M.
SADOVEANU, Cîntecul amintirii, Minerva/BPT
1357, București, 1990, p. 1-10
„Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit. Strașnic
român!”
„Turcii și grecii cutreierau moșiile în toate
părțile, se căinau bieții oameni pe toate cărările – rele vremuri!”
„Toți fugeau dinaintea zaverei, el, ferească Dumnezeu! L-au prins și l-au pus în lanțuri...
Ș-apoi: numai s-a scuturat, a atins fiarele cu mîna, a șuierat calul și pe ici
ți-e drumul! Cine nu știa că Răcoare are iarba
fierului! Așa-i era lui scris: numai glonte
de argint să-l omoare... Unde mai vezi așa oameni acum? S-au trecut
vremurile acelea!”
„A auzit de Feciorul Româncei? Iaca și acela era un
pui de lele! Acela prăda dincolo, la
munteni; Cozma prăda dincoace. Și
într-o noapte se întîlneau la Milcov,
schimbau prăzile și se întorceau până la ziuă la sălașurle lor.”
„Avea Vodă Calimah
o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca pe ochii din cap: îi așteptau vremea.
Într-o noapte – pe la Sînziene -intră
Cozma la grajduri, spintecă iapa și fură mînzul. Știi că mînzul e îmbrăcat
înt-o cămașă. Răcoare a rupt cămașa, dar a rupt-o așa că a spintecat în două
nările mînzului. Și uite așa, mînzul rupt la nări a crescut în întuneric,
hrănit cu miez de nucă. Și cînd l-a încălecar Cozma, apoi cal a fost: răsufla
în voie, nu mai ostenea cît e cucul! Iaca, de aceea nu-l întrecea pe Cozma
nici vîntul!
Într-un rînd (și eu eram volintir pe vremea aceea) Cozma
s-a trezit între zidurile Probotei,
cu volintirii înlăuntru și cu turcii pe dinafară. Turcii băteau cu tunrile în ziduri. Volintirii se sfătuiesc să închine mănăstirea. Cozma tace. A doua zi,
Cozma nicăieri. Dar de la ziduri și pînă la pădurea Probotei un șir de leșuri. Acela era drumul lui Răcoare!
(...) El de nevoie n-a știut, de frică nici atîta, dar
nici de dragoste... Cumplit român!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu