Pictor în epoca sovietică versus pictor în epoca ţaristă (TRIFONOV 1978)

<
(...) Mama îl cunoscuse pe Gheorghi Maksimovici în timpul refugiului*, lucraseră la aceaşi uzină: mama la serviciul de planificare, iar Gheorghi Maksimovici la club, ca pictor. Era un pictor bătrîn, îşi făcuse studiile înainte de revoluţie**, lucrase cu un pictor grec vestit, călătorise în străinătate, participase la expoziţii, apoi fusese aspru condamnat, reeducat***, trecut pe linie moartă, treptat s-a dat la fund, s-a blazat, astfel că în perioada refugiului său în  micul orăşel din Urali, devenise un zugrav pe jumătate flămînd, care-şi cîştiga pîinea desenînd lozinci şi afişe. Dar, mai tîrziu, cînd s-a întors la Moscova cu noau lui familie, cu mama şi cu Olga Vasilievna, a căpătat un atelier şi o cameră în  casa pictorilor, a început să fie băgat în seamă, amintit în presă, a căpătat contracte şi unele comenzi, căci s-a văzut că în refugiu el nu şi-a pierdut vremea în zadar, a muncit ca un taur, şi arta este creaţia taurilor, după afirmaţia lui Renard****, scriitorul preferat al lui Gheorghi Maksimovici, deci a pictat o serie de portrete, o adevărată galerie de portrete de ''Oţelul Uralului''. Desenele au fost expuse în repetate rînduri, s-au făcut reproduceri după ele, chiar şi ilustrate, şi viaţa lui Gheorghi Maksimovici a cunoscut un fel de renaştere, o a doua tinereţe sau, după cum se exprima el ''o perioadă roz''.
(...)
În atelierul lui Gheorghi Maksimovici era o ordine neobişnuită, ceea ce, bineînţeles, n-a observat nimeni. Toţi s-au îngrămădit în mijlocul încăperii spaţioase, sub becul puternic de două sute de lumini, iar Gheorghi Maksimovici zvîrlea pe fotoliul ce-i servea drept piedestal, una după alta, lucrările sale. Olgăi Vasilievna nu-i prea plăceau lucrările astea. Dar, probabil, ea nu se pricepea, pentru că pictorii chiriaşi ai casei vorbeau despre Gheorghi Maksimovici cu respect şi-i arătau lucrările lor, cerîndu-i sfaturi. Iar Olgăi Vasilievna toate aceste rîuleţe, crînguri, lăculeţe, rîpe pictate în ulei, toate acest desene pe foi mari făcute cu sanguină, desene ce reprezentau bătrîni, copii, cîini, mîini şi capete, erau asemănătoare cu o mulţime de alte tablouri şi desene, făcute de mult de tot, de alţi pictori şi ea nu înţelegea de ce trebuie repete ceea ce există deja pe lume.
Se vede însă că dintr-un motiv oarecare era nevoie. Pentru că tablourile lui Gheorghi Maksimovici erau aprobate de consiliul artistic, erau cumpărate de cei ce făceau comenzi şi Gheorghi Maksimovici nu trăia în sărăcie. Era un om bun, cultivat, studiase la Paris, îi cunoscuse pe Modigliani***** şi Chagall******, îi plăcea să bage în conversaţie cîte un cuvinţel franţuzesc, deşi vorbea şi citea franţuzeşte foarte prost, cîndva fusese poreclit ''Van Gogh******* al Rusiei''. Un lucru părea ciudat: cum se putea ca cineva care înţelegea atît de bine totul în arta celorlalţi, nu înţelegea nimic în propria-i artă? Unii spuneau că în tinereţe pictase altfel. Din motive obscure însă, lucrările acelea nu se păstraseră. Lui Gheorghi Maksimovici îi plăcea foarte mult să cheme lume la el în atelier, să-i bată la cap pe musafiri, să-i înnebunească cu tablourile lui. Era limpede că era cu adevărat mîndru de rîuleţele şi dumbrăvile sale. Lucrul era scuzabil pentru un bătrîn care nu fusese răsfăţat nici de glorie, nici de bogăţie; (...)
>

SURSA
Iuri Trifonov, Altă viaţă: Iuri Trifonov, Casa de pe chei & Altă viaţă, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste nr. 228, Bucureşti, 1989, p. 163, 184.

NOTE M.T.
* Invazia nazistă din al doilea război mondial l-a forţat pe Stalin să transfere uzinele din zona ocupată departe în spatele frontului, în munţii Urali.
** Lovitura de stat comunistă din capitala Rusiei, Sankt Petersburg, din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.
*** Reeducarea era o formă de îndoctrinare forţată a persoanelor care nu făceau parte din clasele sociale muncitorească şi ţărănească, conform preceptelor noii puteri comuniste.
**** Jules Renard (1864-1910) = Scriitor francez. (http://www.formula-as.ro/2007/792/cultura-9/selectia-formula-as-8544)
***** Amedeo Modigliani (1884 Livorno - 1920 Paris) = Pictor italian. Reprezentant al Şcolii Pariziene. (http://www.whoismodi.com/)
****** Marc Chagall (1887 Vitebsk/[Rusia ţaristă]/Belarus-1985 Franţa) = Pictor modernist de origine evreiască. (http://www.theartstory.org/artist-chagall-marc.htm)
******* Vincent van Gogh (1853 Olanda -1890 Franţa) = Pictor olandez post-impresionist. (http://www.moma.org/collection/artist.php?artist_id=2206)

Nou versus vechi în arta interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaţia de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e  o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi crasă vulgaritate.
''O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis IV*, Louis XV**, Louis XVI***, Empire**** etc, cumpărate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii*****, a barocului******, a  rococoului*******''. ''În schimb - a întregit cineva ironic - avem revoluţia în artă: cubismul********'', şi toţi au început să rîdă. Mi se pare însă, dacă îmi este permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci arta e singura artă care se schimbă de la o epocă la alta, pentru că Shakespeare********* şi Racine********** rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat ''stilul epocei'', cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebirilor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tînărul scriitor încă de la 1919.
Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucureşti, 1983, p. 257-258.

NOTE M.T.
*Louis IV = Stilul artistic baroc din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XIV (1643-1715). (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-03-26/stilul-ludovic-xiv.html)
**Louis XV = Stilul artistic rococo din timpul domniei regelui francez Louis XV (Ludovic) XV (1715-1774). (http://www.agenda.ro/epoci-si-stiluri-de-mobilier-ludovic-al-xv-lea/40803)
***Louis XVI = Stilul artistic neoclasicist din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XVI (1774-1789). (http://www.crispedia.ro/Stilul_Louis_XVI)
****Empire = Stil artistic promovat în timpul domniei împăratului francez Napoleon I (1804-1814/1815). (http://www.igloo.ro/articole/stilul-empire/)
*****Renaştere = Epocă secolelor XIV-XVI din istoria Europei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/renasterea-istoria-unei-epoci)
******baroc = Stil artistic din 1600-1700 caracterizat prin iregularitate, ciudăţenieşi extravaganţă. (http://www.amosnews.ro/arhiva/dictionar-arta-stilul-baroc-07-11-2010)
*******rococo = Stil artistic din secolul XVIII caracterizat prin luminozitate, eleganţă şi forme curbe exuberante. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/506448/Rococo-style)
******** cubism= Stil artistic iniţiat la începutul secolului XX de pictorii P. Picasso şi G. Braque. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
*********Shakespeare (1564-1616) = Cel mai important dramaturg englez. (http://www.biography.com/people/william-shakespeare-9480323)
**********Racine(1639-1699) = Unul din clasicii dramaturgiei franceze. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/488151/Jean-Racine)

Revoluţie franceză la televizor (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1907 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. În timp ce meditează la vechea şi noua sa viaţă, în oraş încep şi escaladează confruntări armate periodice, care se apropie de clădirea în care locuia şi restaurantul unde îşi lua masa de obicei.

<(...)
N-am mai rezistat. Am profitat de un moment de acalmie ca să ies.
-Grăbiţi-vă, mi-a strigat portăreasa. S-au oprit ca să prînzească, dar vor încep din nou, acum şi pe strada noastră trag asupra a tot ce mişcă. Nu traversaţi. Opriţi-vă la micul dumneavoastră restaurant şi întoarceţi-vă repede.
M-am îndreptat într-acolo grăbindu-mă puţin, am ocolit colţul străzii, am ajuns pe bulevard, am intrat restaurant care, din fericire, era deschis.
-Intraţi repede, mi-a strigat chelneriţa. Geamurile erau ciuruite, se vedeau mari crăpături.
-Da, zise ea, cei dinăuntru au tras asupra celor de afară şi cei de afară au tras asupra clienţilor noştri. Aveau cap de corp cu sos vinegretă.
-Plecaţi?
-Patronul n-a vrut să se pună în slujba Revoluţiei. Nu mai are anii. Şi apoi, nu e sigur de victorie. Aşa că şi-a atras ura lor.
-Dacă ar fi fost adevăraţi revoluţionari, zise patronul, care îşi făcu apariţia, le-aş fi dat poate o mînă de ajutor. În realitate, sînt reacţionari.
-Şi ceilalţi, adversarii?
-Sînt toţi reacţionari. Sînt două bande de reacţionari. Unii sînt plătiţi de laponi şi ceilalţi de turci.
Trupe înarmate treceau pe sub ferestre. Cîte unii de pe stradă ne arătau pumnul. Alţii se strîmtau. Alţii loveau în geamuri, ameninţînd să le spargă. Chelneriţa îmi mută tacîmurile spre mijlocul sălii.
-Uitaţi-vă ce mutre de turci au, zise patronul.
-Nu fiţi rasist, am spus eu. Apoi am tăcut, înghiţindu-mi saliva.
-Eu sînt rasistă, zise chelneriţa, pentru că îmi plac toate rasele.
-Nici nu există rase, zise patronul.
-Atunci nu-mi place nici una, răspunse chelneriţa, în afară de galbeni.
-Galbenii sînt toţi trădători, zise patronul. Cînd munceam în uzină ei erau spărgătorii de grevă. În tot cazul nu mă voi amesteca în această revoluţie de periferie. Ne vom instala în centru. Acolo e linişte.
Intră cineva. Avea o pălărie melon, ghetre şi mustăţi.
-Am traversat teritoriul insurgenţilor ca să vin în cartierul vostru. Am vrut să văd dacă întreprinderea  mea n-a ars. Într-adevăr, în centrul oraşul, dincolo de piaţa mare, la un kilometru, e linişte. Străzile sînt liniştite. E mult mult mai puţin trafic. Oamenii rămîn însă. Stau în faţa televizoarelor, privesc Revoluţia.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 106-108.

Revoluţie de tip francez (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la  o mică firmă pariziană care primeşţte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. Apoi meditează la vechea şi noua sa viaţă, dar în oraş încep confruntări armate ce se apropie de restaurantul de cartier în care îşi lua masa de obicei.

<(...)
Ceva se schimbase. M-am întrebat dacă într-adevăr este acelaşi restaurant. Da, era acelaşi. Acum foarte multe persoane stăteau la masă, cu carabina sprijinită de scaun. (...) Aproape toţi înarmaţi, atît clienţii obişnuiţi, cît şi ceilalţi.
-Dumnezeule, toţi trebuie să ne apărăm, îmi spuse chelneriţa văzându-mi chipul înspăimîntat.
(...) Cu greu recunoşteam clienţii pe care îi văzusem în fiecare zi. Nu mai aveau aceeaşi înfăţişare. Ceva esenţial se schimbase. (...)
Frînturi de conversaţie îmi ajungeau la ureche:
''Luptă de clasă'', ''măcelarul din Piaţa Roşie'', ''cuţitul între dinţi'', ''bogaţii'', ''săracii'', ''proletariatul'', ''antirevoluţionarism primar'', ''dictatură'', ''da, dar în libertate'', ''liber consimţită'', ''cîntecul zilelor de mîine'', ''zorii însinguraţi'', ''va fi o nouă noapte a Sf. Bartolomeu''*, ''asta va fi plătită cu sînge şi în sînge'', ''admiteţi că au vrut-o, cu corupţia lor'', ''porcii ăştia de burghezi'', ''muncitorii sînt săraci pentru că sînt cu toţii alcoolici'', ''şi drogul atunci'', ''colectivism'', '''individualism'', ''totalitarism'', ''societatea de consum'', ''cei ce sug sîngele poporului'', ''nişte vînduţi cu toţii'', ''conducătorii noştri''.
Brusc, un om înalt, slab, cu un aer furios, se ridică, bătu tare cu pumnul în masă, zbierînd cu o voce înspăimîntătoare:
-Şi fraternitatea! Nu trebuie să uităm fraternitatea!
(...) Omul se aşeză din nou. Discuţiile au fost reluate: ''paharul s-a umplut pînă-n vînt'', ''trei pătrimi din omenire trăieşte în mizerie'', ''dacă asta poate fi numită viaţă'', ''mor de foame'', ''noi sîntem privilegiaţi''.
''Nu sîntem privilegiaţi în raport cu privilegiaţii noştri'', ''prea mulţi privilegiaţi''. ''Jos privilegiaţii!'' ''Ceva trebuie să se schimbe.'' ''Oamenii rămîn aceiaşi'' ''Revoluţiile trec.'' ''Evoluţie sau revoluţie?''
''Totul are un sfîrşit. Totul are un început''.
''Asta-i cuadratura cercului.''
''Numai tinereţea are suficient entuziasm pentru...''
''Tinerii sînt mai lucizi decît noi?''
''Experienţa bătrînilor.''
''Tinerii sînt nişte ticăloşi.''
''Bătrînii sînt ticăloşi.''
''Există tineri ticăloşi şi bătrîni ticăloşi.''
''Cînd eşti ticălos, eşti ticălos pe toată viaţa.''
''Nu-i vom lăsa s-o facă.''
''Revoluţie de diverstisment.''
''Nu se poate, vedeţi, metroul, slujba, plodul, somnul''.
''Bucuria, vedeţi, putem trăi în bucurie.''
Eram frapat de nivelul ridicat al discuţiei. De preocupările interesante ale tuturor acestor persoane care pînă azi mi se păreau că dorm. (...) Un individ foarte gras, un soi de gigant, o bruftului că nu servea destul de repede. (...)
-Sînteţi comercianţi. Nişte exploatatori în fond.
-Exploatarea omulu de către om, am auzit.
Un freamăt de mînie îşi făcu loc parcă loc în sală.
-Eu sînt o muncitoare, a răspuns chelneriţa. Îmi cîştig viaţa cu sudoarea frunţii, în timp ce voi nu faceţi decît să vorbiţi, toate astea nu sînt decît vorbe.
-Tîrfă, îi strigă în faţă individul voinic chelneriţei.
N-am putut să suport asta. Tot eroismul din mine s-a trezit. M-am ridicat.
-Domnule nu ţi-e ruşine?
-Burghez murdar, mi-a ripostat individul, roşu de mînie. (...)
Am primit în faţă o lovitură de pumn, care m-a trimis pe scaunul meu. Chelneriţa, revoltată, îi dădu două palme teribile individului, care se aşeză pipăindu-şi falca. Apoi veni spre mine cu un prosop şi îmi şterse sîngele ce-mi curgea din nas.
(...) Dar în restaurant nervozitatea creştea. În timp ce beam paharul de rachiu pe care mi l-a oferit chelneriţa şi îmi ţineam batista la nas, în stradă se auziră pîrîituri de rafale şi deodată, ca la un ordin, oamenii îţi luară carabinele şi se ridicară:
-Plata, plata! strigau disperaţi chelneriţa şi patronul.
Unii le-au aruncat bancnotele în cap:
-Banii voştri murdari.
Alţii au ridicat din umeri fără să plătească. Alţii nici măcar n-au ridicat din umeri. Au ieşit îmbrîncindu-se.
-La arme, cetăţeni! striga mulţimea, îi vom învinge, îi vom învinge pe boşi.
S-au bulucit în stradă, în direcţia pieţei celei mari, spre dreapta. S-au întîlnit cu o mulţime înarmată cu carabine şi măciuci. Strada era plină de lume, indivizio care strigau, înjurau, cîntau. (...) Se auziră împuşcături. Strada se goli. În depărtare se mai auzeau înjurături şi cîntece. Pe şosea zăceau doi agenţi de circulaţie şi o bătrînă.
(...)>


SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 100-102.

NOTA M.T.
*În noaptea Sfântului Bartolomeu, respectiv 24 august 1572, are loc un episod al războiului religios din Franţa secolului XVII: în urma intrigilor reginei mame Caterina de Medicis, regele Carol IX ordonă partizanilor săi catolici masacrarea cîtorva mii de protestanţi din Paris.

Revoluţie în Franţa postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Dar în oraş încep confruntări armate pe scară largă care se apropie de cartierul şi restaurantul unde îşi ia masa de obicei.

<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.

Revoluţia Franceză în secolul XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942 în Franţa, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte o moştenire neaşteptată şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Măcinat de gânduri pleacă din restaurantul unde îşi lua masa de obicei şi ajunge în piaţa mare, unde au loc confruntări pe scară largă caracterizate de o violenţă pe care forţele de ordine nu o pot controla.

<(...)
Am reuşit să urc pe treptele statuii care se afla în mijlocul pieţii. De acolo am strigat:
-Ascultaţi, ascultaţi, sînt arbitrul vostru. Lucrurile se pot aranja, puteţi să vă rezolvaţi treburile. Altfel. Să discutăm împreună. Totul poate fi rezolvat prieteneşte.
-Nici unul dintre combatanţi nu mi s-a alăturat. Continuau să se prăbuşească în jurul meu. Le-am mai strigat:
-Totul se poate rezolva prin bună înţelegere. Alegeţi delegaţi! Daţi instrucţiuni delegaţilor. Văd, înţeleg, înţeleg mai ales că nu vreţi să vă înţelegeţi. De ce sînteţi aşa de grăbiţi?
Vorbeam în gol. Era un amestec de plin şi gol. Eu vorbeam în gol. Sau într-un prea plin.
-Şi eu sînt un om la fel ca voi. Vorbesc la fel ca voi...
Nu vorbeam aceeaşi limbă. (...) Un singur poliţist m-a întrebat:
-Ce faci acolo?
Apoi s-a întors la ocupaţia lui: să spargă capete. Am coborît din nou în mijlocul lor şi i-am apucat pe unii de mînecă:
-Sînteţi nebuni, am spus, dacă nu, spuneţi-mni ce vreţi. Voi aranja lucrurile.
Se desprinseră imediat. Unul dintre ei îmi spuse:
-Dumneata eşti nebun, nu înţelegi că luptăm pentru drepturile noastre?
-Pentru libertatea noastră, spuse un altul.
I-am întrebat despre ce drepturi e vorba. I-am întrebat ce fel de libertate cereau. Nici unul nu mi-a răspuns. Şi s-au întors să spargă capete.
Era plin de sticlă şi de sînge. Totul devenea din ce în ce mai violent. (...) Îmi frîngeam mîinile, singur, în mulţime.
-E totuşi foarte simplu. Ar fi putut fi foarte simplu.
Altul a strigat:
- Dacă ar fi fost simplu nu ar fi atît de complicat.
Cei care se prăbuşeau cu ţeasta spartă aveau un aer deplin fericit. Cei care spărgeau capul altora, un aer victorios şi mulţumit. Apoi, şi acestora li se spărgea capul.
În cele din urmă, un individ îndesat se apropie de mine şi îmi spuse:
-Se pare că nu înţelegeţi că e vorba de un război civil.
După care se reîntoarse la bătăuşii lui.
Ăsta era deci războiul civil. M-a auzit strigîndu-i încă:
-Asta înseamnă că vreţi să ucideţi.
-Asta înseamnă că nu mai putem.
-Atunci schimbaţi instituţiile. Dar asta nu va fi de ajuns pentru noi.
Am mai strigat:
-Schimbaţi instituţiile, dar asta nu va fi de ajuns. Toate instituţiile şi toate societăţile sînt rău întocmite. Citiţi ziarele. Există instituţii bune? Există societăţi bune? Războiul e o sărbătoare, sărbătoarea pe care o doriţi... Ştiţi, am mai strigat, că în Mexic singurele cîntece vesele sînt cîntecele revoluţionare? Revoluţii în favoarea unora, revoluţii în favoarea altora, tot felul de revoluţii. Revoluţii pentru, revoluţii contra, nu asta contează. Numai să ucizi sau să fii ucis. (...) Ucizi şi te las ucis ca să dovedeşti că viaţa există! (...) M-am uitat în jurul meu şi am observat că lîngă mine nu era nimeni. (...)
Un bătrîn se apropie de mine şi îmi spune:
-Ceea ce aţi crezut că vedeţi s-a petrecut acum aproape două secole. Această piaţă se numeşte întrtr-adevăr Piaţa Revoluţiei. A uneia viitoare, a uneia apropiate, a uneia probabile. Întoarceţi-vă acasă. Totul se sfîrşeşte aşa. Există acum alte instituţii împotriva cărora vom lupta. Nu azi. Poate mîine. Poate ieri. Am aavut un strămoş care s-a bătut şi a avut capul spart, un alt strămoş s-a bătut, de asemenea, chiar în acest loc. N-a murit decît mult mai tîrziu. A murit în casa lui. Acasă. Se zice că l-ar fi otrăvit nevastă-sa. Nu luptînd pentru instituţii, pentru politică.
(...)>

Filozofie, omor, revoluţie şi tiranie (IONESCO 1973 )

Scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina/România - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat în 1973 romanul. Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un angajat al unei firme pariziene care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând asupra vechii şi noiii sale vieţi.

<(...)
Filozofez prea mult. Asta e greşeala mea. Dacă aş fi fost mai puţin filozof, viaţa ar fi fost mai veselă. Nu trebuie să filosofezi cînd nu eşti mare filozof. Şi chiar aceştia, cînd sînt mari, devin pesimişti sau ajung la nişte concluzii care mi se par imposibil de înţeles. Sau ne propun să dăm frîu liber tututor dorinţelor. Unde am ajunge? Cel puţin jumătate dintre oameni au dorinţe care te pot scoate din minţi, dar pe care le ţin ascunse. dacă şi-ar lăsa dorinţele să erupă, dacă s-ar defula, s-ar omorî cu toţii între ei sau, poate, s-ar sinucide. Dar nu pot să se omoare cu toţii între ei, să-şi dea frîu liber dorinţelor, e un lucru imposibil, căci poliţia i-ar împiedica. Numai dacă poliţiştii n-ar dori şi ei să-şi lase dorinţele să erupă, dar această evoluţie a lucrurilor este imposibilă cu excepţia perioadelor revoluţionare cînd toţi se omoară între ei, spunînd că o fac pentru a permite oamenilor să trăiască, să trăiască mai bine.
Revoluţia instalează tirania, o instituie repede şi cele mai violente dorinţe sînt încătuşate. Există însă mulţi oameni car enu doresc dezlănţuirea dorinţelor pentru că nu şi le mărturisesc nici lor înşile, sau pentru că nu sînt destul de puternici, sau pentru că n-au nici o dorinţă.
(...)>

SURSA
Eugen Ionesco, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 23-24.

CATEGORII DE ARMĂ - PANDURII

I. Înfiinţarea

A. Ipsilanti - http://en.wikipedia.org

În epoca fanariotă (sec.XVIII) presiunea politică crescândă a sultanilor asupra Ţării Româneşti s-a resimţit şi în domeniul militar, domnii fiind nevoiţi să-şi limiteze armata la efective de câteva mii de soldaţi. În acest context, se dezvoltă în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) o nouă categorie de militari şi anume pandurii.

Pandurii aveau atribuţii de poliţie şi grăniceri, zona lor de recrutare predilectă fiind Oltenia rurală. Erau organizaţi pe batalioane, iar acestea în căpitănii. Ofiţerii erau recrutaţi numai din rândurile pandurilor, între ei existând şi o adevărată tradiţie de familie. Instrucţia se făcea în tabere speciale, timp de şase luni.
Pandurii au fost implicaţi în trei conflicte desfăşurate pe teritoriul Ţării Româneşti la începutul secolului XIX: războaiele ruso-otomane din 1806-1812 şi 1828-1829 şi revoluţia lui Tudor Vladmirescu din 1821

II. Războiul ruso-otoman din 1806-1812

T. Vladimirescu - www.rightwords.ro

Karagheorghe  - http://ro.wikipedia.org

Ei intră în prim-planul istoriei cu ocazia războiului ruso-otoman din 1806-1812. Domnitorul Constantin Ipsilanti, instalat pe tron de ruşi în 1806, ordonă spătarului Scarlat Ghica, serdarului Teodor Fotino şi slugerului Nicolae să recruteze şi să instruiască noi unităţi de panduri.Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1807, în armata ridicată de Ipsilanti pandurii numărau 2000 de oameni. În acest an, ei au eliberat Craiova şi au asigurat legăturile cu forţele insurgenţilor sârbi conduşi de Karagheorghe ( - 1817). Cu această ocazie s-a remarcat Tudor Vladimirescu (1780 Vladimiri / Gorj - 1821), care, potrivit generalului rus Isaev, ’’de bună voie, comandant peste o mie de panduri, la Cerneţi a oprit timp de un an de zile atacul turcilor asupra acelui ţinut’’ .

Mai mult, pandurii vor traversa Dunărea, în Bulgaria otomană, luând poziţie în faţa Vidinului, pentru a fixa garnizoana inamică. Despre această misiune va povesti mai târziu comandantul Ioniţă Ceganu: ’’Muncă grea! Pentru că toată ziua eram atacaţi de arapi şi noaptea cădeau peste noi manafi, ca să ne scoată din meterezuri; dar noi aveam poruncă (...) morţi, tăieţi să nu părăsim locul.’’

După armistiţiul între Poartă şi Rusia din august 1807, s-a introdus un serviciu sanitar şi s-a stabilit ca urmaşii celor căzuţi să primească pensie. S-a realizat o restructurare, unitatea de bază devenind batalionul de 400 de panduri, organizat în 4 companii. S-a introdus şi un regulament, prin care se instituia instrucţia tragerii şi lupta tactică.

Haiduc Veliko - http://en.wikipedia.org

Ca urmare a acestor măsuri, în primăvara lui 1809 un regiment de 1000 de panduri condus de Tudor era gata de luptă în nord-vestul Olteniei. În contextul unei ofensive generale a forţelor ruse asupra liniei Dunării, detaşamentul lui Tudor a acţionat în zona Şimian – Vârciorova. În cursul acestor lupte pandurii au ocupat insula Ostrovul Mare,, unde s-a remarcat Ioan Solomon. Intrat de la 16 ani în ’’tagma pandurilor’’, el a primit derogare de vârstă pentru a putea comanda o companie în batalionul lui Drăguţ Mehedinţeanu. Pentru a contracara contraofensiva otomană, batalionul lui Mehedinţeanu a trecut Dunărea şi, în cooperare cu sârbii lui Haiduc Velko (1780-1813), au atacat Bregova. Apoi au revenit în ţară, unde au contribuit la alungarea inamicului de la Cerneţi.

În cursul anului 1810, pandurii ’’cari au trecut Dunărea din proprie iniţiativă’’ au cucerit Lom, Rahova, Kladovo, Bregova şi Nicopole. Mai mult, pandurii comandaţi de Tudor, între care se aflau Ioniţă Ceganu şi Ioan Solomon, au reuşit o incursiune la Plevna, inima Bulgariei, pentru a cărei respingere au fost mobilizaţi ’’toţi locuitorii musulmani’’ din zonă.

În martie 1811, pandurii ajunseseră la un efectiv de 6000, luptele continuând în zonele Calafat şi Craiova, fără ca vreo parte să înregistreze succes decisiv până la sfârşitul războiului.

III. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821

http://www.agero-stuttgart.de

Proclamaţia de la Padeş - www.stareanatiunii.com

mănăstirea Cotroceni la 1860 - http://en.wikipedia.org

În revoluţia lui Tudor Vladimirescu, pandurimea s-a evidenţiat de la început: 60 dintre pandurii din plaiul Cloşanilor, comandaţi de Dumitru Gârbea, au fost alături de Tudor în ianuarie 1821, când acesta a lansat celebra sa Proclamaţie de la Padeş (Oltenia). Apoi, după ce au cucerit mănăstirea Strehaia, au făcut joncţiunea cu pandurii căpitanului Simion Mehedinţeanu. Ulterior, au asediat mănăstirea Motru şi un detaşament a atacat la Ţânţăreni forţele domneşti. În tabăra de la Ţânţăreni şi-a organizat Tudor forţele strânse, din care trei sferturi erau panduri. Când a ajuns în Bucureşti, pandurii au fortificat mănăstirile Cotroceni, Mihai vodă, Radu vodă, Văcăreşti, Mitropoliei şi Antim. De asemenea, s-au efectuat noi recrutări din plaiurile Câmpina, Buzău, Cloşani, Vâlcan şi Novaci, numărul pandurilor ajungând la 5000 de infanterişti şi câteva sute de călăreţi. Pentru a forma o armată regulată, Tudor a introdus în rândurile pandurilor o disciplină militară severă, spunându-le: ’’Aveţi să slujiţi ca nişte oşteni numai pentru dreptăţile noastre, iar nu pentru vreo folosire de bani’’.

După ce otomanii au trecut Dunărea pentru a reprima revoluţia, Tudor a decis să se retragă la mănăstirile fortificate din Oltenia. Între timp, în această zonă au început ciocnirile dintre pandurii lui Solomon şi otomani. El a trimis două companii comandate de Vasile Crăpatu şi Dumitru Buştean pentru a stopa incursiunile inamice în judeţul Mehedinţi. Aceştia au executat un atac de noapte la Bucura, respingând invadatorii peste Dunăre. Ulterior, luptele s-au intensificat, superioritatea numerică a otomanilor obligându-l pe Solomon să se retragă din Craiova spre Cozia. La Zăvideni a fost ajuns de turci. Conform amintirilor lui Solomon, ’’furia tinereţii lor şi voinicia pandurilor ce era pe acea vreme, ne-a pus în ambiţie de am ieşit singuri în câmpie înaintea turcilor pe scena războiului’’. Dar forţele erau inegale: 800 de panduri contra 3000 de otomani.’’Noi văzând această groază, ne-am deznădăjduit de scăparea vieţii, însă cu săbiile şi cu iataganele în mână am făcut drum prin ei şi ne-am dus iarăşi la locul nostru, în grădina cu pruni, câţi am scăpat cu viaţă; rămâind peste 200 de panduri morţi în loc.’’ Potrivit lui Solomon, pierderile otomanilor au fost de 400 militari. Apoi, comandantul de panduri a aflat de asasinarea lui Tudor de către eterişti la 27 mai, la Târgovişte. Ca urmare, a ţinut un consiliu de război, în care s-a decis ca pandurii să se întoarcă la casele lor, iar el a plecat în Ardeal, unde a fost arestat de autorităţile habsburgice.

mănăstirea Tismana - www.crestinortodox.ro

Eteria - www.agero-stuttgart.de

În acest timp, pandurii care se aflaseră sub comanda lui Tudor, au coborât pe Olt şi aflând că la Drăgăşani erau 3000 de otomani, au forţat râul printr-o manevră de acoperire în noaptea din 27 spre 28 mai. A doua zi au avut loc o înfruntare nedecisă. Apoi la 2 iunie, la Râmnicu Vâlcea, căpitanii pandurilor Hagi Prodan, Dimitrie Macedonski şi Alexandru Nicolaevici s-au întâlnit cu liderii eterişti. Comandanţii pandurilor au reproşat eteriştilor lipsa unor măsuri logistice adecvate, care duseseră la ineficienţa acţiunilor pandureşti din zona Drăgăşani. Ipsilanti a decis să dea bătălia decisivă în perimetrul mănăstirilor de la sud de Drăgăşani: Stejăreşti, Străjeşti, Şerbăneşti, Mamul. S-au înfruntat 10 000 de eterişti şi 900 de panduri cu 6 000 de otomani. În momentele cele mai critice ale luptei, pandurii comnadaţi de căpitanul Ioan Oarcă ’’au ţinut toată acea bătaie a şase mii de turci, care după ce erau cei mai bravi, apoi erau şi îmbătaţi de triumful biruinţei ce repurtase până atunci, pentru că bătuseră atâta mulţime de greci, încât câmpul era aşternut de cadavre.’’ Dar acţiunea pandurilor nu a putut împiedica înfrângerea forţelor aliate. După aceasta detaşamente de panduri sub comanda lui Prodan, Macedonski şi Papa Vladimirescu au mai rezistat la mănăstirea Tismana şi pe aliniamentul Craiova-Ţânţăreni-mănăstirea Motru până la sfârşitul lui iunie.

După înfrângerea revoluţiei, unii panduri au arestaţi şi condamnaţi la despăgubiri, căpitanul Oarcă numărându-se printre cei ucişi. Noile autorităţi au confiscat armele şi au interzis purtarea armelor cu excepţia poliţiei şi a instituit un regim de angajamente scrise din partea ţăranilor în vederea supravegherii foştilor panduri.

www.historygorj.wordpress.com

Dar căpitanii Simion Mehedinţeanu şi Gheorghe Cuţui, refugiaţi în Transilvania, au început regruparea cetelor de panduri, fiind urmăririţi de autorităţile habsburgice. În mai 1826 cei doi intră în Oltenia, încercând să răscoale populaţia. Împreună cu pandurii credincioşi lor, au fost încercuiţi la mănăstirea Topolniţa. S-a încheiat un armistiţiu cu autorităţile, în baza căruia cei doi căpitani au primit dreptul de a merge în audienţă la domn. În cele din urmă au fost arestaţi şi spânzuraţi, iar mişcarea lor reprimată.

IV. Războiul ruso-otoman din 1828-1829

La începutul războiului ruso-otoman din 1828-1829, forţele ruse au atins rapid linia Dunării în luna mai, intrând şi în Oltenia. Aici, comandant al forţelor domniei era Ioan Solomon. Acesta împreună cu alţi căpitani de panduri au decis la Craiova să constituie un corp de panduri care să lupte cu otomanii.

Apoi s-a deplasat la Bucureşti, unde spătarul Alexandru Ghica l-a însărcinat cu recrutarea a 4000 de voluntari care să acţioneze pe cheltuiala ţării în cooperare cu ruşii, conform orientării politice a Divanului Ţării Româneşti. S-au format şase batalioane de câtre patru companii şi un detaşament de 300 de călăreţi. Comandanţii de batalion au fost slugerul Mihalache Ciupagea, serdarul Nicoale Verbiceanu, şetrarul Ioan Roşianu, Teodor Mehedinţeanu, Enache Cacaveleţeanu, şi căpitanii Stanciu Grecescu şi Mihai Boboc. Pandurii au fost dispersaţi prin satele Olteniei şi s-au implicat în lupte la Băileşti, Cioroiu, Golenţi. Solomon îşi amintea despre încleştarea de la Golenţi din 26 iunie: ’’Turcii, îndată ce ne-au văzut, au ieşit pe loc afară la câmp o sumă foarte mare şi ne-am bătut toată ziua şi de trei–patru ori i-am înfrânt, până îi băgam în şanţurile lor.’’

G.Magheru - www.interferenţe.ro

În continuare au avut loc lupte la Izvoarele, Şimian şi, la 14 septembrie, marea bătălie de la Băileşti dintre ruşi şi turci, la care a participat şi detaşamentul de panduri al lui Ciupagea. Acesta şi Ioan Solomon au fost decoraţi după victorie de comandamentul rus, Solomon primind din partea ţarului şi o sabie de aur. Până la sfârşitul anului va mai avea loc o luptă la Şiseşti, unde s-a distins tânărul căpitan de panduri Gheorghe Magheru (1804-1880), viitor revoluţionar paşoptist.

www.foaienationala.ro

insula Ada Kaleh  - www.drobetaturnuseverin.net

În primăvara lui 1829 luptele au fost reluate prin încleştarea de la Cireşu, despre care în Curierul românesc, cotidian editat de I. H. Rădulescu, se sublinia că românii erau decişi ’’sau a învinge sau a muri cu sabia în mână.’’ Victoriile de la Ciuperceni şi Schela şi cucerirea cetăţii Ada Kaleh au contribuit la încheierea războiului în vara lui 1829.

Victoria ruşilor a favorizat în 1830 instituirea ’’Regulamentului ostaşesc pentru miliţia pământească a Principatului Valahiei’’, în baza căruia s-a organizat armata naţională pe principii moderne.

V. Bibliografie G. Cristache

A.).Izvoare:
1.***, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I-V, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959-1962
2.***, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980

3. Aricescu C.D., Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874 
4. Diculescu Vl., Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti în documente. 1800-1848, Editura Dacia, Cluj, 1970.
5. Fotino Ilie, Tudor Vladimirescu şi Alecsandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită Zavera, Bucureşti, 1874

6. Holban Teodor, Documente româneşti din arhivele franceze. 1801-1812, Bucureşti, 1939

7. Hurmuzaki Eudoxiu, Documente privind istoria românilor, (serie nouă), Vol. II – III, Ed. Acad. RSR, Bucureşti 1967. 
8. Isvoranu C., Istoria lui Tudor / N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921

B). Lucrări:

1. Aricescu C.D., Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874.
2. Atanasiu Ioan I., Oastea română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1933.
3. Berindei Dan, Mutaşcu Traian (col. r.), Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, Editura Militară, Bucureşti, 1873.
4. Bezviconi Gheorghe G., Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962.

5. Ceauşescu Ilie (gen. mr. dr.), Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, Editura Militară, Bucureşti, 1980.
6. Deaconu Luchian, Pospai Mircea, Tulnic peste veacuri. Monumentul de la Padeş, Editura Militară, Bucureşti, 1981.
7. Ghica Ion, Opere, vol. I, Editura pentru literatura şi artă, Bucureşti, 1956.
8. Giurescu Constantin C., Istoria Bucureştilor, ediţia a II a revăzută şi adăugită, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1979. 
9. Iorga Nicolae, Situaţia agrară, economică şi socială a Olteniei în epoca lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1915.
10. Olteanu Constantin (gen. mr. dr.), Contribuţii la cercetarea conceptului de putere armată la români, Editura Militară, Bucureşti, 1979.
11. Pătrăşcanu Lucreţiu, Un veac de frământări sociale. 1821-1907, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1945.
12. Romanescu Gheorghe, Oastea română de-a lungul veacurilor, Editura Militară, Bucureşti, 1976.

13. Solomon Ioan (polcovnic), Amintiri, Craiova, 1933.
14. Stan Apostol,  Vlăduţ Constantin, Gheorghe Magheru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
15. Şotropa Valeriu, Proiecte de constituţie, programe de reforme şi petiţiile de drepturi în ţările române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976.

16. Xenopol A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX: Epoca fanarioţilor pînă la 1812, Iaşi, 1896.
17. ***, Istoria României, vol. III, Editura Academiei R. P. R., Bucureşti, 1964. 

C) Studii:
1.  Antip Constantin (gen. mr.), Revoluţia din anul 1821 condusă de Tudor Vladimirescu - începutul epocii moderne în istoria României / File din istoria militară a poporului român, vol. 10, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
2. Bălaşa D., Purcărescu P., Luptele pandurilor şi eteriştilor pe Valea Oltului (1821), ''Buridava'', 1970.
3. Constantiniu Florin (dr.), Premisele formării armatei române moderne (sec. XVIII - începutul secolului XIX) / File din istoria militară a poporului român, vol. 7, Bucureşti, Editura Militară, 1980.
4. Gollner Carol, Refugiaţii din Ţara Românească la Sibiu în anul 1821 / ''Muzeul Bruckenthal. Studii şi comunicări'', nr. 1, 1966
5. Ionescu Mihail E. (cpt.), Talpeş Ioan (cpt.), Forţele militare şi participarea lor la lupta de eliberare, la formarea conştiinţei naţionale a poporului român în secolul român în secolul al XVIII lea şi primele decenii ale secolului al XIX lea / File din istoria militară a poporului român, vol. 10. Editura Militară, Bucureşti, 1982.
6. Neacşu Ioan I., Cîteva date interne despre voluntarii polcovnicului I. P. Livadi din războiul ruso-turc (1828-1829), ''Studii şi materiale de istorie modernă'', vol. II, 1960.
7. Neacşu I., Lista cu numele pandurilor şi căpteniilor care au participat la răscoală sub conducerea lui Tudor Vladimirescu (componenţa socială, completată cu date biografice) şi un extras statistic nominal cu componenţa socială a 116 căpetenii de panduri, ''Studii şi materiale de istorie modernă'', vol. I, 1957.
8. Neacşu Ioan I., Luptele locuitorilor din Oltenia cu turcii în ultima fază a răscoalei din 1821, ''Studii'', tom XV, nr. 5, 1962.
9. Neacşu Ioan I., Prima luptă a pandurilor români cu turcii la Drăgăşani (29 mai 1821), ''Studii'', tom XVIII, nr. 5, 1965.
10. Neacşu Ioan I., Participarea pandurilor la cea de a doua luptă de la Drăgăşani (7/19 iunie 1821), ''Studii'', vol. XXIV, nr. 1, 1971.
11. Nistor Ioan I., Organizarea oştilor pămîntene sub Regulamentul organic, ''Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice'', seria III, tom XXII, 1963.
12. Nistor I., Principatele române în preajma Tratatului de la Adrianopol, ''Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice'', seria III, tom XXIII, 1944.
13. Pascu Ştefan (acad.), Organizarea armatei române moderne şi rolul ei în desfăşurarea luptei de emancipare naţională (1821-1859), File din istoria militară a poporului român, vol. 7, Editura Militară, Bucureşti, 1980.
14. Platon Gheorghe, Unele mărturii documentare privind voluntarii din războiul ruso-turc (1828-1829), ''Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi'', secţia III, tom IX, 1963.
15. Soutog F., Informaţii despr ecoul în Transilvania al mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu, ''Revista Arhivelor'', an X, nr. 2, 1967.
16. Velichi C. N., Emigrări la nord şi la sud de Dunăre în perioada 1828-1834, ''Romanoslavica'', vol. IX, 1965.

17. Vîrtosu Emil, Cu privire la panduri, ’’Arhivele Olteniei’’, an XIII, 1934.
18. Vîrtosu Emil, Despre corpul de voluntari eleni creat la Bucureşti în 1807, ''Studii şi materiale de istorie medie'', vol. V, 1962.

SURSĂ:

Gheorghe Cristache (col. dr.), Formaţiuni populare militare româneşti 1800-1830, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, 104 p.


SURSE SUPLIMENTARE INTERNET
1) ***, Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (1821-1918) / 1.2.Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene, ''Scritube'' / Istorie, http://www.scritube.com/istorie/STATUL-ROMAN-MODERN-DE-LA-PROI54328.php
2) ***, Moştenitorii lui Tudor Vladimirescu contribuie la dezvoltarea turismului gorjan, ''eComunitate'' / Cultură, 16.02.2010, http://www.ecomunitate.ro/Mostenitorii_lui_Tudor_Vladimirescu_contribuie_la_dezvoltarea_turismului_gorjean_%2819114%29.html
3) ***, Casa memorială Tudor Vladimirescu - comuna Vladimiri, judeţul Gorj, ''Muzeul Gorjului'', Târgu Jiu, http://www.muzeulgorjului.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=46&Itemid=40
4) ***, Casa memorială Tudor Vladimirescu -  sat Vladimir, comuna Vladimir, judeţ Gorj, ''Muzeul Judeţean Gorj'' / Case memoriale, http://museum.ici.ro/oltenia/gorj/romanian/fcasa_vladimirescu.htm
5) ***, Tudor Vladimirescu, ''JudeţulGorj.info'', http://www.judetulgorj.info/personalitati-gorj/721-tudor-vladimirescu-.html
6) ***, Tudor Vladimirescu, ''Enciclopedia României'', http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Tudor_Vladimirescu

7) Rădulescu Mihai Sorin, Genealogii / Ecouri dinspre neamul lui Tudor Vladimirescu, ''Ziarul Financiar / Ziarul de Duminică'', Bucureşti, 23 aprilie 2009, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/genealogii-ecouri-dinspre-neamul-lui-tudor-vladimirescu-4235881/
8) ''Administraţia domeniului public şi dezvoltare urbană Sector 6'' / Descriere sector, http://www.adpdu6.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=46&Itemid=56
9) ''Dicţionar explicativ al limbii române'' / Pandur, http://www.dexro.ro/definitii/lista/18/p
10) Wikipedia, Categoria: Panduri (Panduri. Haiduci şi panduri din Oltenia. Ionică Lambru. Petrache Poenaru. Marius Pârv. Tudor Vladimirescu), http://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Panduri

Vladimir Tismăneanu, Revolutia Maghiara, Imre Nagy si deloc “renegatul” Ion Iliescu

”Contributors”, 21 octombrie 2011