Italia Renașterii (B.T. ARGHEZI 1998)

<
Italia este o lume aparte în care s-a scris o întreagă istorie a civilizațiilor succesive de pe bătrânul continent. Cunoscând-o, poți înțeleg însăși evoluția politică, socială, artistică sau general umană a întregii Europe. Se poate afirma, fără exagerare, că Italia este nu numai puntea de legătură între continente, ci și între civilizațiile lumii.
Cotrobăind prin vechi depozite de carte ale unor instituții de sprijin social din orașul Lausanne (Galetas du Centre Social Protestant, Armee du Salut sau Caritas), am avut prilejul să descopăr adevărate comori documentare, între care și un volum legat în piele, de format mare, cu un titlu mai mult decât atrăgător: „Le visage d'Italie”. Apărut la editura pariziană Horizons de France, acest rarisim volum este o adevărată colecție de articole și imagini privind peisajul sentimental și geografic al provinciilor italiene, scrieri ieșite de sub condeiul unor mari personalități academice franceze, între care Gabriel Faure, Paul Bourget, Henry Bordeaux, Pierre Nolhac. Descriind nordul Italiei pînă în Sicilia, trecînd prin Lombardia*, Venetia, Toscana**, Roma sau Neapole și ajungând în Sardinia, volumul cuprinde admirabile și bine documentate pagini de literatură și istorie. Nervul literar, emoția artistică, dar și rigoarea documentării, dau lucrării valoare de unicat, iar fericitului posesor dorința de a cunoaște nemijlocit această lume excepțională. O lume care și-a construit de secole temelii de nezdruncinat în configurația europeană, începând cu perioadele pre-romane, atingând piscurile de mare artă și cultură ale Renașterii***, ca să ajungă în contemporaneitate la valori inestimabile ale spiritualității. O lume atît de diversă și totuși atât de unitară într-un spațiu comun.
Marile nume ale Renașterii italiene au devenit simboluri ale unei civilizații spirituale fără de care Europa n-ar fi putut supraviețui. Numai simpla enumerare a lor impune nemărginit respect pentru spațiu cultural de excepție care este Italia.
La Arezo, de pildă, în Toscana, s-a născut și a trăit Francisco Petrarca (1304-1374), primul mare umanist al Renașterii, poet, arheolog, istoric, cercetător de vechi manuscrise, căruia Veneția i-a consacrat o placă de amintire în vecinătatea Palatului Dogilor. Ca toscan, el a înțeles frământările epocii sale, asemeni genialului Michelangelo Buonaroti (1476-1564), pictor, sculptor, poet, arhitect născut în aceeași provincie. Se povestește că, mergând odată pe un viscol cumplit spre un monument al Florenței, Michelangelo a fost recunoscut de un cardinal, care l-ar fi întrebat încotro se îndreaptă pe un timp așa de rău. „La școală, i-a răspuns acesta, ca să încerc să mai învăț ceva...”
În Italia se intră pe drumurile europene ce vin dinspre Franța, Elveția, Austria și fosta Iugoslavie, trecând crestele munților, sau pe țărmurile Meditaranei sau Adriaticii, dacă ai călătorit pe mare dinspre Albania, Grecia, Spania sau nordul african. În trecut, traversarea Alpilor se făcea călare, pe jos și rareori cu un fel de poștalion. Era și vremea când exista și o veritabilă transhumanță, în sens dublu, pe spinare catârilor, prin trecători ascunse, prin care se practica inevitabila contrabandă. Uneori caravanele comerciale erau însoțite de trubaduri, care ofereau călătorilor ocazionali suspinul unei dulci melancolii, mai ales la plecarea din Italia.
Carrara, cu muntele ei alb de marmură, Pistoie, Pisa cu turnul ei dantelat, aplecat spre răsărit datorită greutății construcției și fragilității temeliei, Livorno, Florența, Fiesole, Arezzo, San Gemignano, Roma, Neapole, Montepulcino, sunt admirabile mărturii de artă și cultură de peste veacuri. Ceva mai departe se desprinde peste orizont insula Capri. Dar și insula Elba, unde a fost forțat Napoleon să-și petreacă exilul imperial*****; aici el a sădit un arbore chiar în fața casei în care a locuit...
La Neapole, unde Vezuviul încă fumegă și nu rareori aruncă spre cer jerbe de scântei, imaginația noastră încearcă reconstituirea nopții potopului de lavă și cenușă care a înghițit fermecătorul pe atunci Pompei******. Astăzi orașul este ca o înviere din moarte, un spectacol uluitor...
Coborînd din orașul mediteranean Genova, de unde pleacă vapoare spre sud și vest, străbatem „Cinque Terre”, o galerie foarte lungă, ca un tunel paralel cu coasta vestică a mării, care leagă câteva localități estivale. Foarte impresionantă, această cale subpământeană are din loc în loc un fel de ferestre spre mare, de fapt spărturi în stâncă destinate aerisirii și totodată, zone ceva mai largi de încrucișare a vehiculelor care s-ar avânta, fără respectarea semafoarelor, în acest mistere subterane!
>

SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Chipurile Italiei, „Tomis”, Constanța, decembrie 1998, p. 14.

NOTĂ M.T.
* Lombardia = Regiune istorică din nordul Italiei, la granița cu Elveția, cu centrul la Milano. (http://www.google.ro/imgres?imgurl=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c1/Map_of_region_of_Lombardy,_Italy,_with_provinces-en.svg&imgrefurl=https://en.wikipedia.org/wiki/Lombardy&h=5262&w=5930&tbnid=PfwL8J9UqRkBQM:&docid=aXzaZY5BNfAJqM&ei=L5UJVv-9O8WWsgH1uoHQBg&tbm=isch&ved=0CCEQMygDMANqFQoTCL-RrcW7msgCFUWLLAoddV0Aag)
** Toscana = Regiune istorică în nord-vestul Italiei, cu litoral mediteranean, cu centrul la Florența. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-toscana-locul-veti-indragosti-1_51b1ce5ec7b855ff566a1e07/index.html)
*** Renașterea a fost un curent cultural european din secolele XV-XVI, generat de redescoperirea antichității clasice greco-romane. (http://www.all-art.org/history214_contents_Renaissance.html)
***** După prima sa abdicare din aprilie 1814, provocată de înfrângerile din 1812-1814, împăratului francez Napoleon I i s-a permis să se retragă în insula Elba (Italia) din Mediterana. În martie 1815 se va întoarce prin surprindere în Franța pentru a relua puterea, fiind definitiv învins la 18 iunie 1815, fiind exilat în insula britanică Sf. Elena din Atlantic, unde va muri în 1821. (http://www.napoleonguide.com/elba.htm)
****** În anul 79, orașul roman Pompei a fost distrus de lava aruncată de erupția vulcanului Vezuviu. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/)

Istoria expedițiilor pentru descoperirea izvoarelor Nilului (VERNE 1863)

„Diferitele expediții care merseseră în susul Nilului, nu ajunseseră la misterioasele izvoare ale acestui fluviu. După relatarea medicului german Ferdinand Werne, expediția încercată în 1840, cu sprijinul lui Mehmet-Ali, se oprise la Gondokoro, între paralelele N 4 și 5. În 1855, Brun-Rollet, origar din Savoia, numit consul al Sardiniei în Sudanul E, în locul lui Vaudey care murise în chinuri, plecă din Karthum și, sub numele de Yacub, negustor de guma și de piei, ajunse la Belenia, dincolo de 4 lat. N, și se întoarse bolnav la K., unde decedă în 1857. Nici dr. Peney, șeful serviciului medical egiptean, care ajunsese cu un grad mai jos de Gondokoro, călătorind pe un mic vas cu aburi, și care se întorsese să moară, sfîrșit de oboseală, la K., nici venețianul Miani, care ajunsese la paralela a doua, ocolind cataractele de la S de G., nici negustorul maltez Andrea Debono, care pătrunsese și mai mult pe Nil, nu putuseră depăși această limită. În 1859, Guillaume Lejean, însărcinat cu o misiune de guvernul francez, se duse la K. prin Marea Roșie și se îmbarcă pe un vas de pe Nil, cu un echipaj de 21 de marinari și 20 de soldați. Înfruntă mari primejdii printre negrii răzvrătiți, dar nu putu depăși nici el G. O expediție. condusă de d Escayrac de Lautur încercă să ajung la faimoasele izvoare... Dar călătorii erau totdeauna opriți de acest punct fatal.Trimișii lui Neron atinseseră 9 lat. N.;  în 18 secole nu se cîștigase decît 5 sau 6 grade, între 300 și 360 de mile geografice. Mai mulți călători încercaseră să ajungă la izvoarele N. pornind de pe coasta E a Africii. Între 1768 și 1772, scoțianul Bruce plecă din portul abisinian Masuah, străbătu Tigru, vizită ruinele de la Axum, crezu că a dat peste izvoarele N., (…). În 1844, dr. Krapf, misionar anglican, întemeie un așezămînt religios la Monbaz, pe coasta Zanzibarului, și descoperi, în tovărășia preotului Rebmann, doi munți la o depărtare de 300 de mile de coastă; erau munții Kenya și Kilimandjaro, pe care de Heuglin și Thornton îi urcaseră, în parte. În 1845, francezul Maizan debarcă singur la Bagamayo, în fața Zanzibarului, și ajunse la Deje-la Mhora, unde șeful tribului îl omorî în chinurile cele mai groaznice. În 1859, în august, tînărul călător Roscher, din Hamburg, porni cu o caravană de negustori arabi și ajunse la lacul Nyassa, unde fu asasinat în timpul somnului.”

(IV)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Revoluţie în Franţa postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Dar în oraş încep confruntări armate pe scară largă care se apropie de cartierul şi restaurantul unde îşi ia masa de obicei.

<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.

Curiozităţi culinare în lume

Cuget Liber 5 iunie 2013