1990, p. 117-118.
NOTĂ M.T.
* Eden = Grădină descrisă în cartea Genezei din Biblie, în care au trăit Adam și Eva, după ce au fost creați de Dumnezeu. (http://www.ldolphin.org/eden/)
Se afișează postările cu eticheta Eden. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Eden. Afișați toate postările
luni, 8 septembrie 2014
marți, 10 iunie 2014
Controverse intelectuale între marginalii din societatea americana la inceputul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
(...)
La început discuția a cam lîncezit. Cu toate astea, Martin își dădu seama de ascuțimea minții acestor oameni. Toți aveau convingeri ferme care veneau deseori în conflict și, cu toate că era ageri și plini de spirit, se vedea limpede că nu-s deloc superficiali. Martin observă numaidecît că ori despre ce s-ar fi discutat, știau să folosească legile gîndirii logice și aveau totodată idei bine stabilite și o concepție serioasă și unitară despre societate și univers. Nu foloseau idei gata făcute, idei de împrumut; într-un fel sau altul, erau toți niște răzvrătiți și cu nici un chip buzele lor nu rosteau platitudini. În casa familiei Morse, Martin nu avusese niciodată ocazia să asculte discuții privitoare la un atît de mare număr de subiecte și s-ar fi zis că numai timpul putea pune stavilă chestiunilor pe care doreau să le dezbată. Discuția trecu de la noua carte a doamnei Humphry Ward (1) la ultima piesă a lui Bernard Shaw (2), se opri puțin asupra viitorului dramei pentru ca apoi să treacă la amintiri despre Mansfield (3). Lăudau sau peste picior articolele de fond din ziarele de dimineață, săreau de la condițiile de viață ale muncitorilor din Noua Zeelandă la Henry James (4) și Brander Matthews (5), treceau apoi la țelurile politicii germane în Extremul Orient și la aspectele economice ale Pericolului Galben (6), intrau într-o controversă despre alegerile din Germania și despre ultimul discurs al lui Bebel (7) pentru ca să se oprească la problemele politice locale, la ultimele proiecte și scandaluri izbucnite în sînul conducerii partidului muncitoresc sindical și la ultimele acțiuni menite să dezlănțuie o grevă a marinarilor de pe coasta Pacificului. Profunzimea cunoștințelor de care dispuneau oamenii aceia îl uluiau pe Martin. Știau lucruri despre care nu se scria niciodată în ziare - cunoșteau tertipurile și sforăriile, ca și mîinile care din umbră mînuiau marionetele. Spre mare lui mirare, Martin văzu că și Mary, fata cea blondă, se amestecă în discuție dînd dovadă de o inteligență pe care el niciodată n-o mai întîlnise pînă atunci. Martin discută cu ea despre Swinsburne Rossetti (1), dar după aceea, apucînd pe cărările literaturii franceze, fata îi vorbi despre lucruri despre care habar nu avea. Dar Martin își luă revanșa cînd Mary încercă să-l apere pe Materlinck, ceea ce îi dădu putința să valorifice opiniile îndelung gîndite din „Rușinea soarelui”.
Mai veniră încă cîțiva bărbați, iar aerul era îngroșat de fum de țigară, cînd deodată Brissenden dădu semnalul:
-Ți-am adus o nouă victimă, Kreis, strigă el. Un tînăr curat ca o floare și carea are pentru Herbert Spencer o pasiune de adevărat îndrăgostit. Fă din el un adept al lui Haeckel... dacă ești în stare.
Kreis păru că de-abia atunci își vine în fire, iar în ochi îi apăru o sticlire metalică și totodată magnetică. În aceeași clipă Norton îndreptă spre Martin o privire plină de simpatie și zîmbi dulce, ca o fată, vrînd parcă să-l asigure că va primi un ajutor de nădejde.
Kreis i se adresă direct lui Martin, dar pas cu pas Norton interveni în discuție, pînă cînd între el și Kreis se încinse o adevărată bătălie. Martin asculta și mereu îi venea să se frece la ochi. Era cu neputință ca o astfel de discuție să aibă loc aievea și încă în mahalaua muncitorească situată la sud de Market Street! Prin oamenii aceia cărțile prindeau viață. Discutau cu aprindere și entuziasm, iar pasiunea intelectuală îi ațîța așa cum văzuse Martin cîndva că băutura și supărarea îi ațățau pe alți oameni. Ceea ce auzea el acum nu mai era filozofia seacă a cuvîntului tipărit, scris de semizeii pe jumătate legendari care erau Kant și Spencer. Era o filozofie vie, cu sînge roșu și cald, încarnată în așa măsură în cei doi preopinenți încît se părea că se părea că înseși elementele ei de bază se-nsuflețesc și participă la încleștare. Din cînd în cînd se mai amestecau și alții, lăsînd țigările să li se stingă între degete și umărind discuțiile cu încordarea zugrăvită pe chip.
Idealismul nu-l atrăsese niciodată pe Martin, dar forma pe care o căpăta acum în expunerea lui Norton era pentru el o adevărată revelație. Soliditatea logică a argumentării sale, atît de ispititoare pentru structura intelectuală a lui Martin, părea a nu fi în aceeași măsură la îndemîna lui Kreis și Hamilton, care îl luau de sus pe Norton, categorisindu-l drept metafizician, deși la asta Norton le răspundea pe același ton, susținînd că ei sînt metafizicieni. O controversă aprinsă se încinse în jurul noțiunilor de fenomen și noumen (1). Kreis și Hamilton îl sfidau pe Norton cerîndu-i să încercec a explica în vreun fel conștiința prin ea însăși. Norton răspundea acuzîndu-i că nu fac decît să se joace cu vorbele, că raționează pornind de la cuvinte la teorie și nu de la fapte cătrte teorie. O astfel de acuzație le lua graiul. Căci principiul de bază al sistemului lor de gîndire era tocmai sprijinirea pe fapte și pe identificarea riguroasă a fenomenelor.
Cînd Norton se aventură pe potecile spinoase ale filozofiei kantiene, Kreis îi reaminti numaidecît că toate mărunțelele școli filozofice germane, de îndată ce-și dau duhul, la Universitatea din Oxford se refugiază.
(...)
(1) Humprey Ward (1851-1920), scriitoare engleză de mîna a doua.
(2) George Bernard Shaw (1856-1950), celebru dramaturg, critic şi eseist englez de origine irlandeză. A criticat necruţător societatea burgheză.
(3) Richard Mansfield (1857-1907), actor englez stabilit în Statele Unite.
(4) Henry James (1846-1919), romancier american stabilit în Anglia.
(5) Brander Matthews (1852-1929), scriitor şi profesor la Universitatea Columbia.
(6) Expresie folosită de politicienii burghezi, mai ales cei americani şi germani, indicînd pretinsul pericol pe care popoarele din Extremul Orient l-ar fi constituit pentru ''civilizaţia occidentală''.
(7) August Bebel (1840-1913), unul din fondatorii şi conducătorii partidului social-democrat din Germania. De asemenea, unul dintre întemeietorii Internaţionalei a II a.
(1) Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), pictor şi poet englez.
(1) Noumen şi fenomen sînt noţiuni fundamentale în filozofia lui Kant. Noumenul ar fi ''lucrul în sine'', principiul incogniscibil, iar fenomenul un produs al experienţei, rezultat al ''lucrului în sine'', singurul pe care omul l-ar putea cunoaşte.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1984, p. 383-386.
vineri, 23 mai 2014
Tânăr autodidact versus mediocritate în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
(...) O pereche de pantaloni bufanți și un pulover ceva mai vechi alcătuiau un destul de acceptabil costum de biciclist, așa încît o putea însoți pe Ruth în plimbările de după-amiază. De alminteri acum nici nu prea prilejul s-o vadă mai des acasă la ea, mondenă. Oamenii „fini” pe care îi întîlnea acolo și pentru care, doar cu puțină vreme înainte, avusese atîta considerație acum îl plictiseau. Nu i se mai păreau deosebiți. Din cauza lipsurilor, a dezamăgirilor și a muncii încordate, devenise nervos și irascibil, iar flecăreala acestor oameni îl scotea din sărite. Nu din pricină că ar fi fost prea egoist. Le măsura îngustimea minților comparîndu-i cu gînditorii ale căror cărți le citea. În casă la Ruth nu întîlnea niciodată o minte într-adevăr luminată, cu excepția profesorului Caldwell, dar pe profesor nu-l văzuse acolo decît o singură dată. În ce-i privește pe ceilalți, erau toți niște nătărăi, niște flecuștețe: superficiali, dogmatici și ignoranți. Tocmai ignoranța acestor oameni îi priciuia nedumerirea cea mai adîncă. Oare ce se întîmplase cu ei? Ce făcuseră cu toată învățătura primită prin școli? Doar avuseseră la îndemînă aceleași cărți ca și el. Cum d era cu putință ca oamenii aceștia să nu aleagă chiar nimic din ele?
Știa că pe lume erau minți uriașe, gînditori profunzi și înțelepți. Dovada i-o furnizau cărțile. cărțile acelea care-l instruiseră, ridicîndu-l la un nivel ce depășea pe al oamenilor dinmediul familiei Morse. Își dădea seama că în alte cercuri pot fi aflate minți mai luminate decît ale oamenilor din lumea lui Ruth. Citise romane despre lumea bună engleză și din ele putuse cunoaște bărbați și femei care discutau politică și filozofie. Citise despre saloanele din marile orașe, chiar de aici din Statele Unite, în care arta și valorile intelectuale își dădeau întîlnire și se înțelegeau de minune. În chip prostesc, crezuse mai înainte că toți oamenii bine îmbrăcați ce se ridicau deasupra clasei muncitoare erau oameni cu minți luminate și cu dragoste de frumos. Pentru el gulerele scrobite mergeau mînă în mînă cu cultura și se înșelase amarnic atunci cînd socotise că diploma universitară era totuna cu valoarea, cu talentul și cultura.
Nu-i nimic! El avea să-și continuă drumul către mai bine și către mai înalt. Și o va lua și pe Ruth cu sine. Pe Ruth o iubea cu aprindere și era încredințat că oriunde s-ar afla, ea tot ar străluci. pentru el era limpede că lumea în mijlocul căreia trăise pînă nu demult îi legase pietre de picioare; dar tot atît de limpede vedea acum că Ruth trăgea ponoase asemănătoare. Nu avusese putința să se dezvolte. Cărțile din biblioteca tatălui, tablourile de pe pereți, cîntatul la pian - totul era doar fanfaronadă deșartă. Față de literatura adevărată, față de muzica și pictura adevărată, familia Morse și cei de teapa lor rămîneau totdeauna muți și surzi. Dar mai presus de toate acestea stătea viața, și în ceea ce privește viața erau de-o ignoranță desăvîrșită și definitivă. În ciuda înclinațiilor către principiile sectei unitariene (1), și a măștilor cu ajutorul cărora încercau să treacă drept oameni luminați și cu vederi largi, se dovedeau a fi rămas cu două generații în urmă față de nivelul științelor interpretative; felul lor de a gîndi era medieval, iar concepțiile cu privire la cele mai de seamă date ale existenței și universului i se păreau lui Martin încleștate în cătușele metafizice care încorsetaseră mințile troglodiților, concepții vechi ca și viața în caverne sau chiar mai vechi - identice cu cele ce treziseră spaima de întuneric în creierul maimuței antropoide din pleistocen (2); cu cele care-i îndemnaseră pe iudeii primitivi să-și închipuie că Eva fusese plămădită din coasta lui Adam; cu cele ce îi sugeraseră lui Descartes (3) construirea unui sistem idealist, care nu vedea în universul întreg decît o proiectare a plăpîndului său „eu”; și cu cele care îl determinaseră pe unvestit cleric britanic (4) să îndrepte împotriva evoluționismului o satiră otrăvită menită să cîștige aplauze prompte și să facă din numele lui o rușinoasă mîzgălitură pe paginile istoriei.
Astfel gîndea Martin și, gîndindu-se tot așa mai departe ajuns ela concluzia că deosebirea dintre avocații, ofițerii, oamenii de afaceri și funcționarii de bancă, a căror cunoștință o făcuse, și lumea muncitorească în mijlocul căreia trăise, corespundea cu deosebirile dintre mîncarea pe care o consumau, veșmintele pe care le îmbrăcau și casele în care locuiau. Fără îndoială că toți erau lipsiți de acel „ceva” deosebit pe care Martin îl simțea în cărți și în el însuși. Familia Morse îi arătase tot ce rangul lor social le putea pune la dispoziție, dar toate aceste lucruri nu izbutiseră să-l impresioneze. Deși era sărac lipit pămîntului și rob vîndut cămătarului care-i împrumuta pe amanet, se considera mai presus decît toți cei întîlniți în casa familiei Morse; iar atunci cînd unicul lui costum decent nu era la muntele de pietate, se învîrtea în mijlocul lor ca un stăpînitor al vieții, cutremurat în toată făptura de un simțămînt de jignire, asemenea unui principe osîndit să trăiască printre ciobani.
(...)
(1) Sectă creștină, care nu recunoaște dogma treimii și afirmă că Dumnezeu e o singură persoană.
(2) Eră geologică început acum aproximativ un milionde ani, în cursul căreia a apărtu și omul primitiv.
(3) Rene Descartes (1596-1650), celebru filozof și savant francez. A se îndoi înseamnă pentru el a cugeta și de aici cunoscuta sentință: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, prin urmare exist”.
(4) Este vorba de Samuel Wilberforce (1805-1873), episcop de Oxford, care a avut o celebră controversă privitoare la evoluționism cu Thomas Huxley, discipol al lui Darwin.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Romțnească, București, 1984, p. 311-314.
joi, 8 mai 2014
Școli literare la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
În cursul lecturilor sale descoperise două mari școli literare. Una îl socotea pe om zeu și nu voia să știe de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pum de lut, fără să țină seamă de visurile lui inspirate de ceruri și de dumnezeieștile-i posibilități. După părerea lui Martin, atît școala omului-zeu cît și cea a omului-lut greșeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor și năzuințelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca de felcu școala omului-zeu și sfida sălbăticia brutală a omului-lut.
(...)>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 283.
(...)
În cursul lecturilor sale descoperise două mari școli literare. Una îl socotea pe om zeu și nu voia să știe de originea lui pământească; cealaltă îl trata pe om ca pe un pum de lut, fără să țină seamă de visurile lui inspirate de ceruri și de dumnezeieștile-i posibilități. După părerea lui Martin, atît școala omului-zeu cît și cea a omului-lut greșeau deopotrivă, prin îngustimea vederilor și năzuințelor. Calea de mijloc se apropia mai mult de adevăr, cu toate că nu se împăca de felcu școala omului-zeu și sfida sălbăticia brutală a omului-lut.
(...)>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 283.
miercuri, 7 mai 2014
Tânăr autodidact versus critici literari de renume în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
-Te închini în fața adevărurilor dinainte stabilite, servite de-a gata, îi spuse el într-o zi, cu prilejul unei discuții despre Praps și Vanderwater. Recunosc că atunci când vrei să folosești un citat care să se bucure de înaltă autoritate, cei doi sînt cum nu se poate mai potriviți -cei mai de seamă critici literari din Statele Unite. Orice profesoraș din țara asta îl socotește pe Vanderwater pontiful criticii literare americane. Cu toate acestea eu i-am citit cărțile și mi se pare cea mai desăvîrșită expresie elegată a mediocrității. Da, nu-i altceva decît un puternic somnifer, cum spune și Gelett Burgess (1). Iar Praps nu-i cu nimic mai breaz. „Hemlock Mosses” al lui Praps, de pildă, e frumos scris. Nu există o virgulă care să nu fie la locul ei, iar tonul - o! - tonul e atît de nobil, atît de ales. E criticul cel mai plătit din Statele Unite. Cu toate astea - Dumnezeu să mă ierte! - nu-i critic nici cît negru sub unghie.
Ceea ce contează însă e că ei dau tonul pentru toată lumea, iar tonul ăsta e atît de frumos, atît de moral și atît de senin! Cronicele lor îmi amintesc totdeauna de o duminică englezească, așa-s de cuminți și de manierate. Domnii aceștia sînt purtătorii de cuvînt ai norodului. Ei îi susțin pe belferii voștri de engleză, iat belferii îi susțin pe ei. Și în căpățînile lor nu există nici măcar o singură idee originală. Nu știu decît ce este dinainte acceptat - de fapt ei sînt „adevărul acceptat”. Sînt slabi de minte și adevărurile acceptate se întipăresc în mintea lor așa cum se stanțează numele fabricii pe sticlele de bere. Iar treaba lor e să-i strângă pe toți tinerii care se duc la universitate, să le alunge din minte orice sclipire de originalitate s-ar afla din întîmplare acolo și să le aplice în schimb, ca pe-o pecete, adevărurile luate de-a gata.
-Cu toate acestea, răspunse Ruth, eu cred că atunci cînd îmbrățișez un adevăr acceptat mă găsesc mai aproape de adevărul adevărat decît te afli tu, cînd spumegi de furie iconoclastă, ca un sălbatic din mările Sudului.
-Totuși misionarii, și nu sălbaticii au sfărîmat icoanele, observă Martin rîzînd. și, din nefericire, acum toți misionarii sînt printre sălbatici și n-a mai rămas acasă nici unul care să sfarme și asemenea venerabile icoane cum sînt domnii Vanderwater și Praps.
-Nu numai ei, ci și pe profesorii de la universitate.
Martin clătină din cap cu tărie.
-Nu, zise el repede, profesorii de la discipinele științifice trebuie să rămână. Ăștia sînt într-adevăr oameni deosebiți. Dar ar fi o faptă foarte bună dacă s-ar găsi cineva să le sucească gîtul la vreo nouă din fiecare zece profesori de engleză - bieți papagali cu creiere microscopice!
Cuvintele acestea erau cam severe, dar pentru Ruth ele constituiau o adevărată blasfemie. Nu puteau să nu facă o comparație între profesori solemni, eruduți, îmbrăcați elegant, care vorbeau cu voci melodioase și modulate cu artă, răspîndind în jur o atmosferă de cultură și rafinament - și acest tînăr ciudat, pe care într-un fel îl iubea, pe trupul căruia hainele nu aveau să cadă niciodată cum trebuie, ai căror mușchi voluminoși aminteau de munci istovitoare, care se aprindea în discuție, înlocuind argumentarea calmă cu insultele și augusta stăpînire de sine cu izbucnirile pătimașe. Aceia cel puțin aveau lefuri bune și - da! trebuia să privească adevărul în față - erau oameni subțiri; iar el nu se arăta în stare să cîștige un gologan și nici nu aducea cu ei.
Nu cîntărea cuvintele lui Martin și nu-i cerceta argumentele ca atare. La concluzia că argumentele lui erau neîntemeiate ajungea - e-adevărat, în mod inconștient - printr-o comparație a aspectelor exterioare. Opiniile literare ale acelora, ale profesorilor, nu puteau fi decît întemeiate, fiindcă profesorii erau oameni cu vază. Opiniile lui Martin erau greșite pentru că el nu era în stare să-și publice scrierile. Pentru a folosi propria lui expresie, aceia „o scoteau la capăt”, pe cîtă vreme el nu. Și, de alminteri, nici nu părea cu putință ca el să aibă dreptate - el care cu atît de puțin timp în urmă stătea chiar în salonul acesta, fîstîcit și roșu ca un rac, dînd din cap cînd era prezentat, uitîndu-se înspăimîntat la obiectele gingașe din jur, de teamă să nu le fărîme cu umerii lui în veșnică legănare, întrebînd de cîtă vreme murise Swinburne* și anunțînd cu mare fală că citise „Excelsior” și „Psalmul vieții”.
Fără să vrea, Ruth însăși divedi temeinicia afirmației lui Martin cu privire la prosternarea ei în fașa adevărurilor acceptate. Martin îi urmărea înlănțuirea gîndurilor, dar refuza să meargă mai departe. N-o iubea pentru părerile ei despre Praps, Vanderwater și profesorii de engleză, ba chiar începea să-și dea seama și să fie din ce în ce mai convins că are anumite facultăți intelectuale și că poate pătrunde în unele domenii ale cunoașterii pe care ea n-avea să le înțeleagă niciodată, a căror existență nici nu o bănuia.
(1) Umorist american (1866-1951).
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 249-251.
NOTA M.T.
* Algernon Charles Swinburne (1837 -1909) = Poet englez ( http://www.poetryfoundation.org/bio/algernon-charles-swinburne)
(...)
-Te închini în fața adevărurilor dinainte stabilite, servite de-a gata, îi spuse el într-o zi, cu prilejul unei discuții despre Praps și Vanderwater. Recunosc că atunci când vrei să folosești un citat care să se bucure de înaltă autoritate, cei doi sînt cum nu se poate mai potriviți -cei mai de seamă critici literari din Statele Unite. Orice profesoraș din țara asta îl socotește pe Vanderwater pontiful criticii literare americane. Cu toate acestea eu i-am citit cărțile și mi se pare cea mai desăvîrșită expresie elegată a mediocrității. Da, nu-i altceva decît un puternic somnifer, cum spune și Gelett Burgess (1). Iar Praps nu-i cu nimic mai breaz. „Hemlock Mosses” al lui Praps, de pildă, e frumos scris. Nu există o virgulă care să nu fie la locul ei, iar tonul - o! - tonul e atît de nobil, atît de ales. E criticul cel mai plătit din Statele Unite. Cu toate astea - Dumnezeu să mă ierte! - nu-i critic nici cît negru sub unghie.
Ceea ce contează însă e că ei dau tonul pentru toată lumea, iar tonul ăsta e atît de frumos, atît de moral și atît de senin! Cronicele lor îmi amintesc totdeauna de o duminică englezească, așa-s de cuminți și de manierate. Domnii aceștia sînt purtătorii de cuvînt ai norodului. Ei îi susțin pe belferii voștri de engleză, iat belferii îi susțin pe ei. Și în căpățînile lor nu există nici măcar o singură idee originală. Nu știu decît ce este dinainte acceptat - de fapt ei sînt „adevărul acceptat”. Sînt slabi de minte și adevărurile acceptate se întipăresc în mintea lor așa cum se stanțează numele fabricii pe sticlele de bere. Iar treaba lor e să-i strângă pe toți tinerii care se duc la universitate, să le alunge din minte orice sclipire de originalitate s-ar afla din întîmplare acolo și să le aplice în schimb, ca pe-o pecete, adevărurile luate de-a gata.
-Cu toate acestea, răspunse Ruth, eu cred că atunci cînd îmbrățișez un adevăr acceptat mă găsesc mai aproape de adevărul adevărat decît te afli tu, cînd spumegi de furie iconoclastă, ca un sălbatic din mările Sudului.
-Totuși misionarii, și nu sălbaticii au sfărîmat icoanele, observă Martin rîzînd. și, din nefericire, acum toți misionarii sînt printre sălbatici și n-a mai rămas acasă nici unul care să sfarme și asemenea venerabile icoane cum sînt domnii Vanderwater și Praps.
-Nu numai ei, ci și pe profesorii de la universitate.
Martin clătină din cap cu tărie.
-Nu, zise el repede, profesorii de la discipinele științifice trebuie să rămână. Ăștia sînt într-adevăr oameni deosebiți. Dar ar fi o faptă foarte bună dacă s-ar găsi cineva să le sucească gîtul la vreo nouă din fiecare zece profesori de engleză - bieți papagali cu creiere microscopice!
Cuvintele acestea erau cam severe, dar pentru Ruth ele constituiau o adevărată blasfemie. Nu puteau să nu facă o comparație între profesori solemni, eruduți, îmbrăcați elegant, care vorbeau cu voci melodioase și modulate cu artă, răspîndind în jur o atmosferă de cultură și rafinament - și acest tînăr ciudat, pe care într-un fel îl iubea, pe trupul căruia hainele nu aveau să cadă niciodată cum trebuie, ai căror mușchi voluminoși aminteau de munci istovitoare, care se aprindea în discuție, înlocuind argumentarea calmă cu insultele și augusta stăpînire de sine cu izbucnirile pătimașe. Aceia cel puțin aveau lefuri bune și - da! trebuia să privească adevărul în față - erau oameni subțiri; iar el nu se arăta în stare să cîștige un gologan și nici nu aducea cu ei.
Nu cîntărea cuvintele lui Martin și nu-i cerceta argumentele ca atare. La concluzia că argumentele lui erau neîntemeiate ajungea - e-adevărat, în mod inconștient - printr-o comparație a aspectelor exterioare. Opiniile literare ale acelora, ale profesorilor, nu puteau fi decît întemeiate, fiindcă profesorii erau oameni cu vază. Opiniile lui Martin erau greșite pentru că el nu era în stare să-și publice scrierile. Pentru a folosi propria lui expresie, aceia „o scoteau la capăt”, pe cîtă vreme el nu. Și, de alminteri, nici nu părea cu putință ca el să aibă dreptate - el care cu atît de puțin timp în urmă stătea chiar în salonul acesta, fîstîcit și roșu ca un rac, dînd din cap cînd era prezentat, uitîndu-se înspăimîntat la obiectele gingașe din jur, de teamă să nu le fărîme cu umerii lui în veșnică legănare, întrebînd de cîtă vreme murise Swinburne* și anunțînd cu mare fală că citise „Excelsior” și „Psalmul vieții”.
Fără să vrea, Ruth însăși divedi temeinicia afirmației lui Martin cu privire la prosternarea ei în fașa adevărurilor acceptate. Martin îi urmărea înlănțuirea gîndurilor, dar refuza să meargă mai departe. N-o iubea pentru părerile ei despre Praps, Vanderwater și profesorii de engleză, ba chiar începea să-și dea seama și să fie din ce în ce mai convins că are anumite facultăți intelectuale și că poate pătrunde în unele domenii ale cunoașterii pe care ea n-avea să le înțeleagă niciodată, a căror existență nici nu o bănuia.
(1) Umorist american (1866-1951).
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 249-251.
NOTA M.T.
* Algernon Charles Swinburne (1837 -1909) = Poet englez ( http://www.poetryfoundation.org/bio/algernon-charles-swinburne)
miercuri, 30 aprilie 2014
Dezbateri publice în orașul american Oakland la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)
(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.
(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.
(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)
(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.
(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.
(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.
miercuri, 4 ianuarie 2012
O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)
<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>
SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.
NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)