Islam și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În Evul Mediu, știința grecească a fost conservată și dezvoltată de învățâceii Islamului și Muhammad,* profetul Islamului, care se considera a fi un profet al aceluiași Dumnezeu, dar în aceeași tradiție ca și Moise** și Abraham***. Cultura Islamică a fost profund influențată de Iudeo-Creștinism și de ideile Greco-Romane, totuși constituie o distinctă eco-etică culturală sau istorică.
Coranul**** este mai puțin ambiguu decât Geneza***** în ceea ce privește relația omului cu natura. Explicitează unele teme pe care Geneza doar le sugera în scrierile. Potrivit Coranului, Allah a creat primul bărbat și prima femeie, Adam și soția sa, din lut sau pământ și a suflat peste creația respirația vieții. Toate celelalte lucruri au fost create pentru binele și în folosul omului. Adam și seminția lui sunt special făcuți pentru a fi trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Potrivit Islamului, oamenii sunt în centrul creației și sunt scopul creației. Ca și în Coran este dreptul omului să domine lumea și să subjuge pământul. Într-adevăr, în Coran, nu doar animalele și plantele sunt subordonate omului, ci și râurile, marea și chiar soarele și luna. Dominația omului asupra pământului și a creației este redată în termeni clari.
Rolul umanității poate fi astfel ușor confundat cu tirania. Dominația omului pe pământ ar trebui să fie benefică și nu distructivă. Doctrinele Islamului sunt explicite în ceea ce privește relația omului cu natura, care ar trebui să se bazeze pe simțul administrării și nu al posesiei și dominării.
Creația lui Allah este o operă de artă divină. Întreaga lume și toate părțile sale sunt privite în Islam ca semne ale măririi, bunătății, bogăției Creatorului. A distruge, a deranja sau a sfida natura este un act de blasfemie. Cu toate că oamenii au drept de uzufruct asupra pământului, asta nu înseamnă că pot abuza fără să fie pedepsiți.
Sancțiunile pentru abuzul asupra naturii sunt de două feluri. Pământul este o locuință temporară și Allah premiază sau pedepsește faptele săvârșite asupra pământului în viața viitoare. Potrivit Islamului, omul este făcut din lut, adică din natură, însă valorizează cunoașterea științifică a naturii. Și cu cât învățăm mai mult despre lume, cu atât ne dăm seama că natura este formată din unități integrate și că distrugerea unei părți afectează tot restul.
Tradiția Islamică sprijină, poate chiar mai mult decât cea Iudeo-Creștină, o eco-etică directă biocentrică conservaționistă.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 40-41.

Note M. T.
* Muhammad (570 Mecca/Arabia Saudită - 632 Medina/Arabia Saudită) = Conform credinței islamice, Profetul Muhammad a primit revelațiile lui Allah prin intermediul îngerului Gibril/Gabriel în limba arabă. El a propăvăduit religia islamică printre arabi și a unificat triburile acestora din peninsulă.(www.historia.ro - Mohamed, ultimul profet)
** Moise (sec. XIII î. H.) = Cel mai important profet evreu, care a primit  Tora (Legea sfântă) de la Dumnezeu pe muntele Sinai și căruia îi sunt atribuite primele cinci cărți dn Vechiul Testament. (ziarullumina.ro - Nașterea lui Moise, renaștere a poporului evreu - 2008)
*** Abraham/Avraam/Avram (sec. XVII î. H.) = Profet și primul dintre cei tre patriarhi ai evreilor. (ziarullumina.ro - Avraam, primul patriarh după potop - 2007)
**** Coran ("a recita" în arabă) = Cartea sfântă a islamului, redactată de unul din secretarii lui Muhammad, după moartea acestuia. (www.historia.ro - Coranul și 10 lucruri de referință despre acesta)
***** Geneza ("genesis" în greacă) sau Facerea = Prima carte din Vechiul Testament, în care este descris modul în care Dumnezeu a creat lumea și omul. (www.crestinortodox.ro - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea - 2012)

Istoria grădinii botanice ("Easy PC" 1999)

(...)
Primele grădini au apărut în Egiptul antic. Ele erau împrejmuite pentru a ține animalele la distanță și erau extrem de riguroase. Această rigurozitate era dictată de canale încrucișate de irigații. Aspectul organizat a fost adoptat de perși, indieni, greci și romani. Multe țări au adoptat acest model. Excepție a făcut Japonia, care și-a creat un model propriu de aranjament de grădină. Și ne gîndim la minunatele ikebana*, dar și la plantele exotice care în alte părți ale lumii nici nu erau cunoscute.
Schimbarea a venit din Anglia secolului al XVIII lea. Diverse grupuro de artiști ca peisagiștii și scriitorii s-au că grădinile riguroase sunt prea artificiale. Ei s-au orientat către aspectul aparent sălbatic, unde liniile nu sunt drepte, iar plantele, tufișurile, ierburile și fructele cresc împreună, nu în parcele separate. Aceasta a dus la o nouă mișcare, numită școala peisagistă**. Inițiatorul acestei mișcări a fost William Kent***. El a fost urmat de Capability Brown**** și Humphrey Repton*****. Ei au creat parcuri naturale pe terenurile întinse. Nu mai exista noțiunea de grădină mică. Epoca victoriană****** a produs însă marea schimbare. Revoluția industrială******* i-a obligat pe oameni să se mute de la sate la orașe. În orașe nu existau grădini, și, din a doua jumătate a secolului al XIX lea, clasa mijlocie a început să se mute de la orașe către suburbii. Ei au găsit acolo grădini, și interesul pentru grădinărit a crescut. John și Jane London au scos o revistă de grădinărit pentru periferii "Revista grădinarului". Aceasta a apărut prima dată în 1826. Dar grădina botanică, așa cum o știm astăzi, îi datorează cel mai mult lui William Robinson (1838-1935)********, fondatorul revistei "Grădina" și autorul cărții "Grădina cu flori englezească" (1883).

(...)

Sursa
"Easy PC", nr. 2/1999, București, p. 5.

Note M. T.
* ikebana (japoneză) = "Arta menținerii florilor în viață". Originea sa se află în ofrandele depuse pe altarele budiste. În secolul XV este consacrată ca artă distinctă, cu stiluri și școli în evoluție istorică. (radioromaniacultural.ro)
** stilul peisager = A avut la bază un curent cultural care promova întoarcerea la natură. A fost influențat de stilul grădinilor chinezești și japoneze și s-a răspândit în Europ, unde a fost cunoscut ca stilul englezesc. (www.gedeus.ro)
*** William Kent (1685 Bridlington  1748 Londra) = Pictor, arhitect, decorator și peisagist englez. Protectorii săi provinciali l-au trimis în statele italiene în 1709-1719 pentru a studia arta locală. A fost cel mai important reprezentant al stilului Palladin în arhitectură. Prin contele Burlinton, patronul său din Londra, a avut acces în înalta societate britanică, devenind un arhitect la modă. (www.vam.ac.uk)
**** Lancelot "Capability" Brown (1716 Kirkharle - 1783 Londra) = Peisagist și arhitect englez. Fiu al unui mic proprietar rural, a absolvit școala din sat și a lucrat ca grădinar pe domeniul local până în 1739, când a debutat ca peisagist. El a schimbat fața Angliei secolului XVIII, prin modificările aduse dealurilor, lacurilor și râurilor de pe domeniile rurale. (www.capabilitybrown.org)
***** Humpyhry Repton (1752 Bury St. Edmunds - 1818 Londra) = Peisagist englez. Mic proprietar rural. În 1788 a inceput să lucreze  ca peiagist, domeniu in care a scris o carte de rwferință în 1795. (www.gardenvisit.com)
****** Lunga și strălucita domnie a reginei Victoria de Hanovra (1837-1901). (www.historia.com)
******* Revoluția industrialã a reprezentat procesul de trecere de la producția manuală din atelierul meșteșugăresc la producția cu mașini-unelte din fabrică. Revoluția industrială a început la mijlocul secolului XVIII în Marea Britanie, care în secolul XX era supranumită "atelierul lumii". (revolutiaindustriala.filedeistorie.info)
********* William Robinson (1838 Irlanda - 1935 East Grenstead/Anglia) = Peisagist practician și teoretician. Din copilărie a lucrat ca grădinar pe domenii nobiliare din Irlanda. În 1861, a început să lucreze în grădina Societății Regale Botanice din Londra. A fost promotorul grădinii sălbatice. (www.britannica.com)

Paradoxul lui Zelon (URSULEANU 1981)

<
(...)
Lui Zenon din Eleea* i-au plăcut foarte tare paradoxurile matematice. El ne-a potcovit cu câteva, moștenire lăsată posterițății, dar atît de ingenioase, încît nici pînă în ziua de azi nu s-a găsit cineva care ă le explice satisfăcător.
Pentru automobilișt mai interesant este paradoxul cu Ahile** și broasca țestoasă.  Ahile, cel glorificat de grecii antichității cu porecla cel-iute-de-picior, este incapabil - zice eleatul Zenon - să ajungă din urmă o nepricopsită de broască țestoasă, care a primit un handicap de 100 de pași, deși reputatul erou alergător gonește de 100 de ori mai repede decît greoaia sa adversară. Ahile parcurge ca fulgerul cei 100 de pași, dar în același timp țestoasa face și ea un pas. Ahile face și acest pas, dar rivala sa are răgazul necesar să avanseze cu 1/100 dintr-un pas și așa mai departe. Considerând că dreapta se divide la infinit, va rămîne mereu un spațiu de netrecut între sublimul alegător și mărunta patrupedă.
(...)
>

SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 140-141.

NOTE M. T.
* Zenon din Eleea (cca 490 î. H. - cca 430 î. H.) = Filozof grec din acest oraș din sudul Italiei, cunoscut prin școala filozofică care și-a desfășurat activitatea aici. Platon l-a considerat fondatorul dialecticii și el a rămas cunoscut prin cel 40 de aporii (paradoxuri). (http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/zenon-elea-71722.html)
** Ahile = Erou grec antic, unul din personajele principale ale epopeii homerice Iliada. (http://www.historyguide.org/ancient/troy.html)

Casa Manicatide din Constanța („Cuget Liber” 2015)

Ana FULAŞ IONESCU, Un simbol în ruină! Mărirea şi decăderea Casei Manicatide

„Cuget Liber”, Constanța,  7 septembrie 2015

Pictor în epoca sovietică versus pictor în epoca ţaristă (TRIFONOV 1978)

<
(...) Mama îl cunoscuse pe Gheorghi Maksimovici în timpul refugiului*, lucraseră la aceaşi uzină: mama la serviciul de planificare, iar Gheorghi Maksimovici la club, ca pictor. Era un pictor bătrîn, îşi făcuse studiile înainte de revoluţie**, lucrase cu un pictor grec vestit, călătorise în străinătate, participase la expoziţii, apoi fusese aspru condamnat, reeducat***, trecut pe linie moartă, treptat s-a dat la fund, s-a blazat, astfel că în perioada refugiului său în  micul orăşel din Urali, devenise un zugrav pe jumătate flămînd, care-şi cîştiga pîinea desenînd lozinci şi afişe. Dar, mai tîrziu, cînd s-a întors la Moscova cu noau lui familie, cu mama şi cu Olga Vasilievna, a căpătat un atelier şi o cameră în  casa pictorilor, a început să fie băgat în seamă, amintit în presă, a căpătat contracte şi unele comenzi, căci s-a văzut că în refugiu el nu şi-a pierdut vremea în zadar, a muncit ca un taur, şi arta este creaţia taurilor, după afirmaţia lui Renard****, scriitorul preferat al lui Gheorghi Maksimovici, deci a pictat o serie de portrete, o adevărată galerie de portrete de ''Oţelul Uralului''. Desenele au fost expuse în repetate rînduri, s-au făcut reproduceri după ele, chiar şi ilustrate, şi viaţa lui Gheorghi Maksimovici a cunoscut un fel de renaştere, o a doua tinereţe sau, după cum se exprima el ''o perioadă roz''.
(...)
În atelierul lui Gheorghi Maksimovici era o ordine neobişnuită, ceea ce, bineînţeles, n-a observat nimeni. Toţi s-au îngrămădit în mijlocul încăperii spaţioase, sub becul puternic de două sute de lumini, iar Gheorghi Maksimovici zvîrlea pe fotoliul ce-i servea drept piedestal, una după alta, lucrările sale. Olgăi Vasilievna nu-i prea plăceau lucrările astea. Dar, probabil, ea nu se pricepea, pentru că pictorii chiriaşi ai casei vorbeau despre Gheorghi Maksimovici cu respect şi-i arătau lucrările lor, cerîndu-i sfaturi. Iar Olgăi Vasilievna toate aceste rîuleţe, crînguri, lăculeţe, rîpe pictate în ulei, toate acest desene pe foi mari făcute cu sanguină, desene ce reprezentau bătrîni, copii, cîini, mîini şi capete, erau asemănătoare cu o mulţime de alte tablouri şi desene, făcute de mult de tot, de alţi pictori şi ea nu înţelegea de ce trebuie repete ceea ce există deja pe lume.
Se vede însă că dintr-un motiv oarecare era nevoie. Pentru că tablourile lui Gheorghi Maksimovici erau aprobate de consiliul artistic, erau cumpărate de cei ce făceau comenzi şi Gheorghi Maksimovici nu trăia în sărăcie. Era un om bun, cultivat, studiase la Paris, îi cunoscuse pe Modigliani***** şi Chagall******, îi plăcea să bage în conversaţie cîte un cuvinţel franţuzesc, deşi vorbea şi citea franţuzeşte foarte prost, cîndva fusese poreclit ''Van Gogh******* al Rusiei''. Un lucru părea ciudat: cum se putea ca cineva care înţelegea atît de bine totul în arta celorlalţi, nu înţelegea nimic în propria-i artă? Unii spuneau că în tinereţe pictase altfel. Din motive obscure însă, lucrările acelea nu se păstraseră. Lui Gheorghi Maksimovici îi plăcea foarte mult să cheme lume la el în atelier, să-i bată la cap pe musafiri, să-i înnebunească cu tablourile lui. Era limpede că era cu adevărat mîndru de rîuleţele şi dumbrăvile sale. Lucrul era scuzabil pentru un bătrîn care nu fusese răsfăţat nici de glorie, nici de bogăţie; (...)
>

SURSA
Iuri Trifonov, Altă viaţă: Iuri Trifonov, Casa de pe chei & Altă viaţă, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste nr. 228, Bucureşti, 1989, p. 163, 184.

NOTE M.T.
* Invazia nazistă din al doilea război mondial l-a forţat pe Stalin să transfere uzinele din zona ocupată departe în spatele frontului, în munţii Urali.
** Lovitura de stat comunistă din capitala Rusiei, Sankt Petersburg, din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
*** Reeducarea era o formă de îndoctrinare forţată a persoanelor care nu făceau parte din clasele sociale muncitorească şi ţărănească, conform preceptelor noii puteri comuniste.
**** Jules Renard (1864-1910) = Scriitor francez. (http://www.formula-as.ro/2007/792/cultura-9/selectia-formula-as-8544)
***** Amedeo Modigliani (1884 Livorno - 1920 Paris) = Pictor italian. Reprezentant al Şcolii Pariziene. (http://www.whoismodi.com/)
****** Marc Chagall (1887 Vitebsk/[Rusia ţaristă]/Belarus-1985 Franţa) = Pictor modernist de origine evreiască. (http://www.theartstory.org/artist-chagall-marc.htm)
******* Vincent van Gogh (1853 Olanda -1890 Franţa) = Pictor olandez post-impresionist. (http://www.moma.org/collection/artist.php?artist_id=2206)

Insula Peuce versus insula Leuce

Geografia istorică şi cartografia istorică românească au avut în conf. univ. Marin Popescu Spineni (1900-?) un pionier şi un reprezentant de seamă. Teza sa de doctorat din 1937 România în istoria cartografiei până la 1600 a fost urmată de o lucrare mai amplă ca durată analizată, mergându-se până la 1900(*).

Izvoarele geografice şi cartografice greco-romane din antichitate ne vorbesc despre o insulă din Marea Neagră, în apropierea gurilor de vărsare ale Dunării în Pontul Euxin. Aceste izvoare se pot împărţi în patru grupe: una care nu menţionează numele insulei, a doua care menţionează insula Leuce, a treia care menţionează insula Peuce şi a patra care menţionează ambele insule.

În prima grupă intră şi prima menţionare a unei insule în Pontul Euxin. Marele poet liric Pindar (518-438 î.H.) din oraşul grecesc Teba vorbeşte în Olimpicele de ‘’strălucitoarea insulă’’ locuită de eroul homeric Ahile la Pontul Euxin (Marea Neagră). Maximus din Tyr (sec.II) pomeneşte în Discuţii despre o insulă drept în faţa Istrului, în mare, unde se află templul şi altarele lui Ahile, la care vin doar cei care vor să-i aducă jertfe eroului. Filostrat din Atena (170-245) vorbeşte în amănunt în dialogurile sale Heroicos despre cultul lui Ahile ‘’din insula din Pont’’. În sfârşit, Tabula Peutingeriana, o hartă din sec. XIII copie a unui original din sec. III, arată în mijlocul mării, în dreptul Deltei, într-un golf mare numit Sinus, un ostrov mare Insula Heloris, posibil o stâlcire a lui Achilleis.

Cea de a doua grupă de izvoare începe cronologic vorbind cu tragicianul grec Euripide (480-406 î.H.), care vorbeşte despre Leuce (albă), o insulă stâncoasă de la gurile Dunării, escală a navigatorilor din Milet în drumurile lor din Marea Neagră. Scylax (sec.IV î.H.) din Carianda menţionează şi el insula Leuce. Generalul , istoricul şi geograful roman Flavius Arrianus (Arian) (95-175) în Călătorie în jurul Pontului Euxin confundă, în opinia lui Spineni, Leuce cu ‘’Alergarea lui Ahile’’, peninsulă de pământ nisipos de la gurile de vărsare ale Niprului (Ucraina) în mare. Descrie cu amănunte insula Leuce, al cărei nume vine de la Leukos (Albă). Pausania (sec. II) în Descrierea Greciei aminteşte de o insula Leuce în Pontul Euxin care consideră că informaţia că ar fi existat o pădure deasă cu animale sălbatice este falsă din cauza mărimii mici a insulei şi a naturii sale stâncoase. În sfârşit în antichitatea târzie, Priscianus (sec.V-VI), gramatic din Mauretania (Africa N), încearcă să demonstreze că denumirea de Leuce (albă) provine de la ‘’multele sale păsări albe ca zăpada’’.

În cadrul celei de a treia grupe de izvoare, Apollonios din Rhodos (295-230 î.H.) este primul care menţionează în Argonauticele insula Peuce, de formă triunghiulară, cu baza orientată cu ţărmul mării şi cu vârful către fluviu, despărţind două braţe ale Istrului. Strabo (63î.H.-19d.H.) menţionează în Geografia sa Peuce sau Hieron Stoma ca primul şi cel mai mare braţ al fluviului, respectiv Sf. Gheorghe în interpretarea şcolii româneşti de geografie. Romanul Pomponius Mela (sec. I) spune că sunt şase insule la gurile Dunării, dintre care cea mai mare şi mai cunoscută este Peuce. Dionysios Periegetul (sec II) în Descrierea pământului arată că Istrul se varsă în Pont prin cinci braţe în jurul insulei Peuce. Ptolemeu (90-168) descrie în Geografia Delta Dunării, menţionând că braţul de miazăzi se varsă în Pont prin Gura sacră (Hieron Stoma), cuprinzând insula Peuce.

A patra grupă de izvoare cuprinde două surse, care vorbesc despre ambele insule. Este vorba de Pseudo Scymnos, o Periegesis anonimă din sec.I, atribuită în mod greşit lui Scymnos din Chios (250-180 î.H.) şi care preia informaţii de la Demetrios din Callatis (sec III î.H.). Autorul anonim vorbeşte despre o insula Peuce, aşezată între mare şi gurile Istrului (localizare greşită în opinia lui Spineni), numită astfel după pinii de pe suprafaţa sa, egală cu cea a insulei greceşti Rhodos din Marea Egee. De asemenea, se menţionează şi de o altă insulă, numită a lui Ahile, aşezată ‘’în mare’’, la patru sute de stadii de Peucecu o mulţime de păsări domestice şi cu o privelişte de ‘’loc sfânt’’. A doua sursă care vorbeşte de ambele insule este marele naturalist Pliniu cel Bătrân (23-79) vorbeşte de primul braţ al Dunării (dinspre S spre N) ca fiind Peuce, numit după insula cu acest nume.De asemenea, savantul dă distanţa de 50 000 de mii de paşi dintre insula Leuce şi Peuce.

Este interesant însă că atunci când vorbeşte de menţionarea insulei Leuce de către Arrianus şi Pausania, Popescu Spineni spune că acest fapt a fost făcut şi de Strabo, Ptolemeu, deşi aceştia din urmă fac parte din categoria celor care au menţionat insula Peuce sau braţul Peuce!

În epoca contemporană, un studiu identifică poziţia insulei Peuce în promontoriul Dunavăţului. Eugen Panighiant, într-o cercetare istorică privind expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor de la Dunăre din 335 î.H., citează rezultatele cercetărilor geomorfologice asupra braţului sudic al Deltei ale dr. Alexandru Rosu, care a constatat că „braţul Sf. Gheorghe îşi dirija cea mai mare parte a apelor sale prin poarta Beibugeacului [zonă din nordul Razelmului], transformînd promontoriul Dunavăţului în insulă, corespunzătoare, după părerea noastră, enigmaticei insule Peuce". Colina Dunavătului, înaltă de 60 m, ar corespunde perfect malurilor „povîrnite" ale insulei din antichitate, în opinia lui Panighiant. (Vezi Eugen Panighiant, Geţi contra macedoneni

http://www.enciclopedia-dacica.ro/armata_daca/getii_vs_maced.htm)

Pe de altă parte, marele istoric Gheorghe Brătianu, identifica în Marea Neagră (vol I, 1988, p.148) insula Leuce cu actuala Insulă a Şerpilor: “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’. Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”.

Dar tot în epoca Internetului, studiul lui Caşin Popescu identifică insula lui Achile cu insula Letea din grindul Letea. (Insula lui Achile, Leuce: localizare şi precizări istorice

http://cumpana.wordpress.com/2007/07/05/insula-lui-achile-leuce-localizare-si-precizari-istorice/)

Chiar dacă există un număr important de izvoare care vorbesc despre o singură insulă la gurile Dunării şi chiar dacă identificarea insulelor de către moderni este discutabilă, credem că cele două izvoare care vorbesc de două insule sunt suficient de clare în acest sens.

(*) Marin Popescu Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,  Bucureşti, 1978, 254 p.

MINORITĂȚILE ETNICE ÎN MOLDOVA MEDIEVALĂ (SECOLELE XIV-XVII)

Istoricul şi omul politic Dimitrie Cantemir s-a născut la 23 octombrie 1673, ca fiu al lui Constantin vodă Cantemir (1685-1693) al Moldovei. Între 1688-1691 este ostatic la Stambul pentru loialitatea tatălui său faţă de Poartă şi studiază la Academia Patriarhiei Ortodoxe din capitala imperiului. În timpul domniei fratelui său Antioh (1695-1700) este reprezentant al acestuia la Poartă. Pe 14 noiembrie 1710 este numit de sultan domn al Moldovei, dar după înfrângerea de la Stănileşti (12 iulie 1711) a forţelor aliate moldo-ruse în faţa otomanilor este obligat să se refugieze în Rusia. În exil, în 1716, redactează în latină Descriptio Moldaviae, o lucrare cu caracter geografic, politic, religios şi cultural. Moare la 21 august 1723.

În partea politică a volumului, în capitolul Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei, Cantemir prezintă minorităţile din principat.’’Afară de moldoveni, ai căror strămoşi au venit îndărăt din Maramureş, mai locuiesc în Moldova şi greci, albanezi, sârbi, bulgari, leşi (n.n. – polonezi), cazaci (n.n.- ucraineni), ruşi, unguri, nemţi, armeni, evrei şi ţiganii cei cu mulţi copii. Grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii trăiesc slobozi în Moldova şi parte se îndeletnicesc cu neguţătoria, parte slujesc cu leafă domniei. Nemţii, leşii şi cazacii sunt puţini, fie oşteni, fie slujitori la curte; dintre leşi câţiva au fost ridicaţi în rândul boierilor. Armenii se socotesc supuşi, la fel ca şi târgoveţii şi neguţătorii din alte cetăţi şi târguri ale Moldovei şi plătesc domnului aceeaşi dajdie. Ca şi papistaşii, ei au biserici tot atât de mari şi la fel de împodobite ca şi bisericile dreptcredincioşilor şi urmează slobozi legea lor. Asemeni şi evreii se socotesc supuşi; ei trebuie să plătească o dajdie mai mare decât cea obişnuită. Nu au altă îndeletnicire decât neguţătoria şi să ţină hanuri. Pot să–şi facă sinagogă oriunde voiesc, însă nu de piatră , ci numai de lemn. Ruşii şi ungurii au fost totdeauna în Moldova vecini (n.n.- ţărani dependenţi). Ţiganii sunt împrăştiaţi ici şi colo în toată Moldova şi nu afli boier care să nu ai bă în stăpânirea sa câteva sălaşe de-ale lor. De unde şi când a venit acest neam în Moldova? Nu ştiu nici ei înşişi şi nici nu se găseşte nimic despre dânşii în croncile noastre. Toţi ţiganii, din toate ţinuturile, au acelaşi grai, care este amestecat cu multe cuvinte greceşti şi pesemne şi persieneşti. Ei nu au altă îndeletnicire afară de fierărie şi zlătărie (...) Asemenea în Iaşi şi în alte târguri trăiesc mulţi turci, care fac neguţătorie; însă nicăieri nu le este îngăduit să-şi cumpere moşii sau vreo casă la sat sau la târg; cu atât mai puţin să-şi zidească moschei sau să-şi facă rugăciunile la vedere după slujba lor religioasă plină de eresuri. Poarta turcească nu a stăruit vreodată să li se îngăduie aceasta. Deie domnul să tacă pe vecie! (...)’’

În capitolul Despre boierimea moldovenească, istoricul descrie ridicările la rangul de boier făcute de domni din rândurile minorităţilor epocii. ’’(...) Asemeni mai ştim despre ei (n.n. dregători moldoveni) că în satele din Moldova pustiite de năvălirile tătarilor, au aşezat ţărani goniţi din Ţara Leşească, iar satele ridicate din nou de dânşii, fie că le-au adăugat numele lor, fie că – lucru mai de crezut – au luat satele ca semn al boieriei lor. Asemenea se ştie prea bine că în vremea care a urmat -  când ţările sârbilor şi bulgarilor au fost nimicte de puterea turcească şi a căzut sub stăpânirea străină şi cetatea de scaun a grecilor (n.n. – Constantinopol), multe din neamurile boiereşti cele mai de frunte ale acestor neamuri au fugit în Moldova, care era locul de scăpare al tuturora în vrema aceea şi pentru credinţa lor au dobândit împământenirea şi boieria. Asemenea s-a întâmplat şi cu  cu câteva neamuri boiereşti ale tătarilor, car eau fost luate ostatece în războaiele necontenite dintre sciţi (n.n. – tătari) şi moldoveni sau care din pricina gâlcevilor dintre ei s-au plecat domnilor de bunăvoia lor, s-au creştinat şi s-au sosotit vrednice să slujească ţara în dregătorii poltice sau ale oastei. După aceea, cu deosebire în veacul din urmă, de când s-au început să se trimită domnii în Moldova de la Ţarigrad (n.n. – Constantinopol), aceştia isi cumpărau robi cerchezi şi abasieni (în vremea când nu erau încă domni şi se aflau la Ţarigrad)şi după ce îşii arătau credinţa faţă de stăpân , slujindu-i multă vreme, îi puneau mai întâi în slujbele curţii domneşti, iar pe urmă îii ridicau şi în rândurile boierilor, care le aducea privilegiile nobilimii. Domnii au primit în rândurile boierilor şi vreo câteva neamuri leşeşti, cu deosebire pe acelea care erau cele mai cu priinţă ţării Moldovei, tot aşa cum, dimpotrivă, mulţi moldoveni au fost primiţio în boierimea leşească.(...)’’

În sfârşit în capitolul Despre oastea moldvenească, autorul vorbeşte despre mercenarii străini din armata ţării sale. ’’Numai că după acest vremuri puterea moldovenilor a decăzut aşa de mult – atât din pricina tulburărilor dinlăuntru, cât şi din pricina uneltirilor turcilor, care în răzvrătirile domnilor au găsit prilej ca să răpească faima coroanei moldoveneşti – astfel că acum abia mai este în stare să ridice în faţa duşmanului 6 până la 8000 de oameni. Iar aceştia se împart în oşteni cu înţelesul cel adevărat, adică cei care slujesc cu o leafă ştiută şi oşteni de scuteală care, pentru slobozenie de dări, slujesc în oaste pe cheltuiala lor.

Peste oştenii cu înţelesul cel adevărat sînt puşi:

Başbuluc-başa. Acesta porunceşte peste 10 bulucbaşi sau căpitani, iar fiecare dintre aceştia are sub el cam 100 de seimeni.

Iar seimeni în limba turcească se numesc oştenii aduşi din Serbia, Bulgaria, Albania şi Grecia, care sunt ţinuţi cu bună leafă pentru straja domnului, care se schimbă în toată vremea la curte, unde îşi au locuinţele de jur împrejurul zidurilor.

Patru căpitani nemţi, odinioară căpetenii peste o mie de oameni, mai au sub steagul lor baia 25 de oameni.

Patru căpitani cazaci, care asemenea aveau pe vremuri la porunca lor 1000 sau chiar mai mulţi oşteni, dar care acum abia mai au 40 până la 50 de oameni din neamul lor, de obicei din ceata zaporojenilor (n.n. – de la Nipru).

(...) Căpitanii tătarilor lipcani (care este numele sciţilor ce locuiau în Lituania şi care sunt mahomedani). Aceştia sunt patru sau mai mulţi, după cum vrea domnul.

Beşli-agasi , care are sub dânsul doi căpitani ai beşliilor. Iar beşlii sunt tătari sau turci, pe care domnul îi ţine ca să stăvilească împilările oştilor turceşti şi ca să poată pedepsi pe turci, când aceştia se desfrânează, fiindcă musulmanii socotesc nelegiuire dacă un mahomedan este pedepsit sau bătut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, creştinilor.(...)’’

Aşadar, Cantemir abordează problema minorităţilor din Ţara Moldovei atât din punct de vedere etnic, prin alteritatea lor, cât şi din punct de vedere social, în ceea ce-i privea pe boieri şi militari. De asemenea, Cantemir precizeaza drepturile lor religioase (evrei, armeni, catolici), iar din punct de vedere juridic, dacă erau sau nu supuşi (’’cetăţeni’’) moldoveni. Observăm că majoritatea minoritarilor sunt din ţările vecine sau din Balcani . Autorul face si consideraţii de ordin istoric în legătură cu originile istorice ale minorităţilor etnice din principat (rusi, unguri, tigani)..

Artă greco-romană versus idoli sau un vânător al Vestului sălbatic versus intelectual (COOPER 1827)

<
(...)
- Dacă copii de școală, ce trăiesc în siguranță și liniște, ar cunoaște greutățile și primejdiile le întîmpină un cercetător al naturii pentru a le veni lor în ajutor, spuse Obed, după o clipă de tăcere, de îndată ce plecă la culcare și Middleton, coloane de argint și statui de bronz ar fi ridicate întru gloria lor veșnică.
- Nu știu, nu mă pricep la asta, răspunse tovarășul său, argint nu se prea găsește, cel puțin prin pustietățile astea, iar idolii aceia ai tăi de bronz sînt opriți prin poruncile Domnului.
- Asta a fost, într-adevăr, părerea marelui legislator al evreilor*, dar egiptenii și caldeenii**, grecii și romanii obișnuiau să-și arate recunoștința exact în felul acesta. Adevărul este că marii artiști ai antichității au întrecut, cu ajutorul științei și al îndemînării, pînă și operele naturii, realizînd opere de- o perfecțiune și o frumusețe greu de găsit, chiar și la cele mai izbutite exemplare din genus homo.
- Idolii ăștia ai tăi pot să umble și să vorbească? Au ei cerescul dar al gîndirii? întrebă trapper-ul, cu oarecare indignare în glas. Cu toate că  m-am ferit cît am putut de larma și de palavrele celor din așezăminte, am fost și eu în cîteva orașe la vremea mea, pentru a-mi schimba pieile pe plumbi și praf de pușcă și am văzut de nenumărate ori păpuși din astea de ceară, cu ochi de sticlă și împopoțănate cu fele de fel de rochii  și zorzoane.
- Păpuși de ceară! îl întrerupse Obed; profanezi arta cînd asemuiești acele nefericite obiecte modelate în ceară cu divinele opere ale antichității.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 75.

NOTĂ M.T.
* Moise (http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-04-sf_prooroc_moise.html)
** Caldeea = Regiune din Mesopotamia antică, pe teritoriul Irakului. (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/caldea-caldei-haldei.html)

„ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA” (1113) (TURCUȘ 214)

 Şerban Turcuş, IN CONFINIBUS CHRISTIANITATIS. ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA (1113)                                                 

Ai confini della Cristianità. Il documento "fondazionale" della città di Oradea (1113). Interpretazioni eccelsiologiche ed onomastiche, în volumul: „From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europa”. Edited by: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, Center for Transylvanian  Studies, Cluj-Napoca, 2014, p. 113120.

 

Rezumat:

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului.

 

Cuvinte cheie:

Diploma din 1113, document “fundațional”, Oradea, antroponimie, ecleziologie

 

Izvorul diplomatic[1] „fundațional” al oraşului Oradea, care conţine toponimul Varad, este datat în îndepărtatul 1113. Discutăm, aşadar, despre un înscris diplomatic vechi, de acum mai bine de nouă secole, despre a cărui autenticitate s-a dezbătut în aria dubiilor paleografico-diplomatice pe care însă critica istorica recentă le-a disipat complet, asertând ca acesta nu poate fi considerat un fals, nici măcar parţial.

Este vorba despre unul din foarte puţinele documente ce au supravieţuit din secolul al XII-lea transilvănean şi maghiar. Din acest motiv, importanţa semnificaţiei sale este mai mare decât a altor diplome din secolele ce au urmat. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului. Întâietatea aparţine, de departe, Oradiei, centru care se distinge atât prin caracteristicile sale geografice, fiind oraşul cel mai apropiat de aria culturală latino-germanică, care, încet-încet, a reuşit să fie receptată în interiorul elitei tribale şi post-tribale maghiare, cât şi prin circumstanţele istorice care au expus-o gradatei înfiltraţii ungureşti. Aceasta din urmă, după rezistenţa inițial violentă, iar apoi remanentă pe parcursul a două secole, a reuşit să se stabilizeze la nivel teritorial în partea occidentală a Transilvaniei.

Pentru a putea evalua diploma din 1113 cu instrumentele logicii istorico-diplomatice, şi nu din perspectiva discursului publico-celebrativo-propagandistic, aşa cum fac de obicei istoriografiile militante din Europa Central-Orientală, anchilozate de naționalismul rigid de secol XIX, obnubilând adeseori litera şi spiritul izvoarelor istorice, trebuie, înainte de orice, să observăm că, în exiguul patrimoniu diplomatic transilvan, izvorul în discuţie se găseşte pe poziţia a treia între cele 294 de diplome înregistrate de istoriografia română pentru perioada dintre anii 1075 şi 1250, şi este tot pe poziţia a treia între cele 31 de surse cu valențe diplomatice înregistrate în intervalul 1075-1200.

Dacă apoi cercetăm mai îndeaproape tipologia documentelor transilvănene din perioada 1075 – 1200, vom constata că până în anul 1177 diplomele cuantificate sunt exclusiv izvoare care privesc instituții ecleziastice şi nu laice, fiind vorba de biserici, mănăstiri, prepozituri sau capitluri episcopale. Astfel, din cele 31 de diplome care se referă la evenimente transilvănene tangente la regatul patrimonial maghiar, doar 7 privesc concesiuni, privilegii şi liberalităţi oferite celor ce relaționau cu conducerea regatului sau altor laici, marea majoritate privind afacerile temporale ale Bisericii Romane în varianta ei provincială. Nu surprinde, desigur, prevalenţa documentară a Bisericii în expresia sa teritorială şi patrimonială, din moment ce în Evul Mediu o diplomă „consfinţeşte” îndeobște o situaţie patrimonială. De ce afirmăm acest lucru? Pur şi simplu pentru că Biserica Romană este singura instituţie din această zonă care activează, în mod coerent, o „politică” de spaţializare şi de teritorializare şi este unica, de altfel, în contextul gregorian şi postgregorian, care acumulează în mod conştient şi relevant, din punct de vedere juridic, un patrimoniu care îi este necesar pentru a gestiona mai bine propriul regim de dominaţie sacerdotală. În general atât istoriografia maghiară cât și cea română uită cu dezinvoltură că ne aflăm în plin regim hierocratic, iar Biserica dacă nu dictează, e oricum prezentă și mediază deciziile organismelor de putere laică. Întrebării fireşti – care este poziția regelui maghiar desemnat să confirme documentul? – răspunsul nostru este că monarhul îşi asumă rolul firesc, în secolele XI-XIII, de ministru al Bisericii[2] desemnat să autentifice notarial o cesiune centenară de proprietate din patrimoniul regal şi transferul acesteia în patrimoniul Bisericii, desigur ca o recompensă pentru sprijinirea activității sale publice.

În realitatea faptică trebuie să precizăm că documentele diplomatice din regatul maghiar, în epoca în care ne aflăm, sunt de competenţa exclusivă a clerului. E deja acceptată de câteva decenii ideea că aşa-zisul regat maghiar a fost în perioada medievală un conglomerat teritorial, aglutinat în câteva secole și nu închegat ab-ovo în anul 1000 cum eronat și anistoric se propovăduiește, mai mult sau mai puţin funcţional, care, din punctul de vedere al scrisului şi al utilizării legale a înscrisurilor era aproape iliterat în marea majoritate a populației sale[3]. Analfabetismul caracteriza în manieră masivă structura sa tribală şi apoi chiar şi pe cea politică emanată din triburi, şi, în proporţie destul de consistentă, chiar şi structura sa ecclesială; probabil mai mult de 80% din clerul etnic maghiar din secolele XI – XII era puţin familiarizat cu tehnica scrisului şi a cititului. În aceste circumstanţe, arta scrisului şi redactării diplomelor privilegiale era foarte rară în regatul maghiar. Cei care aveau sarcina de a se ocupa de redactarea in mundum a documentelor juridice erau străinii chemaţi în Pannonia, un fel de mediatori-mercenari culturali, cu misiunea de a ajuta autorităţile tribale eminente, convertite la creştinism, să pună în fapt și să organizeze un minim de administraţie regală de natură patrimonială. Marele retard cultural al primitivului regat maghiar, aşa cum se desprinde din izvoarele diplomatice, este mărturisit şi de faptul că viitoarea cancelarie regală de sine stătătoare a fost creată doar la sfârşitul secolului al XII-lea, în partea a doua a domniei lui Bela al III-lea, două secole de la faza inaugurării regalității creștine maghiare. Amanuensii/copiştii primelor generaţii care se ocupau de redactarea diplomelor (foarte puţine în raport cu ale altor dinastii din Christianitas) erau în marea majoritate non unguri. Acest fapt făcea, spre exemplu, extrem de dificilă reproducerea lingvistică a multor elemente juridice dar și onomastice înregistrate în izvoarele diplomatice, din momentul în care competenţele culturale şi lingvistice ale scriptor-ului care recepta informația erau deformate şi puţin congruente cu cele ale persoanei care se prezenta cu al său nomen și condiționalitățile sale socio-profesionale. Dificultăţi deosebite izvorau din declararea identităţii în cazul diplomelor care priveau nume sau personaje din ierarhia minoră a regatului maghiar (în mare majoritate nonmaghiari). Ținând cont de această situație, la începutul secolului al XII-lea înaltul cler din regatul maghiar (marea lui majoritate de origine etnică nonmaghiară[4]), începe să exprime, prin intermediul textelor aprobate în adunări sinodale, propria preocupare pentru a garanta clerului regatului o minimă pregătire intelectuală. Conciliul reunit de regele Kalman (din poziția specifică a ministerialității orânduite de Biserică) în anul 1114 la Esztergom deplângea inferioritatea intelectuală a clerului maghiar, cerând preoţilor să deprindă o minimă pregătire de lectura et cantus[5]. Cercetătoarea de origine maghiară Marie-Madeleine de Cevins se întreabă în mod legitim: “pourquoi ce retard d’un siècle par rapport à la date de la conversion officielle des Hongrois, sous saint Étienne? Dans les premiers décennies de la Hongrie chrétienne, la question de la formation du clergé chargé de la pastorale ne se posait encore: les prêtres animant les lieux du culte venaient presque tous de l’étranger et ils avaient été formés dans les écoles de leur monastère d’origine” [6].

Pentru mai bine de două secole nu s-au înregistrat progrese notabile, aşa cum rezultă din textul sinodal aprobat de conciliul din Esztergom din 1382, unde este stabilită obligaţia pentru candidaţii la sacerdoţiu să susţină un examen pentru a demonstra propria capacitate de a citi şi cânta în latină (bene sciant cantare et legere) [7].

Un alt aspect interesant, puţin luat în considerare de istoriografia română, este dat de faptul că unii copişti care activau în cancelarie, chiar dacă erau de origine etnică maghiară, s-au specializat în şcoli şi în universităţi străine, aveau, aşadar, tendinţa de a utiliza stereotipiile de redactare tipice mediului cultural pe care îl frecventaseră anterior. În timpul dinastiei arpadienilor (1000-1301), sursele au permis identificarea unei cifre de 16 canonici de la Esztergom care aveau o formație universitară: doi studiaseră la universitatea din Paris, opt la cea din Bologna, trei la Padova și alți trei la universități ce nu au putut fi localizate. Printre aceștia pot fi enumerați 13 canoniști dintre care 10 lucrau la tribunalul arhiepiscopatului, iar trei erau atașați cancelariei regale[8]. O altă statistică precizează că la Padova, între 1236 și 1256, erau cinci studenți maghiari clerici și laici, iar pentru perioada 1265-1300 sunt cunoscute identitățile a 80 de studenți care frecventau Universitatea din Bologna și aparțineau de natio hungarica[9]. Să nu ne mirăm atunci de puternicul impact al culturii scrise italiene în regatul maghiar și părțile adiacente.

Demnitarii ecleziastici, aşa cum sunt înregistraţi în documentele secolelor XI – XII, sunt episcopi sau prepoziți, întrucât erau singurii care aveau acces la redactarea şi semnarea de diplome. Antroponimia episcopală a diplomelor care fac referire la părţile transilvănene sau care conţin nume de prelaţi transilvăneni este variată şi nu poate confirma o uniformitate onomastică sau o omogenitate etnică. Carierele episcopale în Christianitas – şi regatul ungar, chiar dacă periferic, nu constituie o excepţie –, sunt dictate de interese care depăşesc graniţele etnicităţii şi care se fundamentează, în schimb, pe principiul supunerii şi utilităţii faţă de suveranii arpadieni şi, mai rar în acea epocă, pe interesele Romei sau pe principii meritocratice (chiar dacă în cazul unguresc e mai dificil de respectat acest aspect), ori se bazează pe raportul personal pe care episcopul îl întreţine cu unul dintre actorii puterii ecleziastice sau laice ungureşti sau non ungureşti (există cazuri de episcopi controlați din afara sferei regatului maghiar). În cazul monarhilor maghiari, numirile episcopale sunt făcute, în secolele XI-XII, fără ingerinţe deosebite din partea autorităţilor de la Roma. Regii unguri de până în a doua jumătate a secolului al XII-lea se implică rareori în numirile prelaţilor, iar alegerile revin în general capitlurilor catedralelor, fiind apoi supuse aprobării regelui. Suveranii maghiari au sprijinit, însă, recrutarea, în interiorul corpului episcopal al Bisericii misionare din Pannonia, a persoanelor care puteau susţine eforturile lor de agregare politică, fără să fie atenţi la etnia lor (se ştie, de altfel, că fenomenul evanghelizării sau a fundării structurilor religioase anticipează cu mult prezenţa administrativă a organismelor politice), iar cazul venețianului Gerard de Cenad e simptomatic. Mai precis, alegerile suveranilor maghiari căutau să se ţină cât mai departe de diferitele neînţelegeri sau alianţe tribale, care puteau să trezească resentimente, sau să lezeze ori să micşoreze propria autoritate nominală în interiorul regatului patrimonial. Reflectând acest joc de interese, antroponimia prelaţilor înaltei ierarhii a bisericii misionare din Pannonia conţine elemente provenind din diverse zone onomastice, între care se disting cel latino-romanic, cel greco-slav şi cel germanic. Nu se poate, desigur, exclude elementul unguresc, care este prezent, însă, în număr mai mic şi puţin semnificativ în procesul numirilor de prelaţi[10]. Va trebui, totuşi, să se ţină cont de faptul că, în lipsa unor nume de înalt prestigiu cum era cazul regilor germani (de tipul Heinrich, Friederich) sau englezi (William) omologate de Biserica Romană, în interiorul patrimoniului antroponimic maghiar au fost preluate (cu greu și în durată) apelative consacrate de onomastica creştină. Cele mai semnificative documente diplomatice care tratează unele realităţi onomastice de la sfârşitul sec. XII sunt, în speța de față, cele două confirmări de proprietăţi monastice din 1111 şi 1113, prin intermediul cărora regele maghiar Kalman avizează o diplomă a primului rege maghiar recunoscut ca atare de împăratul Otto al III-lea[11], Ştefan (al cărui nume păgân era Vaik). Acesta dona a treia parte din veniturile vămilor mănăstirii benedictine din Zobor (pe pământ slovac). Seria antroponimelor episcopale amintite în 1111 şi repropuse în 1113 într-o a doua diplomă, care se referea la o conscripție a satelor din proprietatea aceleiaşi mănăstiri, reflectă constelaţia confesională şi culturală a corpului episcopal din recentul regat tribal: Gheorghe, episcop de Gyor (1111), Laurențiu, episcop de Cenad (1111), Matei, episcop de Veszprém (1111), Marcel, episcop de Vacz (1111), Paul, arhiepiscop de Kalocsa (1111), Simion, episcop de Transilvania (1111), Sixt, episcop de Bihor (1111) Ștefan, episcop de Cenad (1111) și Wölfer, episcop de Agria (1111). Prepoziții sunt Felician şi Robert[12]. În diploma succesivă, din 1113, singura schimbare care intervine este mutarea episcopului Sixt din Biharea la Varad (Oradea de azi), aceasta fiind prima menţiune a toponimului Varad, care în ungureşte indica un oraş mic sau o fortăreaţă, probabil un pseudoburg centrat pe instituția ecclesială.

Chiar şi fără cercetări filologice deosebite, se poate observa că numele impuse prelaţilor la sfârşitul sec. XI nu sunt maghiare, reflectând, în schimb, clar, componenţa diversă a clerului şi extracţia confesională primordială a acestuia. Simion, Matei, Gheorghe şi probabil şi Grigore sunt de tradiţie greacă, în timp ce Marcel şi Sixt sunt de clară matrice romano-latină. Laurențiu şi Simion aparţin ambelor tradiţii onomastice. Wölfer confirmă prezenţa instituţională a elementului germanic în interiorul instituţiilor regatului din Pannonia. Fundamentăm observaţiile noastre pe analiza diferitelor liste de antroponime înregistrate în diverse teritorii ale Christianitas, care stabilesc în mod clar că nume precum Gheorghe, Simion, Matei şi Grigore se afirmă în onomastica occidentală doar începând cu sfârşitul sec. al XII-lea şi cu începutul secolului succesiv, şi, oricum, în mod foarte limitat. O situaţie specială este aceea a antroponimului Grigore, care a fost folosit de diferiţi pontifi, ca, de exemplu, pentru perioada la care ne referim, de către Grigore al VII-lea. Este vorba despre un nume atipic pentru ritul latin, care se bazează pe arhetipul reprezentat de Grigore cel Mare întărit apoi de personalitatea lui Gregorio VII. Totuşi, dincolo de onomastica papală şi de cea romană, rămâne o alegere destul de rară.

Dacă la raţionamentul nostru adăugăm tezele susţinute de Agnes Gerhards despre creştinismul bi-ritual al regatului maghiar şi despre colaborarea regilor unguri cu monahii orientali care populau mănăstirile din teritoriile pe care se întindea autoritatea nominală a succesorilor lui Ştefan[13], teze coroborate cu manuscrisele invocate de istoricul ungur Baán Istvàn şi confirmate de typikon-ul de la mănăstirea greacă din Veszpremvölgy fondată de Gisella, soţia regelui Ştefan[14], vom avea o imagine foarte clară şi incontestabilă a atmosferei culturale şi rituale care caracteriza Pannonia occidentală şi zona Veszprem, şi, într-o şi mai mare măsură, Transilvania. Ritul grec și servitorii acestuia sunt o prezență constantă în establishment-ul maghiar din primele 5-6 generații.

Întorcându-ne la confruntarea dintre documentul din 1113 şi cel din 1111, putem observa doar o schimbare de natură adjectivală între Sixtus bichariensis din 1111 şi Sixtus varadiensis din 1113. Această adjectivare, aparent simplă, pune în evidenţă un fenomen care caracterizează geneza diocezelor transilvănene de configuraţie latină, care s-au suprapus peste structurile ecleziastice preexistente de rit greco-slav. Se vorbeşte, în aceste evidențe, de aşa-numitele episcopate itinerante ale Transilvaniei cum sunt cele din Biharea-Oradea (Varad), Morisena- Cenad (în acest caz este de fapt o suprapunere a unui episcopat de extracţie latină pe o mănăstire greacă), Dăbâca – Gilău - Alba-Iulia. În cazul de față constatăm o glisare a diocezanului latin Sixt, dinspre Biharea unde funcționa un așezământ epahial de fundație răsăriteană, către o locație proximă habitatului inițial, dar desprinsă de acesta. Sunt primii pași întru latinizarea la vârf a diocezei precedente de rit grec. Trebuie constatat, așadar, că întocmai ca multe structuri urbane din Occidentul medieval, viitorul oraș Oradea are ca punct de pornire nucleul diocezan latin. Cercetările întreprinse recent de unii dintre cei mai serioşi bizantinişti unguri au pus în lumină o nouă dimensiune istorică, în interiorul căreia trebuie situată fundarea aşa-numitei mitropolii de Tourkia, adică a unei mitropolii misionare constantinopolitane în mijlocul ungurilor. Cel mai pozitiv în acest sens s-a exprimat Baán Istvàn de la Universitatea din Miskolc. Sintetizând acest filon de cercetări, bizantinologul maghiar a demonstrat, fără nici o umbră de îndoială, în baza mărturiilor a trei codexuri medievale, codicele Athon Esphigmenou, 131, f. 61 r-v, Athon Dionysiou 120, f.701-703 şi Parasinus graecus 48, f.255v-263 v, prezenţa unei mitropolii de rit grec în interiorul regatului ungar, sub jurisprudenţa Patriarhului de Constantinopol, în secolele XI-XII. Aceste referiri sunt confirmate de typikon-ul de la mănăstirea din Veszpremvölgy şi rezolvă, după istoricul ungur, enigma fondării celui de-al doilea episcopat maghiar, cel de la Kalocsa. Dacă se priveşte lista constantinopolitană a diocezelor, aşa-numitul taxis, se poate observa cum mitropolia Tourkia a fost urmată imediat de cea de la Rhosia. Această poziţie în interiorul taxis-ului nu e întâmplătoare, dacă se ia în considerare dezvoltarea paralelă a misiunii constantinopolitane în Pannonia şi în Rusia. Se consideră că episcopatele poziţionate dincolo de partea orientală a Pannoniei, adică acelea din Cenad^[15], Bihor-Oradea şi Transilvania, ar fi fost asociate la această mitropolie care, de altfel, nu putea să existe canonic fără dioceze sufragane. Opinia lui Baán se bazează pe circumstanţa că, împreună cu arhiepiscopia din Kalocsa, toate trei episcopatele transilvănene amintite nu au documente (chartae) fundaționale, spre deosebire de cele situate în Pannonia, așadar fondarea lor este precedentă stabilizării birocratice a regatului maghiar ele funcționând anterior prezenței maghiare în acest areal. Sediul mitropoliei de Tourkia/arhiepiscopatul din Kalocsa este de la început ocupat de ierarhi greci precum Ioannes (1028), Antonius sau Georgios. Primul arhiepiscop de rit latin, pe nume Desiderius, apare doar în 1075. Mitropolia greacă s-a transformat apoi definitiv în arhiepiscopie latină în cursul secolului al XII-lea. Pentru a interpreta dinamicile politico-ecclesiale ale lentei şi progresivei transformări a structurilor clericale de rit greco-slav în episcopate de rit latin, Baán sugerează o apropiere între acest model ecclesial şi cel din Italia meridională unde normanzii cuceritori au început transfomarea episcopiilor grecești în episcopii latine, cu toate că, în această parte a Europei, rămâne un model mai degrabă unic[16]. Dacă pentru Kalocsa trecerea, deşi lentă, de la ritul grec la ritul latin a funcţionat în manieră sigură şi liniară, desigur că pentru episcopatele transilvănene din Cenad, Oradea sau Alba-Iulia transformarea a avut loc în mod mai puţin rapid şi omogen, aşa cum este dovedit de durata ambiguităţii rituale sau onomastice. Doar astfel se explică prezenţa unui Zosimus ca episcop de Oradea (1259-1265), a unui Basilio cenadiensi, ca episcop de Cenad[17] în 1240 , sau a unui prepozit de Alba-Iulia numit Constantinus[18]. Sunt antroponime total nefrecventate în lumea apuseană în epocă. Ca să nu mai vorbim de altarele bisericii catedrale latine din Oradea în secolul al XIV-lea, multe dedicate sfinților orientali ca Nicolae, Gheorghe, Cosma și Damian, Dumitru, Mihai, Andrei, Grigore sau sfintei Elena.

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică.

---

[1] Diplomatica este știința specială/auxiliară a istoriei care are ca obiect de studiu documentele medievale, moderne și contemporane cu caracter strict juridic.

[2]Ministerialitatea regelui în interiorul Bisericii medievale (adică a unui rol eminent de serv al Biericii) este una din cheile înțelegerii Evului Mediu european. În general istoriografiile naționale evită mai mult sau mai puțin elegant subiectul din rațiuni de oportunitate politică.

[3] Practic documentele din secolul al XI-lea maghiar sunt doar câteva zeci, în timp ce pentru regatul fracez până la 1121 se cunosc 5000 de documente originale, iar pentru regatul englez 2000 de diplome și înscrisuri. Regatul maghiar deține atâtea diplome pentru secolul al XI-lea câte avea, în aceeași epocă, abația de la Sanckt-Gall și hinterlandul ei. Paul Bertrand, À propos de la révolution de l'écrit (Xe-XIIIe siècles). Considérations inactuelles, în “Médiévales”, Nr. 57, 2009, p. 75, 77.

[4] Chiar si în secolul al XIV-lea continuă numirile de episcopi care nu sunt maghiari pe scaune episcopale și arhiepiscopale din regatul maghiar. În 1321 este numit ca arhiepiscop de Esztergom dintr-un rang inferior clerical, Boleslav, cumnatul polonez a lui Carol-Robert, iar 1337 episcop de Györ este numit fiul nelegitim a lui Carol-Robert.

[5] Pentru o perspectivă maghiară soft asupra aspectului corelării dintre dreptul canonic și educația clerului din regatul arpadian a se vedea Zoltan Kosztolnyik, The Influence of Canon Law on Royal Legislation and the Education of Churchmen in Hungary During the 12-13th Centuries, în Proceedings of the Eleventh International Congress of Medieval Canon Law, Catania, 30 July-6 August 2000, edited by Manlio Bellomo and Orazio Condorelli, Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, p. 593-604.

[6] Marie-Madeleine de Cevins, La formation du clergé paroissial en Hongrie sous les rois angevins, în Formation intellectuelle et culture du clergé dans les territoires angevins (milieu du XIIIe-fin du XV siècle, sous la direction de Marie-Madeleine de Cevins et Jean-Michel Matz, École Française de Rome, 2005, p. 51.

[7] Ibidem, p.52.

[8] Kinga Körmendy, La formation universitaire des chanoines cathédraux d’Esztergom aux XIVe et Xve siècles, în Formation intellectuelle..., p. 80.

[9] Dorothya Andrasi, I rapporti dei giuristi ungheresi con l’Italia nel 13mo e 14mo secolo, în La civiltà ungherese e il cristianesimo. Atti del IV Congresso internazionale di studi ungheresi, 9-16 settembre 1996, Scriptum, Budapest-Szeged, 1998, p. 53.

[10] Amintim că, în primul şir de sfinţi unguri aprobaţi de Gregorio VII pentru l’elevatio corporis, sunt unguri doar regele Ştefan şi fiul său Imre, ceilalţi fiind toţi străini, începând cu veneţianul Gerardo.

[11] Regatul maghiar a fost aprobat ca funcțional de împăratul Otto al III-lea. Nu exista regat independent în lumea secolului al XI-lea.

[12] Sunt amintiţi şi laici precum Ivan palatinul, Saul, comite de Bihor, Toma, comite de Alba, Thebald, comite de Somogyi, Queletde, comite de Bacs şi Mercurius princeps ultra silvanus.Toate antroponimele laicilor menţionaţi, în afară de Queletde, au aparţinut altor culturi onomastice decât cea ungurească. Pentru a evidenţia numele genuine ungureşti trebuie citită o diplomă din 2 septembrie 1138 care aminteşte pe Subu, Halaldi, Maradek, Gucur, Ceuse, Forcos, Embel, Vosos, Numeruk, Pedur, Wendek, Kewereg, Niundi, Aianduk, Buken etc.

[13] “L’influence du monachisme grec (în regatul maghiar n.n.) se manifeste par l’existence de monasteres doubles peuplés de religieux grecs et latins qui vivent dans la même communauté, les premières sous la règle de saint Basile, évêque de Césarée en Cappadoce au IVe siècle et fondateur du monachisme grec, les seconds sous celle de saint Benoît. Ce type d’organisation persiste jusqu’au XIVe siècle. Mais des monastères exclusivement grecs se multiplient notament dans la vallée de Veszprem au sud-ouest de Budapest. L’influence grecque se manifeste aussi par l’installation de mouvements érémitiques venus d’Italie du Sud. Ce courant est représénté par Nil de Rosanno (910-1005), représéntatif d’un monachisme grec trés marqué par l’anachorétisme et dû à l’influence de Byzance en Italie du Sud”. Agnès Gerhards, Dictionnaire historique des ordres religieux, Fayard, Paris, 1998, p. 305.

[14] János Bak, Queens as Scapegoats in Medieval Hungary, în Queens and Queenship in Medieval Europe, ed A. Duggan, The Boydell Press, 1997, p. 224.

^[15] Primul episcop de Cenad, cunoscutul Gerard, monah benedictin, vine în acest scaun cu o experienţă veneţiană, deci cu o atitudine în care convivenţa cu ambianţa greacă este un dat de fapt.

[16] Istvàn Baán, The Foundation of the Archbishopric of Kalocsa: the Byzantine Origin of the Second Archdiocese in Hungary, in Early Christianity in Central and East Europe, ed. P. Urbanczyk, Warsaw, 1997, p. 67-73.

[17] Documente privind Istoria României, Veacul XIII, C. Transilvania, vol I (1075-1250), Editura Academiei RSR, București, 1951, p. 416.

[18] Documente privind istoria României. Veacul XIII. C. Transilvania, vol. II, (1251-1300), București, Editura Academiei RSR, București, 1952, p. 58, 329.