<
(...)
-Te închini în fața adevărurilor dinainte stabilite, servite de-a gata, îi spuse el într-o zi, cu prilejul unei discuții despre Praps și Vanderwater. Recunosc că atunci când vrei să folosești un citat care să se bucure de înaltă autoritate, cei doi sînt cum nu se poate mai potriviți -cei mai de seamă critici literari din Statele Unite. Orice profesoraș din țara asta îl socotește pe Vanderwater pontiful criticii literare americane. Cu toate acestea eu i-am citit cărțile și mi se pare cea mai desăvîrșită expresie elegată a mediocrității. Da, nu-i altceva decît un puternic somnifer, cum spune și Gelett Burgess (1). Iar Praps nu-i cu nimic mai breaz. „Hemlock Mosses” al lui Praps, de pildă, e frumos scris. Nu există o virgulă care să nu fie la locul ei, iar tonul - o! - tonul e atît de nobil, atît de ales. E criticul cel mai plătit din Statele Unite. Cu toate astea - Dumnezeu să mă ierte! - nu-i critic nici cît negru sub unghie.
Ceea ce contează însă e că ei dau tonul pentru toată lumea, iar tonul ăsta e atît de frumos, atît de moral și atît de senin! Cronicele lor îmi amintesc totdeauna de o duminică englezească, așa-s de cuminți și de manierate. Domnii aceștia sînt purtătorii de cuvînt ai norodului. Ei îi susțin pe belferii voștri de engleză, iat belferii îi susțin pe ei. Și în căpățînile lor nu există nici măcar o singură idee originală. Nu știu decît ce este dinainte acceptat - de fapt ei sînt „adevărul acceptat”. Sînt slabi de minte și adevărurile acceptate se întipăresc în mintea lor așa cum se stanțează numele fabricii pe sticlele de bere. Iar treaba lor e să-i strângă pe toți tinerii care se duc la universitate, să le alunge din minte orice sclipire de originalitate s-ar afla din întîmplare acolo și să le aplice în schimb, ca pe-o pecete, adevărurile luate de-a gata.
-Cu toate acestea, răspunse Ruth, eu cred că atunci cînd îmbrățișez un adevăr acceptat mă găsesc mai aproape de adevărul adevărat decît te afli tu, cînd spumegi de furie iconoclastă, ca un sălbatic din mările Sudului.
-Totuși misionarii, și nu sălbaticii au sfărîmat icoanele, observă Martin rîzînd. și, din nefericire, acum toți misionarii sînt printre sălbatici și n-a mai rămas acasă nici unul care să sfarme și asemenea venerabile icoane cum sînt domnii Vanderwater și Praps.
-Nu numai ei, ci și pe profesorii de la universitate.
Martin clătină din cap cu tărie.
-Nu, zise el repede, profesorii de la discipinele științifice trebuie să rămână. Ăștia sînt într-adevăr oameni deosebiți. Dar ar fi o faptă foarte bună dacă s-ar găsi cineva să le sucească gîtul la vreo nouă din fiecare zece profesori de engleză - bieți papagali cu creiere microscopice!
Cuvintele acestea erau cam severe, dar pentru Ruth ele constituiau o adevărată blasfemie. Nu puteau să nu facă o comparație între profesori solemni, eruduți, îmbrăcați elegant, care vorbeau cu voci melodioase și modulate cu artă, răspîndind în jur o atmosferă de cultură și rafinament - și acest tînăr ciudat, pe care într-un fel îl iubea, pe trupul căruia hainele nu aveau să cadă niciodată cum trebuie, ai căror mușchi voluminoși aminteau de munci istovitoare, care se aprindea în discuție, înlocuind argumentarea calmă cu insultele și augusta stăpînire de sine cu izbucnirile pătimașe. Aceia cel puțin aveau lefuri bune și - da! trebuia să privească adevărul în față - erau oameni subțiri; iar el nu se arăta în stare să cîștige un gologan și nici nu aducea cu ei.
Nu cîntărea cuvintele lui Martin și nu-i cerceta argumentele ca atare. La concluzia că argumentele lui erau neîntemeiate ajungea - e-adevărat, în mod inconștient - printr-o comparație a aspectelor exterioare. Opiniile literare ale acelora, ale profesorilor, nu puteau fi decît întemeiate, fiindcă profesorii erau oameni cu vază. Opiniile lui Martin erau greșite pentru că el nu era în stare să-și publice scrierile. Pentru a folosi propria lui expresie, aceia „o scoteau la capăt”, pe cîtă vreme el nu. Și, de alminteri, nici nu părea cu putință ca el să aibă dreptate - el care cu atît de puțin timp în urmă stătea chiar în salonul acesta, fîstîcit și roșu ca un rac, dînd din cap cînd era prezentat, uitîndu-se înspăimîntat la obiectele gingașe din jur, de teamă să nu le fărîme cu umerii lui în veșnică legănare, întrebînd de cîtă vreme murise Swinburne* și anunțînd cu mare fală că citise „Excelsior” și „Psalmul vieții”.
Fără să vrea, Ruth însăși divedi temeinicia afirmației lui Martin cu privire la prosternarea ei în fașa adevărurilor acceptate. Martin îi urmărea înlănțuirea gîndurilor, dar refuza să meargă mai departe. N-o iubea pentru părerile ei despre Praps, Vanderwater și profesorii de engleză, ba chiar începea să-și dea seama și să fie din ce în ce mai convins că are anumite facultăți intelectuale și că poate pătrunde în unele domenii ale cunoașterii pe care ea n-avea să le înțeleagă niciodată, a căror existență nici nu o bănuia.
(1) Umorist american (1866-1951).
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 249-251.
NOTA M.T.
* Algernon Charles Swinburne (1837 -1909) = Poet englez ( http://www.poetryfoundation.org/bio/algernon-charles-swinburne)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu